sâmbătă, 14 iulie 2018

Câteva cărți sau de ce portofelul nu mai vorbește cu mine


Sal'tare! : )

Ce faceți și ce cărți delicioase ați mai descoperit și citit în ultima vreme?

Sau ce cărți v-ați mai cumpărat în ultimul timp, deoarece le-ați prins la un preț bun sau nu v-ați putut călca pe suflet și să le lăsați în magazin? 

Eu am evitat în ultimele luni să mai intru pe site-uri, deși tot primesc e-mail-uri și sms-uri, și ofertele mă trag de ureche peste tot, fiindcă spațiu pe rafturi nu mai am și nici n-am mai apucat să citesc foarte mult din cele pe care le am deja. 

Doar că, dacă rezist eroic împotriva ofertelor online, atunci când intru într-un anticariat sau într-o librărie și cărțile sunt acolo, făcându-mi cu ochiul și dând din mâini să le iau acasă, iar unele îmi arată și că sunt la reducere, cu mult față de prețul original, nu prea pot să dau înapoi. Sau nu cred că vreau. 

Mai ales dacă sunt unele pe care le găsesc foarte greu la reducere, dar și la preț întreg, pentru că nu mai sunt în stoc sau nu le văd eu. 

Plus că, merg pe ideea că oricum le vreau și o să le cumpăr poate la preț întreg, căci vreau să le citesc, așa că de ce să nu le iau acum când sunt și ieftine și nici nu mai plătesc transport sau mă întreb dacă sunt într-o condiție bună sau cum și când ajunge coletul. Nu știu dacă logica mea e una tocmai sănătoasă, mai ales pentru portofel, dar v-aș recomanda să încercați :)).

Însă nu vă mai țin, căci toți vrem să vedem cărțile. Hai odată, femeie! Așa că, iată pe ce-am pus eu mânuțele în câteva excursii pe la două anticariate și o librărie:

De la AnticExLibris:


De la Targul Cartii:



De la anticariat Trored:


Da, știu! Sunt foarte multe cărți polițiste, însă, deși e unul din genurile mele preferate și niciodată nu simt c-am citit destul, e și genul din care, în ultima vreme, am cumpărat foarte puțin și nu mai aveam rezerve :)). Plus că niciodată nu ai destule cărți în genul tău preferat, nu? Și a contat și faptul că le-am prins la prețuri foarte bune, iar unele, din ce-am văzut, nu prea mai sunt în stoc. 

Și... poate data viitoare nu le mai găseam, așa că, am mers pe ideea "le iau acum cât pot și sunt aici". Mi s-a întâmplat nu de puține ori să nu cumpăr ceva și chiar ziua următoare să revin și să nu mai fie acolo.

Spuneți-mi dacă ați citit vreuna din ele și cum vi s-a părut sau dacă sunteți interesați de vreun titlu! : ) 

Până data viitoare, mă duc să încerc să le găsesc un loc și o să m-apuc de citit cât mai curând. Posibil să revin și cu recenzii. Vom vedeam.

Toate cele bune, lectură plăcută și să găsiți fix cărțile pe care vi le doriți la cele mai bune prețuri!  ❤️ 

luni, 9 iulie 2018

RECENZIE - Revertis de Laura Nureldin



Descriere:

Lauren B. Callis și-a petrecut toată viața fugind de propriul trecut. Asta a făcut în ultimele secole. 

Este o femeie frumoasă, un organizator de evenimente extrem de căutat în New York și vampir. 

Speră ca Nemesis-ul ei să nu o găsească niciodată. 

Dar, când ești nemuritor, „niciodată” înseamnă foarte mult timp.


RECENZIE:

Am început Revertis într-o pauză la muncă și ea m-a terminat pe mine în drum spre casă, în timp ce ploaia izbea în geam și lumea fugea cu umbrelele, încercând să se ascundă de apa aia parcă era acid. Bine, că nici cei din mașină nu păreau mai vii. În fine, revenind.

Revertis e o carte cuprinzătoare și totuși scurtă, ceea ce m-a bucurat și m-a făcut să vreau să mușc din ea în același timp. Mi-a plăcut ritmul alert și felul în care trecutul și prezentul s-au îmbinat, vocile personajelor au fost extrem de ușor de urmărit și replicile lor uneori chiar m-au făcut să râd, am admirat dorința Laurei de-a oferi cât mai multe răspunsuri personajelor legate de vrăjitoare și vampiri, și-n același timp oferindu-le cititorilor poate și mai multe informații, și mi-a plăcut cum n-au existat personaje bune sau rele, ci doar ființe ce știu că vor ceva și fac orice să-l aibă. 

Au fost și câteva lucruri ce nu m-au încântat, dar vorbim de ele puțin mai încolo. Sau, hai mai bine acum, ca să încheiem într-o notă veselă și să bem ceva; sânge, alcool, ce-ți poftește inima. Dacă ai una. 

Pentru gustul meu, Revertis a fost o carte prea scurtă pentru tot ce și-a propus să facă și pentru povestea pe care a vrut să o spună și, nu de puține ori am avut impresia că totul se mișcă prea repede, nici n-apucam să conștientizăm o întorsătură de situație sau să ingerăm o informație că deja autoarea și personajele se grăbeau spre următorul punct de parcă am fi avut vreun tren de prins. 
Mai ales a doua parte a romanului mi s-a părut grăbită și parcă întregul conflict s-a rezolvat prea ușor și repede, ceea ce m-a făcut să cred că or dușmanul era slab pregătit sau prea încrezător de n-a luat tot în calcul (și s-a dus așa pe fund la vale) or ceilalți au fost așa buni și doar că n-au pocnit din degete ca să-l bată. Nu m-așteptam la o bătălie îndelungată, însă ținând cont că toată cartea am așteptat pentru acel punct și apoi s-a întâmplat tot în mai puțin de câteva paragrafe, a căror scriitură m-a dus cu gândul mai mult la un film, mi s-a părut prea ușor și simplu.

Un alt pitic ce l-am avut de când am început cartea și nu m-a lăsat nici după ce-am terminat-o, chiar și acum îmi urlă în creier, a fost că descrierile n-au fost descriptive. Știu, poate n-are sens ce zic, dar dacă ai citit cartea poate mă înțelegi. Nu m-a încântat faptul că autorul și personajele s-au folosit de vorbe să spună descrierile și nu să le arate și noi să le vedem prin ochii lor. Adică una e să-mi spui "S-a uitat pe fereastra deschisă și-n aerul nopții a văzut New York-ul scăldat în lumini și umbre.", iar alta e să-mi descrii această imagine și eu să o construiesc în capul meu. Sau în loc să-mi descrii cum arată o cameră sau o locație, ca să văd și eu personajele undeva și să nu-mi imaginez că vorbesc într-o cameră albă, în care există "mobilă scumpă, o masă rotundă și niște rafturi pline de cărți învelite în piele". 
Poate e ceva personal și recunosc că nu-s fan al acestui tip de descriere, iar vouă o să vă placă, ceea ce m-ar bucura.

Despre cum Laura Nureldin a decis să înfățișeze vampirii în volum nu o să vorbesc, ci vă las pe voi să descoperiți și să-i cunoașteți, căci va fi o adevărată plăcere pentru ei, dar și pentru voi; însă aș putea să zic că așteptam un pic mai mult de la dânșii, țînând cont să au o vârstă și ideile lor despre oameni nu-s chiar pașnice. Doar că, dacă ajungi să-i cunoști mai bine par să fie chiar opusul. Or poate i-am prins noi în zilele lor bune, cum au fost majoritatea capitolelor, și-n rest sunt altfel. Dar pe acest punct n-o să insist, căci e ceva ce ține de gust (ha, v-ați prins, gust?) și chit că n-au fost fix cum voiam eu, tot mi s-au părut simpatici. 

