RECENZIE - Grupul supraviețuitoarelor de Grady Hendrix

 

Descriere:

În filmele de groază, supraviețuitoarea este cea care rămâne în picioare atunci când apare genericul de final. Cea care s-a luptat, l-a învins pe ucigaș și apoi și-a răzbunat prietenii. Cea care iese plină de sânge, dar învingătoare. Însă după ce sunetele sirenelor mașinilor de poliție se estompează și publicul merge mai departe, ce se întâmplă cu ea?

Lynnette Tarkington este o astfel de supraviețuitoare. În urmă cu douăzeci și doi de ani, ea a scăpat dintr-un masacru, iar acel moment i-a definit fiecare zi ce a urmat. Timp de peste un deceniu, ea s-a întâlnit cu alte cinci femei asemeni ei și cu terapeuta lor, într-un grup de sprijin pentru cele care au supraviețuit inimaginabilului, refăcându-și viața bucățică cu bucățică. Până la o ședință de la care una dintre ele lipsește, iar cele mai mari temeri ale lui Lynnette devin realitate: cineva știe despre grup și este hotărât să le dezintegreze viețile din nou. Bucățică cu bucățică.

Dar puterea supraviețuitoarelor stă în faptul că acum se au una pe cealaltă și, indiferent cât de mici le sunt șansele, cât de întunecată este noaptea, cât de ascuțit este cuțitul, ele vor lupta până la capăt.

RECENZIE:

Pentru mine cartea asta a fost o mare dezamăgire. Am citit-o pentru că tot auzisem de autor de-a lungul timpului, iar când asta a apărut, știu c-a prins imediat și lumea vorbea despre ea. Plus că ideea chiar m-a intrigat și voiam să văd cum e. 

Nu vreau să te fac să nu îi dai o șansă, dar pentru mine, deși au fost puține personaje, mi-a fost greu să le diferențiez, deoarece toate se citesc la fel. N-am simțit nimic, în ciuda a tot ce se întâmplă în carte și a discuțiilor și tensiunilor ce tot apar. Cu fiecare capitol a trebuit să-mi zic că "da, e posibil să aibă loc așa ceva", deși firul narativ devine extrem de ridicol și mi-a dat impresia că autorul a băgat toate alea ca să șocheze și nu pentru că aveau sens. În același timp, aceste supraviețuitoare s-au purtat în mare parte imatur sau nu cum mi-aș imagina eu că se poartă cineva la vârstele menționate în poveste. Și dacă ele nu prea luau lucrurile în serios, eu de ce să o fac?

Sincer dacă vrei doar ceva horror, plin de suspans și multă acțiune, și nu-ți pasă de scriitură, nu cauți personaje complexe, și ești doar în căutarea unui film sub formă de carte, atunci citește asta. Iar dacă ar fi să-ți recomand o carte pe aceeași temă aș zice să citești "Supraviețuitoarele" de Riley Sager. Puțini vorbesc de ea la noi, dar merită! E scrisă bine, te ține în priză, mi s-a părut cu mult mai realistă, da, personajele tot imperfecte sunt și uneori te întrebi ce-i în capul lor când iau o decizie... dar e ceva ce e mai aproape de realitate și logică, fiind în același timp thriller, horror și un amestec de emoții și întorsături de situație. 

Eu ți le recomand pe amândouă și tu alegi. 

RECENZIE - Soția dintre noi de Greer Hendricks & Sarah Pekkanen

 

Descriere:

Vanessa, recent divorțată de Richard, află că acesta s-a logodit din nou și o invidiază pe noua femeie din viața lui, Nellie. Richard, manager de succes al unui fond speculativ, s-ar putea să le înșele însă pe amândouă, și nu doar pe ele.

Când veți citi această carte, veți fi tentați să faceți o mulțime de presupuneri. Veți presupune că citiți despre o fostă soție geloasă. Veți presupune că aceasta este obsedată de înlocuitoarea ei – o femeie frumoasă, mai tânără, care urmează să se mărite cu bărbatul pe care îl iubesc amândouă. Veți presupune că ați descifrat anatomia acestui triunghi amoros încurcat. Nu faceți nici un fel de presupunere!

Soția dintre noi este un roman plin de întorsături de situație, care prezintă complexitatea și secretele unei căsnicii de invidiat – și adevărurile periculoase pe care le ignorăm în numele iubirii.

RECENZIE:

Vrei o carte care să te țină în priză de la prima și până la ultima pagină? Care te tot face să ghicești ce urmează să se întâmple și care are personaje și situații realist scrise? Atunci citește “Soția dintre noi”.

Recunosc c-am fost sceptică atunci când am început-o și mult timp m-a lăsat să cred că știu ce se întâmplă, însă mă bucur mult c-am citit-o și sincer nu-mi pare rău. Pentru că mi-a arătat ce înșelătoare sunt aparențele și cât de ușor poate cineva să fie manipulat și controlat. Și nu mă refer la cititor.

Plus că suspansul și scriitura m-au făcut să o devorez și chiar să-mi fie teamă pentru personaje sau să sărbătoresc micile victorii alături de ele. Nu de puține ori mi-am ținut respirația sau m-am gândit oare ce o să mai urmeze.

Una peste alta, n-am ghicit eu tot, iar autoarele au avut grijă să îmi servească o ultimă întorsătură de situație fix pe ultima pagină.

Nu cred că-i o carte pe placul tuturor și nici o lectură ușoară, în ciuda firului narativ ce devine tot mai intens. Dar eu o recomand și cu siguranță o să-mi rămână în minte ceva vreme. Atât ca un thriller reușit, dar și ca o poveste de viață.

RECENZIE - Hotel Magnifique de Emily J. Taylor

 

Descriere:

Toată viața ei, Jani a visat la Altundeva. Supraviețuind de pe o zi pe alta ca angajată a unei tăbăcării și având grijă totodată și de sora mai mică, Zosa, fata pare că s-a resemnat cu viața tristă din orașul-port Durc. Asta până când își face apariția misteriosul Hotel Magnifique.

Acesta este legendar nu numai pentru farmecele sale nemaivăzute, ci și pentru capacitatea de a călători, ivindu-se în fiecare dimineață într-un alt loc. Întrucât nu își pot permite să plătească prețul exorbitant al unui bilet de oaspete, surorile reușesc totuși să se alăture personalului, iar curând pornesc în cea mai mare aventură a vieții lor. Odată ajunse înăuntru, Jani descoperă curând că beneficiază de niște contracte indestructibile, iar fermecătorul hotel ascunde, de fapt, secrete primejdioase.

Avându-l drept unic aliat pe chipeșul ușier Bel, tânăra este hotărâtă să dezvăluie misterul magiei din inima hotelului și să o elibereze pe Zosa – dar și pe ceilalți angajați – de cruzimea nemilosului maître. Pentru a reuși, Jani va trebui să riște tot ce iubește, iar eșecul ar putea însemna o soartă mult mai rea decât să nu se mai întoarcă acasă.

RECENZIE:

Dacă vrei să pleci într-o vacanță magică, atunci citește cartea asta. 

"Hotel Magnifique" a fost o carte atmosferică și cât am citit-o, m-a făcut să mă bucur de toate locurile unde-am ajuns alături de personaje și să mă minunez de camerele lui speciale, de lucrurile ce nu credeam că există și să mă simt fix ca un musafir care are parte de facilitățile hotelului: spectacole, petreceri, mâncăruri și decoruri ce-ți taie răsuflarea. La capitolul ăsta chiar nu am ce să-i reproșez, pentru că cine n-ar vrea măcar pentru o zi să călătorească cu un hotel magic?

Firul narativ a fost și el destul de bine scris, nu pot să zic c-am știut tot timpul ce urmează, dar au fost și momente ce mie personal mi s-au părut prea dramatice sau clișeice. Dar nu m-au deranjat așa de mult ca personajele și scriitura, ambele părându-mi doar ok și atât. Sunt foarte multe personaje și pentru că-s scrise subțire am ajuns să le confund sau să uit cine era cineva, după ce nu mai apăruse câteva capitole. În același timp, n-am simțit nicio emoție, deși cartea e plină de suspans, momente triste sau pline de pericol, clipe de iubire, dovezi de prietenie, trădări și multe altele. 

Totuși, cred că pentru altcineva ar fi o poveste mai bună și s-ar bucura mai mult de ea decât mine. Sunt sigură că dacă aș fi citit-o acum câțiva ani, mi-ar fi plăcut mai tare și aș fi empatizat mai mult cu surorile și cu toți oamenii peste care dau și de care vor să fugă sau să se apropie. Așa că dacă te intrigă câtuși de puțin, dă-i o șansă. 

Pentru mine a fost o carte bună, dar n-o să-mi rămână în minte ca una din noile mele preferate sau care a avut personaje de care m-am îndrăgostit sau care mi-au părut oameni în carne și oase. Dar m-am simțit bine în această călătorie, m-a ținut în priză și pentru câteva ore chiar am trăit înconjurată de magie. 

