RECENZIE - Crima perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți (Crima perfectă #1) de Holly Jackson

 

Descriere: 

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea.

Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic. 

Prietena din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul. 

Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însa nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

RECENZIE:

Crima perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți a fost pe lista mea de posibilități de când a apărut în afară, însă pentru un timp am tot evitat, deoarece toată lumea ce o citea avea doar lucruri bune de spus. Și nu că asta ar fi rău, dar de obicei sunt mai sceptică; mai ales că am citit și citesc foarte multe mystery/thrillers și e mai greu să găsesc unul care să mă mai (sur)prindă. 

Însă am cedat. Și am cumpărat-o și citit-o în format e-book, în engleză. Planul fusese să citesc primele capitole și să aflu până la urmă în ce tabără sunt: a celor ce iubesc cartea și spun că e cel mai bun thriller pe care l-au citit tot anul ori a celor care n-au fost convinși, li s-a părut ok, au ghicit misterul etc. Surprinzător mi-a plăcut. Mint! Am iubit-o! Iar acele câteva capitole s-au dus... și-am tot citit până am terminat-o în câteva ore.

Iar când am văzut c-a apărut și la noi, am zis că o cumpăr și să o citesc iarăși. Chiar voiam să o citesc pe îndelete de data asta și să observ poate vreun detaliu pe care, prima dată, în foamea mea :)), l-am ignorat. A fost o lectură la fel de plăcută și a doua oară! Și având-o în mâini am și putut vedea mai bine indiciile sau documentele ce apar în carte. Căci da, povestea conține și elemente mass-media/imagini, mesaje, etc și nu este doar text. 

Nu pot vorbi despre cum se desfășoară investigația și ce descoperă Pip, dar pot să zic că a fost cum m-așteptam, în sensul bun, însă au fost și multe momente ce m-au lăsat cu gura căscată sau a trebuit să recitesc. Felul cum procedează Pip, modul în care gândește, relațiile cu celelalte personaje, ce sunt suspecți sau nu, intorsaturile de situație, chiar și umorul sau unele discuții, au făcut din cartea asta unul din cele mai bune thriller-e pe care le-am citit anul trecut. Dacă nu, cel mai bun. 

Holly Jackson a reușit să creeze o poveste fresh, deși ideea cărții nu e una originală și am mai văzut-o executată în alte YA thrillers. Însă aici nu m-a lăsat deloc ușor să ghicesc cine și ce-a făcut, iar Pip a avut grijă să mă convingă să merg cu ea și să o ajut, aducând tot felul de argumente și dovezi. Chiar și în momentele în care mi se părut puțin, prea, grăbită și aș fi vrut să îi fie un pic mai teamă; că doar o viață avem. 

Recomand Crimă perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți atât celor care citesc mystery/thrillers sau sunt atrași de povești ce se cer rezolvate, dar și celor care cred că acest roman nu e pentru ei. Ori prea îl laudă toată lumea. Sau celor care vor o lectură rapidă, care să-i țină ocupați pentru câteva ore sau zile, indiferent dacă citesc sau nu thrillers de obicei. 

Nu cred că trebuie să-ți placă misterele sau crimele ca să te bucuri de cartea asta, dar dacă-ți plac, atunci cred că va fi ca un desert din care spui că iei doar o lingură... shh. n-o să spun nimănui că ai devorat tot.

Rating: 💜💜💜💜💜

Mi-a zis Moartea că are un colet pentru mine (sau cam așa ceva)

Sal'tare, tuturor! :)

Probabil vă întrebați ce-i cu titlul și chiar nu vreau să mă lungesc sau să mă pierd în detalii. Astăzi m-a sunat curierul, în timp ce eram la muncă, și mi-a zis că are un colet pentru mine. "Sau așa ceva." a spus el, în timp ce, probabil, se uita la punga. "Parcă vă caută moartea, adică nu pe dumneavostră, cică trebuie să omo...nu, cineva moare.. Cred. Oricum, ajung în cinci minute."

I-am spus că voi coborâ și c-aștept. Am mai avut parte de discuții ciudate cu oamenii ce-mi livrează pachetele, însă asta le întrecea. Și-n timp ce coboram eu încet scările, deși în mintea mea fugisem și mă și strecurasem prin geamul deschis al mașinii, înainte ca șoferul să mă observe, pachetul asta nu-mi dădea pace. Ce era? Și mai ales de la cine. Aș fi vrut eu să cred că Moartea ar fi avut nevoie de ajutor și mai ales de la mine, nu că nu m-aș fi simțit flatată, dar totuși...

Pachetul arăta așa:

Ce-am scos cu grijă din el:

A venit însoțit și de un mesaj:

A fost atât de frumos împachetat totul încât mi-a părut rău să-l desfac. Totuși nu s-a lăsat cu prea mult sânge. Sau măcar am curățat repede toate urmele.

Acum stau să mă gândesc dacă Moartea sau Ordinul Revoluționar al Celor Răi n-au greșit persoana. Sau or știi de viața mea secretă? Hm. 

Mă duc să aflu, însă până atunci hai, să citim toți aceste cărți și să discutăm despre ele. Dacă le-ați citit deja sunt curioasă de ce-ați crezut, iar dacă sunteți ca mine și acum ați făcut cunoștință, atunci cred c-ar fi bine să începem.

Lectură plăcută tuturor și aveți grijă la curieri. 

💀

RECENZIE - Ascensiunea (Destinul Reginei #1) de Rebecca Ross

Descriere:

Deoarece este un copil din flori, mademoiselle Brienna Colbert a fost alungată din nobila ei familie și trimisă la Casa Magnalia, o școală pentru cei care doresc să devină maeștri ai uneia dintre cele cinci pasiuni: artele plastice, muzica, arta dramatică, înțelepciunea și cunoașterea. 

Pe măsură ce ziua absolvirii se apropie, Brienna trebuie să facă față nu doar sentimentelor sale interzise pentru inteligentul și frumosul ei profesor, maestrul cunoașterii Cartier Évariste, ci și năucitoarelor amintiri ale unuia dintre strămoșii săi, pe care începe să le retrăiască aievea.

 Iar aceste țăndări ale trecutului dau la iveală secrete periculoase și ajung să o arunce pe tânără în mijlocul unui complot îndrăzneț, aproape nebunesc, menit să îl detroneze pe regele nedrept al Maevanei pentru a o reînscăuna pe urmașa reginelor îndrituite și a redeștepta la viață magia. 

Războiul e pe punctul să înceapă, iar Brienna trebuie să aleagă de partea cui vrea să lupte: a pasiunii, loialității și dreptății sau a familiei de sânge și a ambiției.

RECENZIE:

Pot spune de la început că deși nu mi-am dorit să citesc Ascensiunea, deoarece respiră fantasy, multe intrigi politice și o mulțime de familii cu frați, nepoți, cățel și purcel, ceea ce nu prea se prinde de mine, am zis să-i dau o șansă. N-am nimic cu genul fantasy, doar că, romanele de genul ăsta și mai ales cele ce au la bază ideea de față, mi se par greoaie, lungi, cu un număr mult prea mare de personaje și, care, reușesc să mă piardă imediat pe drum, iar eu n-am răbdarea necesară să memorez atâtea nume și titluri nobiliare.

Însă, Ascensiunea a vrut să-mi demonstreze că ea nu-i ca toate cărțile alea pe care le citisem eu și nu mi-au plăcut, și n-a început cu politica sau cu războiul, or cu sutele de personaje, ci fix cu ce-i pe placul meu: acțiune și suspans, umor, personaje puține, complexe și bine construite, un loc ce mi-a apărut atât de viu în fața ochilor, căci atât autoarea cât și personajele îl descriu în niște culori delicioase, și cu pasiunile și studiul fiecăreia. 

Recunosc că atunci când am început cartea nu mi se păreau pasiunile cine știe ce și faptul că fiecare tânăr trebuia să-și aleagă una sau nobilii își trimiteau copii pentru că aveau o pasiune în sânge, iar fiul sau fiica trebuia să ia totul foarte în serios, ca apoi să-și găsească un protector și să fie mai bun ca restul și etc, m-a dus cu gândul la multe alte cărți ce jonglează cu același sistem. Fie că-i spui magie, pasiuni, vrajă, farmec, case etc. Dar pe parcursul capitolelor și-al volumui autoarea a reușit să o mai scalde puțin și să-și facă acest clișeu al ei, oferindu-i măcar un înveliș mai original și făcându-mă pe mine să nu mai fac involuntar comparații, ceea ce mă tot dădeau afară din carte. 

Nu pot să zic că e vreo pasiune ce m-a impresionat sau vreuna pe care aș fi vrut s-o urmez și s-o stăpânesc, așa cum niciun personaj nu m-a impresionat enorm, deși toți au fost bine creionați și, în ciuda numărului mare, ce-a crescut cu fiecare capitol, am putut să-i țin minte și să nu-i încurc. 