Am citit Revertis în câteva ore și m-am simțit tare bine, că și cum aș fi stat la povești cu un prieten vechi pentru ore întregi și aș fi vrut să nu se mai termine, deși rămăsesem fără voce amândoi. Personal, n-am citit cartea fiindcă e cu și despre vampiri, ci am citit-o pentru că-mi place stilul Laurei și-am dorit să văd cum jonglează ea cu o asemenea idee și, mai ales, cât poate să îndese în nici trei 
sute de pagini. 

În Revertis, ca și-n celelalte cărți ale ei, am regăsit aceeași prospețime și amalgam de culori, gusturi și voci, sarcasm și vârtej de emoții, căci personajele trec foarte simplu de la o extremă la alta (ceea ce mie mi s-a părut uneori ușor exagerat și nu mi-a venit să-i bat pe umăr sau ceva), și citisem jumătate de carte înainte să mă gândesc dacă are gust bun or ba. Ceea ce-a fost un avantaj și un dezavantaj.

Recomand Revertis? De ce nu? Depinde de tine acum pentru ce-o vei citi. Eu am citit-o ca să văd cum mai sunt vampirii în zilele noastre și mai ales scriși de-o autoare de la care aveam niște așteptări și, pot spune că n-am fost dezamăgită. Poate tu o vei citi pentru povestea de iubire din ea și toată intriga și emoțiile, fuga și ascunzișul, oare pe cine va alege, care o iubește mai mult și oare care din ei e așa cum pretinde. Pe mine toată "iubirea" din carte m-a dus cu gândul la multe alte cărți, serii și seriale cu vampiri sau ființe supranaturale, lucru ce m-a bucurat, căci am avut parte de aceeași plăcere, dar în același timp am avut impresia că recitesc sau revăd ceva, și nu c-aș consuma un "produs" proaspăt. Or poate cauți ceva ușor, rapid și care să aibă și o doză de acțiune și suspans, la care se mai adaugă un dialog bine scris și presărat cu sarcasm.

 Orice-ai căuta eu zic să te oprești la Revertis și să încerci măcar un capitol. Ce e de pierdut?

duminică, 8 iulie 2018

RECENZIE - Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de Mackenzi Lee


Descriere:

Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul este însă un spirit neîmblânzit, pe care nici șederile în cele mai distinse școli din Anglia, nici pedepsele aplicate cu încrâncenare de severul său tata nu reușesc să îl lecuiască de pasiunea pentru jocurile de noroc, băutură și idilele cu bărbați și femei deopotrivă. 

Pornit în Marele Tur al Continentului, împreună cu cicălitoarea, dar inteligenta lui soră mai mică, Felicity, și avându-l alături pe cel mai bun prieten al său, Percy, de care e îndrăgostit până peste cap, Monty şi-a propus să dea uitării toate constrângerile și să se distreze cum nu a mai făcut-o vreodată. 

Când însă dă dovadă de nesăbuință și își însușește un obiect misterios de la curtea regală franceză, călătoria de plăcere se transformă într-o aventură în toată regula, din care nu lipsesc tâlharii la drumul mare, pirații, secretele alchimice și întâmplările romantice.

RECENZIE:

Deși am terminat de citit cartea aseară, am preferat să las recenzia pe azi, și să n-o scriu așa cum fac de obicei, adică imediat ce-mi adun gândurile, cam la zece minute sau o oră după ce-am închis-o și am pus-o înapoi pe raft. Și-am ales să fac asta fiindcă personajele nu voiau să tacă și deși trecusem și de nota autoarei ele tot vorbeau. 

Mi se întâmplă ca unele personaje să-mi rămână în minte și să le aud vocea, după ce-am încheiat o carte, atunci când povestea mi-a plăcut foarte mult și m-am simțit tare aproape de ele, sau când mintea mea încă se hotărăște dacă le-a plăcut până la final or le-a găsit și bube în vorbă și-n faptă, iar acum trebuie să le sortăm și să le punem în balanță. În cazul Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni s-au întâmplat amândouă, ceea ce a făcut totul și mai simplu.

Comparativ cu alte cărți, am perceput personajele și povestea ca două chestii diferite și ambele mi-au plăcut pentru unele puncte și mi-au displăcut pentru altele; sau mai bine zis, în unele momente, eu față de autoare aș fi procedat altfel sau m-aș fi concentrat mai mult pe x și nu pe y. Însă, e o părere foarte subiectivă și poate voi când veți citi cartea, sau dacă ați citit-o deja, nu veți avea această problemă sau o veți iubi din cap până-n picioare.

Legat de poveste. Recunosc că n-am citit descrierea înainte și, în afară de marele tur și că Monty are/n-are ceva mai mult de prietenie pentru Percy nu știam ce se găsește în carte; ceea ce a fost și bine și rău. 

Bine, pentru că am fost surprinsă de întorsăturile de situație, pe care le-aș fi văzut poate, unele, de la o poștă dacă aș fi citit descrierea (căci zice cam multe) și rău, deoarece unele întorsături n-au fost controlate cum ar fi avut sens în capul meu, ci autoarea a ales să meargă pe drumul "e mai nebunesc așa și ireal, deci spectaculos și oamenii vor asta, și nu neapărat logică și realism".

Ceea ce pentru mine a mers până la un punct, căci da, e ficțiune, însă apoi am avut impresia că s-a procedat așa doar pentru că era mai ușor; atât pentru autoare să scrie povestea și să iasă din situații complicate și, poate, imposibile, dar și pentru poveste, că să rămână într-un ritm susținut și să mențînă interesul cititorilor avizi de twist after twist.

Personajele au fost fix cum m-așteptam și chit că nu intru în detalii, căci nu vreau să stric povestea pentru voi, pot spune că autoarea a reușit să le creioneze într-un mod viu și realist, făcându-i nu doar să-și înfrunte temerile și să se (re)descopere, dar și să facă greșeli, să fugă și să plângă, să mintă și să-și asume consecințele, să fie egoiști și să fie blânzi, să se arunce cu capul înainte sau să fie blocați, ore sau zile în șir, din oboseală, neputință, durere, nesiguranță sau pentru că nu știau dacă vor un lucru sau o relație cu o persoană doar pentru că sună și arată bine, sau pentru simplul fapt că e o chimie acolo.

Sincer, deși am empatizat cu personajele, în special cu Felicity, Monty și Percy, niciunul din ei nu e preferatul meu și n-aș spune că unul e mai bun ca celălalt. Toți au avut momente bune și unele proaste, altele chiar foarte proaste, și nu de puține ori acțiunile lor mi s-au părut copilărești sau unele certuri și îndepărtări au ținut prea mult sau au fost puse acolo doar ca să mai lungească plotul și tensiunea. 
Însă, am tot stat și m-am gândit, legat de faptul cum uneori nu știau deloc cum să se poarte sau să fie responsabili, și mi-am zis că tocmai, pentru că provin dintr-o anumită clasă socială, asta e modul în care sunt în stare să fie și altul nu cunosc. Pe parcursul turului și chiar după, se schimbă mult, în bine sau nu, și se vede c-au mai lăsat anumite obiceiuri în urmă sau și-au dat seama că tocmai acele obiceiuri îi fac să fie ei înșiși și mai bine merg cu ele-n bat până-n pânzele albe, decât să renunțe la ele, indiferent de consecințe.