RECENZIE - Povești spuse pe limba apei de Ava Reid

 

Descriere:

Effy Sayre a crezut întotdeauna în basme. Nu a avut de ales. Din copilărie, a fost bântuită de viziuni cu Regele Zânelor. Și-a găsit mângâierea doar în paginile romanului Angharad – îndrăgita carte a lui Emrys Myrddin despre o fată muritoare care se îndrăgostește de Regele Zânelor și apoi îl distruge.

 Acest volum jerpelit este singurul lucru care o ține pe Effy pe linia de plutire în cursul primului ei an la prestigioasa Facultate de Arhitectură llyriană. Așa că, atunci când familia lui Myrddin anunță un concurs pentru a reconstrui conacul regretatului autor, Effy simte că acesta este destinul ei. Dar Conacul Hiraeth este o sarcină imposibilă: o casă plină de mucegai, părăginită, gata să se prăbușească în marea flămândă. 

În plus, Effy constată că altcineva și-a stabilit deja domiciliul temporar acolo. Preston Héloury, un tânăr student la Literatură, pare hotărât să demonstreze că autorul favorit al lui Effy este un impostor. În timp ce analizează moștenirea lui Myrddin, adunând indicii din scrisorile, cărțile și jurnalele sale, cei doi studenți rivali descoperă că fundația casei nu este singurul lucru în care nu pot avea încredere.

RECENZIE:

"Povești spuse pe limba apei" e o carte ce pentru mine a avut trei mari minusuri: aproape m-a băgat în slump și mi-a luat o lună să o citesc, iar dacă n-ar fi fost asta, personajele și scriitura mi s-au părut plate, lipsite de vlagă și pe cât de multe promite povestea, pe atât de puține zic eu c-a realizat. 

Mi-a plăcut faptul că îmbină fantasticul cu o lume pe care poți să o vezi clar, o simți și o miroși, te transportă imediat, și nu se sfiește să discute subiecte și situații de care ne-am lovit aproape toate măcar o dată. Însă, cum spuneam, abia am terminat-o și asta pentru că nu avea nimic care să mă împingă de la spate. Știu că multora poate o să le placă stilul autoarei sau se vor îndrăgosti de personaje și poate o vor înțelege pe Effy, dar la mine n-a mers.

Abia în ultimele capitole mi-am schimbat părerea despre ea, dar a fost prea târziu, căci după s-a terminat cartea și... aș fi vrut să văd atitudinea aia și ambiția și acea Effy, mult mai devreme. Și poate a fost acolo, dar prea puțin și deloc convingător.

Dacă-ți plac poveștile atmosferice și cu iz de fantasy, dar nu vrei o lume enormă și număr mare de personaje și o intrigă prea complicată, atunci citește asta. E o poveste restrânsă, dar totuși bogată, cu o scriitură pe care cred că unii o vor iubi, perfectă pentru cei cărora le plac cărțile ce au de-a face cu cărți sau scriitori, și cei care sunt curioși în legătură cu zânele. Poate-s eu singurul om căruia nu-i place. 

RECENZIE - Colega de birou de Freida McFadden

 

Descriere:

Două femei. Un birou plin de secrete. O crimă teribilă care nu poate fi ascunsă.

Dawn Schiff este ciudată.

Cel puțin așa crede toată lumea la Vixed, compania de suplimente alimentare în care Dawn ocupă funcția de contabil. Niciodată nu spune lucrurile potrivite. Nu are prieteni. Întotdeauna ajunge la birou la 8.45 dimineața. Fără excepții.

Atunci când nu vine la birou ca de obicei, colega ei Natalie Farrell – o femeie frumoasă, plăcută, cea mai bună reprezentantă de vânzări timp de cinci ani la rând – se arată surprinsă. Însă surpriza se transformă în spaimă după ce primește un apel telefonic anonim care schimbă totul.

Aparent, Dawn nu era doar o străină bizară, ci şi ținta cuiva apropiat. Iar acum Natalie se trezește prinsă într-un joc distorsionat de-a șoarecele și pisica, încât ajunge să se întrebe: cine este adevărata victimă?

Dar un lucru este foarte clar: cineva o ura pe Dawn Schiff. Suficient de mult încât să îi dorească răul suprem.

RECENZIE:

"Colega de birou" e o carte pe care am început-o azi, ca să am ceva de făcut în pauze și în drum spre și dinspre muncă, și recunosc că m-a ținut în priză pe tot parcursul, chiar dacă începutul mi s-a părut un pic plictisitor și niciunul din personaje nu mă interesa prea mult. Dar și-a găsit ușor ritmul și curând devoram capitol după capitol, întrebându-mă ce mai urmează, ce s-a întâmplat cu Dawn și dacă Natalie chiar i-a venit de hac.

A fost un singur moment în carte ce m-a lăsat cu adevărat cu gura căscată și doar pentru ăla cred că merită citită, deși nici restul nu-i rău. Chit că apoi, pentru mine, totul a luat-o la vale și a dat într-o zonă prea dramatică și trasă de păr, și ultimul meu strop de răbdare s-a evaporat. Adică oi fi intrat eu în horă și-am crezut tot, chit că uneori era prea mult, dar acele ultime capitole pe mine m-au pierdut și tot entuziasmul meu de a-i da 4 stele și de a spune că "mamă, e cea mai bună carte citită recent și uite ce dezvăluire și ce personaje!" a scăzut la 3 stele și doar un "mi-a plăcut și pentru ceva rapid, lejer și sărit de pe fix, e perfectă". 

Și da, când zic sărit de pe fix nu mă refer strict la poveste, ci la tot ce se întâmplă în ea și la personaje. Pentru că autoarea asta nu se dă în lături din a construi fire narative ce-ți fac sprâncenele să ajungă pe ceafă, personaje pe care nu știi dacă să le judeci sau să le susții, suspans din belșug și sfârșituri ce te lasă pe gânduri. Eu eram fericită dacă se termina cu câteva capitole mai devreme și dacă lucrurile mergeau conform planului, până la capăt... dar n-a fost să fie.

Așa că, dacă n-ai citit-o, dă-i o șansă și sper că ești pregătit. Fie că o să-ți placă sau nu, va fi, cu siguranță, o călătorie zdruncinată! 

RECENZIE - Nimic nu e adevărat de Lisa Jewell

 

Descriere:

În timp ce îşi sărbătoreşte cea de-a patruzeci și cincea aniversare într-un pub londonez, Alix Summer, gazda unor podcasturi de succes, cunoaște o altă femeie născută în aceeași zi cu ea, pe nume Josie Fair.

Câteva zile mai târziu, cele două se întâlnesc întâmplător, de data aceasta în fața școlii unde învață copiii lui Alix și unde, pe vremuri, au învățat și fiicele lui Josie. Aceasta din urmă îi mărturisește lui Alix că i-a urmărit podcasturile și că i-ar plăcea să fie intervievată și ea în cadrul seriei, întrucât se află într-un moment de cumpănă al existenței sale.

Viața lui Josie este stranie și complicată și, cu toate că Alix o găsește tulburătoare, nu poate rezista tentației de a realiza podcastul. Treptat însă, Alix începe să înțeleagă că Josie nu e cine pare a fi și, înainte să-și dea prea bine seama ce se petrece, aceasta reușește să se insinueze în viața și în căminul ei.

Dar, la fel de repede cum a apărut, Josie dispare, lăsând în urma ei o amenințare de moarte ce planează asupra familiei lui Alix.

Curând, Alix începe să se întrebe: cine este, cu adevărat, Josie Fair? Și ce secrete ascunde?

RECENZIE:

Ia un loc, căci am sentimente amestecate legat de cartea asta. 

E una din acele cărți începute dimineață în drum spre muncă și pe care am devorat-o când am putut, pe parcursul zilei, și când alții ieșeau în pauză, eu terminam ultimele pagini. Așa că da, pot să spun că m-a prins și odată ce își intră în ritm, e greu să o lași din mână. La capitolul suspans, tensiune și acțiune chiar a livrat și chit că dezvăluirile n-au fost ce m-așteptam eu, nu pot să zic că nu m-au șocat și că în vecii vecilor nu le-aș fi ghicit, nu pe toate.

A fost interesant și aspectul cu podcastul, căci a oferit perspective diferite și informații ce nu le-am fi aflat altfel. Mai ales că Josie e un personaj cum nu mi-a mai fost dat să văd de mult timp și în niciun caz nu în sensul bun. Adică da, e bine scrisă, toate personajele sunt imperfecte, complexe, trezesc emoții și reacții, dar în niciun caz nu ai vrea să ai de-a face cu ele sau mai ales cu ea. De câte ori n-aș fi vrut să-i zic lui Alix să o lase naibii în pace și să-și vadă de viață; căci numai probleme i-a adus curiozitatea în cazul ăsta.