Ascensiunea s-a dovedit a fi un roman bun, bine scris, cu descrieri îndeajuns cât să te farmece și să te pierzi în pagini, însă nu cât să adormi și să uiți unde ai rămas (căci da, nu sunt fan al poveștilor ce descriu o pădure timp de patru capitole), și cu personaje interesante, fiecare încercând pe cât posibil să fie unic și totuși uman; am apreciat faptul că autoarea n-a încercat să le ofere doar calități sau să-i facă pe unii să acționeze într-un fel doar fiindcă erau așa zișii "băieți răi". Însă, în același timp, niciun personaj nu m-a captivat atât de tare și, sincer, dacă era vreunul să pățească ceva nu cred c-aș fi scâncit. De ce? Pentru că n-am simțit absolut nimic pe tot parcursul cărții și da, cartea are 460 de pagini.

Am citit Ascensiunea în mai puțin de patru ore și m-am bucurat să o termin din prima, deși nu-mi pusesem in minte. A fost o lectură rapidă și extrem de ușoară, scriitura e plăcută, iar dialogul reușește întotdeauna să învioreze atmosfera, mai ales când tocmai ai trecut de vreo parte plină de politică sau nu te interesează câtuși de puțin de toate casele nobiliare și cine ajunge pe tron. Sau poate te interesează și d-asta citești. Personal, am citit de plăcere, căci am reușit să mă bucur de poveste și chit că nu m-a atras niciun personaj și niciun fir narativ, și de multe ori am avut impresia că urmăresc detașat ceva și nu c-aș citi, ceea ce-ar fi însemnat să simt ceva, am vrut să văd cum se termină. 

Dacă citești fantasy de obicei, atunci și asta o să-ți placă, iar dacă ești ca mine și vrei doar să-ncerci ceva diferit, atunci o să ai parte de-o lectură interesantă. Și poate o să și simți ceva. Pentru mine din punct de vedere al emoțiilor și atașamentului față de personaje, Ascensiunea a fost ca o mâncare fără gust: a arătat bine, mirosul a fost îmbietor, a fost gătită corect, însă eu am gustat nimic. Aș putea spune că nu e un lucru important, dar dacă nu-mi pasă de personaje, atunci de ce aș citi povestea asta? Și nu e vina lor, ci a autoarei. Sau a mea.

Personal, nu recomand Ascensiunea pentru că e neapărat fantasy sau pentru că are o hartă, or pentru că e despre pasiuni și scriitura e rapidă, ușoară și te prinde de la primele pagini, căci are acel aer de orice poveste în afară de una fantastică, ci pentru că e o carte bună și poți să-ți pierzi câteva ore sau o zi, două cu ea. O să găsești în Ascensiunea dorința de răzbunare, familie, prietenie, iubire, nesiguranță, vise, o mulțime de lacrimi, căci oamenii ăștia și mai ales femeile, plâng apoape la orice moment emoționant, tensionat, fericit, trist, etc (ceea ce pe mine mă face o insensibilă, căci mi s-a luat la un moment dat să văd cuvântul lacrimă sau plânset pe pagină și da, în 460 de pagini tot apare), dar în același timp are și curaj, multă mâncare, rochii, bătălii, intrigi și politică, strategii, muzică, oameni cărora vrei să le rupi gâtul (care te enervează poate mai ca ăia ce plâng). 

Și da, are un final fantastic, cu bune și cu rele, care a lăsat destule uși deschise pentru următorul volum, pe care aștept să-l citesc. 

Pentru mine a fost o lectură ușoară și relaxantă, mă bucur c-am citit-o și chiar m-am distrat. Aș vrea să pot să vizitez măcar câteva din locurile din carte, însă pe timp de pace. Nu prea le-aș avea cu călăritul, dar cred că m-aș descurca bine cu sabia sau cu arcul. Așa cum și personajele, fie femei sau bărbați, știu să o facă; atunci când nu-și exersează pasiunile, nu mănâncă, nu-și scriu scrisori interminabile sau nu plâng. Glumesc. Ascensiunea e mai mult de atât. Te las să descoperi! :)

RECENZIE - Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de Mackenzi Lee

Descriere:

Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul este însă un spirit neîmblânzit, pe care nici șederile în cele mai distinse școli din Anglia, nici pedepsele aplicate cu încrâncenare de severul său tata nu reușesc să îl lecuiască de pasiunea pentru jocurile de noroc, băutură și idilele cu bărbați și femei deopotrivă. 

Pornit în Marele Tur al Continentului, împreună cu cicălitoarea, dar inteligenta lui soră mai mică, Felicity, și avându-l alături pe cel mai bun prieten al său, Percy, de care e îndrăgostit până peste cap, Monty şi-a propus să dea uitării toate constrângerile și să se distreze cum nu a mai făcut-o vreodată. 

Când însă dă dovadă de nesăbuință și își însușește un obiect misterios de la curtea regală franceză, călătoria de plăcere se transformă într-o aventură în toată regula, din care nu lipsesc tâlharii la drumul mare, pirații, secretele alchimice și întâmplările romantice.

RECENZIE:

Deși am terminat de citit cartea aseară, am preferat să las recenzia pe azi, și să n-o scriu așa cum fac de obicei, adică imediat ce-mi adun gândurile, cam la zece minute sau o oră după ce-am închis-o și am pus-o înapoi pe raft. Și-am ales să fac asta fiindcă personajele nu voiau să tacă și deși trecusem și de nota autoarei ele tot vorbeau. 

Mi se întâmplă ca unele personaje să-mi rămână în minte și să le aud vocea, după ce-am încheiat o carte, atunci când povestea mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare aproape de ele, sau când mintea mea încă se hotărăște dacă le-a plăcut până la final or le-a găsit și bube în vorbă și-n faptă, iar acum trebuie să le sortăm și să le punem în balanță. În cazul Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni s-au întâmplat amândouă, ceea ce a făcut totul și mai simplu.

Comparativ cu alte cărți, am perceput personajele și povestea ca două chestii diferite și ambele mi-au plăcut pentru unele puncte și mi-au displăcut pentru altele; sau mai bine zis, în unele momente, eu față de autoare aș fi procedat altfel sau m-aș fi concentrat mai mult pe x și nu pe y. Însă, e o părere foarte subiectivă și poate voi când veți citi cartea, sau dacă ați citit-o deja, nu veți avea această problemă sau o veți iubi din cap până-n picioare.

Legat de poveste. Recunosc că n-am citit descrierea înainte și, în afară de marele tur și că Monty are/n-are ceva mai mult de prietenie pentru Percy nu știam ce se găsește în carte; ceea ce a fost și bine și rău. 

Bine, pentru că am fost surprinsă de întorsăturile de situație, pe care le-aș fi văzut poate, unele, de la o poștă dacă aș fi citit descrierea (căci zice cam multe) și rău, deoarece unele întorsături n-au fost controlate cum ar fi avut sens în capul meu, ci autoarea a ales să meargă pe drumul "e mai nebunesc așa și ireal, deci spectaculos și oamenii vor asta, și nu neapărat logică și realism".

Ceea ce pentru mine a mers până la un punct, căci da, e ficțiune, însă apoi am avut impresia că s-a procedat așa doar pentru că era mai ușor; atât pentru autoare să scrie povestea și să iasă din situații complicate și, poate, imposibile, dar și pentru poveste, că să rămână într-un ritm susținut și să mențînă interesul cititorilor avizi de twist after twist.

Personajele au fost fix cum m-așteptam și chit că nu intru în detalii, căci nu vreau să stric povestea pentru voi, pot spune că autoarea a reușit să le creioneze într-un mod viu și realist, făcându-i nu doar să-și înfrunte temerile și să se (re)descopere, dar și să facă greșeli, să fugă și să plângă, să mintă și să-și asume consecințele, să fie egoiști și să fie blânzi, să se arunce cu capul înainte sau să fie blocați, ore sau zile în șir, din oboseală, neputință, durere, nesiguranță sau pentru că nu știau dacă vor un lucru sau o relație cu o persoană doar pentru că sună și arată bine, sau pentru simplul fapt că e o chimie acolo.

Sincer, deși am empatizat cu personajele, în special cu Felicity, Monty și Percy, niciunul din ei nu e preferatul meu și n-aș spune că unul e mai bun ca celălalt. Toți au avut momente bune și unele proaste, altele chiar foarte proaste, și nu de puține ori acțiunile lor mi s-au părut copilărești sau unele certuri și îndepărtări au ținut prea mult sau au fost puse acolo doar ca să mai lungească plotul și tensiunea. 
Însă, am tot stat și m-am gândit, legat de faptul cum uneori nu știau deloc cum să se poarte sau să fie responsabili, și mi-am zis că tocmai, pentru că provin dintr-o anumită clasă socială, asta e modul în care sunt în stare să fie și altul nu cunosc. Pe parcursul turului și chiar după, se schimbă mult, în bine sau nu, și se vede c-au mai lăsat anumite obiceiuri în urmă sau și-au dat seama că tocmai acele obiceiuri îi fac să fie ei înșiși și mai bine merg cu ele-n bat până-n pânzele albe, decât să renunțe la ele, indiferent de consecințe.