Mă bucur c-am citit cartea și sincer v-aș recomanda s-o citiți, dacă n-ați făcut-o deja sau dacă nici măcar nu vă gândiți să o cumpărați. Pentru că nu-i vorba în Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni de marele tur în special sau de niște adolescenți ce vor să aibă toată lumea la picioare și să se distreze fără să existe consecințe sau vor ca adulții să-i lase în pace, ci e vorba de viață așa cum e ea, e vorba de orgoliu, ceva ce toți avem, și uneori ar fi bine s-avem mai puțin sau să-l folosim fix când trebuie și nu când vrem doar să-i dăm cuiva peste ochi sau să fim noi moț într-o situație.
 E despre a-ți găși curajul să faci ceva sau să-i spui cuiva ceva sau lumii, ceva ce nici ție n-ai curaj să-ți șoptești măcar. E vorba despre consecințe, despre câștig și despre pierdere, despre ce înseamnă ele și despre ce-i mai important: banii, faimă, viața cu părțile ei moi și cu cele murdare, familie, prieteni, tu. E vorba despre ce se întâmplă dacă tu vrei ceva cu cineva și acea persoană nu vrea, despre limitele ce-ar trebui să existe.

Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni e o carte, de fapt, e o viață, pe care o poți citi la plajă, la munte sau acasă sub pătură, însă mintea ta trebuie să fie acolo. Da, e o lectură ușoară fiindcă se citește rapid și stilul e fluid și delicios, dar ca o băutură, indiferent ce gust bun are, temele ce-s discutate în ea și toată încărcătura aia emoțională, o să te lovească precum alcoolul ăla ce-și face efectul abia după al patrulea pahar. 
Așa că, citește încet, când vrei să te relaxezi și totuși să nu stai ca o clătită gata s-ațipești, și acordă-i poveștii, și personajelor, atenția de care au nevoie; pentru și ei o să-ți dea mai mult decât atenție. Și prin toate culorilea alea și tonul jucăuș, uneori scufundat și umplut cu lacrimi, o să vezi că există și părți mai grele sau mai întunecate. Până la urmă în orice teanc de mătăsuri se regăsește și un pumnal, sau oi fi citit eu prea mult.

Ți-aș recomanda să te decizi repede, totuși, dacă vrei să citești asta sau nu. Niciunul din personaje nu mi-a părut a avea prea multă răbdare neapărat. Și poate pleacă fără tine. 

miercuri, 27 iunie 2018

RECENZIE - Grădina cu Fluturi de Dot Hutchison



Descriere:

Lângă un conac impresionant se află o grădină.

În această grădină cresc flori luxuriante, arbori seculari și… o colecție de prețioși fluturi: tinere femei care au fost răpite și atent tatuate pentru a semăna cu noile lor nume date. Supraveghetor este Grădinarul, un bărbat aspru, delirant și întunecat, obsedat cu capturarea și păstrarea specimenelor sale atât de prețioase.

Atunci când este descoperită grădina, o supraviețuitoare este adusă pentru interogatoriu. Agenții FBI Victor Hanoverian și Brandon Eddison sunt însărcinați cu descurcarea ițelor unuia dintre cele mai lugubre cazuri din întreaga lor carieră. Însă fata, cunoscută doar sub numele de Maya, este ea însăși un puzzle care trebuie descifrat.

Pe măsură ce povestea ei avansează, aruncând lumină asupra vieții în Grădina cu Fluturi, Maya dezvăluie vechi dușmănii, noi izbăviri și faptele tulburătoare ale unui bărbat care nu pregetă cu nimic în a-și proteja propria sa versiune asupra frumuseții. Iar cu cât mai multe detalii ies la suprafață prin povestea fetei, cu atât mai mult agenții se gândesc la ce încă oare le mai ascunde ea…

RECENZIE:

Am citit cartea și-aș putea scrie recenzia foarte ușor, deoarece mi-am notat în minte toate gândurile și impresiile, doar că acum încerc să mă gândesc dacă mă voi referi la carte doar ca ficțiune pură sau și la tot ce m-a făcut să simt, imaginându-mi că aici, undeva, pe pământul ăsta, cineva chiar face asta, poate puțin diferit, dar tot asta, și că oricine ar ajunge foarte simplu victimă sau grădinar. Probabil și inevitabil voi vorbi de amândouă.

Grădina cu Fluturi e un roman relativ scurt și m-am mințit singură când am spus că-l termin într-o zi. Timp am avut, dar am vrut să savurez povestea și, mai ales, să oftez și să mă gândesc la ce citeam; pentru mine era ficțiune și ceva ce se încheia în câteva zeci de pagini, dar de la primele pagini și până după final m-a prins gândul că aceasta a fost, este sau va fi viață cuiva. Căci oricât de fantezist sună, dacă înlături ideea de fluture sau grădina, restul e comun, e atât de viu, și personajele indiferente sau cărora nu le pasă de situația grea doar pentru că ei nu-s în ea, sunt toți oamenii care ignoră astfel de situații sau oricare din noi. Or poate suntem cei care, deși cuprinși de furie și teamă, vrem să facem ceva, dar avem nevoie de-un pic de noroc și un șut în fund.

Lăsând gândurile mele negre în pace și revenind la poveste, pot să spun că Hutchison a știut de la început pe ce să pună accentul, cum să se folosească de personaje și de decorul creat ca să construiască o fundație solidă care să-l susțină pe cititor în fuga lui după final și după răspunsuri, dar și, la fel de bine, cum să mânuiască aceleași instrumente ca să evite întrebările directe. Personal, am avut destule întrebări, mai ales în ultimul sfert al cărții, ce-au rămas fără răspuns și cumva m-am simțit atât înșelată cât și surprinsă. Hutchison n-a zis vreodată că voi știi tot la final și nici că toți vor primi ce merită, doar că după câte s-au întâmplat în carte mă gândesc că măcar atât meritam și eu, cât și personajele.

Dacă recomand Grădina cu Fluturi pentru atmosfera creată, pentru ideile și întrebările ce ți le strecoară în minte, pentru personajele atât de multe și diverse, pe care le-ai știi și cu ochii închiși, pentru scriitura simplistă și pentru tușele dure de suspans, acțiune, violență de orice fel, n-o recomand pentru final și pentru faptul că promite uneori mai mult decât oferă. Nu așteptam ceva nemaintalnit și dacă ați citit poate știți la ce mă refer sau poate nu, însă autoarea știe mai bine.

Grădina cu Fluturi nu e o carte pentru oricine și nu o poți citi oricând; acum depinde și ce citești de obicei, însă nu subestima povestea și cel mai bine e să n-ai așteptări și să nu încerci să aplici concepte ca bun, rău, adevăr, minciună, etc, nimănui și la nimic. Grădina e-un loc unde afară nu există sub nicio formă. 

Aveți grijă în cine vă încredeți și pe unde umblați prin grădină, citiți cu drag și poate cu un pic de teamă sau cu neînfricare, și până una alta eu mă duc să caut volumul doi. Sunt sigură că am nevoie de mai multe răspunsuri.

Ah, și încă ceva, dacă sperați să găsiți în carte personaje care să vă dea bătăi de cap sau care să vă pună la îndoială valorile sau caracterul, atunci ați nimerit bine. Dacă sunteți în căutarea unei povești mai speciale, plină cu tot felul de emoții, nefiltrate și-n doze mari, atunci ați venit unde trebuie. 

Relații nepotrivite sau legături ce vă dau dureri de cap? Realitate crudă? O fantezie ce pare atât de ireală că și fantasticul e o a două realitate? Ai impresia că povestea se întâmplă chiar acum undeva lângă tine? Te regăsești în vreun personaj și nu știi cum să reacționezi sau dimpotrivă? Bifat, bifat, bifat, și oho, ești un om norocos. Începem?

marți, 19 iunie 2018

RECENZIE - Codul lui Zoran de Corina Ozon


Descriere:


Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajuta pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-junglă în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balenă, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj.


Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul!