Ca thriller e bună, dar pe lângă asta povestea a conținut și niște subiecte mai delicate și personal n-am fost ok cu modul în care au fost tratate sau discutate. Mi s-a părut că s-au băgat prea ușor sub preș și totul a fost mai mult abordat superficial, pe repede înainte și unele au fost scuzate sau mai puțin puse la zid, alături de vinovați. Așa că, aici, depinde de tine cum o să vezi lucrurile și ce-o să simți. Din unghiul asta, nu-i o carte așa lejeră.

 "Nimic nu e adevărat" e o carte ce-o să rămână cu mine și nu datorită scriiturii sau finalului, ci al oamenilor, al modului în care unii cad în plasă, iar alții profită cu nerușinare. Arată perfect cum poți fi dus de nas, cum habar n-ai ce e în spatele unei uși și-n casa unui om și că atunci când ai un presentiment legat de cineva, oricât de mic, mai bine ascultă de el și fugi! 

RECENZIE - Toți suntem malefici de Amanda Foody, C. L. Herman

 

Descriere:

TE-AI ÎNDRĂGOSTIT DE ÎNVINGĂTORII JOCURILOR FOAMEI.
ACUM, PREGĂTEȘTE-TE SĂ-I ÎNTÂLNEȘTI PE MALEFICII VĂLULUI SÂNGERIU!
Luna Sângerie răsare. Vălul Sângeriu cade. Începe turnirul!

În fiecare generație, la răsăritul Lunii Sângerii, șapte familii din izolatul oraș Ilvernath numesc câte un campion pentru a concura într-un turnir în care se luptă pe viață și pe moarte.

Premiul? Control exclusiv asupra unui izvor secret de magie înaltă, cea mai puternică resursă din lume, despre care se credea că este de mult secată.

Anul acesta însă, o carte scandaloasă scoate la iveală secretele turnirului și îi aduce pe cei șapte noi campioni în centrul atenției la nivel mondial. Volumul oferă, de asemenea, informații valoroase pe care participanții din anii anteriori nu le-au avut la dispoziție, respectiv o perspectivă asupra strategiilor, secretelor și punctelor slabe ale celorlalte familii. Și, cel mai important, le dă posibilitatea de a alege: să-și accepte soarta sau să-și rescrie moștenirea.

RECENZIE:

Sincer m-așteptam la mult mai mult de la cartea asta, dar cred că-i vina mea. Căci după ce-am citit descrierea am zis că va fi o competiție aprigă, întunecată, cu personaje ce-o să facă orice să câștige, mult suspans, acțiune, și magia ce era destul de interesant descrisă în prima parte a cărții avea să-și arate adevărata față și toate complexitățile. Și mânuită de acești oameni va oferi un spectacol pe măsură.

Însă... pentru mine a fost dezamăgitor. Începând de la faptul că toate perspectivele s-au citit aproape la fel, personajele mi s-au părut de carton, ambițiile lor s-au topit cu fiecare capitol, culmea, în loc să devină forța care să-i propulseze în turneul ăsta, și-n foarte puține momente ei erau mai mult decât niște clișee și făcând ceva ce voiau; și nu pentru că povestea sau ceilalți îi împingeau și trebuiau să reacționeze. Nu m-am atașat de niciunul, nu i-am înțeles și nu mi-a păsat nici de momentele așa vrute romantice sau între prieteni vechi, sau de toate dramele și conflictele ce mie mi s-au părut exagerate sau nerealiste. Dar știu că alții o să aibă o părere diferită și nu vreau să opresc pe cineva din a o citi și, de ce nu, din a-i plăcea!

A fost atmosferică și chiar m-a transportat acolo, unele momentele mi-au plăcut și atunci chiar părea că o ia pe drumul bun, iar magia și toate regulile ei chiar m-au prins. Însă minusurile au fost în număr mai mare și aș fi vrut ca povestea să se concentreze mai mult pe aspectele ce făceau povestea asta diferită și bogată. Iar dacă ar fi făcut-o, alături de niște personaje și voci mai bine șlefuite și s-ar fi concentrat pe turneu și pe așa zisele lupte pe viață și pe moarte, atunci ar fi fost mai bună. Pentru mine. 

Nu regret c-am citit "Toți suntem malefici", dar nici nu mi se pare că am primit ce mi s-a promis. Însă cred că e una din situațiile alea când e vina mea și nu a cărții, iar ea o să-și găsească cititorii în alte persoane. Până la urmă e "vina mea" că m-așteptam la ceva și n-a coincis cu ce-am găsit în carte.  

RECENZIE - O crimă neașteptată de Lauren Muñoz

 

Descriere:

Pentru a sărbători sfârșitul liceului, Izzy Morales i se alătură celei mai bune prietene, Kassidy, și altor cinci colegi la o petrecere în stilul anilor ’20 găzduită de strălucitorul conac Ashwood. Acolo, adolescenții poartă veșminte de epocă și diamante neprețuite și se distrează – până când iubitul lui Kassidy este descoperit mort!

Detectivii sosiți la fața locului anunță că a fost ucis, iar toți invitații la petrecere sunt suspecți. Chiar și iubita îndrăgostită. Sau „cealaltă fată” disperată. Sau vechiul prieten uitat. Sau noul prieten tulburat. Misterele se adâncesc. Și apoi mai e și Izzy, fata care a adus cuțitul…

Pentru a-l găsi pe criminal, detectivii îi supun pe adolescenți unor interogatorii chinuitoare, în vreme ce îi țin captivi într-un conac unde, dintr-odată, cel mai mare lux este nevinovăția.

RECENZIE:

Cred că cel mai mare plus al cărții ăsteia e că se citește repede, e ușoară și ar fi o lectură perfectă și lejeră pentru plajă sau orice loc în care o să-ți petreci vacanța. Iar dacă-ți plac poveștile atmosferice, costumele și petrecerile tematice, misterele ce au de-a face cu o mână de personaje și locațiile izolate, atunci o să-ți placă și asta. 

Mi-au plăcut și mie, așa cum m-am bucurat și de secretele tinerilor și de toate dramele, de mâncărurile menționate sau de rochii, de pasajele secrete și de interviurile detectivilor, ce m-au dus cu gândul la cărțile Agathei Christie, dar și ale lui Karen McManus. Ai putea spune că "O crimă neașteptată" e un fel de văr îndepărtat al celor două, dar varianta pentru adolescenți. Iar asta poate fi ceva bun sau rău, depinde de tine.

Personal n-am luat-o prea în serios, căci mi-a dat impresia că nici n-a încercat prea tare și nu asta e intenția autoarei. În niciun caz personajele nu-s complex scrise, n-ai cum să rezolvi singur misterul, pentru că sunt destule lucruri ce Izzy n-are cum să afle sau dacă știe nu o să-ți spună, decât după ce-i prea târziu, iar purtarea detectivilor și modul în care au acționat țipă ficțiune și în niciun caz realism. 

Însă pentru ceva ce citești în câteva ore, eu zic că-i bună. Nu e memorabilă, toate personajele mi s-au amestecat în cap și-abia le-am diferențiat, sunt clișee cu grămada și cred că dacă aș fi citit-o când eram în liceu, mi-ar fi plăcut mai mult. Iar felul în care-i scrisă, cum e creionat totul, limbajul, finalul dramatic, dezvăluirile, arată că totul e intenționat și că are un anume public. Deși cred că fiecare, la orice vârstă, o să găsească ceva în ea.  

RECENZIE - La un pas de moarte (Crima perfectă #3) de Holly Jackson

 

Descriere:

Pip se pregătește să meargă la facultate, dar este încă bântuită de felul în care s-a încheiat ultima sa investigație. Deși s-a obișnuit deja să primească amenințări cu moartea în urma podcastului ei despre crime adevărate, adolescenta nu poate să nu remarce un mesaj anonim care revine cu insistență: „Cine o să te caute când tu vei fi cea dispărută?”

Curând, amenințările se înmulțesc, iar Pip își dă seama că cineva o hărțuiește și îi vrea răul. Când începe să găsească legături între urmăritorul ei și un criminal în serie prins în urmă cu șase ani și aflat încă în pușcărie, în mintea adolescentei își face loc o întrebare neliniștitoare: „Nu cumva în spatele gratiilor a ajuns un nevinovat?”

Poliția refuză să acționeze, așa că Pip nu are de ales: ori îl găsește ea însăși pe vinovat, ori o să ajungă pe lista victimelor. Pe măsură ce diabolicul joc de-a șoarecele și pisica avansează, Pip descoperă că toate informațiile se învârt în jurul acelorași persoane și evenimente, iar dacă nu găsește mai repede răspunsurile corecte, va avea o soartă cumplită.

RECENZIE:

"La un pas de moarte" e o carte ce-am tot amânat s-o citesc, deoarece primele două volume din serie mi-au plăcut enorm și nu voiam să se termine. Dar apoi am intrat într-un slump și-am zis că ce-ar merge mai bine decât să citesc ceva ce știu sigur c-o să fie pe gustul meu. Cred că universul a râs de mine, fiindcă a durat două săptămâni să o citesc, cu tot cu pauze, iar acum că am terminat-o.. am... am atâtea sentimente amestecate, că nici nu știu cum mă simt.

