RECENZIE - Sanctus de Simon Toyne

 

Descriere:

Citadela, sudul Turciei – un munte sălbatic, care adăposteşte cel mai vechi lăcaş de cult şi cel mai mare mister al omenirii. Călugării care viermuiesc prin măruntaiele lui fac parte dintr-o sectă antică, numită Sanctus, care practică ritualuri de o violenţă inimaginabilă.

Într-o dimineaţă, un călugăr al ordinului urcă în vârful muntelui, întinde braţele în formă de cruce şi se aruncă în gol. Trupul îi este plin de tăieturi până la os, în forma literei Tau. Detectivul Arkadian are o misiune grea: ordinul Sanctus este protectorul textului original al Bibliei. Undeva în măruntaiele muntelui există o grădină care pare a fi cea a Edenului, dar aici cunoaşterea nu înseamnă păcat originar, ci putere divină. Când ziarista Liv pătrunde în Citadelă, ea e pe cale să descopere unul dintre cele mai înspăimântătoare secrete ale civilizaţiei.

RECENZIE:

Mă bucur că am citit cea mai veche carte de pe TBR-ul meu, dar în niciun caz nu pot să spun că mi-a plăcut. Sincer, mă așteptam să fie ok, căci nu sunt fană a cărților care au de-a face cu religia în vreun fel sau cu orice conspirație, religioasă sau nu. Dar a fost o dezamăgire totală.

Scriitura a fost plată, plină de detalii care, din punctul meu de vedere, doar au îngreunat și mai mult cartea. Personajele au fost multe și aproape deloc individualizate, nu aveau vreo urmă de personalitate sau viață în ele, iar firul narativ, mai ales în a doua jumătate, a luat-o la vale. Legat de marele secret, n-o să dau spoilere, dar pe mine nu m-a impresionat. Nu știu dacă autorul voia să șocheze, să pară luminat sau ambele, dar pe mine m-a lăsat rece, iar după ce-am îndurat cele 500 de pagini, aia a fost doar ultima bomboană de pe colivă.

Da, am citit-o repede și m-a împins curiozitatea să o termin, dar nu pot să zic că m-au prins acțiunea sau suspansul, și nici că m-au dat pe spate dezvăluirile și întorsăturile de situație. Poate, în mâinile altcuiva, o să fie cartea potrivită și va oferi o lectură plăcută, dar eu în niciun caz nu o recomand. Unii zic că ar fi un fel de roman de Dan Brown mai slab și poate că așa e. Deși am citit cărțile lui acum mulți ani și, oricât am clătinat și la alea din cap, măcar au fost mai bine scrise și nu am numărat paginile până la final.

Am și restul trilogiei, dar sincer, în viitorul apropiat, nu cred că mă voi apropia de ele.

RECENZIE - Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness

 

Descriere:

În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă, fără să vrea, în cursul cercetărilor ei, un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Însă descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul, considerat pierdut de secole, este râvnit de toți aceștia, iar faptul că Diana este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă.

Printre creaturile care se strâng în jurul Dianei se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Însă relația care se înfiripă între vampirul de o mie cinci sute de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă ce domnea de multă vreme între creaturi și oameni – și, cu siguranță, va transforma lumea Dianei.

RECENZIE:

Nu credeam că o să fie cea mai bună carte citită luna asta, dar nici nu mă așteptam să-mi displacă atât de multe lucruri la ea.

Începând cu Diana, care, teoretic, are 33 de ani, e independentă, își poate purta singură de grijă și nicio creatură nu se poate apropia de ea fără să știe. Mda, de-asta se poartă ca o copilă când e Matthew prin preajmă și instinctul ei de supraviețuire e egal cu zero, oricât ar încerca ea sau alții să mă convingă. Și de-asta acceptă așa de ușor să lucreze cu el, deși știe că fiecare specie are regulile ei. Chiar și dacă n-ar ține cont de ele, de ce ai avea imediat totală încredere într-un tip pe care l-ai întâlnit acum două minute?! Iar asta se întâmplă pe tot parcursul cărții, și oricine îi spune că ar trebui să stea departe de el sau să aibă mai multă grijă doar are ceva cu ea sau îl vede pe el ca pe un pericol. Dar cum e un pericol dacă se poartă frumos cu ea?... Wow. Parcă nu tocmai așa te poate manipula cineva, folosindu-se de tine ca să obțină ce vrea, iar apoi să-ți facă felul când ai garda jos?

Dar nu, stai liniștit, nu doar ea e problema. Nici Matthew nu-i mai breaz și, chiar de primele dăți, mie mi s-a părut că a încălcat niște limite. Dar dacă ea nu-i zice nimic, ba chiar îl și încurajează, ce să mai zic? Adică el e atras de ea și ea de el, așa că, dacă el face ceva ce ar fi dubios sau o amenințare, atunci e doar înțeles greșit sau sigur are un motiv pentru asta. Pe când dacă alt bărbat din poveste face la fel, dar ea are ceva cu el, atunci aia nu e bine, înseamnă că îi vrea răul și trebuie să plătească.

Sincer, uitându-mă la ei și la cum merge relația lor, care e o ciorbă de clișee, cred că mi-am amintit că am citit cărți pentru adolescenți mai bune și, cu siguranță, cu personaje mai mature. Și nu, nu mă refer la vârstă. Toată cartea am avut impresia că ei doar joacă rolurile unor adulți, doar că personalitatea și experiența de viață zici că nu există. Ori poate tot ce e între ei le-a șters creierul.

De fapt, toată cartea asta e o ciorbă de clișee și niciun personaj nu mi s-a părut bine scris sau să-mi transmită ceva. Multe personaje sunt puse acolo doar ca să îndeplinească un rol, să ofere informații sau să facă pe psihologii ori pe doctorii pentru ei, dar fără să fie mai mult decât niște pioni. Și, de-ar fi fost doar asta... Dar nu. Căci nici firul narativ nu mi-a plăcut și, spre final, chiar mi-am pierdut răbdarea. Au fost momente tot mai dese în care aș fi jumulit-o pe Diana, poate-i mai venea mintea la cap. Adică totul se întâmplă din cauza ei și a lui Matthew, însă când lumea încearcă să le explice consecințele sau ce-i de făcut, doamne, sunt absurzi, nu-i înțeleg, cer prea mult de la ei, le pun relația în pericol. Wow... că voi nu faceți aceleași lucruri pentru ceilalți, dar aia nu mai contează, nu? Voi să fiți fericiți. Dar să beneficiați de ajutorul lor și de toate cele.

Deci da, ca să nu mă mai lungesc, nu mi-a plăcut. N-a avut suspans sau ceva care să mă dea pe spate, scriitura a fost fie prea simplă, fie s-a concentrat pe detalii sau momente care, mie, nu mi s-au părut atât de importante încât să umple pagini întregi. Personajele nu mi-au plăcut, firul narativ a fost ce-a fost, iar eu am citit 600 de pagini și n-am simțit nimic. Poate doar bucurie că s-a terminat și că acum nu mai trebuie să mă gândesc ce carte bună ar fi, căci știu adevărul. Și ai crede că, la cât de important e manuscrisul ăla, o să se chinuie mai tare să pună mâna pe el, dar aparent cei doi au alte lucruri mai importante de făcut.

Una peste alta, nu cred că e o carte oribilă, dar în niciun caz n-a fost pentru mine.

RECENZIE - Aristotel și Dante plonjează în apele lumii de Benjamin Alire Sáenz

 

Descriere:

În "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului", doi băieți dintr-un orășel de la graniță se îndrăgostesc.

Acum, ei sunt nevoiți să descopere ce înseamnă să rămâi îndrăgostit și să-și construiască o relație într-o lume care pare că le pune la încercare însăși existența.

Pe tot parcursul liceului, Ari a îngropat adânc în sine cine este el cu adevărat, rămânând tăcut și invizibil. S-a așteptat ca ultimul an să fie la fel. Dar când s-a îndrăgostit de Dante, ceva din el a ieșit la iveală, iar acum simte că nu se mai poate întoarce la cine era înainte. Dintr-odată, își face prieteni noi, protestează împotriva hărțuirilor de tot felul, iar vocea lui începe să fie auzită. Și, ca întotdeauna, îl are alături pe Dante – Dante cel visător și isteț – care îl calcă pe nervi pe Ari, dar, totodată, îl umple de dorință. Cei doi sunt hotărâți să-și croiască propriul drum într-o lume care nu-i înțelege.

Însă, când Ari se confruntă cu o pierdere neașteptată, va trebui să lupte mai mult ca oricând pentru a-și clădi o viață care să fie, cu adevărat, doar a lui.