Mă bucur c-am citit cartea și sincer v-aș recomanda s-o citiți, dacă n-ați făcut-o deja sau dacă nici măcar nu vă gândiți să o cumpărați. Pentru că nu-i vorba în Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de marele tur în special sau de niște adolescenți ce vor să aibă toată lumea la picioare și să se distreze fără să existe consecințe sau vor ca adulții să-i lase în pace, ci e vorba de viață așa cum e ea, e vorba de orgoliu, ceva ce toți avem, și uneori ar fi bine s-avem mai puțin sau să-l folosim fix când trebuie și nu când vrem doar să-i dăm cuiva peste ochi sau să fim noi moț într-o situație.
 E despre a-ți găși curajul să faci ceva sau să-i spui cuiva ceva sau lumii, ceva ce nici ție n-ai curaj să-ți șoptești măcar. E vorba despre consecințe, despre câștig și despre pierdere, despre ce înseamnă ele și despre ce-i mai important: banii, faimă, viața cu părțile ei moi și cu cele murdare, familie, prieteni, tu. E vorba despre ce se întâmplă dacă tu vrei ceva cu cineva și acea persoană nu vrea, despre limitele ce-ar trebui să existe.

Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni e o carte, de fapt, e o viață, pe care o poți citi la plajă, la munte sau acasă sub pătură, însă mintea ta trebuie să fie acolo. Da, e o lectură ușoară fiindcă se citește rapid și stilul e fluid și delicios, dar ca o băutură, indiferent ce gust bun are, temele ce-s discutate în ea și toată încărcătura aia emoțională, o să te lovească precum alcoolul ăla ce-și face efectul abia după al patrulea pahar. 
Așa că, citește încet, când vrei să te relaxezi și totuși să nu stai ca o clătită gata s-ațipești, și acordă-i poveștii, și personajelor, atenția de care au nevoie; pentru și ei o să-ți dea mai mult decât atenție. Și prin toate culorilea alea și tonul jucăuș, uneori scufundat și umplut cu lacrimi, o să vezi că există și părți mai grele sau mai întunecate. Până la urmă în orice teanc de mătăsuri se regăsește și un pumnal, sau oi fi citit eu prea mult.

Ți-aș recomanda să te decizi repede, totuși, dacă vrei să citești asta sau nu. Niciunul din personaje nu mi-a părut a avea prea multă răbdare neapărat. Și poate pleacă fără tine. 

RECENZIE - Destinul coroanei (Jocul Coroanei #2) de Evelyn Skye

RUSIA SE AFLĂ ÎN PRAGUL UNEI MARI SCHIMBĂRI.

Descriere:

Încoronarea lui Pașa se apropie, iar Vika este acum Magul Imperial, dar funcția pe care o râvnea cândva s-ar putea dovedi mai dificilă – și mai periculoasă – decât se aștepta. Pașa se luptă cu propriile sale probleme – legitimitatea îi este pusă la îndoială, fata pe care o iubește îl urăște și este convins că prietenul lui cel mai bun a murit. Când apare un pretendent la tron – iar magia în Rusia începe să crească rapid –, Pașa trebuie să facă totul pentru a-și păstra poziția și pentru a-și apăra țaratul.

Pentru Nikolai, sfârșitul Jocului a fost dureros. Deși a reușit să scape de moarte, Nikolai rămâne singur, o umbră ascunsă într-o lume ireală creată de el însuși. Dar când primește o a doua șansă la viață – legată de un preț întunecat –, Nikolai trebuie să decidă cât de departe e dispus să meargă pentru a se întoarce în lume.

Cu revoluția tot mai aproape, cu o nouă magie primejdioasă ivită deodată și un țarat ușor de cucerit, Vika, Nikolai și Pașa trebuie să lupte – sau să înfrunte distrugerea nu numai a lumii în care trăiesc, dar și a lor înșiși.

RECENZIE:

 M-am tot gândit dacă să citesc volumul ăsta sau să mai aștept, căci nu simțeam dorința aia subită de a știi ce se mai întâmplă cu personajele și ce s-a ales de ele după ce jocul s-a terminat, așa cum s-a terminat. Apoi m-am gândit că fiind duologie n-ar avea sens să mă lungesc fără rost, așa c-am pus mâna pe carte și în câteva ore am dat-o gata. Am citit-o, n-am ucis-o, nu vă faceți griji :D. 
  
 Destinul coroanei a fost o continuare pe măsură, însă în același m-am bucurat de ea ca de un volum separat, mult mai întunecat, mai plin de intrigi, suspans și de personaje mult mai puternice și mai determinate ca cele pe care le-am întâlnit în prima carte. Le-am simțit mai aproape și și au părut mult mai realiste și mai decise să lupte și să facă orice pentru a obține ceea ce-și doresc. Și tot comparativ cu primul volum, am văzut mai mult din lume, am aflat ce pot face 'magicienii' și autoarea ne-a arătat, în sfârșit, că ei nu-s acolo doar pentru a-l păzi pe țar sau pentru a crea lucruri frumoase la care oamenii să aplaude. 
  
 Mi-a plăcut să mă plimb pe drumurile acestei Rusii și să mănânc toate chestiile delicioase, să călătoresc și să intru în toate acele case și palate frumos decorate și pline de oameni pe atât de complecși pe cât de ales sunt îmbrăcați. Deși uneori aparențele înșeală și amicii noștri au descoperit sau redescoperit că de multe ori îți bagă cuțitul în coaste fix cel mai bun prieten sau chiar dușmanul te scoate dintr-un impas. Ceea ce a fost surprinzător și-n același timp îmbucurător. Nu că prin asta aș spune că dușmanii lor sunt niște simpatici numai buni de îmbrățișat, dar nici răi nu sunt... plus că, nu-i așa, omori pe cineva mult mai ușor dacă e aproape? Cât de aproape posibil.  

 Vika, Pașa și Nikolai s-au schimbat foarte mult față de primul volum și cumva e ceva firesc, însă în același timp, m-am bucurat să văd că asta nu i-a făcut să pară crispați sau diferiți de cum erau. Nu de fiecare dată personajele se schimbă așa de bine și realist și nu tuturor autorilor le iese asta. N-aș zice că acum vreunul e preferatul meu, însă aș ieși cu unul din ei, sau cu toți, la un ceai sau la ceva bun de mâncat. Sau poate gătesc ei ceva, mai știi. Au fost interesante și discuțiile sau interacțiunile dintre ei și chiar am prins drag; păcat c-a fost așa mai spre final, dar mai bine acum decât niciodată. 
  
 Ca să-nchei, aș spune că dacă v-a plăcut Jocul Coroanei atunci o să vă încânte și acest volum, poate și mai mult, iar dacă ați fost ca mine și acela vi s-a părut doar bun, Destinul coroanei merită citit. Cumva umple acele goluri și te lasă satisfăcut; e ca desertul după o masă sățioasă și e numai bun. A avut suspans, acțiune, mai mulți magicieni, mai multă magie, cât mai multă mâncare, locuri de vizitat și un final pe măsură. Se putea și mai bine, dar o luăm așa. 
  

RECENZIE - Stăpânul umbrelor (Uneltiri întunecate #2) de Cassandra Clare

Descriere:

Ți-ai da sufletul-pereche în schimbul sufletului tău?

Emma Carstairs a aflat că dragostea pe care o împărtășește cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, nu este numai interzisă, dar îi poate distruge pe amândoi. Știe că ar trebui să fugă cât mai departe de Julian. Dar cum poate face asta când familia Blackthorn este amenințată din toate părțile? Singura lor speranță este Cartea Neagră a Morții, un tom de magie având o putere cumplită. Toată lumea o vrea. Dar numai cei din familia Blackthorn o pot găsi.

Izbânda poate veni cu un preț pe care Julian și Emma nici nu și-l imaginează, unul ce va aduce cu sine o judecată a sângelui care ar putea avea repercusiuni pentru tot și toți cei pe care îi iubesc ei cel mai mult.

RECENZIE:

Știu că pentru primul volum din serie am scris o recenzie kilometrică, dar pentru volumul ăsta nu cred că-mi mai iese. Și nu pentru că n-ar fi fost o carte bună, ce mi-a plăcut la fel ca prima sau poate și mai mult, ci pentru că e al doilea volum și nici nu știu despre ce pot să vorbesc, fără să dau spoilere, și totuși să vă zic ceva ca să vă fac curioși.

Stăpânul umbrelor a fost o continuare pe măsură și chiar dacă uneori am avut impresia că nu se mai termină cu întorsăturile de situație, mi-a plăcut. Ce vreau să spun prin asta e că au fost bucăți din carte unde suspansul și acțiunea sunt duse la extrem și nu mai știi în ce parte să te mai uiți și ce să înțelegi, iar alte bucăți unde e mai calm; și atunci e calm petru că se pregătește terenul pentru altele. 

Și asta n-a fost rău, doar că citind o carte cu atâtea pagini și atât de îndesată devine la un moment dat obositor și zău că nu mai știi: să mă speri că mai trăiește cineva la final? ar mai trebui să aibă personajele încredere în cineva sau ar fi bine să aibă dubii chiar legat de oamenii cu care împart același acoperiș? cine le e cu adevărat dușman și oare se merită să lucreze împreună, dacă așa știu că evită un pericol și mai mare? se merită să-ți dai viața pentru cei dragi? când ar trebui să te oprești din a face asta? 