În niciun caz nu iubesc cartea asta la fel ca celelalte și nu mi s-a părut genială, ba chiar mi-a lăsat un gust amar și după finalul ăla... chiar nu mai înțeleg nimic. Parcă nici n-a fost scrisă de aceeași autoare și Pip nu-i deloc aceeași. Și da, asta e și ideea, dar... nu așa!

Au fost atâtea momente și capitole în care am înțeles cum se simțea Pip și ce era în mintea ei, de ce acționa așa și ce voia să facă. Chiar și când eu țipam la carte că nu e bine și că e o mare greșeală, chiar și când am plâns de nu mai vedeam paginile. Dar au fost și alte atâtea care, din punctul meu vedere, n-au avut sens! De parcă autoarea a vrut doar să le bage în poveste, chit că se potriveau sau nu, și personajele au trebuit să se supună păpușarului. Iar atunci Pip nu părea ea, nu era ea, și mie nu-mi venea să cred că citesc aceeași carte. 

Și știi ce e cel mai frustrant? Fără să dau spoilere. A avut de ales de nenumărate ori, a avut șanse, și când n-a forțat-o nimeni, s-a băgat singură acolo cu vârf și îndesat. Și-a făcut-o cu mâna ei și și-a folosit creierul și la bine și la rău... a târât atâta lume după ea... and în the end it didn't even matter. Deoarece doar gândindu-mă la Ravi și mă ia capul. Iarăși, înțeleg de ce și totuși existau atâtea alte soluții... Și finalul ăla? Pentru cât de nebună a fost cartea asta și pentru câte momente au primit pagini întregi, ce poate nu meritau, și pentru aia primesc atât? ATÂT?! Mda. 

Cred că ăsta-i volumul pentru care am văzut cele mai împărțite păreri, iar eu mă aflu fix în mijloc. Primele o sută de pagini am tras de mine, căci nimic nu mă ținea să continui, iar apoi a fost un fel de cald și rece, cu o Pip ce mă surprindea și mă făcea să apreciez inteligența ei și concentrarea pe soluții. Doar ca apoi să mă facă să oftez adânc și să mă enervez și să plâng de nervi sau alături de personaje... pentru că așa i se părea ei bine și mie mi se părea un rahat cu moț. 

Înțeleg oarecum de ce autoarea a scris așa volumul ăsta și de ce Pip a făcut ce-a făcut, dar în același timp erau atâtea alte moduri în care puteau transmite mesajele alea și obține rezultatele... fără să se ajungă la așa ceva. Dar asta e. 

Și nu, nu zic că "La un pas de moarte" e rea sau că mi-a displăcut total, dar nici bună n-a fost. Pentru mine a fost ok cu indulgență, comparat cu cât am devorat și iubit primele volume. Poate faptul că le-am citit-o într-o zi și cu asta am tras două săptămâni trebuia să fie un semn. 

Dacă tu ai citit volumul ăsta și ți-a plăcut, eu mă bucur pentru tine! Dacă nu ți-a plăcut, te înțeleg. Și dacă vrei să-l citești, îți urez noroc. Chiar nu știu ce-o să crezi. Iar eu nu cred c-o să mai zic vreodată că am o serie preferată până nu o termin... 

RECENZIE - Zero Days de Ruth Ware

 

Descriere:

Angajați de companii să intre prin efracție în diverse clădiri și să spargă sisteme informatice, Jack și soțul ei, Gabe, sunt cei mai buni specialiști din domeniu. Însă o misiune de rutină dă greș, iar Jack își găsește partenerul mort. 

Mai mult, se pare că poliția vede un singur suspect: chiar pe ea. 

Ajunsă brusc fugară și cu tot mai puține opțiuni de scăpare, Jack trebuie să se hotărască în cine poate să aibă încredere în timp ce se apropie tot mai mult de adevăratul ucigaș.

RECENZIE:

E ăsta cel mai bun thriller citit vreodată? Nu. Dar mi-a plăcut tare mult că m-a prins de la prima pagină, c-a avut o idee oarecare diferită de ce întâlnesc de obicei și că m-a făcut să-mi pese de personaje și să stau cu sufletul la gură pe tot parcursul poveștii și să-mi doresc că Jack să reușească să afle ce s-a întâmplat și să-l facă să plătească. 

"Zero Days" e o poveste plină de acțiune, suspans, întorsături de situație și multă tensiune, fără să fie prea mult sau să pară nerealist. Iar faptul că personajele sunt bine scrise și realiste fac că totul să fie și mai intens. 

Mi-a păsat mult de Jack și cu cât situația ei devine mai complicată chiar mă gândeam dacă va reuși; însă da dovadă de atâta ambiție și putere... și iubire pentru Gabe. Gabe care, deși l-am întâlnit doar foarte puțin, părea foarte ok și chiar mi-a părut rău pentru el. Ceea ce recunosc că nu se întâmplă mereu și mai ales în thrillers, unde unele personaje par doar decupaje de carton ce știi că trebuie să moară. Însă el e viu și important pentru Jack, și real, iar autoarea reușește, în clipele alea puține, să-l facă așa și pentru cititor. Însă Ware face asta pentru toate personajele și chiar și cele ce abia apar par oameni în carne și oase și nu doar pioni ce trebuie să miște firul narativ. Ceea ce eu întotdeauna apreciez și știu că nu-i ușor de făcut.

Recunosc că am ghicit cine era criminalul, dar asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin. În același timp m-a enervat rău că poliția ține cu dinții de faptul că Jack e suspectă și că nimic nu se potrivește, dar nu i-am văzut să investigheze și alți cunoscuți ai lui Gabe sau nu așa tare, ceea ce nu mi se pare corect. Da, e adevărat că de obicei soții au motive și resurse să comită, însă nu înseamnă că toți o fac. Aș fi vrut ca clișeul ăsta să nu fie în carte sau măcar să fie mai nuanțat un pic... ori poate sunt eu deja sătulă de poliție ce face treaba de mântuială și care normal că la final... wow, șoc și groază, își dă seama care era adevărul, dar doar când e prea târziu. Ce frumos. Însă într-un fel zice că e realist... nu e ca și cum poliția din viața reală e... excepțională.

Pentru mine, "Zero Days" a fost o carte ce am devorat-o în câteva ore și chiar fără să iau pauză, m-a ținut în priză, și mi-a plăcut. Posibil să-ți placă în funcție de cât de mult te prind personajele, dar și dacă nu-ți pasă de ele, cred că te poate prinde datorită acțiunii și firului narativ, iar Ruth Ware e genul de scriitor ce face că lucrurile să meargă din rău în și mai rău, apoi în groaznic, iar dacă ți-a plăcut "Femeia din cabina 10", atunci o să-ți placă și asta. Căci gândindu-mă acum, Jack și Lo n-au deloc o viață ușoară și le sunt testate rău limitele. Însă față de Lo, aș spune că Jack e cu mult mai pregătită, determinată și cu siguranță are mai multă răbdare și calm.

N-aș spune că "Zero Days" e "Femeia din cabina 10" cu hackeri și coduri, dar dacă ai iubit-o pe una, cred că și cealaltă e perfectă.

RECENZIE - Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2) de Benjamin Stevenson

 

Descriere:

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa.

Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste:
• Debutantul (eu!)
• Scriitorul de ficțiune criminalistică
• Scriitorul de blockbustere
• Scriitorul de ficțiune literară
• Scriitorul de thrillere psihologice

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

RECENZIE:

Poate că mi-a plăcut cartea asta pentru c-am citit-o fără să am așteptări de la ea (ba, chiar mă gândeam că o să fie o dezamăgire totală, după cum mi-a displăcut primul volum) sau poate chiar a fost bună. Însă mă bucur să zic că n-a fost o pierdere de timp și că față de prima carte m-a ținut în priză aproape pe tot parcursul ei. Și că momentele plictisitoare au fost mai puține, iar cele în care autorul se concentra pe lucruri nesemnificative sau mă îngropa în descriere nesfârșită au fost și ele mai rare. 

"Toți cei din acest tren sunt suspecți" cred că-i cartea aia thriller ce poate fi citită în vacanță, când vrei să citești, dar să te și relaxezi. E ușoară, rapidă, amuzantă (dacă-ți place umorul autorului) și relativ realistă, deși sunt și destule momente când te gândești cât de ridicolă poate să devină. Eu n-am râs și nu înțeleg sensul glumelor din carte, dar la fel ca la filmele de comedie nu tot umorul e pentru toți. Și-n același timp o consider mai mult o carte neserioasă ce se întâmplă să fie thriller, decât un thriller cu momente amuzante.

Personajele sunt multe și n-au fost schițate cât aș fi vrut eu, și majoritatea au rămas unidimensionale sau doar pioni ce s-au asigurat că povestea se mișcă sigur spre final. N-am simțit nimic pentru nimeni și dacă pățești la fel cred că-i oarecum trist, deoarece sunt câteva subiecte delicate în poveste, dar care m-au lăsat rece datorită modului în care-s tratate și scriiturii. Desigur asta-i pur subiectiv și poate altcineva o să spună contrariul. 