RECENZIE:

Mi-era un pic frică să citesc cartea asta, deoarece primul volum este una dintre cărțile mele preferate dintotdeauna și, deși l-am citit acum ani buni, încă nu l-am uitat. Dar, în cele din urmă, am citit-o și, chiar dacă nu mi-a plăcut la fel de mult, ceea ce nu mă așteptam, tot mi-a plăcut și m-am bucurat să-i revăd pe Ari și pe Dante.

Cartea este plină de emoții, de momente și discuții care arată cât s-au schimbat cei doi și cât de mult urmează să se mai schimbe, dar, în același timp, prezintă și evoluția relației lor, cum devine mai complexă și poate mai matură. Aș spune chiar că este o poveste care te trece prin toate stările alături de personaje și nu prea ai cum să nu fii afectat de ceea ce se întâmplă sau măcar să nu îți pese de ele.

Nu este genul de carte pe care să o citești pentru firul narativ, ci una despre oameni, despre sentimente, despre viață și despre cum poți pierde și câștiga în același timp, despre cum universului nu-i pasă de tine, deși ai impresia că îți este alături. Este o carte pe care o citești repede, dar care te va lăsa pe gânduri. Și da, este necesar să citești primul volum înainte de acesta. Totuși, nu văd asta ca pe o problemă.

RECENZIE - Ultimul imperiu (Născuți din ceață, #1) de Brandon Sanderson

 

Descriere:

De o mie de ani oamenii n-au mai văzut soarele sau o floare, de când Lordul Legiuitor a început să conducă lumea. Omenirea e împărţită în două clase: skaa şi nobili. Singurul lucru care le deosebeşte este că nobilii se nasc uneori cu anumite abilităţi de a folosi metalele în acţiuni ca Domolirea, Aţâţarea sau Împingerea. Ocazional însă împerecherea dintre clase produce un skaa cu talente de nobil; de aceea, Lordul Legiuitor ucide copiii născuţi din asemenea relaţii. Uneori însă câte unul scapă cu viaţă. Iar Kelsier este un astfel de Supravieţuitor… legendarul „Născut din ceaţă", care aduce acum speranţă pentru skaa.

RECENZIE:

În sfârșit, am citit Ultimul Imperiu și pot să spun că am citit-o într-o zi și câteva ore, ceea ce, pentru mine, e un dublu succes: pentru că am reușit să citesc 800 de pagini într-un timp așa scurt, dar și pentru că povestea a fost atât de bună și m-a prins suficient cât să pot face acest lucru. Deși n-aș recomanda nimănui să fie așa nebun, dimpotrivă. Să-și lase timp să savureze povestea și să nu fie ca mine, care, când prinde o carte, nu se lasă până nu o termină, indiferent câte pagini are.

Chit că mi-a plăcut povestea, în niciun caz n-a fost atât de bună pe cât speram eu și nu m-a dat pe spate atât de mult pe cât aș fi vrut. De exemplu, scriitura nu mi s-a părut deloc extraordinară și, de multe ori, n-am simțit nimic pentru personaje sau pentru ce se întâmpla și, în niciunul dintre momentele tensionante, triste sau pline de moarte, nu mi-a trezit vreo emoție. Ceea ce, pentru mine, e un mare minus și asta m-a luat mai mult prin surprindere decât orice întorsătură de situație, dar asta e. Din punctul meu de vedere, scrisul lui Sanderson e mai degrabă simplist, ceea ce nu-i rău, doar că, de multe ori, aș fi vrut să se concentreze mai mult și pe personaje sau pe emoțiile lor, nu doar pe acțiune, pe bătălii sau să-mi zică "Vin roșește" pentru a mia oară.

Și, ca veni vorba de asta... Doamne! Dacă aș fi băut un pahar de fiecare dată când Vin roșește sau i se înpurpurează fața, cred că nu mai eram trează nici măcar până la jumătatea cărții. Poate asta e personajul ei, dar mie mi s-a părut doar enervant, iar Sanderson o folosește cu orice ocazie. Indiferent ce se întâmplă, cu cine vorbește sau dacă e o scenă tensionată sau relaxată, Vin roșește. Wow... ce porcărie. Dar mă rog, e doar părerea mea și mi s-a părut și mai aiurea, ținând cont că ea e singura fată din grupul personajelor principale, dar și în general. Iar celelalte din carte, fără să intru în detalii, sunt doar niște bârfitoare manipulatoare. Foarte frumos. Dacă Sanderson s-a obosit să ofere diversitate când vine vorba de personajele masculine, fie că vorbim de fizic, moral sau personalitate, la femei nu-mi pare că s-a străduit prea tare. Și cui îi pasă, nu? Sunt doar niște femei într-o lume fantasy majoritar a bărbaților. Și poate că altor cititori fix astea le plac, iar eu doar mă enervez degeaba.

Dar hai să vorbesc și despre ce mi-a plăcut la cărămida asta, care, sincer, mi-a cam rupt mâinile și chiar nu-i deloc comod să citești 800 de pagini în format fizic, ore în șir. Este atmosferică, are suspans, magia e extrem de interesantă și felul în care e descrisă te face să crezi că așa ceva chiar ar putea exista, e plină de acțiune și întorsături de situație, iar uneori descoperi că există personaje periculoase, care pot aduce moartea foarte ușor, și, uneori, ți-e mai frică de ele decât de Lordul Legiuitor. Kelsier e un personaj care mi-a plăcut și, chit că nu m-a impresionat la fel de mult cum îl laudă alți fani ai seriei, m-am bucurat să-l cunosc mai bine. La fel și pe ceilalți membri din ceata lui.

Și, zau, că mi-ar fi plăcut să petrec mult mai mult timp cu ei decât cu Vin. Care, da, are momente când demonstrează că e în stare de ceva și-și folosește abilitățile, dar sunt și atâtea clipe când e naivă sau se poartă ca un copil răsfățat, care dă din picior când nu-i convine ceva. E ca și cum, în funcție de moment, are altă personalitate și, din punctul meu de vedere, e cel mai slab construit personaj din carte. Aș zice că multe s-au întâmplat din cauza ei și nu doar alea bune.

Una peste alta, mi-a plăcut Ultimul Imperiu și cred c-o să continui seria. Au fost unele momente mai bune decât aș fi crezut, iar altele au fost dezamăgitoare sau nu cum aș fi vrut eu. Unele personaje m-au surprins plăcut, iar altora le-aș fi făcut eu felul. Totuși, dacă te apuci de ea, cred că, în 800 de pagini, o să găsești cel puțin ceva care să-ți placă. Înarmează-te cu timp și cu niște brațe puternice, căci o să ai nevoie.

RECENZIE - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

 

Descriere:

O ucenică. O bibliotecă magică. Un vrăjitor puternic.

Și o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea Marilor Biblioteci.

Toți vrăjitorii sunt malefici. Elisabeth a știut asta întotdeauna. Abandonată de mică, a fost crescută în una dintre Marile Biblioteci din Austermeer și a crescut printre unelte vrăjitorești – grimoare magice care șoptesc pe rafturi și își zornăie lanțurile de fier. Dacă sunt provocate, se transformă în monștri grotești din cerneală și piele.

Când un act de sabotaj eliberează cel mai periculos grimoar din bibliotecă, intervenția disperată a lui Elisabeth o implică în complot. Neavând pe nimeni altcineva la care să apeleze, cu excepția dușmanului ei de moarte, vrăjitorul Nathaniel Thorn, și a misteriosului său slujitor demonic, Silas, se trezește în mijlocul unei conspirații vechi de secole, care ar putea să ardă până în temelii nu numai Marile Biblioteci, ci și întreaga lume odată cu ele.

In timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

Mă bucur să spun că "Vraja spinilor" a fost fix cum mi-am dorit și că am devorat-o într-o zi. Plină de acțiune, suspans, întorsături de situație, magie, personaje bine scrise și grimori cu o personalitate mai dezvoltată decât a unor oameni întâlniți în alte cărți. În același timp, cred că e și cartea potrivită la momentul potrivit pentru mine.

Mi-a fost foarte ușor să pătrund în această lume, iar Elisabeth e destul de ambițioasă cât să te facă să vrei să vezi ce o să facă în continuare. Silas și Nathaniel sunt și ei destul de fermecători și misterioși cât să te convingă să mai stai puțin. O să fii în pericol? Poate. Dar o să te distrezi și n-o să zici vreodată că te plictisești. Și, cu siguranță, povestea se complică din ce în ce mai tare pe măsură ce ei petrec timp împreună, iar Elisabeth nu vrea să renunțe la investigarea complotului și găsirea vinovatului, dar mai ales la găsirea unui plan pentru a opri totul. Ceea ce nu-i deloc ușor când nu o ascultă nimeni sau când unii vor să scape de ea. Sincer, am apreciat răbdarea și ambiția ei, pentru că au fost destule momente în care nu cred că mi-aș fi menținut calmul în anumite situații sau față de așa-zișii oameni educați, care se presupune că știu ce fac.