A fost interesant și cumva amuzant să văd că-n Stăpânul umbrelor personaje din celelalte serii, nu dau nume, le spun "copiilor" că e bine să nu iei decizii fără să te gândești înainte sau că nu e bine să acționezi fără un plan sau că cel mai bine e să nu te lași dus de emoții; țînând cont că și ei fac și făceau la fel. Însă știți că atunci când dăm sfaturi nu trebuie ca noi să le aplicăm. Și totuși, e tare distractiv să văd cum au evoluat adolescenții ce-i știam noi, și acum sunt aproape adulți, și acționează ca un fel de modele pentru tinerii vânători de umbre; acum, că-i vorba de modele pozitive sau negative... eh. Plus că citind Stăpânul umbrelor am avut de destule ori impresia că istoria se repetă și am ajuns să mă întreb dacă lucrurile se vor întâmpla ca în trecut sau nu; poate-am mai învățat și noi din greșeli? Sau poate nu, și-avem de gând să o facem și mai lată.

Cât am citit Stăpânul umbrelor nu m-am gândit la cum se va termină sau ce-o să se întâmple în următoarele capitole sau în următoarea carte, și cred c-a fost mai bine așa. 

Iar acum ca o paranteză, știu că sunt și destui oameni ce spun că deja devine ridicol faptul că universul vânătorilor de umbre se tot extinde și Clare mai scoate o serie și încă una, deși zice printre rânduri că are de gând să se oprească. Însă, eu-s de părere că poți foarte ușor, dacă ți s-a luat de serii sau de univers, să nu mai citești și să te oprești unde vrei tu. Dar nu mai da cu noroi și încetează să-i judeci pe ce-i ce citesc și încă așteaptă al optulea volum din a doișpea serie, să zicem. Căci eu așa fac și momentan le citesc și-mi plac; iar dacă va fi vreodată să mă plictisesc mă voi opri, însă nu voi face un spectacol din asta. 

Închizând paranteza, care nu știu dacă-și are sau nu locul, dar o las aici, vă invit să citiți volumul dacă l-ați citit pe primul și nu știți dacă să-l începeți pe ăsta sau nu, iar dacă ați citit DM și IM, atunci poate o începeți și pe asta? E foarte mișto să vezi cum Clare a lăsat personajele să crească și ni le arată acum în diferite poziții și mult mai mature, însă în același timp, sunt tot ei de care am prins drag și-i vezi făcându-și de cap sau bătând măr dușmanii mai rău ca 'ăștia tineri'. Plus că e plin de acțiune, emoții, suspans, râsete iubire, trădări și interese. Și cine nu vrea să ia parte la așa ceva?

P.S.: am zis că voi fi scurtă? mda, am zis.

RECENZIE - Jocul Coroanei (Jocul Coroanei #1) de Evelyn Skye

Descriere:

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie...

Vika Andreieva poate stârni zăpada și poate transforma cenușa în aur.

Nikolai Karimov poate vedea prin pereți și poate face să apară poduri din senin.

Ei sunt magi - singurii din Rusia - iar țarul, amenințat de Imperiul Otoman și de kazahi, are nevoie de un Mag Imperial puternic alături de el.

Și astfel inițiază Jocul Coroanei, un duel al abilităților magice.

Câștigătorul jocului va primi puteri de neimaginat.

Pe cel învins îl așteaptă moartea.

Jocul Coroanei nu trebuie pierdut.

RECENZIE:

 M-așteptam la mai mult de la Jocul Coroanei, și nu pentru c-aș fi auzit prea multe despre el sau coperta n-arată bine, ci pentru că descrierea promitea atât de multe lucruri și-un ritm alert, niște confruntări pe cinste, trădări, intrigi, violență și multă vărsare de sânge. Da, cam așa ceva...  

  

 Jocul Coroanei a fost o carte ce mi-a plăcut, însă nu atât de mult și cred c-a fost mai pașnică decât ce voiam eu. De când am citit descrierea prima dată m-a dus cu gândul la seria Grisha, dar și la o poveste întunecată, cu magie ce poate fi folosită în atâtea feluri și numai pentru bine(le personal) și cu niște personaje ce vor să câștige și vor face absolut orice pentru a fi siguri de asta. Doar că m-am trezit într-o lume mai luminoasă, cu intrigi, ce-i drept, și cu suspans, iar personajele n-au fost aproape deloc cum le vedeam eu și relația dintre ele nici atât.  

  

 Nu vreau să ofer spoilere, așa că nu o să dezvolt foarte mult. Dar nu există sentimente rele între ei, așa mult, n-am simțit că vor să-și rupă capul de câte ori se văd și mai c-aș zice că vor să facă altceva când se văd. Probabil vă imaginați ce și, ca o mică atenționare: jocul ăsta e îndrăgostit, nici el nu știe clar de cine. Iar aici interpretați voi cum vreți și dacă doriți s-aflați cât mai repede ce vreau să spun, atunci puneți mâna pe carte și citiți.  

  

 Personal, nu căutam romantism și nici o poveste plină de prietenie și drăgălășenii, dacă pot să exagerez puțin, ci voiam o competiție pe viață și pe moarte între doi magi extrem de puternici, care își văd propriile interese și vor să-l zdrobească pe celălalt, musai. După mine, asta nu s-a întâmplat mai deloc, sau nu așa cum trebuia, în viziunea mea, și competiția mi s-a părut mai mult importantă și "pe viață și pe moarte" la nivel teoretic, căci practic e altă poveste; și lucrurile d-acasă nu se potrivesc cu alea din târg.  

Ce mi-au plăcut la Jocul Coroanei au fost atmosfera, căci Evelyn Skye reușește să te prindă în lumea creată de ea din prima și poți simți, auzi, atinge și experimenta tot ce descrie. Mi s-a făcut foame de la toate mâncărurile alea și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin Palat sau chiar și prin părțile mai normale ale Rusiei, din poveste. Personajele secundare sunt și ele bine creionate și te conving că nu-s rele, te fac cumva să te dai de partea lor, deși o secundă înainte nu te-ai fi gândit la asta.  

 Suspansul n-a fost așa de mare, însă tot ce s-a întâmplat m-a făcut curioasă și am terminat-o cât de repede am putut, ca să văd cum și dacă se termină jocul. Vika și Nikolai mi-au plăcut ca indivizi și a fost intresant să le aflu poveștile și să particip apoi, pe cât posibil, la prezentul și viitorul lor. Însă atunci când erau împreună, din punctul meu de vedere, s-a pus accentul pe altceva și nu pe competiție neapărat, nu mereu, și tot conflictul ăla ce-l simt amândoi n-a fost bine conturat. Am avut impresia că s-a încercat a fi ceva și apoi nimeni n-a știut ce să facă cu el sau n-a mai vrut să-i facă ceva. 

 Recomand Jocul Coroanei? Da și nu. Mi-au plăcut povestea și lumea creată, personajele au fost simpatice și cu substanță, însă felul cum a fost prezentată competiția și cum tot a evoluat, cum cei doi au rezolvat probele, cum a fost folosită magia și cum ei au arătat de ce sunt în stare, cum au acționat unul față de altul sau fiecare față de ceilalți, nu m-a convins. Intodeauna am avut impresia c-a lipsit ceva și că lucrurile au fost tratate mai ușor și mai luminos, și nu atât de întunecat, violent și competitiv pe cât s-ar fi vrut la început. Sau poate așa a fost cartea de la început și doar eu am avut o impresie aiurea. Dar recomand să încercați romanul și să-mi spuneți ce v-a plăcut, ce nu, de ce și poate reușiți să mă faceți să văd lucrurile altfel :). 

RECENZIE - Fata din coșmaruri (Anna în Veșmânt de Sânge #2) de Kendare Blake

Descriere:

Au trecut câteva luni de când fantoma Annei Korlov a deschis o uşă către iad în subsolul din casa ei şi a dispărut prin ea, dar vânătorul de fantome Cas Lowood nu îşi poate găsi liniştea. Prietenii lui îi amintesc mereu că Anna s-a sacrificat pentru ca el să trăiască, nu să bântuie de colo-colo, pe jumătate mort. 

Dar el o vede peste tot: uneori în coşmaruri, alteori în viziuni înfricoşătoare. Şi totuşi, nu sunt doar halucinaţii… Anna suferă, pare a fi torturată, iar de fiecare dată când Cas o vede este mai chinuită. 

Băiatul nu înţelege ce s-a petrecut când a dispărut în iad, dar ştie că nu merită ceea ce i se întâmplă. 

Anna i-a salvat viaţa de mai multe ori, iar acum a venit momentul să-i întoarcă favoarea. 