RECENZIE:


Vreau să dau Codul lui Zoran în judecată și îmi doresc să-și petreacă zilele și nopțile citită și răscitită până n-o să mai poată sta în picioare. De ce? Pentru că toată ziua m-a urmărit, de când am luat-o dimineață la muncă, m-a tras de mânecă în pauze și nu m-a lăsat până nu citeam din ea, m-a hărțuit prezentându-mi tot felul de personaje vii și dureros de reale, iar în drum spre casă, în autobuz și în tramvai, mi s-a pus în față și m-a forțat să devorez ultimul sfert din ea. Nu vi se pare crud? 


Așa zic și eu. Adică, îndrăznește ea, carte ce pare așa delicată, să mă priveze de uitatul pe pereți și mâncatul de prăjitură, în timp ce mă gândesc ce-aș putea să văd când ajung acasă sau în ce poziție să dorm. Totuși, nu vă îngrijorați, prăjitura am împărțit-o frățește! : )

Vorbind acum la modul serios, nu așteptam deloc ca Codul lui Zoran să mă prindă atât de mult și s-o citesc într-o zi, prin pauzele la muncă și-n drumul spre și dinspre casă. 


Un roman ce a început greu pentru mine și care m-a făcut rar să simt, căci așa se întâmplă când personajele și cititorul sunt năsimțiți rău, însă, care a știut cum să mă ia și să mă învârtă pe degete până am ajuns să ne placem reciproc, tare mult. Și-a dat Zoran seama că nu le am eu cu viețile oamenilor și că emoțiile nu mă tentează, așa c-a scos frumușel la înaintare un mister bine gătit, o mulțime de indicii și ghicitori, o intrigă delicioasă și rumenă, o doză mare și rece de realitate, cât mai neagră și mai sărată posibil, o mână de legături între personaje ce are un gust ciudat și durează ceva până știi cum s-o mănânci, și, nu în cele din urmă, un final care să mă facă să-mi mușc buzele și să țip în pumni. (Da, Corina, te văd! Și știi foarte bine ce-ai făcut!)


Codul lui Zoran e o poveste care or îți place de la început, din toate punctele de vedere or, treptat, începe să-ți intre în suflet și până la final sunteți prieteni buni. Poate te farmecă personajele sau acțiunea sau misterul, poate o să-ți placă limbajul scurt, direct și servit doar în tușe groase și precise, or vrei să vezi cum e să trăiești altfel, poate ai vrea să schimbi un pic locul cu vreun personaj și să-ți imaginezi, în timp ce-ți scufunzi mai bine fundul în fotoliul moale, cum ar fi să trăiești ca el; zi de zi. De vrut ai vrea, dar poți? 


Codul lui Zoran mi-a plăcut și a crescut în ochii mei cu fiecare capitol, deși am avut noi și destule ciocniri, căci i-am reproșat numărul mic de pagini, acel final, felul în care și-a tratat personajele, modul în care mi-a rânjit continuu, de undeva de sus, și îmi spunea să deschid ochii. Și i-am deschis, chit că nu mi-a plăcut. Fiindcă, dând deoparte aerul fantezist al conspirațiilor și misterului și codurilor, romanul e despre oameni, despre viața ce e mai ușoară și mai lipsită de pretenții decât am vrea să credem (căci ea nu dă doi bani c-am ajunge într-o situație neplăcută sau că ne scăldăm în propriul noroi) și despre cum oamenii ăștia și viața își pun cenușă în cap, reciproc, repetat și fără pic de milă. 


Așa că pune-ți ochelarii ăia cu lentile colorate și hai, la o lectură! Măcar așa o să vezi roz sau verde cu sclipici tot rahatul... pardon, raiul, în care o să calci.


P.S.: nu dăm banii înapoi pe bilete și nu ne asumăm dacă, după ce-o terminați de citit, veți vrea să fugiți în lume. Sau să faceți un duș lung. Or să vă îmbrățișați casa și lumea de lângă voi. Sau să beți ceva. Sau... orice.


luni, 11 iunie 2018

RECENZIE - Sinuciderea Ielelor de Ana Mănescu



Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Descriere:

"Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație."

(Ana-Maria Anghelescu)

RECENZIE:

Sinuciderea Ielelor s-a dovedit a fi un amalgam de poveșți pe care nu știam că trebuie să le citesc, însă după ce-am ajuns la ultima frază a fiecărei povești bucățile știau singure unde să se așeze în sufletul meu. Citind cartea asta subțire și scurtă simt că am recitit poveștile pe care le iubeam în copilărie și-n același timp c-am citit acum unele, niște variante îmbunătățite, care satisfac toate pretențiile mele și umplu acele goluri de mai mult: mai multă acțiune, mai multă ironie, mai mult sânge, mai mult dor, mai mult rău, mai mult bine, mai mult ceva bun. 

Volumul de față e unul pe care-l citești în pauze la muncă, deoarece vrei să fugi de realitate și responsabilități măcar pentru zece minute, e cartea ce-o scoți din geantă imediat ce prinzi un loc liber în autobuz sau tramvai, pentru că te mănâncă degetele și creierul, căci te-ai oprit fix când era mai interesant (adică oriunde) și vrei să știi. Sinuciderea Ielelor e un puzzle pe care-l faci din orice poziție și, deși n-am încercat, cred că oricum ai citi poveștile tot ar suna bine și s-ar așeza cum trebuie, mulându-se pe gândurile și pe plăcerea ta. 

Sinuciderea Ielelor nu e un fantasy încâlcit, dar nici o poveste clasică cu zâne, sau mie nu mi s-a părut, ci e o carte vie, care după ce-ai deschis-o, dându-i așa prietenesc un ghiont, face ochi și gură și zâmbește așa ștrengar să te dai mai aproape, căci, ohoo, câte are să-ți spună; știe ea niște bârfe bune și niște povești de-o să te lingi pe degete. Și chit că le-ai păstra doar pentru tine după ce-ai terminat de ascultat, fiindcă sunt de păstrat și parcă nu te-ar lasă sufletul egoist să dai mai departe, îți incolțește un gând în minte, ceva rău și tentant: oare câți prieteni poți strânge că să vină și ei în cercul vostru? De ce să dansezi doar tu, nu? 

N-o să-ți zic de ce mi-a plăcut sau de ce aș fi vrut să fie mult mai multe pagini (deși niciun număr n-ar fi fost de ajuns), însă o să-ți spun că pe cât de inocentă și prietenoasă pare cartea asta, pe atât de fermecătoare și înfometată e. Adică orice carte vrea prieteni noi, nu? Partea cu mâncatul... împreună, discutați pe parcurs. 

Lăsând gluma la o parte, sincer mi-a plăcut Sinuciderea Ielelor și aș mai citit-o o dată, poate de mai multe ori. Cumva m-a făcut să mă gândesc, într-o zi extrem de caldă și sufocantă de București, la răcoarea unei păduri când frunzișul e atât de des că nu-și vezi degetele prin iarbă, la o cană cu apă rece ce-o bei imediat ce e scoasă din fântână și lași picăturile să-ți curgă pe bărbie și-n sân, la serile  parfumate de vară când stăteai pe-un scaun și te îndopai cu cireșe, cât așteptai să se strângă toți și să stați la povești până noaptea târziu. Sinuciderea Ielelor ți-aduce aminte de copilărie, te face să te gandești la bătrânețe, la moarte, la speranțe și ghinion, la râsete cu lacrimi și la plâns adânc, la săruturi smulse și la disperare. În mod ciudat te poți gândi și la mâncare delicioasă sau la plante carnivore, și să știi, că nici animalele cu blănița moale sau colți enormi nu-s excluse. 

Recomand cartea tuturor celor care vor ceva ușor, proaspăt și plin de emoții, celor care caută suspans în toate formele lui, cititorilor care vor acțiune și mister, dar și celor ce vor povești despre familie, prietenie și învățat din propriile greșeli. Sinuciderea Ielelor are ceva pentru fiecare și ține doar de voi să găsiți ce vă place. Iar dacă le dați o șansă au iele grijă de voi. 