"Vraja spinilor" a fost atmosferică și, pe lângă tot suspansul și momentele care îți taie răsuflarea, aș spune că e perfectă pentru iubitorii de cărți, fie ele magice sau nu, sau pentru cei care vor ceva fantasy, dar fără să plece prea departe de lumea noastră. Iar personajele nu fac decât să amplifice și mai mult acest amestec echilibrat. Și, sinceră să fiu, cred că mi-ar fi plăcut povestea chiar și fără magie, atâta timp cât ar fi avut aceleași personaje. Elisabeth, Silas, Nathaniel și alții sunt complecși, vii, imperfecți și chiar n-ai cum să rămâi impasibil când petreci timp cu ei. Am trecut prin tot felul de emoții de-a lungul paginilor și, mai că m-a bușit plânsul spre final, ceea ce cred că m-a șocat mai mult decât ce s-a întâmplat. Doar că apoi cartea se mai încheie cu încă o întorsătură de situație.

Dacă n-ai citit-o până acum, chiar te rog să o faci și nu cred că vei regreta.

RECENZIE - Salem's Lot de Stephen King

 

Descriere:

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte.

Dar, când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el.

Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

RECENZIE:

Pentru mine, cartea asta a fost doar ok. Da, a fost atmosferică și, uneori, m-a ținut în priză, căci se întâmplau lucruri interesante sau suspansul chiar era prezent și își făcea treaba. Doar că acele momente au fost mult prea puține comparativ cu numărul de pagini și cu toate celelalte, când citeam, însă eram total detașată de ce se întâmpla. Și de-ar fi fost doar asta... Dar nu.  

Personajele sunt foarte multe și foarte puține sunt scrise bine sau atât cât să le diferențiezi, să reții cine-i cine și să nu le confuzi. Totul e o ciorbă de nume și trupuri interschimbabile, ceea ce mie nu mi-a plăcut. Și chiar și așa-zisele personaje principale suferă de această boală. Pe lângă asta, nu m-am apropiat de niciunul, foarte puțin mi-a păsat de ei și mereu a fost ca și cum era o distanță între noi. Ceea ce, când ai un roman care se concentrează pe oameni, pe trăirile lor și pe supraviețuirea lor, devine o și mai mare problemă. Sau așa e din punctul meu de vedere.  

Și dacă astea ar fi fost singurele mele probleme cu cartea asta... Dar nu. Cum spuneam, au fost momente când acțiunea era în forță și se întâmplau lucruri, aveai dezvăluiri și suspans, apoi, pentru capitole întregi, nu se întâmpla mai nimic, apoi iar se întâmpla ceva și tot așa. Teoretic, asta n-ar fi o problemă, dar, în cartea asta, n-a existat un echilibru și eu simțeam că interesul meu scade încet și doar voiam să ajung odată la sfârșit. Sfârșit care, iarăși, a fost șocant sau neașteptat, însă care, pe mine, m-a făcut să mă simt doar meh... adică, wow, a fost nevoie de peste 500 de pagini ca să ajungem aici?  

Sincer, dacă nu aș mai fi citit de la King și nu mi-ar fi plăcut alte cărți ale lui, atunci, poate, nu m-aș fi enervat așa tare. În niciun caz asta nu-i o carte pe care i-aș recomanda-o cuiva, dacă mă întreabă cineva de cărțile lui. 100% părere subiectivă! Căci sunt sigură că, pe undeva, există oameni cărora le-a plăcut. Mie nu și chiar vreau să uit c-am citit-o.  

RECENZIE - Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (Frații Montague, #2) de Mackenzi Lee

DESCRIERE:

Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina.

Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere.

Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar? Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.

RECENZIE: 

"Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne" a fost o carte pe care am citit-o repede și, sincer, mi-a plăcut să călătoresc iar alături de Felicity, Monty și prietenii lor vechi și noi, să vedem iar peste ce oameni și locuri mai dau, în ce se mai bagă, ce probleme mai creează sau ce reușite mai au și dacă Felicity își îndeplinește visul până la urmă și ajunge să studieze medicina.

Toată frustrarea lui Felicity și felul în care bărbații se poartă cu ea și cum nici măcar n-o ascultă, darămite să o ia în serios, mi-au amintit oarecum și de "Anatomie". Deși aici aș spune că e mult mai rău și Felicity chiar are nevoie de un miracol sau de mai multe ca să poată măcar să se apropie de realizarea țelului ei sau să-i facă pe oamenii ăștia să înceteze s-o vadă doar ca pe o femeie care nu stă în banca ei și are doar un vis copilăresc. Adică, ce-ar ști femeile despre medicină? Cum ar rezista ele într-un asemenea mediu și cum ar putea ele să se priceapă? De parcă bărbații, doar fiind bărbați, sunt înzestrați și dau pe-afară de talent și abilități.

Sincer, eu chiar m-am enervat în momentele alea și doar de-aș fi putut să o ajut. E bine, totuși, că are oameni lângă ea care o sprijină sau măcar o ajută să vadă partea bună a lucrurilor sau să se descarce.

Totuși, povestea asta devine mult mai complicată și, curând, intrarea la medicină e cea mai mică problemă a lui Felicity. N-o să dau spoilere, însă pot să spun că povestea e plină de acțiune, suspans, pirați și călătorii pe mare, locuri spectaculoase, aliați și dușmani surprinzători, care, uneori, te mai și trag pe sfoară sau îți sar în ajutor când nu mai aveai nicio speranță. Iar, pe lângă toate astea, are și momente amuzante sau care te fac să crezi că poate există o șansă minusculă ca lucrurile să meargă mai bine și Felicity chiar să reușească să obțină ce vrea. Iar dacă vă era dor de Monty din prima carte, o să vă bucurați să-l întâlniți și aici pentru puțin timp. Eu m-am bucurat.

Nu regret c-am citit-o și, poate, vreodată o să citesc și al treilea volum. Până atunci, mă bucur că nu mai zace necitită pe rafturile mele.

RECENZIE - Născută din fum și os de Laini Taylor

 

Descriere:

Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.

Într-o dugheană veche și întunecată, proviziile de dinți omenești ale unui diavol scad periculos.

Iar pe străduțele întortocheate, întunecate și misterioase ale Pragăi, o tânără elevă de la Liceul de Artă e pe cale să fie prinsă într-un crâncen război din altă lume.

Ea este Karou. Își umple caietele de schițe cu portrete de monștri, care poate că sunt sau nu sunt adevărați. Obișnuiește să dispară în mod misterios pentru a îndeplini unele „comisioane”; vorbește multe limbi – nu toate omenești, iar părul ei, de un albastru-aprins, chiar așa îi crește. Oare cine este ea? Întrebarea aceasta nu-i dă pace, dar tocmai este pe cale să afle răspunsul.

Când unul dintre străini – frumosul Akiva, chinuit de amintiri întunecate – dă cu ochii de ea, pe o alee din Marrakech, rezultatul este sânge și explozie de lumină astrală, secrete dezvăluite și o dragoste cum numai în stele poate fi scrisă, ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate într-un trecut nemilos și dureros. Va ajunge, oare, Karou să regrete c-a aflat adevărul despre ea însăși?

RECENZIE:

M-am apucat de "Născută din fum și os" fără să am așteptări, căci, la câți ani a stat ea după mine, nici nu mai știam de ce-am adăugat-o pe listă sau cât de mult voiam să-mi placă. Auzisem că e atmosferică și că are o scriitură frumoasă, și pot să zic că da, așa e. E o poveste atmosferică și chiar îți poți imagina străzile din Praga și orașele și locurile în care Karou ajunge, indiferent cât de mult sau puțin stă în ele. E și o carte care se citește repede, plină de acțiune, suspans, magie și o mulțime de personaje și creaturi interesante. Toate astea mi-au plăcut mult, alături de aerul de originalitate pe care l-am simțit și care m-a făcut să cred că ar putea fi o nouă carte preferată de-a mea.

Doar că, apoi, am ajuns la jumătate, și de-acolo, până spre final, a luat-o totul la vale. Iar eu am simțit că se destramă tot ce-mi plăcuse până atunci: firul narativ a devenit repezit, n-am mai simțit nimic indiferent ce se întâmpla, personajele au început să se subțieze și să se amestece între ele... Și, cum simțea Karou că-i fuge pământul de sub picioare, așa am simțit și eu că se duce naibii noua mea bucurie. Încă mă gândesc dacă am o problemă doar cu ce s-a întâmplat sau și cu modul în care a fost scris. Și, probabil, răspunsul e undeva la mijloc.