RECENZIE:

De când am terminat primul volum am știut că vreau să văd ce se-ntâmplă în continuare și, că imediat ce voi pune mâinile pe următorul volum, adică acesta, îl voi citi dintr-o suflare. Așa că, de dimineață când mă gândeam dacă să-mi iau vreo carte la muncă, să am ce citi în pauze, ochii mi-au căzut pe Fata din coșmaruri. Am băgat-o în rucsac și restul e istorie. De ce? Fiindcă tocmai am mâncat-o în câteva pauze de zece minute și-n pauza de masă. Dar nu vă faceți griji, este teafără. Eu nu prea sunt, dar nu cred că-i pasă cuiva :)). 

Sincer, n-aș putea acum să m-apuc să vorbesc foarte mult despre roman sau despre serie, căci aș da prea mult din casă și nu vreau. Plus că, după mine, trebuie să citiți volumele astea fără să șțiți prea multe, ca să vă bucurați cu adevărat de ele. Cu cât știți mai puține, vă vor lovi surprizele și toate întorsăturile de situație, vei descoperi cât de complexe sunt și devin personajele și mai ales cât de ușor trec unele din ele linia dintre bine și rău; asta dacă există așa ceva în lumea creată de Blake. Iar dacă nu v-ați apucat de ele pentru c-așteptați să aflați mai multe păreri sau nu știți dacă sunt pentru voi, eu v-aș spune să încercați. Nicio părere nu va fi mai obiectivă și mai sinceră ca a voastră, și dacă ai citit zece sau o sută de pagini din prima carte și nu te-a prins sau simți că nu e deloc pentru tine, atunci poți pur și simplu să o închizi. Sau să mai încerci. Doar nu mai pierde timpul.

  Fata din coșmaruri a fost o continuare pe măsură și, deși n-am avut așteptări, a reușit să mă surprindă și să mă bucure. Oricât de mult ar putea să te bucure o astfel de poveste; aici referindu-mă la faptul că are un ton întunecat și violență, nimănui nu-i pasă cât rănește pe ceilalți atâta timp cât obține ce vrea, etc. 

Kendare Blake a îndesat bine în romanul ăsta destul suspans și acțiune cât să mulțumească și pe pretențioși, a conturat și mai bine personajele, oferindu-ne și mai multe detalii și ocazii să descoperim cum sunt, chiar și pe cele secundare sau episodice. Tot în Fata din coșmaruri am găsit și umor, sarcasm, dialog bine scris și o dinamică realistă între personaje, fie c-a fost vorba de familie, prieteni sau dușmani. Iar această dinamică aș lega-o de relațiile ce se rup în acest volum sau devin și mai puternice. Vedem prieteni foarte buni ce se îndepărtează sau persoane ce nu se suportă cum decid să lucreze împreună; ceea ce mie mi-a plăcut și a dat un aer realist poveștii. 

Nu zic de multe ori asta și nu pentru multe cărți, însă atât primul volum cât și acesta mi-au rămas în minte, ca atmosferă, personaje, replici și toate emoțiile ce m-au scuturat binișor, și aș recomanda seria oricui. Fie că citeșți romane pentru adolescenți sau îți plac poveștile mai întunecate, fie că vrei o lectură rapidă sau o carte fără personaje ce se îndrăgostesc imediat ce se văd și fără dulcegării. Plus că stilul te prinde bine, de la primele cuvinte, vocile puternice te atrag și te cuceresc, și sincer nu prea-ți mai pasă neapărat dacă sunt de partea binelui sau nu. Ajungi să empatizezi cu mulți, chiar și cu personajele "negative" și o să te întrebi de ce; poate te va deranja asta. Sau dimpotrivă, îți va plăcea. Iar eu zic că-i vina cărții și a lui Blake, care se joacă așa cu noi, iar nouă ne cam place.

Dacă n-ați citit seria deja, adică cele două volume, eu le recomand cu cel mai mare drag și cu tot sufletul meu mic și negru! N-aveți ce pierde, însă, oho, câte n-aveți de câștigat! Iar dacă ați citit deja primul volum, atunci ce așteptați? Să vină Anna să vă roage? Sau poate nu vă place să citiți singuri... sunt sigură că aveți un prieten pe care-l puteți corup... invita să devoreze aceste bunătăți cu voi. Așa că, nu mai pierdeți timpul!

RECENZIE - Opoziție (LUX #5) de Jennifer L. Armentrout

Descriere:

Katy știe că lumea s-a schimbat în noaptea în care Luxenii au venit. Nu poate să creadă că Daemon i-a întâmpinat pe cei din rasa lui și a stat de partea lor când aceștia au amenințat că vor distruge fiecare ultimă fărâmă umană și hibridă de pe Pământ.

  Dar liniile dintre bine și rău s-au estompat, iar dragostea a devenit un sentiment care i-ar putea distruge pe toți.

”O călătorie fascinantă de la început până la sfârșit... Această serie cu siguranță vă va captiva și veți vrea mai mult.” - RT Books Reviews Top Pick

”O serie care nu trebuie ratată” – Samantha Young

”Tuturor cititorilor care au dat peste Obsidian la un moment dat și s-au gândit: „Extratereștri în liceu? La naiba, de ce nu? Am citit chestii și mai ciudate.” Și apoi au ajuns să se îndrăgostească de Katy, Daemon și trupa lor, la fel ca mine. Cartea asta e pentru voi. Mulțumesc.” – Jennifer L. Armentrout

RECENZIE:

 Trecuse ceva timp de când am citit restul volumelor și chiar mă gândeam dacă acesta o să-mi placă, o să-mi mai placă sau îmi va plăcea și mai mult decât celelalte. D-asta am fost și puțin ezitantă când să mă apuc de el, dar îndată ce-am trecut de primele câteva pagini gândul ăsta s-a evaporat și puțin mi-a mai păsat că-l citesc după atâta timp. Într-un fel, dacă stau acum să mă gândesc, poate aș fi vrut să-l citesc o dată cu celalalte și să nu fi existat această bucată de timp mort și gol între ele. 

  

 Fiind ultimul volum așteptam cu entuziasm să văd ce se întâmplă și-n același timp mi-era și teamă, pentru că, dacă ați citit seria sau măcar primele volume, atunci știți că Armentrout cam are obiceiul să le facă viața personajelor un chin. Sau moartea. Și cititorilor la fel, chiar dacă ei suferă puțin diferit și poate nu se-aleg cu răni grave, pierderi de sânge și "am simțit brusc cum îmi iese sufletul din trup". Însă merită, și să zicem că, până și momentele alea când am simțit că mă sufoc sau c-am urcat cinci etaje fără să mă opresc și-au avut rostul și, cumva, nu le regret. Cum aș putea să regret c-am citit ceva bun și care m-a trecut printr-un amalgam de emoții într-un timp atât de scurt?  

  

 Totuși, fiind ultima carte, nu vă pot spune prea multe și trebuie să aflați voi dacă prietenii noștri reușesc, toți, să scape cu viață, dacă luxenii sunt așa răi până la final, dacă îi înving (care pe care?), dacă Daemon și Katy ajung iarăși împreună sau se vor mai afla vreodată pe aceeași planetă. Rămâne și să vedeți, dacă n-ați citit deja, cine le vor fi aliați, cine îi va trăda, dacă mai apare vreun personaj nou sau nemernicul ăla ce nu-l suportă nimeni sau nesuferita aia vor muri, în sfârșit! A, și încă ceva, încă un motiv pentru care se merită să citiți volumul ăsta: veți reuși să găsiți răspunsuri la toate întrebările înainte de final sau dezvăluiri? Veți vedea voi venind toate întorsăturile de situație? Sau vă veți lăsa duși de val și doar vă veți bucura de călătorie fără să faceți pe detectivul. Ambele variante merg de minune. 

  

 Uitându-mă în urmă îmi dau seama că fiecare volum mi-a plăcut dintr-un motiv anume, dar Opoziție pare că le-a cuprins pe toate, le-a amestecat bine, și le-a și îmbunătățit. Personajele, descrierea, suspansul, acțiunea, umorul, emoțiile, începutul, mijlocul și finalul, personajele episodice, locurile, și orice-ți poți imagina sunt mai bune, mai multe și mai tari. Cumva Jennifer L. Armentrout a dat un upgrade serios la serie și s-a gândit să te lovească zdravăn pentru ultima dată, dar și să te îmbrățișeze lung și strâns, cât să mai vrem și să închidem cartea cu zâmbetul pe buze și-n privire. Poate și-n suflet. Deși nu-s sigură. O să recitesc, când am timp, volumul ca să verific. 

 Ca să-nchei și să nu vă mai rețin, căci poate sunteți pe punctul de a-ncepe volumul sau plănuiți să recitiți seria, o să mai spun doar că îmi va fi dor de lumea asta, de personaje, de dialoguri și de toate trăirile, și că, oricând, aș pune mâna pe unul din volume și l-aș reciti. Chiar și fără să țin cont de ordine sau chiar dacă am mai făcut asta, deja. Nu e ca și cum am crescut cu LUX, dar în același timp ceva s-a schimbat când am luat volumele, le-am citit și am vorbit despre ele. Ceva a fost acolo, entuziasm, bucurie, tristețe, nervi, lacrimi, etc, când știam că termin o carte și mai e una, chit că trebuia s-aștept un an sau doi. Doar că acum nu mai e alta... și parcă tot aș mai aștepta. 