P.S.: dacă recenzia ți se pare cam întortocheată, ai dreptate așa e, însă, să știi, că eu încă nu m-am întors complet din carte. Momentan mai sunt cu un sfert de cap în ea și stau la negocieri cu ielele să vedem dacă măcar în vacanță mă mai primesc.

marți, 3 aprilie 2018

NOU la Editura Nemi, Seria Istoria povestită copiilor de Simona Antonescu & Alexia Udriște


Editura Nemi de carte pentru copii lansează Istoria povestită copiilor, de Simona Antonescu, cu ilustrații de Alexia Udriște – o serie de romane care-i va familiariza pe micii cititori cu istoria și legendele românilor.

Cărțile din serie vor prezenta istoria României prin ochii a doi frați gemeni, Ilinca și Călin, care găsesc într-un cufăr vechi din podul casei un manuscris (magic). Copiii se întorc în timp în diferite perioade istorice (cea mai îndepărtată e vremea lui Decebal, cea mai recentă e Marea Unire din 1918) și cunosc astfel viața oamenilor din acele timpuri.

Fiecare volum are în centru un personaj istoric și legendar (de la Decebal, la Mircea cel Bătrân, Menumorut, Domnița Chiajna, regele Mihai, diaconul Coresi, Iancu Jianu, domnița Ralu, Cuza Vodă, Vlad Țepeș, domnița Ruxandra, Basarab I, Carol I, Dimitrie Cantemir, domnița Bălașa și doamna Neaga ș.a.), iar cei mici vor călători atât pe firul timpului, cât și al spațiului în care aceștia au trăit.

Detalii legate de îmbrăcăminte, feluri de mâncare, obiceiuri, evenimente istorice, toate se amestecă armonios în narațiuni care își propun să-i împrietenească pe copii cu istoria, să-i facă curioși și dornici de explorări.

Fiecare carte prilejuiește și o vizită într-un anumit loc din România, majoritatea acestor locuri încă existând ca vestigii și putând fi vizitate de copii (Roșia Montană, cetatea Histria, peștera Polovragi, Sarmizegetusa ș.a.).

În plus, partea fantastică din poveste aduce în atenția copiilor și numeroase personaje din folclorul românesc. De exemplu, Pasărea Măiastră, Școala Solomonarilor, Caloianul ș.a.

Stilul cald al narațiunii și dragostea pentru istorie fac din Simona Antonescu povestitoarea cea mai potrivită pentru a-i face pe cei mici să cunoască și să îndrăgească marile și micile figuri ale istoriei naționale, dar și numeroase locuri emblematice și obiceiuri populare.

Seria debutează cu:


În pregătire:

Litovoi şi Şcoala Solomonarilor din Crângul Pământului – anul 1270
Mircea cel Bătrân şi şcoala scutierilor – anul 1395 Ţara Româneasă
Regina Maria și Marea Unire – anul 1918
Mihai I, Regele-copil și pecețile de mărgean – anul 1927


Cred că undeva în inima fiecăruia dintre noi există un ochi pentru trecut. Dacă îl găseşti şi îl deschizi, atunci toate cele care au fost ţi se arată altfel, mai apropiat, mai familiar. Înţelegi miezul de adevăr al lucrurilor şi ajungi să simţi că realmente te înrudeşti cu cei despre care scrie prin cărţile de istorie.

Asta îmi propun să le transmit copiilor: aveţi în voi un ochi special, cu care vă puteţi vedea strămoşii. Va fi magic, ca un film de aventuri, cu mistere şi poveşti fabuloase. Trebuie doar să căutaţi în voi ochiul acesta şi apoi să priviţi filmele dintre paginile cărţilor. - Simona Antonescu

M-a atras dintr-un foc modul în care Simona a integrat istoria într-o serie de aventuri pentru copii. A fost definitoriu acest aspect – anume că cei mici pot citi povești în care Ilinca și Călin, doi copii de vârsta cititorilor, trec prin fie ce situații. Mie mi-a lipsit această completare, care să mă facă să relaționez mai bine cu subiectele învățate în școală. - Alexia Udriște

Mi-am dorit mult să avem la Nemi o serie de romane care să le prezinte copiilor, într-un mod cald, emoționant și deloc didactic, personaje istorice, folclorice și legendare din cultura română. Acum aproape doi ani i-am prezentat această idee Simonei Antonescu pentru că eram convinsă că scriitura ei minunată și pasiunea pentru trecut o recomandau ca fiind persoana cea mai potrivită. Simonei i-a plăcut provocarea și a acceptat, dar ceea ce a ieșit mi-a întrecut orice așteptări. Iar ilustrațiile Alexiei Udriște au adăugat cărților un plus de frumusețe, desăvârșindu-le. -  Laura Câlțea, redactor-șef editura Nemi

Două scurte interviuri cu Simona Antonescu și Alexia Udriște puteți urmări aici și aici.


Autori: 

Simona Antonescu

S-a născut la Galați, dar și-a petrecut copilăria pe dealurile din Țintea, Prahova. Materia ei preferată la școală era Limba Română și, pentru că a visat dintotdeauna să se facă scriitoare, avea nenumărate caiete cu povești şi poezii în care scria. A durat, însă, destul de mult până și-a făcut curaj să scrie prima carte: Fotograful Curții Regale. După ea au urmat Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc.

Scrie pentru toţi copiii de astăzi care mâine vor căuta nişte răspunsuri.

Alexia Udriște

S-a născut în Craiova, dar a copilărit și pe malul Dunării, printre cărți cu povești și ilustrații. Desenează de când se știe, însă nu a avut curajul să viseze că poate face o meserie din asta. Dintre cărțile ilustrate de ea: Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (de Iulian Tănase), Sarea în bucate(după Petre Ispirescu), Cartea curajului (de Adina Rosetti) ș.a.

Ilustrează și brodează povești în felurite forme, pe hârtie și pe carton, pe plăpumi și perne, pe ceșcuțe și farfurii, umplând astfel lumea de culoare și lumină.

miercuri, 21 februarie 2018

NOU la NEMIRA - Cum să oprești timpul de Matt Haig + FRAGMENT


Cum să oprești timpul, romanul lui Matt Haig, este o poveste de dragoste care dăinuie peste secole între un bărbat pierdut în timp și o femeie care îl poate salva, dar și o lecție despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți să trăiești cu adevărat.

Cartea care apare la editura Nemira este bestseller Sunday Times și Amazon și va fi ecranizată cu Benedict Cumberbatch în rolul principal.

Descriere:

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală. 

Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă.


„O carte despre insuportabila frumusețe a vieții obișnuite.” Guardian


„O extraordinară empatie pentru lumina și întunericul din sufletele oamenilor.” Neil Gaiman


Matt Haig este autorul bestsellerului Reasons to stay alive, în pregătire la editura Nemira, și al altor cinci romane extrem de bine primite precum The Radleys și Umanii (Nemira, 2016). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Award și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. La editura Nemi pentru copii au apărut Un băiat numit Crăciun și Fetița care a salvat Crăciunul. Cărțile lui au fost traduse în peste 30 de limbi.