Fără să intru în detalii și să dau spoilere, o să zic doar că mie mi s-a părut clișeic și răsuflat tot ce ține de relațiile din poveste. Dar și cum au evoluat lucrurile și toate dezvăluirile și întorsăturile alea de situație.Nimic n-a fost realist, totul e pe repede-înainte și n-are sens. Sau, mai bine zis, pentru mine nu a avut. Iar asta, în ochii mei, a făcut și ca personajele să fie copilăroase și parcă altele față de prima parte a cărții, când mi s-au părut mai complexe, mai interesante și nu doar niște copii ale altora, pe care le-am mai întâlnit și-n alte cărți. Dar, mă rog, poate-i vina mea, căci eu voiam o carte fantasy, care poate avea și elemente romantice, dar am primit, în mare parte, fix opusul. Acum, dacă mie asta mi-a displăcut, poate altcuiva o să-i placă, fiind poate fix ceea ce caută.

Una peste alta, a fost ok, nu regret că am citit-o, dar mai mult m-a lăsat cu un gust amar și cu o stare de dezamăgire. Fiindcă părți din ea au fost ce voiam, au fost bine scrise, totul a fost așa de viu și frumos și crud, iar altele au fost parcă scrise de-un amator, și, amestecate, a ieșit o ciorbă pe care nu știam cum s-o termin mai repede, până nu-mi pierea cheful. Dacă n-ai citit-o și vrei s-o faci, chiar te rog. Căci sunt sigură că ce m-a deranjat pe mine e ceea ce caută altcineva. Iar scriitura, lumea asta și părțile bune merită cunoscute.

O să continui seria? Poate. Dar, în niciun caz, nu mă grăbesc.

RECENZIE - Ultimul voiaj al lui Poe Blythe de Ally Condie

 

Descriere:

CINE DEVII ATUNCI CÂND NU ȚI-A MAI RĂMAS NIMIC DE PIERDUT?

Există ceva ce tânăra Poe Blythe, noul căpitan al ultimei nave miniere a Avanpostului, își dorește cu mai multă ardoare decât aurul extras din albia râului Serpentine.

Răzbunare.

Poe a promis să-i nimicească pe bandiții care l-au ucis pe Call, iubirea vieții sale, și au lăsat-o astfel fără nimic. Dar în timp ce navighează pe apele nesigure ale râului Serpentine, fata trebuie să ia seama și cine a devenit, cine vrea să fie și cum poate dragostea să te schimbe și să te modeleze. Chiar și atunci când crezi că totul este pierdut.

O poveste cu o intrigă complexă, încărcată de emoție, despre călătoria unei tinere care încearcă să depășească durerea și furia care au pus stăpânire pe ea și să găsească forța interioară de a-și stabili propriul drum în viață.

RECENZIE:

Pot să spun că "Ultimul voiaj" a fost ca un film. Atât pentru că e scurtă și am citit-o în câteva ore, dar și pentru că, odată ce-am ajuns la final, m-a făcut să mă întreb pentru ce a fost tot deranjul și dacă a meritat. Eu zic că nu, dar acum depinde de fiecare. 

Ideea a fost interesantă și nu pot să zic că e ceva ce am mai citit, iar faptul că mai mereu s-a întâmplat ceva m-a ținut în priză și am tot dat paginile. Însă scriitura e simplă, personajele n-au nimic special, majoritatea sunt abia schițate, iar firul narativ e bun dacă n-ai așteptări. Eu n-am avut și a fost ok. A avut acțiune și suspans, câteva întorsături de situație și a fost oarecum atmosferică. Dar una peste alta, nimic special.

Totuși, dacă nu citești de obicei SF sau distopii, e posibil să-ți placă mai mult. Sau poate, în general, e o poveste mai potrivită pentru altcineva. Nu regret că am citit-o, dar nici nu a fost cum m-așteptam eu, căci eu aș fi vrut mai mult, să fie mai complicat, să-mi pese mai mult de personaje și să înțeleg de ce s-au luat anumite decizii. Dar măcar acum nu mai zace necitită pe raftul meu, iar eu nu mai pot să mă întreb ce poveste se ascunde între pagini.

RECENZIE - Regele malefic (Făpturile Văzduhului #2) de Holly Black

 

Descriere:

După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

Nu credeam că o să spun asta, dar mă bucur că am ales să continui seria și să citesc „Regele malefic”. Primul volum mi s-a părut doar ok, n-am înțeles de ce-i așa popular și chiar mi-am zis că n-are rost să mai citesc; doar că aveam și restul volumelor și, dacă tot dădusem banii, măcar să le termin. Așa că am citit „Regele malefic” și, spre surprinderea mea, l-am devorat și chiar m-a prins. Povestea mi s-a părut mai atmosferică, mai bine scrisă, personajele au fost mai complexe, mai vii și mai crude ca-n prima carte, iar acțiunea și suspansul au curs la fel de mult ca vinul în pocalele zânelor.  

Totul mi-a plăcut mai mult ca în prima carte și chiar au fost și momente care m-au luat prin surprindere, iar anumite decizii luate de Jude și de Cardan m-au făcut să ridic din sprâncene sau să mă uit șocată la pagini. De exemplu, în niciun caz nu mă așteptam la acel final și nici n-am bănuit cine e trădătorul sau dacă e doar unul. În același timp, e atât de multă înșelătorie și manipulare în cartea asta încât nici nu mai știi la cine să te uiți, pe cine să bănuiești sau să crezi, și cu siguranță n-aș fi vrut să fiu în locul lui Jude; mai ales în capitolele când am crezut că n-o s-o mai scoată la capăt.  

Sunt atâtea lucruri care se întâmplă, dezvăluiri de tot felul, întorsături de situație, momente tensionate și... când crezi că poți respira puțin sau când crezi că a găsit și Jude un aliat, se întâmplă ceva și realizezi cât ai greșit. Căci cei mai periculoși dușmani sunt oamenii care îți sunt aproape și te cunosc, nu? Cei care te fac destul de vulnerabil cât să lași garda jos. Iar Jude, care ar fi trebuit să știe deja asta, a căzut în această capcană de atâtea ori... Sigur, a pățit-o și Cardan, și au fost și alții care și-au pierdut puterea, dar cred că ea, ca de fiecare dată, a primit cu vârf și îndesat.  

Sper ca, de data asta, să-i fie învățătură de minte și, dacă și următorul volum e la fel de bun, poate-mi schimb părerea legat de seria asta.  

RECENZIE - Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman

 

Descriere:

Irene este un agent special al Bibliotecii, organizația secretă care strânge cele mai importante cărți din toate universurile paralele. Alături de Kai, enigmaticul ei ucenic, este trimisă într-o Londra infestată de haos, unde legile naturale sunt modificate de supranatural și magie. Misiunea lor? Să recupereze o variantă unică a poveștilor Fraților Grimm.  

Ajunși acolo, Irene și Kai sunt prinși într-un labirint de pericole, indicii contradictorii, societăți secrete, dragoni, vampiri, reptile din metal și roboți controlați prin magie. Nu doar viețile lor și reputația Bibliotecii sunt în pericol, ci realitatea însăși.

RECENZIE:

Aveam cartea asta de câțiva ani pe raft și mi-am zis că, dacă n-o citesc acum, poate niciodată n-o să ajung la ea. Așa că am citit-o și mă bucur să spun că, una peste alta, mi-a plăcut. E foarte lejeră, se citește repede și, chit că nu mi-a plăcut pe cât de mult aș fi vrut, măcar a fost o lectură scurtă și atmosferică, ceea ce întotdeauna mă face fericită.  

Cred că ar fi bună pentru cei care iubesc cărțile și ideea de biblioteci magice, de oameni care merg în diferite lumi ca să găsească volume speciale sau care ar face orice pentru niște cărți, dar și pentru cei care vor un roman fantasy scurt, cu destule informații despre lumi, cât să-ți faci o idee și să ți le imaginezi cât de cât. Însă, fără să intre în detalii sau să îți spună prea multe despre puterile bibliotecarilor, despre bibliotecă ori despre aceste tărâmuri. Ceva ce, recunosc, aș fi vrut mai mult, dar poate asta se întâmplă în al doilea volum și chiar sper să fie așa.  

Pentru că au fost momente în care aș fi vrut ca autoarea să ne zică mai multe, să dezvolte anumite lucruri și explicații sau să le țeasă în poveste, alături de acțiune și dezvăluiri, dar să nu dea în cealaltă extremă și să avem infodumps. Căci, oricât mi-a plăcut povestea și ritmul ei alert, mai ales în a doua jumătate, n-am fost fană a momentelor oarecum repezite sau ale celor când mă întrebam ce naibii o să mai fie introdus în ea sau cum. Fiindcă „Biblioteca invizibilă” e plină de mai multe creaturi și ființe supranaturale decât de cărți. Și nu, nu asta m-a deranjat, ci faptul că toate au fost îngrămădite într-un număr mic de pagini și am trecut de la una la alta așa repede, încât, când mai apărea ceva, deja își pierduse din farmec; căci era doar încă ceva de adăugat la colecție.  