Modul în care-i dezlegat misterul și cum sunt expuse răspunsurile la toate întrebările m-a dus cu gândul la cărțile Agathei Christie, însă nici un caz nu se compară. Pentru mine asta a fost un plus. Deși n-aș fi reușit singură să-l rezolv și nu doar pentru că am preferat să citesc și nu să notez tot și să teoretizez. Ci pentru că sunt multe lucruri ce, cred eu, n-aveai cum să le afli sau să le vezi în acel fel; fără să vină "detectivul" la final și să-ți spună cum a mers. Nu-i neapărat un minus, însă mie-mi place să-mi pot da seama sau măcar să am o șansă să urmăresc asta și nu să stau până la final când mi se zice tot.

Acum dacă tu ai ghicit și așa chiar felicitări. Poate mi-a scăpat mie.

Overall, mă bucur c-am citit-o și cu siguranță e mai bună ca prima sau măcar așa a fost pentru mine. Deci dacă-ți plac misterele ce se desfășoară în spații relativ închise, cu un număr fix de personaje, dar dacă-ți plac și cărțile cu și despre scriitori și povești, atunci dă-i o șansă. Și poate o să-ți placă și glumele.

RECENZIE - Crima de la conacul Remy de Holly Jackson

 

Descriere:

Pippa Fitz-Amobi nu are chef de petrecerea cu tematică polițistă pe care au pus-o la cale prietenii ei. Totuşi, când începe jocul, Pip se trezește atrasă în lumea imaginară a intrigilor, a amăgirilor și a crimei. 

Dar, în timp ce adolescenta intră în rolul detectivului, încercând sa descopere identitatea ucigașului, indiciu cu indiciu, moartea fictivă a lui Reginald Remy nu este singurul caz care nu îi dă pace. . .

RECENZIE:

Recunosc că nu m-așteptam la cine știe ce de la cartea asta și mă bucur că am greșit. Iubesc seria, doar că știind câte pagini are și știind că-i prequel, mi-am zis că va fi doar ceva drăguț și atât. 

Însă a fost defapt un întreg mister și chiar am fost surprinsă într-un mod plăcut când am descoperit că nu e doar atmosferică și plină de acțiune, dar are și destule dezvăluiri și chiar niște momente neașteptate. 

"Crima de la conacul Remy" a fost o poveste ce mi-a arătat cât de mult mi-a lipsit Pip, dar mi-a și arătat o altă latura a ei pe care n-o mai văzusem și chiar mi s-a părut interesant. Plus că modul în care-i scrisă și ideea în sine, m-au tot dus cu gândul la cărțile Agathei Christie și uneori am și uitat că nu aia citesc. Ceea ce înseamnă că autoarea a reușit să scrie ceva convingător, dar și că personajele și atmosfera reușesc să te prindă și te fac să te bucuri de povestea din poveste.

Nu-i obligatoriu să citești această carte, însă dacă-ți place seria, nu cred că o să-ti strice să petreci mai mult timp cu Pip și prietenii ei și poate să afli și ce sau cine le da târcoale, pe lângă misterul inventat. 

RECENZIE - Jocurile moștenirii de Jennifer Lynn Barnes

Descriere:

Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: să supraviețuiască liceului, să obțină o bursă de studii și să scape. Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias Hawthorne moare și îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? Avery nu are habar de ce – și nici măcar cine e Tobias Hawthorne. Pentru a intra în posesia moștenirii, trebuie să se mute în Hawthorne House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere poartă amprenta bătrânului – și pasiunea lui pentru puzzle-uri, ghicitori și coduri.

Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne i-a dezmoștenit. Printre aceștia se numără și cei patru nepoți Hawthorne: niște băieți periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu certitudinea că, într-o bună zi, vor moșteni miliarde. Succesorul prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery este o escroacă și e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un puzzle care trebuie rezolvat.

Captivă într-o lume a bogăției și a privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să intre ea însăși în joc pentru a putea rămâne în viață.

RECENZIE:

Ca un om ce iubește jocurile, competițiile, puzzle-urile și casele pline de pasaje secrete, cartea asta părea o lectură perfectă. Și totuși abia acum am ajuns să o citesc și după ce-am citit-o pot să zic că m-așteptam la mult mai mult. Da, a fost bună, nu zic nu, dar la cât e de lăudată speram că tot ce se întâmplă să fie poate cel puțin dublat, atât ca cantitate, dar și calitate.

"Jocurile moștenirii" e o carte care deși m-a prina de la prima pagină, m-a făcut să trag oarecum de mine următoarele capitole, căci Avery nu e un personaj de care mi-a păsat. Da, am înțeles prin ce trece, mi-a părut rău de ea, mi-am dorit să reușească, dar în același timp ea că om m-a lăsat indiferentă și aș spune că asta nu s-a remediat prea mult pe tot parcursul cărții. Și, cred eu, că pentru mine, asta a fost deoarece mi-a dat impresia că voia să fie extrem de diferită de toată lumea, de toate fetele, să arate ce poate și că "nimeni nu e ca mine"; doar că-n același timp, încerca să pară neobservată sau se întreba de ce-o tratează lumea diferit sau ce așteaptă de la ea.

 Nu m-a deranjat cât să nu citesc cartea, dar cu siguranță am fost un pic dezamăgită să realizez că-ntr-un weekend am început-o de trei ori și oricât aș fi vrut nu mă făcea să continui. Și chiar nu mint când de la primul capitol și până aproape primul sfert am tot insistat să progresez sperând ca lucrurile să devină mai bune, ceea ce da, s-a întâmplat, dar nu datorită lui Avery.

Personajele sunt toate bine scrise și chiar dacă mi s-au părut prea multe, deși în același timp înțeleg de ce sunt atâtea, cred că autoarea a făcut o treaba bună în a le individualiza și a le face cât de cât să pară vii și să-ți pese de ele. Și da, intenționat, mi se pare că frații sunt scoși cel mai în față și că de multe ori o eclipsează și pe Avery. Acum dacă asta te deranjează sau nu, e ceva subiectiv. Eu personal nu m-am simțit atașată de niciun personaj și indiferent ce s-a întâmplat pe pagină am simțit o distanță între noi, nu m-au emoționat și încă încerc să-mi dau seama dacă-i vina personajelor sau a scriiturii.

Scriitură ce mi-a plăcut mai puțin decât m-așteptam și chiar m-a surprins, deoarece mi s-a părut foarte simplistă, detașată și uneori chiar rece, deși în acel moment poate se întâmplă ceva total opus. N-am mai citit de la autoare așa că aștept să văd dacă asta e stilul ei sau doar cartea asta e așa. În același timp, vorbind de scriitură și nu numai, "Jocurile moștenirii" e cu siguranță o carte și o serie mult prea lăudată și oricât mi-a plăcut, n-o să zic că m-a dat pe spate sau că da, e una din cele mai bune serii apărute în ultimii ani. 

Da, ca idee, puzzle-uri, casă, atmosfera și chiar și personajele create, e o poveste ce te ține în priză, vrei să știi, vrei să te afli acolo și dacă se poate să și participi sau să stai de vorbă cu frații sau chiar și cu Avery, să investighezi cu ei și să încerci să gestionezi atât moștenirea enormă, cât și neamurile sâcâitoare și presa. Însă ca execuție, scriitură și emoție, aș zice că nu și sper ca următoarele volume să fie mult mai bune și să rezolve și micile chestii ce m-au enervat puțin și nu m-au lăsat să mă pierd cu totul în pagini. 

"Jocurile moștenirii" e o serie ce mă bucur c-am început-o, într-un final, și o voi continua. Chiar cred că merită să-i dai o șansă dacă-ți plac cărțile asemănătoare și chiar dacă nu te atrag Avery, frații sau chiar și întreaga dramă cu moștenirea, eu zic că merită să o citeșți măcar pentru casă și pentru puzzle-uri, căci mie mi s-au părut foarte reușite și alături de întorsături de situație și dezvăluiri oferă o lectură pe cinste. Nu o fi neapărat o lectură de vară, dar atmosfera, ușurința cu care se citește după ce te prinde și toți banii menționați, chiar o să-ți dea senzația de relaxare și măcar pentru câteva ore o să te facă să te gândești "hey, poate și eu aș putea să primesc din senin o astfel de moștenire!".

RECENZIE - Unul dintre noi urmează (Unul dintre noi minte #2) de Karen M. McManus

 

Descriere:

Haide, Bayview, știi că ți-a lipsit asta.

O mulțime de aplicații dedicate bârfelor au răsărit una după alta de la moartea lui Simon, dar în anul care a trecut de când Cei patru din Bayview și-au demonstrat nevinovăția nimeni nu a reușit cu adevărat să învârtă caruselul zvonurilor răutăcioase așa cum o făcea el. Problema este că nimeni nu cunoaște secretele tuturor, cele mai ascunse dintre ele.