  

 Recomand seria celor ce n-au citit-o și se-ntreabă dacă merită, căci da, merită. Sub tot acel aer relaxat și atmosfera lejeră, dialogurile pline cu glume și tachinări, și în toate personajele ce par fără stres și doar puse pe șotii și întâlniri, se ascunde mai mult. Există straturi peste straturi de profunzime, suspans, acțiune, emoții, motive, intrigi, regrete, teamă, râs, speranță. Iar dacă ați citit și ați renunțat, mai încercați. Dacă n-a părut amuzantă sau plină de suspans sau vă enervează personajele, mai încercați! Și dacă n-ați încercat deloc, ce-așteptați? Poate spuneți că pierdeți timp. Așa ziceam și eu, dar gândindu-mă la faptul că nu vă veți  bucura vreodată de bunătatea asta. 

RECENZIE - AERIA (MAGONIA #2) de Maria Dahvana Headley

Descriere:

Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.

Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna.

În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

Uneori mi-e greu să-ncep o recenzie sau nu ştiu ce să scriu în ea. Ca şi acum. Doar că, în marea majoritate a timpului, se-ntamplă deoarece acele cărţi m-au întors pe dos şi m-au făcut să simt tot felul de lucruri sau m-au făcut să gândesc şi să încerc să pun piese de puzzle împreună, să găsesc răspunsuri la mistere sau crime, sau probeme delicate. Însă, acum e diferit. Mi-e greu să scriu această recenzie, pentru că romanul şi duologia asta e ceva din altă lume faţă de ce-am citit până acum; din punct de vedere al ideii, scriiturii şi personajelor, şi n-aş vrea s-o stric. 

Aeria mi s-a părut la fel de complicată şi complexă ca primul volum, doar că acum deja eram obişnuită cu vapoarele zburătoare şi cu păsările şi cântecele şi modul în care Headley reuşeşte să te ameţească; şi nu pentru c-ar scrie cine ştie ce odisee sau text cifrat, ci pentru că e ireal. Da, toţi am citit romane şi poveşti în care apar creaturi care ştim că nu există, gen vârcolaci, sirene, zâne, unicorni şi mai ştiu eu ce. Însă ai citit vreodată o poveste care să semene pe cât de puţin cu ce descrie Headley? Ce încerc să zic e că de destule ori a trebuit să mă opresc şi să las cartea jos ca să mă gândesc bine şi să-mi imaginez personajele, să pun cuvintele alea de pe pagină în capul meu şi să le aşez în aşa fel cât să aibă sens. Pentru că nu-s creaturi sau oameni pe care-i întâlnim mereu şi nu e aşa uşor că i cum ar zice cineva troll şi gata, o imagine aproximativă, modificată uşor de ce zice autorul, a şi apărut în capul tău.

Am admirat originalitatea seriei şi modul în care Headley a ştiut să creeze o lume ce n-o uiţi aşa uşor, care-ţi rămâne pe retină datorită culorilor şi regulilor care trebuie urmate, ca totul să nu se prăbuşească *uneori chiar la propriu*, tot alaiul de personaje ce reprezintă, parcă, aproape toate felurile de caractere şi aspecte fizice pe care le poţi întâlni în această lume. Mi-a plăcut şi cum au evoluat lucrurile, cum personajele n-au fost puse în umbră, dar nici scoase în faţă, ascunzându-le pe cele care apar doar o dată sau auzim de ele. A fost interesant să-nţeleg şi să văd toată mecanica din poveste şi m-am bucurat şi m-am trezit zâmbind uneori, pentru că nici în cele mai minunate vise eu n-aş fi putut să creionez aşa personaje şi să vin cu o idee diferită, dar care, deşi la început pare să n-aibă sens şi ţi-e greu să o cuprinzi , pe parcurs creşte, prinde contur şi devine o structură tare solidă şi logică. 

Ce mi-a plăcut mai puţin la Aeria şi Magonia a fost faptul că n-am simţit mai nimic. Mi s-a părut că autoarea a fost uneori prea ocupată să explice lumea sau cum arătau anumite păsări, ce-aveau de făcut sau ce era locul ăla pe lângă care treceau, şi n-a mai investit şi-n emoţiile personajelor. Sau poate-s eu mai nesimţită şi n-am reuşit să mă ataşez de nimeni şi n-am simţit nimic, pentru că mi-a fost mintea în altă parte. Aza, Jason, Zal şi restul, au fost pentru mine nişte oameni la care m-am uitat printr-un geam şi de la care am prins doar frânturi de suflet şi gânduri. Aş fi vrut să fie mai mult, să-i simt, să pară reali, să-i facă autoarea să se aşeze lângă mine şi să nu mai stea, bidimensionali, lipiţi de pagini. 

Lăsând aspectul ăsta la o parte, Aeria e un roman bun, are suspans, există destule momente care să-ţi ia inima s-o ia la goană, avem şi întorsături de situaţie, şi momente dulci, sunt şi unele în care vrei să ucizi tu, cu mâinile goale, un personaj, există şi poveşti de dragoste, familie, prietenie, ură, speranţă. Şi toate astea sunt strânse într-un pumn, ce stă aşa de la început şi până la final, iar tu te-ntrebi dacă ar fi mai bine să le dea drumul sau nu. Ar fi mai simplu dacă ele ar fi libere sau ar zbura departe şi nici n-ai apuca să expiri? 

Ştiu că poate recenzia n-are sens sau n-am spus eu tot ce trebuia, însă că de fiecare dată, recomand citirea integrală şi atentă a romanului. De ce? Pentru că, până la urmă, orice e trăit pe propria piele e mult mai bun şi doar tu ştii cum ar trebui să se simtă şi dacă e pe gustul tău. Până una alta eu mă duc să-mi caut o barcă plutitoare şi poate te-apuci şi tu de citit. Iar dacă dai seria şi mai departe, căci sigur ai vreun prieten sau mai mulţi ce-au auzit de ea, dar n-au încercat-o încă, va fi şi mai bine. 

De ce-ar trebui să o citeşti? Fiindcă e una din puţinele poveşti cu o idee extrem de originală care s-a ţinut pe picioare până la final şi nu s-a lăsat prinsă în clişee sau n-a vrut să fie plină de dramă, certuri fără sens, insta love, totul-se-rezolvă-repede-şi-perfect-la-final... etc.

RECENZIE - Warcross (Warcross #1) de Marie Lu

Descriere:

Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. 

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. 

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIE: 

Doamne!!! Oare eu am citit acum asta sau doar am deschis-o şi m-am trezit în lumea jocului, devenind unul din ei şi încercând să pricep ce se întâmplă, ce-am de făcut, în cine trebuie să am încredere, în cine vreau să am încredere şi să fac pe cât posibil să câştig şi să nu mor? Ordinea nu e aceasta şi nici nu prea contează; poate. 

Am vrut să citesc cartea asta dinainte să ştiu despre ce-i vorba, căci e scrisă de Marie Lu şi la cât am iubit cealaltă trilogie a ei, ar fi fost culmea să nu o citesc pe aceasta şi să nici nu-mi placă. Iar când am auzit că e despre jocuri şi realitate virtuală şi competiţie şi hackeri şi pericole şi vânători de recompense... oh, mamă! Unde mă înscriu? Ah, şi sper că staţi bine cu sănătatea şi aveţi un puls stabil, deoarece la câte întorsături de situaţie sunt şi ce suspans e în romanul ăsta, de-l tai cu drujba, o s-aveţi nevoie. Altfel cine ştie în ce poziţie o să vă găsească cei de la ambulanţă sau vecina sau fratele/sora/vărul/părinţii/câinele. 

Revenind şi fiind puţin mai serioşi, pot spune că am citit Warcross asnoapte şi momentan ochii mei seamănă cu două pizze. Aş fi zis console, doar că alea nu-s rotunde, încă. Îmi propusesem doar să o încep, aşa cum zic de fiecare dată, doar că n-a mers. Nunu! Ultima pagină am citit-o aproape pe la două şi a meritat. Nu recomand să faceţi asta, adică să citiţi până târziu, mai ales dacă dimineaţa trebuie s-ajungeţi undeva; însă dacă vreţi senzaţii tari şi sunteţi cu sporturile extreme, atunci poate transformaţi cititul în asta. Eu îl practic şi e tare bine, nici măcar nu trebuie să ies din casă sau să îmbrac cine ştie ce haine. Plus c-aţi văzut ce scumpe sunt încălţările. Iar Warcross e romanul potrivit pentru asta, căci nu numai că vă va solicita tot corpul şi mintea, dar va avea şi grijă să vă facă să vă simţiţi şi pe pârtie şi la alergat, şi la înnot (pentru că o să rămâneţi fără aer destul de des), şi orice sport vreţi voi. 