Aș spune că „Biblioteca invizibilă” e o carte bună doar dacă nu te uiți prea îndeaproape la ea. Adică, eu am devorat-o în câteva ore și am fost transportată în lumile vizitate de Irene și Kai. A avut suspans, acțiune, au fost momente surprinzătoare, dar și unele oarecum clișeice. Și, dacă te uiți la ea doar din perspectiva „e o lectură bună sau nu?”, aș zice că da. Doar că, în niciun caz, nu-și menține farmecul și calitatea odată ce începi să îți pui întrebări sau să o analizezi, fie că-i vorba de complexitatea personajelor, cum funcționează magia și puterile lor, etc. Și asta nu-i un lucru rău. E doar bine de știut înainte să te apuci de ea.  

RECENZIE - Pisica și orasul de Nick Bradley

 

Descriere:

Un roman asemenea orașului Tokyo, pe care Nick Bradley îl transformă în personaj – fragmentat, divers, cu o multitudine de fațete, ce se dezvăluie cititorului ca într-un caleidoscop, imaginea de ansamblu părând a fi mereu alta, deși părțile ce-o compun sunt de fapt aceleași. 

Trecând cu ușurință de la haiku la manga, de la rakugo la poveste SF, autorul ne poartă prin viețile personajelor – un tatuator, un șofer de taxi, un detectiv, o traducătoare, un artist de rakugo, ajuns om al străzii, un autor readus la viață de o traducere, un fotograf, străini care trăiesc și lucrează în Japonia.

 Sunt toți parte din orașul ce parcă ne scapă mereu printre degete, deși e prezent pe fiecare pagină, sunt toți legați între ei de fire invizibile și de o pisică tricoloră, care pătrunde pentru o clipă în viețile lor și le observă transformarea, pentru ca apoi să treacă pisicește mai departe.

RECENZIE:

Deși “Pisica și orașul” spune că ar fi un set de povestiri, fiecare cu personajele lor, care îți arată că sunt interconectate cu cât citești mai mult, formând așa un întreg ca orașul Tokyo, eu aș zice că i-a ieșit doar pe jumătate.  

Da, dacă ești atent la nume, locații și pe cine menționează fiecare, e posibil să faci singur legăturile. Dar sunt și multe care sunt fie prea vagi, fie plutesc dezrădăcinate în spațiu, în timp ce altele se conectează, se completează și se oglindesc. În același timp, în funcție de gusturi, îți vor plăcea toate poveștile sau doar câteva. Eu fac parte din a doua categorie.  

Nu cred că-i nevoie neapărat să citești toată cartea într-o zi, dar aș citi-o maxim în câteva zile, deoarece mare parte din farmecul ei stă în acele conexiuni. Sigur, fiecare poveste e bună și separat, dar e mai bogată experiența dacă ai totul proaspăt în minte.  

Pentru mine, “Pisica și orașul” a fost doar ok. Mi-a plăcut, dar în mare parte e doar o lectură lejeră, scrisă simplu, cu personaje multe și, în majoritatea timpului, abia schițate, care mi-a mai ciufulit emoțiile când și când.  

Aș spune că-i bună dacă îți plac feliile de viață cu și despre oameni, clipele cu pisici, care aduc haos și bucurie, sau ești interesat de Japonia și orașele ei.  

RECENZIE - Tronul de Cleştar de Sarah J. Maas

 

Descriere:

În întunecatele și mizerabilele ocne din Endovier, o fată de optsprezece ani își ispășește o condamnare pe viață. Ea este o asasină, cea mai bună din breasla ei, dar a făcut o greșeală fatală: s-a lăsat prinsă.

Tânărul căpitan Westfall îi oferă o ieșire – libertatea, în schimbul unui uriaș sacrificiu. Celaena trebuie să-l reprezinte pe prinț într-o competiție până la moarte, luptând cu cei mai talentați hoți și asasini ai țării.

Indiferent dacă rămâne în viață sau moare, Celaena va fi liberă. Indiferent dacă câștigă sau pierde, ea își va descoperi adevăratul destin. Dar va putea să se înmoaie inima ei de asasin?

RECENZIE:

După ce a stat ani de zile pe raft și pe TBR-ul meu, am citit-o în sfârșit și, sincer, mi-a plăcut mai puțin decât aș fi sperat și aș fi vrut. Știu că e cartea preferată a multora, dar pentru mine n-a fost să fie.  

În primul rând, s-a citit greu și, până m-a prins, aproape că citisem jumătate din ea. În al doilea rând, când o lăsam din mână, nu simțeam nevoia să o continui imediat sau să mă gândesc ce urmează, ce fac personajele – ceea ce pățesc de obicei când îmi place ceva, mai ales fantasy. Tocmai de asta mi s-a părut și foarte lungă, iar până să ajung la final mai că ziceam că nu se mai termină. Ceea ce m-a întristat un pic, dar asta e.  

„Tronul de Cleștar” nu e o carte rea, dar pentru mine, în niciun caz nu-și merită laudele. Da, are momente când e atmosferică sau amuzantă, când suspansul și acțiunea te țin lipit de pagini, doar că pentru mine momentele astea au fost puține. N-am reușit să mă atașez de niciun personaj, iar Celaena, culmea, a fost cea pe care am înțeles-o cel mai puțin, deși e personajul principal. Și nu cred că e doar vina ei, ci mai mult vina scriiturii și a faptului că mie mi s-a părut rece. N-am simțit nimic cât am citit – indiferent ce s-a întâmplat și oricât de periculoasă, frumoasă sau dulce era o scenă, eu tot departe m-am simțit. Dar asta e 100% subiectiv.  

A fost interesant să aflu, în sfârșit, care-i povestea și ce se întâmplă – dacă reușește să câștige competiția, cum reușește, dacă până la urmă o să se înțeleagă cu familia regală sau cu căpitanul Westfall, cum e viața la castel și de ce e capabilă asasina sau dacă e doar numele de ea.  

Ideea în sine nu-i rea și, cum spuneam, au fost părți care mi-au plăcut, dar prea puține. Da, sunt curioasă să aflu ce urmează și, probabil, o să citesc următoarele volume. Și chiar sper să fie adevărat că seria devine mai bună cu fiecare volum.  

Părerea mea despre asta sigur e controversată, așa că, dacă n-ai citit-o și vrei, fă-o. Poate la tine o să meargă.  

RECENZIE - Ministerul Timpului de Kaliane Bradley

 

Descriere:

Un băiat întâlnește o fată. Trecutul întâlnește viitorul. Un deget întâlnește un trăgaci. Începutul întâlnește sfârșitul. În viitorul apropiat, unei funcționare publice nemulțumite de cariera sa i se oferă un post bine plătit într-o instituție guvernamentală nouă, misterioasă, care aduce „expați“ din diverse epoci istorice pentru a testa limitele călătoriei în timp.

Rolul ei este să funcționeze ca „punte“: să conviețuiască, să-l asiste și să-l monitorizeze pe expatul cunoscut drept „1847“ – comandorul Graham Gore. Din punct de vedere istoric, comandorul Gore a murit în nefericita expediție a lui Sir John Franklin în Arctica; prin urmare, este puțin derutat când se trezește înconjurat de concepte stranii precum „mașină de spălat“, „Spotify“ și „prăbușirea Imperiului Britanic“. Cu o poftă nemărginită de descoperire și o țigară mereu între degete, se adaptează rapid, iar în cursul unei veri lungi și fierbinți, Graham și puntea lui trec de la stânjeneală la o prietenie sinceră, apoi la ceva mai mult.

Când însă adevăratul scop al proiectului care i-a adus împreună începe să iasă la iveală, Gore și puntea lui sunt siliți să-și înfrunte alegerile din trecut și viitorurile imaginate. Este posibil ca dragostea să triumfe asupra structurilor și epocilor istorice care i-au modelat? Și cum poți sfida istoria când istoria trăiește în casa ta?

RECENZIE:

„Ministerul Timpului” e o carte despre oameni, istorie, viață și timp, cu elemente SF. Aș spune că e potrivită pentru cei care vor un SF lejer, fără un sistem complex sau tot felul de denumiri și prea multă informație legată de tehnologie sau lume, vorbind strict de acest aspect fantastic. Căci eu aș pune-o, în primul rând, în categoria de poveste care se concentrează pe oameni, pe relațiile dintre ei, pe identitate, pe cât de ușor sau cât de greu le e să se adapteze într-un mediu nou sau în condiții noi, și abia apoi în categoria de roman SF.