Până acum.

De data aceasta nu e o aplicație – este un joc.

Adevăr sau provocare.

Phoebe devine prima țintă. Dacă alegi să nu joci, implicit ai ales Adevăr. Iar al ei se dovedește șocant.

Urmează Maeve, iar ea ar trebui să știe deja – mereu e indicat să alegi Provocare.

Cam pe când Knox e și el luat în vizor, lucrurile au devenit deja periculoase. Provocările sunt mortale, iar Maeve a aflat un lucru important de la Bronwyn în urmă cu un an: nu te poți baza niciodată pe poliție. Nu îți va oferi ajutorul, nu te va proteja.

Simon e de mult ieșit din peisaj, dar altcineva din Liceul Bayview este hotărât să-i ducă moștenirea mai departe. De data asta, cu un set nou de reguli.

RECENZIE:

Sincer finalul ăla m-a făcut să cred că eu n-am cartea cu toate paginile. Căci am terminat capitolul și am dat repede pagina să văd ce urmează și... s-a terminat cartea, nu mai era nimic altceva. Da, am căutat bine și am recitit capitolul ăla de câteva ori. Sper să primesc răspunsuri în volumul următor, căci lucrurile nu pot să rămână așa. Deși tot cred că autoarea putea să ne mai dea măcar un capitol sau câteva firimituri după șocul ăla... 

"Unul dintre noi urmează" este volumul doi din serie, însă poate fi citit și separat dacă vrei. Autoarea are grijă să-ți ofere destule informații dacă nu l-ai citit sau nu vrei să-l citești pe primul, dar și dacă ai făcut-o, dar nu mai ții tot minte. Însă chit că face parte din serie, așa cum menționează și descrierea, acțiunea se concentrează pe alte personaje și cele din primul volum apar ca personaje secundare sau doar se face referire la ele. Deci nu-i neapărat o continuare directă din punct de vedere al personajelor, ci al evenimentelor, și ambele povești există în același univers.

Mi-a plăcut mult și chit că a durat puțin până să mă prindă complet, pot să spun că e plină de acțiune și momente tensionate, personajele ți se arată treptat și ajungi să ții la ei, cu fiecare capitol care trece. Da, toți sunt imperfecți, niciunul nu-i complet bun, și din punctul meu de vedere chiar simți că sunt adolescenți. Și toți se confruntă atât cu probleme personale de tot felul, dar și cu noul joc. Și nimic bun nu urmează când astea se amestecă sau când cineva vrea să se răzbune cu orice preț. 

Eu am citit-o repede și aș recomanda tuturor cărțile lui Karen, fie că fac parte din serie sau nu, și fie că citiți mister sau nu; pentru că se citesc repede, sunt captivante, personajele sunt complexe, iar întorsăturile de situație și dezvăluirile nu dezamăgesc niciodată. Iar povestea e întotdeauna cât se poate de realistă și ai putea crede că se întâmplă în orașul de lângă tine. 

Pentru mine "Unul dintre noi urmează" a fost o continuare pe măsură și acum să văd cât rezist până citesc următorul volum... posibil nu prea mult. 

RECENZIE - Moarte pe Nil de Agatha Christie

 

Descriere:

Linnet Ridgeway a dus până acum o viață ca-n povești. Binecuvântată cu frumusețe, o avere enormă și un soț devotat, are tot ce ți-ai putea dori. Dar, atunci când proaspătul cuplu pleacă într-o croazieră pe Nil, nori de furtună încep să se adune.

Fosta prietenă a lui Linnet, Jacqueline de Bellefort, îi urmărește pretutindeni. Are loc un atentat la viața bogatei moștenitoare, apoi soțul său, Simon Doyle, este împușcat. Linnet are toate motivele să își facă griji... Un pistol, o crimă ciudată, mulți suspecți, o nouă enigmă de rezolvat pentru un pasager neobișnuit: Hercule Poirot.

RECENZIE:

"Moarte pe Nil" mi-a luat mai mult să o citesc decât m-aș fi așteptat și chiar îmi pierdusem speranța în legătură cu ea. Dar măcar în a doua jumătate a poveștii, acțiunea și suspansul au prins elan și și-a revenit cât de cât. 

Iar rezolvarea misterului și dezvăluirea soluției și cum a fost comis totul m-au făcut să-i dau totuși 3 stele. Nu-i o carte rea a lui Christie, însă după ce-am citit peste 20 de cărți de la ea, știu că se poate mai bine. Dar o recomand oricum, fie că ai mai citit sau nu de la ea și știu că altora o să le placă mai mult decât mi-a plăcut mie.

Cred că cel mai mare minus al cărții pentru mine a fost faptul că sunt multe personaje și nu mi-au părut destul de descrise și individualizate cât să nu le confund între ele. Adică ai numele și profesiile lor, însă în rest nu-ți oferă prea multe și în capul meu a fost aproape tot timpul o varză și le-am tot amestecat. Totuși asta e ceva subectiv și poate tu n-o să ai o problemă.

Ce mi-a plăcut totuși e faptul că dacă ești atent, poți reuși să rezolvi misterul și chiar înaintea lui Poirot. Christie îți dă toate indiciile și chiar niște replici vagi sau obiecte banale îți pot arăta drumul dacă știi cum să le interpretezi. Deci la acest aspect față de alte cărți ale ei stă bine și dacă vrei s-o citești zic eu că o să ai parte de un puzzle interesant.

Fie că o citești sau nu în vacanță, "Moarte pe Nil" e o carte bună atât pentru iubitorii de thriller, dar și pentru alții ce vor doar ceva ușor, rapid, atmosferic și care tinde să fie o combinație între o vacanță în Egipt și rezolvarea unei crime. 

RECENZIE - Apartamentul din Paris de Lucy Foley

 Descriere:

Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister.

Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit?

Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit…

RECENZIE:

Am zis că poate asta e cartea ce-o să-mi placă de la autoare și n-o să mai am și eu nimic de zis, însă a fost de fapt cea mai slabă carte a ei, din punctul meu de vedere.

Da, "Apartamentul din Paris" se citește repede și mai ales dacă te prinde stilul autoarei, cu care eu recunosc că am o relație complicată și că în mare mi se pare doar ok și atât. Nu-mi trezește nicio emoție, nu mă impresionează și de cele mai multe ori pune accentul pe lucruri ce nu-s importante sau crează tensiune în jurul lor, doar ca-n frază sau paragraful următor să-ți spună că nu era nimic sau doar i se păruse personajului. Mie personal nu prea-mi plac tehnicile astea ieftine. Și că veni vorba de tehnici, da, sunt și atâtea capitole ce se termină fix în momente ce te fac să-l citești și pe următorul. Și asta nu e rău, în principiu, dar când doar asta face cititorul să continue devine obositor. 

Nu-s foarte multe personaje în carte, doar că felul în care sunt scrise m-au făcut să le confund foarte ușor și pe cele ce nu le-am confundat între ele abia mi le pot imagina. Plus că fiecare reprezintă doar un clișeu și în niciun caz nu mi s-au părut complexe, vii sau care să aibă o voință sau gând care să nu aibă de-a face cu firul narativ și cu ce pot aduce cărții sau cum pot ele să miște povestea înainte. Ceea ce mie nu-mi place și vreau că oamenii cu care petrec 400 de pagini să pară mai mult decât niște marionete și pioni ce trebuie să țopăie pe o tablă.

"Apartamentul din Paris" mi-a plăcut la început, căci ideea deși nu e cea mai originală, mă intriga și voiam să văd cum se termină. Doar că în loc să mă prindă mai tare și să încerc alături de Jess să descopăr ce s-a întâmplat, mai mult m-am încâlcit și până am ajuns la final deja îmi pierdusem curiozitatea. Cartea e scrisă din mai multe perspective și poate o să-ți placă, dar pentru mine s-au citit la fel, scriitura a devenit din ce ce mai dramatică cu fiecare capitol, mai ales spre final, și numai thriller sau mister n-a mai fost.  

N-o să vorbesc despre care-i adevărul și ce s-a întâmplat, dar n-a fost ce m-așteptam eu. Ceea ce-i bine. Însă felul în care a fost executat și prezentat i-a scăzut total din efect și mai că a dat în ridicol, pe când eu zic că trebuia să aibă un ton mai serios. Plus că au fost destule momente ce nu prea aveau logică sau conflicte ce s-au rezolvat prea ușor. 

"Apartamentul din Paris" a fost doar ok și sincer eu nu o recomand. Totuși dă-i o șansă dacă chiar te tentează sau ai auzit păreri bune de la alții. Iar eu nu știu dacă o să mai încerc și alte cărți de la autoare, căci deja după trei m-am convins că nu ne potrivim. 

RECENZIE - O familie aproape normală de Mattias Edvardsson

 

Descriere:

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.

Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?

Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.

Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

RECENZIE:

Mi-au plăcut ideea, intorsaturile de situație și cât de plină de suspsans a fost, dar n-am fost fan al personajelor și al scriiturii. 