FRAGMENT: 

Într-o seară, pe la începutul toamnei, Rose a intrat la mine în cameră. Părea obosită. Diferită. Puțin amețită, puțin pierdută.
– Ce s-a întâmplat?
– Un milion de lucruri mărunte. Nu contează.
Am simțit că vrea să-mi spună ceva, dar s-a abținut.
S-a așezat pe pat și m-a întrebat dacă aș putea s-o învăț și pe ea să cânte la lăută. Mi-a zis că, dacă o învăț, îmi va scădea chiria cu cinci penny. Am acceptat. Nu neapărat din cauza chiriei, ci fiindcă foloseam orice scuză ca să stau lângă ea pentru o vreme.
Mai avea o aluniță, precum cele două de pe obraz, între degetul mare și arătător. Mâinile i se pătaseră ușor de la cireșele pe care le mâncase. Mi-am imaginat că o țin de mână. Ce gând copilăresc! Poate creierul îmi rămăsese la fel de crud precum chipul meu.
– E o lăută foarte frumoasă. N-am mai văzut una la fel. Atât de împodobită, a rostit ea.
– Mama a primit-o de la… un prieten. Vezi asta de aici?
I-am arătat cutia de rezonanță frumos ornată, chiar sub coarde.
– Se numește trandafirul.
– Dar nu e decât aer acolo.
Am râs.
– E cea mai importantă parte.
Am învățat-o să cânte doar cu două coarde, înainte și înapoi, ciupind tot mai iute, în ritmul inimii mele. I-am atins brațul. Am închis ochii și m-am speriat de ardoarea sentimentelor mele față de ea.
– Muzica înseamnă timp, i-am explicat. Înseamnă să controlezi timpul.
Când s-a oprit din cântat, a rămas pe gânduri, apoi a continuat:
– Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare spre cer… Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?
Mă jur că așa a spus: Suntem toți niște coarde.
Rose era prea bună pentru simplul cules al fructelor. Rose era un filozof în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai isteață persoană pe care am cunoscut-o vreodată (și foarte curând aveam să mă întâlnesc cu Shakespeare, iar asta spune multe). Îmi vorbea de parcă aveam vârsta ei și o iubeam pentru asta. Când eram împreună, totul dispărea și mă simțeam calm. Mă echilibra. Îmi găseam pacea doar uitându-mă la ea. Poate așa se explică de ce am privit-o mult timp și cu prea multă febră în ochi. Într-un fel în care oamenii nu se mai privesc. O doream din toate punctele de vedere. Să dorești înseamnă să-ți lipsească. Asta înseamnă. Golul, pustiul din mine, crescuse dincolo de orice margini când mama se înecase. Crezusem că e fără capăt, dar când mă uitam la Rose, începeam să devin puternic din nou, de parcă aveam ceva de care să mă sprijin. Ușurel.
– Vreau să rămâi, Tom.
– Să rămân?
– Da. Să rămâi. Aici.
– Ah!
– Nu vreau să pleci. Grace te place. Și eu te plac. Foarte mult chiar. Ești o binecuvântare pentru amândouă. Locul ăsta era atât de pustiu, iar acum nu mai e.
– Ei bine, și mie îmi place aici.
– Bun.
– Dar într-o zi e posibil să fiu nevoit să plec.
– Și de ce mă rog?
Am vrut să-i mărturisesc pe loc. Am vrut să-i spun că sunt altfel, ciudat, neobișnuit. Că nu voi îmbătrâni ca alți oameni. Am vrut să-i spun că mama nu fusese aruncată de pe cal și că se înecase legată de un scaun, condamnată la moarte pentru vrăjitorie. Am vrut să-i spun despre William Manning. Am vrut să-i spun cât de greu e să te simți vinovat pentru pierderea persoanei pe care o iubești cel mai mult. Să-i povestesc despre frustrarea de a fi un mister chiar și pentru tine însuți. Despre existența unui defect în echilibrul umorilor mele. Am vrut să-i spun că mă cheamă Estienne și că numele de familie e Hazard, nu Smith. Am vrut să-i spun că fusese singura mea oază de liniște de când murise mama. Toate aceste vorbe mi se îngrămădeau în gât, dar nu aveau unde să se ducă.
– Nu am cum să-ți zic.
– Ești un mister ce trebuie rezolvat.
O clipă de nemișcare.
Cântecul unei păsări.
– Te-ai sărutat vreodată cu cineva, Tom?
M-am gândit la prima noapte când îmi dăduse un sărut scurt pe buze.
– Un sărut adevărat, Tom? a clarificat Rose, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
Tăcerea mea constituia un răspuns stânjenitor.
– Un sărut, a continuat ea, e ca muzica. Oprește timpul în loc…


vineri, 9 februarie 2018

RECENZIE - Destinul coroanei (Jocul Coroanei #2) de Evelyn Skye


RUSIA SE AFLĂ ÎN PRAGUL UNEI MARI SCHIMBĂRI.

Descriere:

Încoronarea lui Pașa se apropie, iar Vika este acum Magul Imperial, dar funcția pe care o râvnea cândva s-ar putea dovedi mai dificilă – și mai periculoasă – decât se aștepta. Pașa se luptă cu propriile sale probleme – legitimitatea îi este pusă la îndoială, fata pe care o iubește îl urăște și este convins că prietenul lui cel mai bun a murit. Când apare un pretendent la tron – iar magia în Rusia începe să crească rapid –, Pașa trebuie să facă totul pentru a-și păstra poziția și pentru a-și apăra țaratul.

Pentru Nikolai, sfârșitul Jocului a fost dureros. Deși a reușit să scape de moarte, Nikolai rămâne singur, o umbră ascunsă într-o lume ireală creată de el însuși. Dar când primește o a doua șansă la viață – legată de un preț întunecat –, Nikolai trebuie să decidă cât de departe e dispus să meargă pentru a se întoarce în lume.

Cu revoluția tot mai aproape, cu o nouă magie primejdioasă ivită deodată și un țarat ușor de cucerit, Vika, Nikolai și Pașa trebuie să lupte – sau să înfrunte distrugerea nu numai a lumii în care trăiesc, dar și a lor înșiși.

RECENZIE:

 M-am tot gândit dacă să citesc volumul ăsta sau să mai aștept, căci nu simțeam dorința aia subită de a știi ce se mai întâmplă cu personajele și ce s-a ales de ele după ce jocul s-a terminat, așa cum s-a terminat. Apoi m-am gândit că fiind duologie n-ar avea sens să mă lungesc fără rost, așa c-am pus mâna pe carte și în câteva ore am dat-o gata. Am citit-o, n-am ucis-o, nu vă faceți griji :D. 
  
 Destinul coroanei a fost o continuare pe măsură, însă în același m-am bucurat de ea ca de un volum separat, mult mai întunecat, mai plin de intrigi, suspans și de personaje mult mai puternice și mai determinate ca cele pe care le-am întâlnit în prima carte. Le-am simțit mai aproape și și au părut mult mai realiste și mai decise să lupte și să facă orice pentru a obține ceea ce-și doresc. Și tot comparativ cu primul volum, am văzut mai mult din lume, am aflat ce pot face 'magicienii' și autoarea ne-a arătat, în sfârșit, că ei nu-s acolo doar pentru a-l păzi pe țar sau pentru a crea lucruri frumoase la care oamenii să aplaude. 
  
 Mi-a plăcut să mă plimb pe drumurile acestei Rusii și să mănânc toate chestiile delicioase, să călătoresc și să intru în toate acele case și palate frumos decorate și pline de oameni pe atât de complecși pe cât de ales sunt îmbrăcați. Deși uneori aparențele înșeală și amicii noștri au descoperit sau redescoperit că de multe ori îți bagă cuțitul în coaste fix cel mai bun prieten sau chiar dușmanul te scoate dintr-un impas. Ceea ce a fost surprinzător și-n același timp îmbucurător. Nu că prin asta aș spune că dușmanii lor sunt niște simpatici numai buni de îmbrățișat, dar nici răi nu sunt... plus că, nu-i așa, omori pe cineva mult mai ușor dacă e aproape? Cât de aproape posibil.  