Și zic asta deoarece, dacă vreți un roman SF mai serios și citiți asta, e posibil să fiți dezamăgiți. Sau nu. Mie mi-a plăcut și nu m-a deranjat faptul că nu s-a concentrat pe acest aspect decât puțin. Deși, da, spre final aș fi vrut mai multe explicații sau ca acele părți să nu fie atât de repezite, primind mai mult timp și atenție – poate la fel ca alte părți din poveste. La acest capitol nu mi s-a părut neapărat slabă, dar parcă autoarea n-a oferit cât ar fi putut și a trecut prin ele doar ca să poată merge mai departe și să revină la scenele obișnuite.

„Ministerul Timpului” a fost o carte pe care am ascultat-o în format audio în câteva ore și nu regret că am ales-o. M-a prins imediat; mi s-a părut interesantă ideea de „punte” și modul în care lucrează cu acești expați, felul în care ei trebuie să se adapteze, cum pentru ambele părți e o muncă continuă. Și, pe lângă legătura profesională, a fost frumos să văd cum s-au format și legături de prietenie sau mai mult de atât.

Toate personajele au fost bine scrise, complexe, individualizate, și tocmai de asta au existat destule momente emoționante sau dureroase, căci te atașezi de ele și simți prin ce trec.

Când am terminat-o, am stat să mă gândesc, căci nu eram neapărat mulțumită de final. Dar acum, după câteva zile, parcă e ok. Emoțiile s-au mai așezat și cred că a fost mai bine așa. Finalul chiar e unul realist și mai aproape de adevăr, chit că e o carte SF, și din acest motiv te răscolește puțin. Chiar recomand. Fie că o citești pentru personaje, emoții, acțiune, suspans, sau doar pentru că vrei un SF oarecum diferit.

RECENZIE - Crimă în lumea anticarilor de C.L. Miller

 

Descriere:

Freya Lockwood evită de douăzeci de ani sătucul pitoresc din Anglia în care a crescut. Asta până când află că Arthur Crockleford, negustor de antichități și fostul ei mentor, a murit în împrejurări suspecte.

Când îi parvine o scrisoare expediată de Arthur cu numai câteva zile înainte să moară și descoperă, într-un cufăr banal, jurnalele secrete ale anticarului, Freya se trezește prinsă în vârtejul unei vieți la care jurase să nu se mai întoarcă.

Împreună cu excentrica ei mătușă Carole, cea mai bună prietenă a lui Arthur, Freya se lasă ghidată atât de indicii, cât și de instincte până la un vechi conac unde urmează să se desfășoare un „weekend al pasionaților de antichități“. Însă nimic nu este ceea ce pare: antichitățile sunt reproduceri de proastă calitate și fiecare participant are ceva de ascuns. Vor reuși cele două femei să dezlege misterul și să-l identifice pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou?

RECENZIE:

M-a atras titlul când am văzut-o prima dată, însă apoi am auzit păreri mixte și, pentru o vreme, nu m-a mai interesat. Până când am avut poftă de ceva mister, dar cozy, și mi-am amintit de ea. Așa că, miercuri, am citit-o repede și mi-a plăcut.

Da, nu e cel mai bun mister citit vreodată, dar a fost atmosferică, a avut suspans, scriitura e plăcută și lejeră, iar dezvăluirile și întorsăturile de situație sunt destule. Acum, că unele dintre ele, realist vorbind, nu au sens sau sunt cam trase de păr și m-au făcut să oftez puțin, e altă poveste. Căci da, de multe ori povestea asta a fost mai „extra” decât aș fi vrut eu, iar mie asta nu mi-a plăcut. Poate altcineva n-o să fie deranjat.

Atmosferic vorbind, și având în vedere că personajele au fost multe și schițate doar atât cât să pară vii, dar nu cât să fie complexe și individualizate sau să nu se amestece între ele, mi-a amintit oarecum de cărțile Agathei Christie. Așa că, dacă-ți plac cărțile ei, dar vrei ceva în zilele noastre, dă-i o șansă. Sigur, nu spun că e la fel de bună, ci că aduce așa, a cărțile ei.

Per total, mi-a plăcut lumea asta a anticarilor și aventura alături de Freya și mătușa ei. Mi-au plăcut și discuțiile dintre ele și modul în care erau acolo una pentru cealaltă. Iar mătușa Carole e un personaj greu de ignorat, la propriu și la figurat. Dacă ai vreodată o zi liberă, eu zic că n-ai ce pierde dacă-i dai o șansă.

RECENZIE - Vassa și noaptea de Sarah Porter

 

DESCRIERE:

Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul...

Inspirat de povestea rusească "Vasilisa cea Frumoasă", romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Spuneam eu, înainte să mă apuc de ea, că sper să fie un fantasy lejer, rapid și ciudat. Ei bine, a fost tare ciudată, dar în niciun caz nu s-a citit repede și nici lejeră nu a fost. În multe momente, am simțit că abia mă mișc prin poveste sau că nu se întâmplă nimic. Scriitura nu m-a prins, iar personajele, deși au fost multe, au lăsat de dorit.

"Vassa și noaptea" e genul de poveste ciudată și întunecată, care o să fie iubită de unii și urâtă de alții, iar pentru mine a fost doar ok. Nu regret c-am citit-o, dar nici n-aș mai citi-o a doua oară. N-am citit povestea originală, deci nu pot să spun câte elemente au în comun, și, chit că a fost interesantă, modul în care e scrisă și faptul că n-am simțit nimic, indiferent ce s-a întâmplat sau cât de calmă sau periculoasă a fost povestea, m-a lăsat rece. Mai adaugă la asta și faptul că personajele sunt doar niște bucăți de carton, care sunt acolo doar să facă firul narativ să meargă înainte, și ai obținut 90% din cartea asta.

Restul nu a fost rău, dar a fost mult prea puțin bun în comparație cu toate celelalte și pot să număr pe degete scenele și capitolele care chiar mi-au plăcut, care mă făceau fericită că citesc cartea asta. Doar că toate părțile dintre ele au fost mai numeroase și, când știam că după o parte bună urmează iar un deșert întins, parcă nici de bunătatea aia nu mă mai bucuram.

A mai fost și un lucru care m-a enervat cumplit, deși are de-a face mai mult cu redactarea și corectura cărții ăsteia și nu cu povestea în sine — exemplarul în română e plin de propoziții fără punct la final, de replici care n-au linie de dialog sau de cuvinte scrise greșit sau cu litere lipsă. Și, dacă ar fi fost doar una-două, aș fi zis "da, se mai întâmplă", însă aici mi s-a părut așa o delăsare. Parcă, după ce s-a făcut traducerea, și poate a mai citit-o cineva, au zis "gata, o printăm și o punem pe raft!". Nu vreau să fiu rea, căci știu câtă muncă intră într-o carte tradusă, dar e de râsul-plânsul și, după ce că nu mi-a plăcut ce citeam, mai vedeam și greșelile alea... și îmi dispărea tot cheful să mai continui. Habar n-am dacă-s toate exemplarele la fel, dar bănuiesc.

Pentru mine, "Vassa și noaptea" e ce-ar fi putut să fie, și i-am dat 3 stele. Nu zic să nu o încerci, dar, înainte de ea, cred că ai altele de citit.

RECENZIE - Vila de Rachel Hawkins

Descriere:

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia.

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

RECENZIE:

 Iubesc cărțile care au scriitori ca personaje, iar când am văzut că "Vila" de Rachel Hawkins e despre Emily și Chess, două scriitoare de succes, prietene din copilărie ce vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia, am știut că trebuie s-o am și s-o citesc. Și, dacă-ți vine să crezi, nu doar asta a fost partea care m-a convins s-o citesc înaintea altor cărți de pe lista mea și s-o devorez în câteva ore, ci faptul că vila în care urmează să stea cele două are o istorie complicată și, deși acum e o casă luxoasă de vacanță, în 1974 a fost scena unei tragedii cumplite, pe care mulți însă o văd doar ca pe o poveste cu sex, droguri și rock and roll care nu s-a terminat bine. Însă e mult mai complicat, iar în toți acești ani nimeni n-a dezlegat enigma; nu se știe clar ce s-a întâmplat, și chiar dacă în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai bune romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac referire la acea noapte, ele nu oferă nimic în plus. Sau da? Teoretic, indiciile s-ar găsi în cele două opere considerate clasice, iar Emily vrea să se folosească de ele și să rezolve misterul. Mai ales când, pe măsură ce trec zilele locuind în frumoasa vilă, secrete ies la iveală, din trecut și din prezent, apar trădări din partea cui nu se aștepta, iar vila mai face o victimă.