Deși are în jur de 500 de pagini, se citește repede, în mare parte e plină de dialog și o să vezi că autorul folosește descriere multă și narațiune doar în anumite momente. Așa că e cartea perfectă de devorat oricând prinzi un pic de liber și până îți dai seama, vei fi citit capitole întregi. Eu de exemplu am început-o azi spre job și-n rest am citit în pauze și când am prins timp. Și au zburat paginile cât ai clipi, deși ca thriller mi s-a părut prea lungă pe alocuri. 

Scrisă din trei perspective te lasă să afli informații la prima mână și să fi alături de personaje în cele mai tensionate, pline de emoție și urâte momente. Și sunt urâte din cauza oamenilor, căci ei înșiși sunt așa, chiar dacă ei cred că fac bine sau intențiile lor sunt nobile, egoiste sau o fac din plictiseală. Care-i și motivația unuia din personaje. 

Personaje care, din punctul meu de vedere au fost multe, iar "datorită" faptului că autorul abia le-a caracterizat și nu s-a străduit să le ofere și alte calități sau descrieri, pe lângă ce loc de muncă au sau cum sunt îmbrăcăți, au părut și mai multe. Și mi s-au părut ușor interschimbabile, iar dacă și-ar fi însușit alte locuri pe parcursul cărții, nu cred c-ar fi făcut mare diferență în cum s-ar fi desfășurat lucrurile sau cum ar fi curs discuțiile. Ceea ce e doar părerea mea și oricine mă poate contrazice și poate să și citească cartea, ca să vadă cu proprii ochi cum e și dacă doar eu am această problemă. 

Și de asta și perspectivele au părut aproape una și aceeași și mi s-a întâmplat să fiu o pagină, două, într-un capitol, până să-mi dau seama că vorbește altcineva și să mă redresez. Deși, teoretic, oamenii pe care-i însoțim n-ar putea fi mai diferiți unul de altul. Și iarăși, asta e pur subiectiv. Și oricât m-a iritat faptul că s-au citit aproape identic, m-am bucurat de unghiurile pe care le oferă și cum fiecare scoate la lumină câte ceva legat de crimă și momentele cheie de dinainte și de după. Care dacă ar fi fost redate altfel poate n-ar fi avut același impact.

Nu mi-a plăcut scriitura și pentru mine a fost monotonă, fără urmă de stil propriu, aproape clinică, și cu unele capitole scrise pur dialog m-am simțit de destule ori citind scenariul unui film și nu un roman. Acum, în funcție de fiecare, o să-ți placă asta mai mult sau mai puțin. Nu pot să zic că m-a deranjat, dar a fost un pic ciudat să citesc astfel de capitole și apoi să urmeze unul plin doar de narațiune și descrieri, printre care se strecuraseră câteva linii de dialog. Nu mi s-a părut echilibrat și chit că nu-i ceva serios am zis că merită menționat.

Așa cum aș menționa și că "O familie aproape normală" pe lângă mister și ce s-a întâmplat cu adevărat, are de-a face, prezintă și discută și subiecte destul de delicate. Și sunt situații sau clipe ce pot să șocheze sau să fie deranjante pentru unii. Fie că vorbim de religie, familie, relațiile dintre oameni, credință, poliție, prietenie, închisoare, școală, legi, dragoste și atracție fizică, și momente prin care nicio persoană nu-și dorește să treacă, dar care se întâmplă... majoritar femeilor și fetelor, dar n-aș spune că alte categorii sunt excluse. Deci aș zice să iei în calcul când sau dacă vrei s-o citești. 

Eu n-am știut, însă nu m-a deranjat destul de mult cât să nu o continui și am reușit să mă distanțez de cuvintele de pe pagină. Însă cu siguranță te pune pe gânduri și chiar dacă n-ai trecut prin oricare din acele momente, tot au efect asupra ta.

 Aș zice că "O familie aproape normală" merită citită și nu doar de iubitorii de mistery și thriller, ci și de alți oameni ce sunt intrigați de idee, de ce se ascunde în spatele familiilor aparent fericite și vieților perfecte, de ce se întâmplă când cineva e acuzat de crimă și mai ales când acuzatul e o femeie, iar victima e bărbat. Și ca și-n viață, adevărul nu e așa de simplu precum ar părea. Ceea ce-am apreciat și nu doar datorită faptului că m-a ținut în priză, ci și pentru că autorul nu s-a sfiit să meargă departe, n-a cosmetizat și chit c-a durut sau a fost inconformabil, pentru personaje, pentru cititor și poate și pentru el, nu s-a oprit. Ceea ce mie mi-a plăcut și depinde de tine dacă vei simți la fel.

Eu voi mai citi de la autor și posibil să-mi iau curând următorul volum din serie, căci îl văzusem la reducere. Chit că din ce-am citit în descriere n-au deloc legătură unul cu altul. Sau așa pare.

RECENZIE - Secretul pacientei de Loreth Anne White

 

Descriere:

Când cadavrul plin de răni al unei femei ieșite la alergat este găsit la baza stâncilor de pe coasta de la marginea unui orășel idilic, vecinii ideali nu mai par dintr-odată chiar atât de ideali.

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși.

Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze.

Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.  

RECENZIE: 

"Secretul pacientei" e o carte ce m-a lăsat cu gură căscată de câteva ori și cred c-a și râs de mine: când reușeam în sfârșit să găsesc un răspuns și crezând c-am rezolvat misterul, dar apoi îmi arăta adevărul și că greșisem. Așa că o luăm de la capăt și mă gândeam "gata, de data asta știu!", doar ca să mai dezvăluie ceva și să-mi arunce de-a valma toate piesele. 

Lăsând deoparte metaforele, cartea asta e foarte bună, m-a prins de la început, nu seamănă deloc cu "Pacienta tăcută", deși titlul seamănă puțin și dacă ar fi să le compar, aș zice că asta chiar e mult mai bună. Deși poveștile și secretele din ele n-ar putea fi mai diferite, atât în ce sunt, dar și din punct de vedere al scriiturii și execuției. Și chiar m-a luat prin surprindere pentru că n-am avut deloc așteptări, descrierea mi-a dat impresia că e doar o altă carte reprezentând o idee ce-am mai citit-o de atâtea ori, deci nimic nou, însă ceva tot m-a făcut să o cumpăr și să o citesc. Și chiar nu regret!

"Secretul pacientei" e scrisă din mai multe perspective și autoarea a știut cum să le scrie ca să îți dea informații doar ca să te ațâțe, să te facă să crezi că știi ce urmează, iar apoi să-ți tragă preșul de sub picioare. Am impresia și că s-a jucat cu câteva motive și întorsături de situație ce sunt de obicei folosite în cărți cu descrieri și idei asemănătoare, știind cu ce așteptări intră cititorii și a avut grijă de fiecare dată să le arate la momentul potrivit că au văzut doar ce a vrut ea și nu adevărul.

Adevăr ce sincer m-a luat prin surprindere și a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu pentru c-ar fi fost ceva drăguț, ci pentru că nu mi-am dat seama oricât m-am străduit, și pentru că amestecat cu alte elemente au făcut povestea asta ceva aproape original și cum n-am mai citit de multă vreme. Iar pentru cineva ce preponderent citește thriller și mistere asta e foarte greu de găsit. 

Și știu că de obicei zic că oamenii din cărțile astea sunt imperfecți sau niciunul nu e bun, dar aici chiar așa e. Niciodată clipă n-am stat și-am zis, în timp ce citeam, că îmi pare rău de cineva și că nu-și merită soarta. Iar singurele persoane ce nu făceau parte din acea categorie nu au fost nici ele prea departe, deși au avut motivele lor. Dar ce spun, toți au motivele lor, unele cu bună intenție, iar alții știu ce fac, le place și vor și mai mult.

"Secretul pacientei" e o poveste bine scrisă, plină de suspans, acțiune, care dă pe afară de dezvăluiri și întorsături de situație, ce oscilează între prezent și trecut și care prin toate perspectivele ce ți le oferă, se joacă cu tine și îți arată ce se întâmplă, la fel de mult pe cât îți ascunde. Și te duce așa cu zăhărelul capitol cu capitol, până când îți dai seama că ai citit jumătate din ea, deși abia ai început-o, iar apoi realizezi că ai prea multe întrebări fără răspuns ca să o lași din mână. 

Cred că-i o carte perfectă pentru aproape oricine, însă mai ales dacă îți plac misterele, dacă îți surâde ideea de comunitate mică, toată lumea știe pe toată lumea și totuși fiecare își ține secretele mai strâns ca paharele cu băutură. Dar și dacă vrei un thriller în care poliția chiar își face treaba... însă poate au și ei secretele și motivele lor. 