Aţi zice că o carte n-are cum să semene cu un joc şi să-ţi ofere aceleaşi senzaţii şi efecte şi coloană sonoră şi etc. Mai ales că-ntr-un joc eşti implicat activ, iar când citeşti doar participi, pentru că te uiţi la ce fac ceilalţi. Aş zice că aici e invers. Lu reuşeşte să te tragă în poveste de la prima pagină şi tu eşti pe hoverboard, tu încerci să rezolvi situaţia, tu nu vrei să fii dat afară din chirie, tu încerci să ieşi mereu primul şi să înţelegi ce naibii se întâmplă şi-n cine să ai încredere. Tu îţi pui întrebări şi te trezeşti că ştii să fii şi hacker, deşi, poate, n-ai scris niciodată o bucată de cod. Plus că, la toate acestea se adaugă şi descrierile ce sunt aşa colorate şi vii, de-ai impresia că n-ai deschis o carte şi dai paginile, ci că ţi-ai pus o cască sau nişte ochelari de realitate virtuală. Tare, nu? 

Ah, şi faţă de-un joc nici nu durează aşa mult să termini cartea asta. N-o să-ţi ia săptămâni şi zeci de încercări, nu trebuie să creşti în nivel şi nici să cauţi artefacte sau să înveţi vrăji, să-ţi cumperi săbii şi armuri, sau să salvezi vreo prinţesă. Tot ce-ai de făcut e să te bucuri de atmosferă, să vrei să cunoşti personajele şi să vezi departe de măştile lor şi de imaginea pe care ei cred că o proiectează, să ai curajul să investighezi, să n-ai încredere deloc sau să te-ncrezi cu totul, şi s-apeşi play. 

Emika, Hideo, Ren, Zero şi toţi ceilalţi, care nu-s puţini, au reuşit într-un timp foarte scurt, să mă facă să-i plac şi să-i iubesc cu toate calităţile şi defectele lor. N-au încercat să pară eroi sau duşmani, nu s-au dat în spectacol, nu s-au ascuns după scuze sau deget, ci doar au trăit. Au furat tot ce-au putut, material sau nu, au luptat, au minţit, au râs, au zâmbit şi au sărutat, au ţinut în braţe, au ucis, au înşelat şi au scăpat sau au fost prinşi. Şi a fost aşa de bine să văd cum Marie Lu a creat aceste persoane foarte gri, dar care, atunci când trebuie şi au ambiţie, îţi iau ochii şi luminează în toate culorile curcubeului; ca şi cum, în interiorul lor se ascunde un miez, ce se învârte cu o viteză inimaginabilă, colorat, viu, ucigător, dar cald, care te poate duce la alt nivel sau te poate ucide. Delicios, aşa-i? 

Recomand Warcross? Aş zice da şi nu, pentru că până la urmă depinde de tine dacă vrei s-o citeşti. Şi ca să fac încă o paralelă cu jocurile video, degeaba îţi spun eu că-i bun şi merită, dacă tu nu-l încerci şi nu iei tu controller-ul. Consideră recenzia asta o bucată de gameplay şi hai să vedem dacă te-am convins :). Oricum, nu trebuie să fii gamer sau cititor înrăit ca să-ţi placă. Însă ar fi ceva bun pentru ambii şi pentru toată lumea.

RECENZIE - Trădarea Câștigătorului (Trilogia Câștigătorului #2) de Marie Rutkoski

Descriere:

O căsătorie regală e ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă… apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestsellerului Blestemul Câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.

RECENZIE:

Eu n-o să vă ţin în suspans, aşa cum m-a ţinut pe mine cartea asta, şi o să vă spun c-am devorat ultimele capitole din ea, astăzi, în timpul pauzelor scurte de la job. Pentru că n-aş fi rezistat până înapoi acasă fără să ştiu ce se întâmplă şi ce-au personajele de gând să mai facă şi mai ales să mai spună. Căci, sincer, or avea faptele glas şi greutate, dar Dumnezeule, ce viu şi captivant e dialogul. Iar dacă aţi citit ştiţi ce spun. Însă dacă n-aţi citit nu e timpul pierdut. Eu v-aştept! Cu tot cu Arin şi Kestrel şi toată lumea. 

Revenind la Trădarea Câştigătorului. *oftat adânc* Recunosc c-am început romanul fiind sceptică. De ce? Pentru că primul volum mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am spus că următorul n-are cum să fie mai bun, n-are cum să mă surprindă şi să mă cuprindă aşa tare, nu mă va da pe spate şi nu voi chicoti sau nu mă voi îneca, deoarece uit naibii să respir. M-am înşelat? Normal! Fiindcă acest volum doi s-a dovedit a fi un fel de Kestrel 2.0 care, deşi îmbrăcat frumos în acea rochie la care încă mă holbez *atunci când nu admir sabia*, m-a bătut cu tot ce-a avut mai bun. Mi-a dat cu acţiune şi întorsături de situaţie, cu momente amuzante, m-a făcut să visez, mi-a făcut cunoştinţă cu prinţi şi oameni de toate rangurile şi mi-a adus aminte că cei mai răi oameni sunt ăia cu ochi mari de căţel lăsat în frig. Am fost acolo cu Kestrel şi Arin şi prinţul *al cărui nume îl tot uit :/* şi cei care le pun piedici, dar şi cu cei care îi ajută şi vor să-i ridice, le-am văzut speranţele, ura, iubirea, zâmbetele şi lacrimile, crescând şi scăzând, curgând şi învolburându-se ca marea când e furtună şi Doamne, ce frumos a fost!

Marie Rutkoski reuşeşte, din punctul meu de vedere, ceva ce puţini autori pot să facă şi să ducă la capăt. Construieşte nişte imagini atât de fragile şi pline de detalii, le presară cu emoţii, umple personajele de trăiri şi cu fiecare capitol le mai adaugă ceva, te ţine mereu aproape şi te trage de mână când rămâi în urmă, te face s-alergi când te mănâncă picioarele şi nu mai vezi numărul paginilor, dar te şi lasă să respiri când nu mai poţi. Însă, toată această urzeală nu îngreunează scriitura şi nimic nu se pierde pe drum. Tot romanul, ca şi primul, e ca o rochie complicată, cu o mulţime de piese şi straturi, nasturi şi funde şi pietre preţioase şi bucle, dar care e aşa de uşoară şi poţi să te învârti şi să te aşezi şi să te ridici şi să te bâţâi cum vrei tu în ea. 

Cred că nu mai trebuie să spun că iubesc seria asta şi că regret că n-am citit-o mai de mult. Ştiam că-mi va plăcea, însă în acelaşi timp mă gândeam că nu va fi genul meu. De ce? Îmi plac romanele cu fete şi femei ce luptă pentru ele şi nu au nevoie de un bărbat ca să trăiască până la finalul zilei, care gândesc şi nu s-aruncă cu capul înainte, care-şi fac planuri şi analizează toate posibilele obstacole şi căi, dar şi care, uneori, din repezeală sau dorinţa de schimbare şi adrenalină, sar din avion fără paraşută. Doar că astfel de personaje sunt greu de scris şi e şi mai greu să păstrezi echilibrul; să nu obţii nici un băieţoi, dar nici o fată în pantaloni, dacă mă înţelegeţi :)). 

Însă, Rutkoski a reuşit şi chiar i-aş cere scuze lui Kestrel. Nu trebuia să mă îndoiesc vreodată de isteţimea, farmecul şi felul ei de a folosi cuvintele, în aşa fel încât să-i joace pe degete pe majoritatea bărbaţilor, dar şi pe femei, fără să se dezbrace sau să-şi plece capul.

Despre băieţi şi mai ales despre Arin şi prinţ nu vreau să vorbesc, altfel stăm aici până apare volumul trei. Plus că, zău, nu vreau să vă lipsesc de prilejul de a-i întâlni şi cunoaşte îndeaproape chiar voi. Merită şi va fi interesant. Căci, fix atunci când credeţi că nu mai e nimic de descoperit, mai zâmbesc ei altfel, mai spun ceva, te mai iau în braţe, te fac să vrei să-i strângi de gât... ştiţi voi, lucruri normale. O să le spun că veniţi în vizită, da? Însă, lăsând gluma la o parte, Marie chiar creează nişte persoane extrem de vii şi indiferent câte sunt şi cât de puţin apar, le ţii minte şi chiar şi după ce termini romanul parcă-ţi rămân aşa în jur şi poţi să-i vezi cu coada ochiului, pe oriunde te duci. 

Un alt punct forte al Trădării Câştigătorului îl reprezintă relaţiile din el, fie că e vorba de iubire, de război, prietenie, familie, dorinţa de răzbunare, admiraţie, orice, sunt conturate aşa de bine şi deşi sunt atâtea, nu se încurcă şi nu se pierd. Într-un spaţiu aşa de strâmt fiecare îşi ştie locul şi după ce se încâlcesc ele şi se întretaie, se bat şi se încolăcesc, merg mai departe, sperând să se revadă sau nu, fără să se subţieze sau să-şi piardă din esenţă. Mda, am dat-o în metafore, dar sincer e adevărat, şi tare aş vrea să ştiu secretul. Marie, când ai timp, să-mi spui şi mie cum e cu toate iţele alea. :) 

Bine, eu o să mă opresc aici. Şi nu că n-aş mai avea ce să adaug, doar că nu-mi doresc să fac o recenzie mai mare ca Trădarea Câştigătorului şi, în acelaşi timp, vreau ca voi să citiţi cartea şi seria pentru că vă atrage, vă tentează, vă face curioşi sau vreţi voi să-mi arătaţi că e lăudată şi poate vouă nu vă place. Dacă veniţi şi cu argumente e şi mai bine! Întotdeauna sunt curioasă de ce cred alţii şi când sunt păreri diferite e discuţia şi mai bogată. 