Sinceră să fiu, mă așteptam ca "Vila" să fie doar un thriller ușurel și atât, dar m-am înșelat. Ceea ce, de data asta, mă bucură, pentru că povestea a fost mult mai mult de atât: mai complexă și mai încâlcită decât reieșea din descriere. Dar nu te speria că zic încâlcită, deoarece autoarea a reușit să scrie o poveste plină de nuanțe și de complicații, cu relații de tot felul, cu oameni care sunt mai imperfecți și mai umani cu cât îi cunoști mai mult, fără să inducă în eroare, fără să creeze confuzie și niciodată nu m-am simțit pierdută. Chiar mi-a plăcut felul în care a jonglat cu toate și cum a reușit să mențină atât povestea și suspansul, dar și să nu sufoce cititorul sau să-l piardă prin toate informațiile și perspectivele; mai ales că sunt multe personaje și vedem ce se întâmplă în prezent, dar sunt și bucățile din trecut. Iar felul în care se îmbină și se contrastează una pe cealaltă arată că Hawkins a fost atentă și n-a lăsat nimic la voia întâmplării.

Ca mister, a fost bine scrisă și mi-a plăcut faptul că descoperim indiciile odată cu personajele, dar, în același timp, sunt și dăți când autoarea nu spune clar ce se întâmplă sau care-s consecințele. Așa că fiecare își poate imagina sau să-și dea cu părerea, ceea ce pe mine nu m-a deranjat; căci, uneori, tocmai asta are un impact mai mare și poate toți avem scenarii diferite în minte. Adică, și după ce-ai aflat tot, încă te poți întreba ce e adevărat sau dacă așa-zisul adevăr nu-i doar o altă minciună pusă într-o lumină bună. Și, oricare ar fi, nicio posibilitate nu sună rău.

Dar și ca poveste despre oameni, despre relații, fie că-i vorba de cele de prietenie sau cele romantice, a fost interesantă și parcă prea realistă. Toți sunt imperfecți, nicio situație nu-i exagerată și totul a fost și ar fi posibil. Unii ai zice că și-au căutat-o, alții au fost egoiști, au manipulat, au tras pentru ei... au fost prea buni sau prea creduli, dar nu așa facem toți? Eu chiar am simțit că le-am cunoscut pe Emily, pe Chess, pe Mary și pe ceilalți. M-am și regăsit în ele și n-aș spune că aș fi făcut altfel. Acum, ce spune asta despre mine depinde de fiecare. Dacă o vei citi, o să afli la ce mă refer. Și poate vei fi de acord cu mine sau din contră.

Și dacă ar fi să mă gândesc, oricât de interesante mi s-au părut toate relațiile, cred că cea dintre Emily și Chess e cea care îmi vine prima în minte. Două prietene bune, teoretic, care-s mereu acolo una pentru cealaltă, care se ajută și care ar face orice să-i fie bine și ei, și celeilalte. Însă chiar așa e? Fără să dau spoilere, eu o să menționez doar că la final mi s-a părut că Emily a fost prea bună și că a iertat prea ușor. Unii au scăpat și au mai și câștigat cu vârf și îndesat, deși au făcut ce-au făcut... Bine, autoarea nu spune clar ce-au pățit ei sau cele două, dar, în funcție de ce-ți imaginezi, s-a terminat bine sau, deși ea crede c-a câștigat, a făcut-o doar parțial, iar pericolul e încă acolo. Doar că mai subtil.

Toate personajele din carte sunt interesante, bine scrise, cum spuneam, dar cred că femeile mi-au plăcut cel mai mult. În ciuda a tot ce li s-a întâmplat, știu ce vor și, de bine, de rău, uneori prea târziu, merg după acel lucru, luând consecințele doar ca pe-un alt bonus sau rezultat. Toate au calități și defecte, toate fac bine și toate greșesc, iar cititorul e singurul care decide de partea cui e și cine merită judecat. Mi-a plăcut că autoarea ne lasă pe noi și nu pune ea pe nimeni în nicio categorie. Iar asta cumva te apropie și mai tare de ele sau te face să te gândești tu ce-ai fi făcut și ce spune asta despre tine.

Dacă îți plac poveștile cu scriitori sau despre cărți, atunci o să-ți placă și asta. Eu m-am bucurat și de acest aspect și a fost interesant să văd portretul ăsta al scriitorului și cum prind viață cărțile, urmărindu-le pe Mary, Emily și Chess, fiecare cu trăirile și fricile lor, cu nesiguranțele și momentele când în sfârșit reușesc să obțină ce vor. Dacă ar fi trebuit sau nu, asta e altă discuție. Iar scrisul, la fel ca alte activități, scoate ce-i mai rău și mai bun din oameni.

Sincer, mă bucur c-am ales să-i mai dau o șansă lui Rachel Hawkins, fiindcă după ce "Soția de la etaj" mi s-a părut doar ok, chiar n-aveam așteptări. Iar "Vila" mi-a arătat că a meritat și uite c-am avut parte de-o poveste bună, plină de suspans, dezvăluiri și întorsături de situație, atmosferică și numai bună de devorat, indiferent că ești fan al genului sau nu. Pentru că fie că o citești pentru mister, pentru că îți plac vacanțele sau pentru că doar vrei o poveste bună, tot vei fi câștigat. Eu îi dau patru stele și, mai mult ca sigur, o să aștept următorul volum de la autoare.

RECENZIE - Regina Roșie de Victoria Aveyard

 

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte dintre roșii și-și duce traiul de pe o zi pe alta, ca hoț într-un sătuc, până când destinul o aduce în fața regelui, a reginei și a tuturor nobililor, unde ea descoperă că este și rosie, dar și argintie, cu puteri nebănuite.

Ca să ascundă adevărul, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înalta Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o promite de mireasă unuia dintre fiii lui, Mare devenind astfel o prințesă argintie. Pe măsură ce pătrunde și mai adânc în lumea argintiilor, tânăra riscă totul și își folosește noua poziție pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii. O mișcare greșită îi poate aduce moartea, dar, în jocul periculos în care a intrat, singura certitudine este trădarea.

RECENZIE:

Tot ce trebuie să știi e că dacă n-ai citit încă "Regina Roșie", atunci pierzi o carte și o serie foarte bună! Sau așa mi s-a părut mie. Regret oarecum că am așteptat atâția ani s-o citesc, dar la cât de repede am citit-o și cum m-a prins, cu siguranță următoarele volume nu vor mai aștepta la fel de mult. 

Mi-au plăcut foarte mult lumea, detaliile pe care autoarea le menționează atât cât să te împingă și mai adânc în tărâmul asta pe care l-a creat, felul în care personajele ies din pagini și ai impresia că-ți vorbesc ție - așa de bine construite sunt și de diferite între ele. Iar unele chiar sunt de speriat, la propriu și la figurat! Nu mai zic de acțiune, suspans, dezvăluiri, trădări, și manipulare. Bănuiești pe unul și apoi altul îți fură căciula. Și toate astea se întâmplă în fiecare capitol.

Dar da, are și prietenii și oarece scântei de romance, sunt și scene drăguțe, dar și astea, și cele care arată față urâtă a lumii (chit că e cea roșiilor sau a argintiilor), sunt mereu pline de tensiune și orice replică poate schimbă definitiv viața cuiva. De mult timp n-am mai citit o carte așa bună, mai ales fantasy, și asta chiar mi-a amintit de ce iubesc genul asta atât de mult. O fi apărut ea acum câțiva ani, însă poate bate aproape orice serie nou apărută. După mine nu e în niciun caz una din acelea care și-a pierdut calitățile odată cu trecerea timpului și a altor cărți ce-au venit după ea. 

"Regina Roșie" cred că poate fi savurată de cunoscătorii de fantasy, dar poate, la fel de bine, să fie și prima serie a cuiva care n-a mai citit și vrea să încerce. Da, e o lume complexă, sunt multe personaje, doar că stilul nu e greoi, limbajul nu e complicat și înainte să-ți dai seama vei fi pășit deja alături de Mare pe drumurile din sătuc sau intrați amândoi în sala tronului. Ori poate mergeți la bal. Sau la antrenamente. Sau cine știe unde vă furișați.

Poate pare că o laud prea mult, dar e doar adevărul. A avut cam tot ce mi-am dorit, am și râs,  mi-a fost și teamă, are și clișee, însă Victoria se folosește de ele și să te inducă în eroare, deci nu e totul pierdut. Chiar e o carte bună alături de care să-ți petreci câteva ore sau zile, în funcție de cât timp ai pentru ea. Sau câtă poftă îți face.