Oi fi citit eu "Secretul pacientei" în câteva ore, însă nu-mi va ieși din minte prea curând, atât datorită personajelor bine scrise, complexe și realiste, dar și dezvăluirilor. Chiar nu glumesc când zic că au fost momente când am stat și m-am uitat la pagini, nevenindu-mi să cred ce tocmai am citit! Și poate că nu va avea același efect și pentru tine, dar eu zic s-o încerci, chiar sper să o citești și tare îmi doresc să îți placă. Poate nu la fel de mult, dar tot cred că va fi o lectură pe cinste indiferent unde și când o citești. 

RECENZIE - Radio Silence de Alice Oseman

 

Descriere:

Frances își petrece timpul studiind cu un singur scop: să ajungă la o universitate de elită. Nimic nu-i stă în cale, nici prietenii, nici vreun secret vinovat. 

Dar când îl întâlnește pe Aled, geniul timid din spatele podcastului ei favorit, descoperă o nouă libertate și prietenia adevărată. Așa că nu se mai teme să fie ea însăși. Apoi podcastul devine viral și fragila încredere dintre ei e spulberată. 

La rândul sau, Aled e singur și se luptă cu secrete întunecate. Și doar înfruntându-și temerile, le va putea depăși. Într-o lume hotărâtă să-i reducă la tăcere, Frances și Aled se străduiesc să-și găsească propriile voci pe parcursul unui an care le va schimba viața. 

Oare vor avea curajul să le arate tuturor cine sunt ei cu adevărat?

RECENZIE: 

Pot să număr pe degetele de la o mână cărțile ce de-a lungul anilor m-au atins extrem de mult, în care m-am regăsit și care mi-au rămas în suflet, iar acestea sunt: "Fangirl", "Eliza și monștrii ei", "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului" și "Spune-mi dacă zâmbești". Iar acum c-am citit-o, aș adăuga și "Radio Silence".

O carte ce am avut-o pe TBR de când a apărut și pe care am amânat-o an de an, până am zis că deja e ridicol. Așa că dimineață când am plecat spre muncă am luat-o cu mine și am început s-o citesc. Să spun că m-a prins extrem de repede și că pe tot parcursul ei am fost în poveste și lumea reală a dispărut în jurul meu, iar eu m-am bucurat de fiecare clipă cu personajele și am simțit toate emoțiile alături de ei și față de ei, nici n-ar cuprinde tot ce simt și toate gândurile pe care le am acum. 

Dar știu și că nu e genul de carte ce ar plăcea tuturor, oricât mi-a plăcut mie, și că mulți vor avea o părere diferită, ceea ce-i ok. Dacă te interesează, totuși sper să-i dai o șansă și să nu o lași necitită cât am făcut-o eu. Deși, într-un fel cred și că poate a fost cartea potrivită la momentul potrivit și că, poate, dacă o citeam când am luat-o, poate nu ne-am fi potrivit sau aș fi privit-o cu alți ochi. 

"Radio Silence" e o carte ce nu are neapărat personaje, ci oameni ce trăiesc în paginile ei și pe care ajungi să-i cunoști pe cât de mult te lasă, ceea ce m-a făcut să-i plac și să mă atașez de ei, dar mi-a dat și sentimentul că aș fi putut să-i cunosc și mai mult, dacă autoarea ar fi ales să deschidă ușa un pic mai mult.Și aceste personaje zic eu că reprezintă tot farmecul cărții și dacă nu te înțelegi cu ei, nu prea cred că ai de ce să o citești sau n-o să rămâi cu mare lucru din ea. Desigur că nicio carte nu-i citită degeaba și că poți să citești o carte și să nu îți placă personajele sau să n-ai nimic în comun cu ele și totuși să ai parte de o lectură bună.

 Doar că "Radio Silence" e o poveste ce pentru unii va fi cartea perfectă, iar pentru alții va fi o mulțime de alte lucruri și experiențe. Pentru mine a fost ce m-așteptam, dar și mai mult de atât. Și s-a întâmplat treptat, căci până pe la jumătate nu i-aș fi dat mai mult de 3 stele, iar apoi încet am început să-mi schimb părerea. Și acum când mă uit la ea știu că n-o să mi-o scot din minte prea curând, pentru că au fost momente, replici, emoții, stări ce-s greu de descris dacă nu le trăiești pe propria piele, ce s-au lipit de mine și mi-au trezit o mulțime de emoții, de multe ori chiar contradictorii. 

Însă, pe lângă personaje și emoții și viață și școală și întâmplări și părinți și pasiuni și propriile lumi în care ne-ascundem sau în care invităm doar pe cine vrem, e și despre ce s-a întâmplat. Despre un mister destul de mare sau două. Care odată ce vor fi sparte ca niște baloane de săpun, posibil să zguduie mai tare ca un cutremur viețile tuturor. Și oricât de exagerat ar suna când o zic eu, dacă citești cartea sau ai citit-o, știi că nu e așa departe de adevăr.

Pentru mine "Radio Silence" e o carte ce ar trebui citită de cât mai mulți și sper să o iubească: fie că se regăsesc în ea într-un fel sau altul, fie că vor niște personaje noi de care să se atașeze și să pășească în această lume plină de magie, deși nu-i o carte fantasy, sau pentru simplul fapt că vor o poveste frumoasă, complexă, diversă din toate punctele de vedere și scrisă într-un mod superb, fără să fie obositoare, over the top sau plină de clișee și stereotipuri.

RECENZIE - Să nu mă minți de Freida McFadden

 

Descriere:

Orice ființă umană este capabilă de fapte îngrozitoare dacă este presată suficient să le comită.

Proaspăt căsătoriți, Tricia și Ethan caută casa visurilor lor. Când aceștia vizitează conacul izolat odinioară a aparținut doctoriței Adrienne Hale, o psihiatră renumită care a dispărut cu ani în urmă, o furtună violentă de zăpadă îi blochează în casă, fără nicio șansă de a mai pleca până la încetarea viscolului.

În căutarea unei cărți care să-i alunge plictiseala până la domolirea furtunii, Tricia descoperă o cameră secretă, în care se află înregistrări audio de la fiecare pacient pe care dr. Hale l-a intervievat vreodată. Pe măsură ce ascultă casetele, Tricia descoperă lanțul de evenimente terifiante care au dus la dispariția misterioasă a femeii.

Tânăra ascultă casetele una câte una, până târziu în noapte. Cu fiecare dintre ele, încă o piesă șocantă a puzzle-ului este așezată la locul său, iar rețeaua de minciuni țesută de Adrienne Hale se dezvăluie încet-încet.

Apoi, Tricia ajunge la caseta finală.

Aceea care dezvăluie întregul și înfricoșătorul adevăr.

RECENZIE:

Am citit "Să nu mă minți" în câteva ore și deși nu-mi propusesem asta, n-am putut să o las din mână până nu am terminat-o. Cred că-i cartea perfectă ca să scapi de reading slump, dar și dacă vrei un thriller care te ține în priză, se citește repede, are destule întorsături de situație și o să te țină ghicind până la final. 

Recunosc că am ghicit jumătate din dezvăluiri, însă asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin, căci tot mi s-a părut interesant cum autoarea a pus piesele cap la cap și cum s-a jucat cu așteptările mele, oferind destule indicii, dar și lăsând mult de interpretat și de pus întrebări. 

"Să nu mă minți" e o poveste menită să fie devorată, așa că, zic eu, n-o să acorzi prea multă atenție personajelor sau firului narativ din punct de vedere al credibilității sau cât de complex sunt scrise. Sau și dacă o faci, poate n-o să te deranjeze, prea tare, dacă destule părți sunt greu de crezut sau o să-ți trezească tot felul de întrebări. Momente ce pe mine m-au scos din poveste, pentru că în loc să mă bucur de ea și să fiu surprinsă de dezvăluiri, eram prinsă încercând să-mi dau seama cum s-a ajuns acolo, dacă are sens și cât de posibil ar fi ca așa ceva să se întâmple și să nu dea de bănuit. Ceea ce pentru mine nu a prea mers, dar știu că pentru alții ar fi fix ce caută. Așa că, dacă n-ai citit-o, chiar sunt curioasă cum ți s-ar părea.

Cât despre personaje. la început recunosc c-am fost intrigată și mi-a păsat de ele, treceam cu ei prin toate emoțiile, însă treptat am început să mă detașez. Și nu c-aș fi vrut, ci mai mult a fost un răspuns la ce se întâmplă și cum evoluează povestea, ce decizii iau și ce aflăm despre ei. Ceea ce, desigur, e extrem de subiectiv și ține de fiecare cum o să reacționeze și dacă îi va simpatiza sau nu până la final, sau deloc. 

Mi-a plăcut mult cum e scrisă și faptul că sunt mai multe perspective, iar casetele oferă și ele destul suspans, clipe ce te vor lăsa cu gura căscată sau te vor face să te bucuri când descoperi că ce bănuiai tu s-a adeverit și aveai dreptate. 

Una peste alta, e o lectură bună pentru vară și fie că o citești într-o zi sau în mai multe, eu cred că te va prinde. Și nu, nu cred că trebuie să citești thriller sau mistere în general ca să-ți placă.