 Vika, Pașa și Nikolai s-au schimbat foarte mult față de primul volum și cumva e ceva firesc, însă în același timp, m-am bucurat să văd că asta nu i-a făcut să pară crispați sau diferiți de cum erau. Nu de fiecare dată personajele se schimbă așa de bine și realist și nu tuturor autorilor le iese asta. N-aș zice că acum vreunul e preferatul meu, însă aș ieși cu unul din ei, sau cu toți, la un ceai sau la ceva bun de mâncat. Sau poate gătesc ei ceva, mai știi. Au fost interesante și discuțiile sau interacțiunile dintre ei și chiar am prins drag; păcat c-a fost așa mai spre final, dar mai bine acum decât niciodată. 
  
 Ca să-nchei, aș spune că dacă v-a plăcut Jocul Coroanei atunci o să vă încânte și acest volum, poate și mai mult, iar dacă ați fost ca mine și acela vi s-a părut doar bun, Destinul coroanei merită citit. Cumva umple acele goluri și te lasă satisfăcut; e ca desertul după o masă sățioasă și e numai bun. A avut suspans, acțiune, mai mulți magicieni, mai multă magie, cât mai multă mâncare, locuri de vizitat și un final pe măsură. Se putea și mai bine, dar o luăm așa. 
  

duminică, 4 februarie 2018

RECENZIE - Stăpânul umbrelor (Uneltiri întunecate #2) de Cassandra Clare


Descriere:

Ți-ai da sufletul-pereche în schimbul sufletului tău?

Emma Carstairs a aflat că dragostea pe care o împărtășește cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, nu este numai interzisă, dar îi poate distruge pe amândoi. Știe că ar trebui să fugă cât mai departe de Julian. Dar cum poate face asta când familia Blackthorn este amenințată din toate părțile? Singura lor speranță este Cartea Neagră a Morții, un tom de magie având o putere cumplită. Toată lumea o vrea. Dar numai cei din familia Blackthorn o pot găsi.

Izbânda poate veni cu un preț pe care Julian și Emma nici nu și-l imaginează, unul ce va aduce cu sine o judecată a sângelui care ar putea avea repercusiuni pentru tot și toți cei pe care îi iubesc ei cel mai mult.

RECENZIE:

Știu că pentru primul volum din serie am scris o recenzie kilometrică, dar pentru volumul ăsta nu cred că-mi mai iese. Și nu pentru că n-ar fi fost o carte bună, ce mi-a plăcut la fel ca prima sau poate și mai mult, ci pentru că e al doilea volum și nici nu știu despre ce pot să vorbesc, fără să dau spoilere, și totuși să vă zic ceva ca să vă fac curioși.

Stăpânul umbrelor a fost o continuare pe măsură și chiar dacă uneori am avut impresia că nu se mai termină cu întorsăturile de situație, mi-a plăcut. Ce vreau să spun prin asta e că au fost bucăți din carte unde suspansul și acțiunea sunt duse la extrem și nu mai știi în ce parte să te mai uiți și ce să înțelegi, iar alte bucăți unde e mai calm; și atunci e calm petru că se pregătește terenul pentru altele. 

Și asta n-a fost rău, doar că citind o carte cu atâtea pagini și atât de îndesată devine la un moment dat obositor și zău că nu mai știi: să mă speri că mai trăiește cineva la final? ar mai trebui să aibă personajele încredere în cineva sau ar fi bine să aibă dubii chiar legat de oamenii cu care împart același acoperiș? cine le e cu adevărat dușman și oare se merită să lucreze împreună, dacă așa știu că evită un pericol și mai mare? se merită să-ți dai viața pentru cei dragi? când ar trebui să te oprești din a face asta? 

A fost interesant și cumva amuzant să văd că-n Stăpânul umbrelor personaje din celelalte serii, nu dau nume, le spun "copiilor" că e bine să nu iei decizii fără să te gândești înainte sau că nu e bine să acționezi fără un plan sau că cel mai bine e să nu te lași dus de emoții; țînând cont că și ei fac și făceau la fel. Însă știți că atunci când dăm sfaturi nu trebuie ca noi să le aplicăm. Și totuși, e tare distractiv să văd cum au evoluat adolescenții ce-i știam noi, și acum sunt aproape adulți, și acționează ca un fel de modele pentru tinerii vânători de umbre; acum, că-i vorba de modele pozitive sau negative... eh. Plus că citind Stăpânul umbrelor am avut de destule ori impresia că istoria se repetă și am ajuns să mă întreb dacă lucrurile se vor întâmpla ca în trecut sau nu; poate-am mai învățat și noi din greșeli? Sau poate nu, și-avem de gând să o facem și mai lată.

Cât am citit Stăpânul umbrelor nu m-am gândit la cum se va termină sau ce-o să se întâmple în următoarele capitole sau în următoarea carte, și cred c-a fost mai bine așa. 

Iar acum ca o paranteză, știu că sunt și destui oameni ce spun că deja devine ridicol faptul că universul vânătorilor de umbre se tot extinde și Clare mai scoate o serie și încă una, deși zice printre rânduri că are de gând să se oprească. Însă, eu-s de părere că poți foarte ușor, dacă ți s-a luat de serii sau de univers, să nu mai citești și să te oprești unde vrei tu. Dar nu mai da cu noroi și încetează să-i judeci pe ce-i ce citesc și încă așteaptă al optulea volum din a doișpea serie, să zicem. Căci eu așa fac și momentan le citesc și-mi plac; iar dacă va fi vreodată să mă plictisesc mă voi opri, însă nu voi face un spectacol din asta. 

Închizând paranteza, care nu știu dacă-și are sau nu locul, dar o las aici, vă invit să citiți volumul dacă l-ați citit pe primul și nu știți dacă să-l începeți pe ăsta sau nu, iar dacă ați citit DM și IM, atunci poate o începeți și pe asta? E foarte mișto să vezi cum Clare a lăsat personajele să crească și ni le arată acum în diferite poziții și mult mai mature, însă în același timp, sunt tot ei de care am prins drag și-i vezi făcându-și de cap sau bătând măr dușmanii mai rău ca 'ăștia tineri'. Plus că e plin de acțiune, emoții, suspans, râsete iubire, trădări și interese. Și cine nu vrea să ia parte la așa ceva?


P.S.: am zis că voi fi scurtă? mda, am zis.

marți, 30 ianuarie 2018

RECENZIE - Partea întunecată a magiei (Partea întunecată a magiei #1) de V.E. Schwab



Descriere:

 Într-un univers guvernat de magie există mai multe Londre: Roșie, Cenușie, Albă și, în trecut, una Neagră. 
  
 Kell este ultimul dintre Antari, magicieni care pot călători între lumile paralele. A crescut în Londra Roșie și este mesagerul oficial pentru afacerile cu sângeroasa Londră Albă și cu Londra Cenușie, cea fără de magie.  

Neoficial însă, Kell e un contrabandist pasionat de artefacte din alte lumi Lila, o hoață care bântuite în travesti străzile Londrei Cenușii și visează să ajungă pirat, îi fură un obiect magic extrem de periculos. Inițial dușmani, Kell și Lila sunt nevoiți să se ajute unul pe altul când își dau seama că au intrat într-o conspirație mortală. 

RECENZIE:

 Am mai citit de la V.E. Schwab, deci știam că vreau s-o citesc și pe asta, dar n-am citit destul cât să nu mă mai surprindă.  
  
  Partea întunecată a magiei a fost o poveste scurtă sau a fost ea atât de bună că n-am mai știut să iau pauze. Cumva mă și duce cu gândul la celelalte cărți ale autoarei, căci are aceeași tentă de gri, n-ai bine și rău, nu există dușmani sau prieteni, ești pe cont propriu, chit că mulți par sau vor să te ajute, sau primești ajutor fix de la oamenii ce credeai că vor să te rupă în bucățele. 
  