Eu i-am dat 4 stele și abia aștept să continui seria. Spor la citit și ne-auzim. 

RECENZIE - Schimbul de noapte de M.L.Rio

Descriere:

Cinci persoane care lucrează în schimbul de noapte se întâlnesc în cimitirul unui colegiu: un barman, o șoferiță de rideshare, recepționera unui hotel, administratorul neoficial al bisericii abandonate – care, noapte de noapte, se profilează amenințător deasupra lor – și redactora-șefă a ziarului colegiului, aflată mereu în căutare de subiecte noi.

Într-o seară târzie de octombrie, în curtea bisericii apare o groapă care nu era acolo înainte. Cine a săpat-o și pentru cine? Urmărindu-l prin noapte pe gropar, cei cinci își dau seama că acesta ar putea fi cheia șirului de întâmplări ciudate care au stârnit vâlvă în oraș în ultimele săptămâni – și că ar putea fi foarte aproape de dezlegarea misterului.

RECENZIE: 

Dacă vrei să citești ceva foarte scurt, rapid, atmosferic și cu destule elemente thriller și horror cât să îți dea fiori sau să te facă să nu-ți dorești să fi noaptea în curtea bisericii, atunci citește asta. 

E prima mea întâlnire cu autoarea și n-a fost rea. Căci în 184 de pagini a avut suspans, acțiune, o scenă care m-a făcut să râd, multe tensionate și, posibil, grețoase, personaje imperfecte. Doar că tot acel ritm alert a dus, aproape, nicăieri. Când am ajuns la final aș mai fi vrut și abia mă încălzisem. Am primit răspunsuri, da, dar aș mai fi cerut măcar, încă, un capitol. 

Totuși, eu ți-o recomand, și citită alături de-o băutură caldă sau stând sub pătură, va fi numai bună pentru sfârșitul anului.

RECENZIE - Secretul menajerei (Menajera #2) de Freida McFadden

Descriere:

Millie credea că va face curat în casa lor. În schimb, a descoperit inimi pline de praf și secrete murdare.

În timp ce el continuă să-mi arate apartamentul de lux, mă cuprinde un sentiment îngrozitor. Ce se întâmplă cu femeia din spatele acelei uși închise? Nu, nu trebuie să-mi vâr nasul în treburi care nu mă privesc. Nu dacă vreau să-mi păstrez cel mai întunecat secret în siguranță. Și slujba...

Este greu să găsesc un angajator care să nu pună prea multe întrebări despre trecutul meu. Așa că zâmbesc mulțumită știind că familia Garrick mi-a oferit în mod miraculos o slujbă. Trebuie doar să curăț acest penthouse cu priveliște uimitoare asupra orașului, să pregătesc mese delicioase în bucătăria lor strălucitoare și să mă prefac că... nu văd nimic din ce se întâmplă. Nu e greu, pot să stau aici o vreme, până găsesc altceva mai bun.

Da, este aproape perfect! Dar încă nu am întâlnit-o pe doamna Garrick, deși sunt sigură că am auzit-o plângând. Uneori, observ pete de sânge în jurul gâtului cămășilor ei de noapte, atunci când trebuie să le spăl. Iar într-o zi, nu m-am mai putut abține și am bătut la ușă. Când ușa s-a deschis, totul s-a schimbat...

Atunci mi-am facut o promisiune: o voi proteja pe doamna Garrick. Vinovatul trebuie să plătească, iar eu trebuie să decid cât de departe voi merge pentru a-i provoca suferință.

RECENZIE:

Cred că "Secretul menajerei" mi-a plăcut mai mult ca primul volum și asta pentru că mi s-a părut și mai intensă, mai plină de pericole, dezvăluiri și întorsături de situație, personajele au fost și ele reale, bine scrise și în stare de niște lucruri care uneori m-au lăsat cu gura căscată; căci fix atunci când am zis că am văzut de ce-s capabili, se mai întâmplă ceva, și realizam că ne-aflăm doar pe marginea prăpastiei, iar hăul din poveste (și din ei) și răutatea lor, egoismul lor și setea de răzbunare, de bani, erau mult mai adânci. 

Unii ar spune că nu e neapărată nevoie să citești prima carte, ca să o înțelegi pe asta, însă eu cred că ai pierde mult când vine vorba de relațiile dintre personaje, n-ai știi de ce Millie se poartă într-un fel sau de ce chiar are nevoie de data asta să nu o dea în bară. Așa că eu ți-aș recomanda să termini primul volum și abia apoi să-l începi pe acesta. Plus că ambele sunt numai bune de devorat și nu cred că-ți va părea rău. 

Comparativ cu prima carte aș spune că Millie e mult mai matură și mai sigură pe ea, deși în același timp, tot ia unele decizii ce te fac să te întrebi dacă realizează în ce pericol se pune sau că și-o face cu mâna ei, fix când vrea și ea să facă ceva bun. Însă trebuie să recunosc că nu-i doar vina ei, căci familia asta e foarte stranie și mai ales soția aia... mie mi s-au aprins luminile de pericol doar de la primele întâlniri și aș fi vrut ca Millie să fi fost un pic mai suspicioasă și mai precaută. 

Totuși, măcar nu-i singură. și m-am bucurat să văd că nu se lasă bătută, deși lucrurile n-arată deloc bine pentru ea și cu fiecare capitol doar o iau razna și mai tare. Iar când ajunge să fie implicată și poliția și ea e văzută iarăși într-o lumină incertă... da, e o călătorie zdruncinată pentru toată lumea, dar și pentru cine citește.

 Eu m-am distrat cu amestecul ăsta de suspans, acțiune, dezvăluiri, personaje în multe nuanțe de gri, scris în stilul Freidei cu care am ajuns să mă obișnuiesc, și aș spune că o voi citi și pe următoarea. Nu-s cărțile Freidei unele pe care eu le consider geniale sau mistere cum n-am mai întâlnit, dar când vrei ceva care să te țină în priză, rapid și lejer, atunci sunt perfecte! Și cred că le poate citi oricine, chit că citește sau n-a mai citit și alte cărți în genul acesta.

RECENZIE - Mickey7 de Edward Ashton

 

Descriere:

Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă – sinucigașă, chiar –, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său… și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el.

Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil – și abia acum încep cu adevărat necazurile. Ideea Înlocuibililor multipli este detestată, și dacă sunt prinși, probabil vor fi amândoi aruncați în reciclatorul de proteine, așa că sunt nevoiți să țină secretă existența lor față de întreaga colonie. Viața pe Niflheim e însă tot mai grea, specia nativă devine periculos de curioasă cu privire la noii săi vecini și Mickey7 pare singurul în măsură să salveze lucrurile.

Asta dacă o să reușească să nu moară de tot.

RECENZIE:

"Mickey7" a fost cumva cartea potrivită la momentul potrivit, pentru mine, căci am zis că vreau să citesc mai mult SF, însă nu voiam nici ceva prea complicat sau o serie imensă. Iar faptul că e SF, însă pune și mult accent pe mister, a reușit să mă facă să numă pierd în noțiunile cu care nu eram familiară, dar totuși să admir ușurința cu care autorul a prezentat lumea și, poate, să-mi doresc un pic să călătoresc acolo. Sigur, fără a fi neapărat un Înlocuibil. 

Eu am citit-o destul de repede, am fost curioasă până la final și aș spune că indiferent dacă o citești ca să vezi ce se întâmplă și dacă reușește Mickey să rezolve situația, sau o citești căci vrei doar o aventură, acțiune, poate niște bătăi și umor, o să ai parte de-o lectură pe cinste. Și nu, nu cred că trebuie să citești de obicei SF ca să te pierzi în ea.  

Pentru mine "Mickey7" a fost plină de suspans, amuzantă pe alocuri, mi-a plăcut felul în care aflăm mai multe despre planeta pe care se află Mickey acum, dar și despre restul lumii, despre tehnologie și cum a ajuns să fie Înlocuibil. Sunt și momente în care probabil te vei întreba de ce e impulsiv, însă nu-i singurul care face asta și, uitându-mă în urmă, cred că asta a fost mai mult modul autorului de a face firul narativ să înainteze, și nu neapărat ceva ce ținea, doar, de personaje. Sunt destule surprize pe planetă, dar și-n colonie, și culmea, deși mulți zic că nu vor să aibă de-a face cu Mickey, majoritatea problemelor lui d-acolo vin. Dar și din felul în care el reacționează, sau nu. 

Eu zic că-i o carte bună când vrei ceva rapid, lejer, plin de suspans, acțiune și dezvăluiri, un pic de romance amestecat așa cu restul elementelor de mister și science fiction, și dacă o începi acum (sau curând), poate ești pregătit atunci când apare ecranizarea.