Personal, am avut ochii pe trilogie de când a apărut primul volum, dar nu m-am apucat de ea până acum, deoarece nu mă dau în vânt după romanele cu rochii pe copertă şi pentru că nu-mi plac intrigile politice. Dar să vezi! Aici mi-au plăcut foarte mult şi a fost aşa bun că mai vreau! Şi până la urmă Marie Rutkoski nu că m-a făcut să nu mai displac aceste 'subiecte', doar că a ştiut cum să le scrie şi să le folosească, în aşa fel încât să mi se pară delicioase. Recomand seria? Sigur. Cui? Oricui. Însă, mai ales celor care n-ar citi aşa ceva. Mai ştii, poate e noua ta favorită! :)

RECENZIE - Întoarcerea (Titanii #1) de Jennifer L. Armentrout

ACȚIUNE NON-STOP ȘI O POVESTE DE DRAGOSTE INCANDESCENTĂ

Descriere:

A trecut un an de când Seth a încheiat o înțelegere cu zeii prin care își punea viața în slujba lor. Acum, Apollo are o misiune pentru el: Seth trebuie să protejeze o fată frumoasă și îndrăzneață, dar de care nu se poate atinge. Iar această nouă sarcină ar putea fi cea mai solicitantă provocare de care a avut vreodată Seth parte.

Josie habar nu are ce vrea de la ea acest tip nebun și sexy, dar odată cu sosirea lui, toată viața ei este data peste cap. Fie că Josie începe să-și piardă mințile, fie că o pândește un coșmar născut din antica mitologie.

Josie nu se poate decide care este cel mai mare pericol: un titan furios care caută răzbunare sau misteriosul Seth cel cu ochii aurii- și atracția intense care mocnește între ei…

RECENZIE:

Nu plănuiam să citesc cartea asta prea curând, dar s-a întâmplat să mă uit prin bibliotecă, să-mi cadă ochii pe ea şi s-o răsfoiesc puţin, apoi am citit prima pagină, a doua... al cincilea capitol. Aţi prins ideea. Şi dacă nu vreţi să ajungeţi ca mine, să treceţi de la a citi câteva rânduri la a sfârşi petrecând câteva ore devorând acest roman, atunci vă rog să nu v-apropiaţi de el. Ochii lui Seth vă fixează din spatele coperţilor şi nimeni nu ştie ce efecte pot apărea. 

Întoarcerea s-a dovedit a fi genul de carte ce-ţi intră pe sub piele, căci, deşi îmi place seria LUX a autoarei, nu m-aşteptam să-mi placă şi aceasta aşa mult. Mai ales că este spin-off al seriei Covenant şi ar cam trebui citită după ce termini acea serie. Doar că la noi a apărut întâi aceasta. Însă, aşa cum am descoperit în timp ce citeam, pot să-ţi dai seama ce şi cum, autoarea nu te lasă să înoţi în confuzie şi personajele îţi explică cât de cât bătăliile ce-au avut loc mai de mult sau cine-s oamenii sau chestiile ce-i urmăresc şi de ce. Astfel, deşi n-ai citit seria principală tot poţi să-nţelegi ce se întâmplă din punct de vedere al acţiunii şi a fost mai uşor decât m-aşteptam. 

Problema a fost că n-am putut să-l înţeleg aşa de bine pe Seth, şi chiar dacă până la finalul romanului l-am văzut mai bine şi el se deschide extrem de mult în faţa cititorilor şi a celorlalte personaje, şi vezi ce gândeşte şi ce simte, tot nu m-am simţit aproape de el. Pentru că lipsesc nişte piese, nişte evenimente, trăiri şi conversaţii ce se află în cealaltă seria. Aşa, în timp ce citeam, aveam mereu impresia că văd doar jumătate din toată imaginea şi caracterul lui... Nu ştiu dacă e o problemă generală şi au păţit aşa şi alţi cititori sau e doar problema mea, însă vreau să aveţi acest lucru în minte dacă citiţi cartea şi n-aţi citit seria Covenant înainte.

Ca prim volum dintr-o serie, Întoarcerea s-a dovedit a fi plină de acţiune, suspans, cu multe personaje bine construite, ce au întotdeauna pregătite replici ironice şi abia aşteaptă să le folosească. A fost un roman plin de umor, tachinări, momente tensionate, atât din cauza pericolelor şi urmăritorilor, dar şi pentru că relaţia dintre Seth şi Josie e cam instabilă şi nici ei nu ştiu dacă ar fi mai bine să fie prieteni, să stea departe unul de altul sau să se apropie atât de tare, încât să... li se facă brusc cald. 

Legat de Josie şi Seth, mi-au plăcut amândoi şi deşi nu-s perfecţi, şi uneori mi-a venit să-i trag de urechi, încearcă să facă tot ce pot, să fie sinceri şi să lupte pentru ce-şi doresc. Seth mi-a amintit vag de Daemon, din LUX, însă în acelaşi timp a fost altceva. Spun că mi-a amintit de el, fiindcă e tot încăpăţânat, impulsiv, ironic, vorbeşte înainte să gândească de multe ori, are un suflet mare, de destule ori nu reuşeşte să-şi controleze emoţiile sau nu se înţelege cu ele (deoarece mintea şi inima nu vor acelaşi lucru). 

Relaţia lor e una frumoasă şi mi-a plăcut faptul că nu e perfectă sau siropoasă şi niciunul nu încearcă să fie romantic sau să-l sufoce pe celălalt cu iubire, dar, pe de altă parte, nici nu se poartă rece unul cu altul. Mi s-a părut o legătură ce a trecut oarecum natural de la prietenie la iubire şi care îmbină sentimentele cu atracţia fizică. Chit că la început, în primele capitole, totul pare o atracţie aproape apărută din senin şi nu poţi să pricepi de ce, brusc, Seth vrea să între în pantalonii lui Josie sau de ce Josie aproape că roşeşte non-stop şi se holbează la muşchii lui Seth. Însă, treptat lucrurile se mai aşează şi una peste alta, aş zice eu, că acel insta love devine ceva natural şi mult mai profund decât nişte săruturi sau sex. 

Încă ceva, şi poate asta e extrem de important, romanul ăsta nu e Young Adult, ci New Adult, adică, pe româneşte, e mult mai explicit în ce priveşte sexul sau descrierile de genul ăsta şi sunt o mulţime de aluzii şi jocuri de cuvinte. Deci, dacă nu vă plac cărţile de acest fel sau mai trebuie să creşteţi puţin până să citiţi aşa ceva, atunci ar fi bine să o puneţi deoparte. Iar dacă asta nu vă deranjează, atunci puneţi mâna şi citiţi. Asta aşa, ca o paranteză : D 

Am citit Întoarcerea în nici trei ore, deşi are 430 de pagini, şi pot să zic că s-a întâmplat aşa, deoarece eu citesc foarte repede, şi tot mă bucur de carte, dar şi pentru că romanul e atât de bun, încât să citeşti fără pauze. Eu am citit pe canapea, ascunzându-mă de soare, însă tu ai putea s-o citeşti pe plajă, cu marea în urechi, sau la munte, poate stând într-un hamac sau în vreun balcon răcoros şi cu pădurea la picioare. Sau poate în vreo altă destinaţie exotică ce plănuieşti să o vizitezi zilele astea sau anul ăsta. Oricum, Seth nu e pretenţios şi nici Josie, şi cred că le-ar plăcea oriunde, atâta timp cât le afli povestea şi vrei să stai cu ei de vorbă. Ah, şi nu te lăsa intimidat de mărimea cărţii, te asigur că din interior nu e atât de stufoasă şi la final o să-ţi doreşti să fi avut mai multe pagini. Eu aşa am vrut. 

Recomand Întoarcerea? Normal! Cine nu vrea o nouă serie de la Jennifer L. Armentrout care să te facă să uiţi de realitate şi rutină pentru câteva ore? Cine nu vrea să-l cunoască pe Seth şi să-i asculte poveştile? Asta atunci când nu e ironic sau încearcă să-ţi facă avansuri... find foarte subtil. Sau nu chiar. Dar, hei? Asta nu te va deranja, cred. Iar dacă n-ai mai citit de la această autoare sau nu te interesează Seth, deşi nu ştiu cum ar fi asta posibil, atunci poate citeşti cartea pentru Josie care-i la fel de fermecătoare, iubeşte cititul, e încăpăţânată, ironică şi reuşeşte să le ţină piept tuturor dubioşilor ce vin după ea. Şi dacă nici Josie nu-ţi place... atunci citeşte pentru suspans, pentru acţiune, pentru zeii ce-apar în poveste, pentru toate creaturile alea şi pentru ce urmează să se întâmple. Căci dacă asta a fost primul volum.... oho.