 Lumea e foarte complexă și a fost interesant să văd toate locurile pe care Schwab le-a creat și pe care-am reușit, mai mult sau mai puțin, să le vizităm în volumul acesta. M-am simțit aproape ca-n excursie și contrastele izbitoare au oferit o imagine și mai puternică a Londrelor, ce par opuse una alteia, și-n același timp așa de asemănătoare, lăsând culorile la o parte. Tot la lume, dacă pot să mă întind, aș vorbi un pic și de personaje, care sunt destule și bogat creionate, dându-ți oarecum impresia că dacă le-ai cunoaște mai bine, oricare ar putea fi personaj principal. Schwab a avut grijă de personajele ei și pe cât de ușor te atașezi de Kell sau Lila, pe atât de ușor te atașezi de un personaj ce-l ai în doar două scene; și pentru mine asta înseamnă mult și a adăugat o doză de realism poveștii. 
  
 Kell, Lila și tot restul prietenilor și dușmanilor lor merită descoperiți de voi și, la fel ca povestea, e mai bine să nu știți prea multe despre ei. De ce? Pentru că-s niște oameni cu personalitate complexă și uneori așa de egoiști și nesuferiți, încât se descurcă singuri să facă o impresie, chiar n-au nevoie de ajutor. Și chiar sunt curioasă cum vi se vor părea și dacă e vreunul din ei ce vă place mai mult, sau nu. Or poate personajul vostru favorit va fi altul. 

 Din punct de vedere al suspansului și acțiunii,  Partea întunecată a magiei a fost o lectură echilibrată, zic eu, și m-am bucurat de ea atât ca roman de sine stătător, dar și ca de-un volum ce are o continuare explozivă, poate și mai bună, și pe care abia aștept să o citesc. A fost distractiv să-i urmăresc pe Lila și Kell, indiferent că erau împreună sau separat, dialogul a fost bun, am și râs, m-am enervat, uneori descrierile m-au făcut să mă pierd în spațiu și m-am trezit uitându-mă lung la pereți, căci în capul meu vedeam altceva, emoții au fost. Iar apoi finalul.  
  
 Recomand  Partea întunecată a magiei și puteți s-o citiți dacă ați mai citit de la V.E. Schwab sau dacă e prima carte de la ea. Oricum ăsta e un detaliu și vă veți bucura de poveste indiferent. Sau poate nu. Însă și dacă ați mai citit de la ea și nu v-a plăcut, atunci poate o încercați pe asta și descoperiți că totuși vă place autoarea, dar nu tot ce-a scris, or poate nu vă încântă aceasta și totuși veți vrea să încercați altceva. Orice-ar fi eu vă urez lectură plăcută, aștept părerile voastre și ca întotdeauna, luați și un prieten; când citești cu cineva distracția se dublează :). 

vineri, 26 ianuarie 2018

RECENZIE - Jocul Coroanei (Jocul Coroanei #1) de Evelyn Skye


Descriere:

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie...

Vika Andreieva poate stârni zăpada și poate transforma cenușa în aur.

Nikolai Karimov poate vedea prin pereți și poate face să apară poduri din senin.

Ei sunt magi - singurii din Rusia - iar țarul, amenințat de Imperiul Otoman și de kazahi, are nevoie de un Mag Imperial puternic alături de el.

Și astfel inițiază Jocul Coroanei, un duel al abilităților magice.

Câștigătorul jocului va primi puteri de neimaginat.

Pe cel învins îl așteaptă moartea.

Jocul Coroanei nu trebuie pierdut.

RECENZIE:

 M-așteptam la mai mult de la Jocul Coroanei, și nu pentru c-aș fi auzit prea multe despre el sau coperta n-arată bine, ci pentru că descrierea promitea atât de multe lucruri și-un ritm alert, niște confruntări pe cinste, trădări, intrigi, violență și multă vărsare de sânge. Da, cam așa ceva...  
  
 Jocul Coroanei a fost o carte ce mi-a plăcut, însă nu atât de mult și cred c-a fost mai pașnică decât ce voiam eu. De când am citit descrierea prima dată m-a dus cu gândul la seria Grisha, dar și la o poveste întunecată, cu magie ce poate fi folosită în atâtea feluri și numai pentru bine(le personal) și cu niște personaje ce vor să câștige și vor face absolut orice pentru a fi siguri de asta. Doar că m-am trezit într-o lume mai luminoasă, cu intrigi, ce-i drept, și cu suspans, iar personajele n-au fost aproape deloc cum le vedeam eu și relația dintre ele nici atât.  
  
 Nu vreau să ofer spoilere, așa că nu o să dezvolt foarte mult. Dar nu există sentimente rele între ei, așa mult, n-am simțit că vor să-și rupă capul de câte ori se văd și mai c-aș zice că vor să facă altceva când se văd. Probabil vă imaginați ce și, ca o mică atenționare: jocul ăsta e îndrăgostit, nici el nu știe clar de cine. Iar aici interpretați voi cum vreți și dacă doriți s-aflați cât mai repede ce vreau să spun, atunci puneți mâna pe carte și citiți.  
  
 Personal, nu căutam romantism și nici o poveste plină de prietenie și drăgălășenii, dacă pot să exagerez puțin, ci voiam o competiție pe viață și pe moarte între doi magi extrem de puternici, care își văd propriile interese și vor să-l zdrobească pe celălalt, musai. După mine, asta nu s-a întâmplat mai deloc, sau nu așa cum trebuia, în viziunea mea, și competiția mi s-a părut mai mult importantă și "pe viață și pe moarte" la nivel teoretic, căci practic e altă poveste; și lucrurile d-acasă nu se potrivesc cu alea din târg.  

Ce mi-au plăcut la Jocul Coroanei au fost atmosfera, căci Evelyn Skye reușește să te prindă în lumea creată de ea din prima și poți simți, auzi, atinge și experimenta tot ce descrie. Mi s-a făcut foame de la toate mâncărurile alea și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin Palat sau chiar și prin părțile mai normale ale Rusiei, din poveste. Personajele secundare sunt și ele bine creionate și te conving că nu-s rele, te fac cumva să te dai de partea lor, deși o secundă înainte nu te-ai fi gândit la asta.  

 Suspansul n-a fost așa de mare, însă tot ce s-a întâmplat m-a făcut curioasă și am terminat-o cât de repede am putut, ca să văd cum și dacă se termină jocul. Vika și Nikolai mi-au plăcut ca indivizi și a fost intresant să le aflu poveștile și să particip apoi, pe cât posibil, la prezentul și viitorul lor. Însă atunci când erau împreună, din punctul meu de vedere, s-a pus accentul pe altceva și nu pe competiție neapărat, nu mereu, și tot conflictul ăla ce-l simt amândoi n-a fost bine conturat. Am avut impresia că s-a încercat a fi ceva și apoi nimeni n-a știut ce să facă cu el sau n-a mai vrut să-i facă ceva. 

 Recomand Jocul Coroanei? Da și nu. Mi-au plăcut povestea și lumea creată, personajele au fost simpatice și cu substanță, însă felul cum a fost prezentată competiția și cum tot a evoluat, cum cei doi au rezolvat probele, cum a fost folosită magia și cum ei au arătat de ce sunt în stare, cum au acționat unul față de altul sau fiecare față de ceilalți, nu m-a convins. Intodeauna am avut impresia c-a lipsit ceva și că lucrurile au fost tratate mai ușor și mai luminos, și nu atât de întunecat, violent și competitiv pe cât s-ar fi vrut la început. Sau poate așa a fost cartea de la început și doar eu am avut o impresie aiurea. Dar recomand să încercați romanul și să-mi spuneți ce v-a plăcut, ce nu, de ce și poate reușiți să mă faceți să văd lucrurile altfel :).