RECENZIE - Loveless de Alice Oseman

Descriere:

Când va începe și povestea ei?

Georgia n-a fost niciodată îndrăgostită, nu s-a sărutat cu nimeni, nici măcar n-a făcut o pasiune pentru cineva – dar, fiind o cititoare împătimită de fanfiction romantic, e convinsă că într-o bună zi își va găsi perechea.

Aflată în primul an de facultate, într-un oraș nou departe de casă, Georgia e pregătită să descopere tainele dragostei. Și dat fiind că o are alături pe colega ei de cameră, o fată simpatică și sociabilă, și face parte din Clubul Shakespeare, visul său adolescentin e pe cale să se împlinească.

Dar când planul pe care l-a gândit o îndepărtează de prietenii ei, Georgia se trezește în propria tragi-comedie și începe să se întrebe de ce iubirea pare un lucru atât de simplu pentru alții, dar nu și pentru ea. Cu noile concepte ciudate pe care le aude în jur – asexual, aromantic –, Georgia e mai nesigură ca niciodată de sentimentele ei.

Îi este oare sortit să nu cunoască niciodată dragostea? Sau în tot acest timp s-a aflat pe o pistă greșită?

RECENZIE:

"Loveless" e genul de carte pe care am citit-o în câteva ore, m-a dus cu gândul la o îmbrățișare caldă în care te simți în siguranță și nu vrei să se mai termine, dar în același timp m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri - atât pentru că Georgia e extrem de relatable, dar și pentru că acum câțiva ani ar fi fost interesant să dau peste o astfel de poveste. De ce? Într-o lume care pare că e plină doar de cupluri straight și care vor doar să se distreze și să aibă sex din prima și atât, ar fi fost o nouă perspectiva ce mi-ar fi arătat mie și altora că dacă nu vrei același lucru e ok.

Că e ok să nu vrei să o faci cu cineva curând sau vreodată, că e ok să-ți placă de cineva și totuși să ai doar o conexiune emoțională sau intelectuală. Că e ok să nu simți nimic pentru nimeni, că e ok să-ți placă ideea de a fi într-o relație sau cu cineva, în orice fel, și totuși în realitate să fie ultimul lucru pe lista ta de priorități. Că e ok să fi nesigur legat de cum te simți, cine îți place, în ce fel și să continui să-ți pui întrebări, să te (re)descoperi și să-ți găsești drumul, chit că teoretic unde erai părea bine ieri sau acum două luni sau 4 ani. Că e ok să fi entuziasmat de ceva sau cineva și după ce încerci nu e ce voiai. Că e ok să greșești și să rănești pe cineva fără să vrei și că toți avem sentimente și nimeni nu e perfect. Și că e ok să fi trist și să plângi și să râzi și să o iei de la capăt și să-ti oferi spațiu și timp să respiri și să o iei de la zero sau să mergi în continuare pe orice drum vrei. Atâta timp cât tu vrei și nu altcineva, indiferent cine e acel cineva sau ceva.

Știu că "Loveless" e o carte pentru adolescenți, dar cred că oricine poate să o citească și să rămână cu ceva din ea. Fie că personajele îți vor aminti cum erai acum câțiva ani, fie îți amintesc de cineva ori prin simplul fapt că pentru câteva ore vezi lumea și oamenii din perspectiva cuiva care poate e diferit de tine din toate punctele de vedere. Cred că "Loveless" e ceva din care atât cei care se regăsesc, dar și cei care n-au nimic în comun cu ea, pot să "câștige" ceva - chiar și să fie doar o simplă carte bună, relaxantă și fun.

Însă pentru mine "Loveless" o carte ce mi-a amintit de propria mea călătorie, de momentele când aveam întrebări și nu eram sigură ce vreau și cum sunt, ce sunt, unde mă încadrez în raport cu prietenii mei, familia, societatea, dacă trebuie sau nu să urmez "pașii" și să bifez cine știe ce liste sau dacă pot fi doar eu, cum simt eu și cum mi-e bine. În final pot spune c-am ales-o pe ultima și oarecum cred că m-am găsit. Sigur, încă am întrebări și evoluez zi de zi cum facem toți. Suntem oameni și nimeni nu rămâne neschimbat, chit că nu-s schimbări extreme sau foarte mari. Dar nu tot cele mici au cel mai mare efect?

Dar mi-a amintit și de oameni pe care i-am cunoscut, discuții ce le-am auzit sau în care am participat, experiențe cu care n-am avut de-a face, dar care știu că au ajuns să fie importante în viața cuiva. Și mi-a amintit și că o poveste poate fi frumoasă și memorabilă și amuzantă și o furtună de sentimente fără să aibă un fir narativ palpitant și acțiune și twists. O poveste ce e ca o felie de viață și atât.

"Loveless" e o carte pe care o citești dacă vrei și posibil să-ți placă sau nu. N-aș citi-o pentru plot sau scriitură, ci pentru oameni, discuții, relații, familie și prietenie, așteptări, nervi, nesiguranțe, întrebări, speranță, the perfect imperfect life, și faptul că nu e important ce ești sau cum ești sau cum se numește, ci cum ți-e ție bine.

4/5

RECENZIE - Fiica Zeiței Lunii (Regatul Celest #1) de Sue Lynn Tan

Descriere:

Un roman fantasy inspirat de legenda zeiței chineze a lunii, Chang’e, în care o tânără își descoperă curajul, puterea și menirea, în încercarea de a-și salva mama de cel mai puternic nemuritor al tarâmului.

Xingyin și-a petrecut întreaga viață pe lună, ascunsă de ochii temutului Împărat Celest, care i-a exilat mama pentru furtul Elixirului Nemuririi. Însă, când magia îi scapă de sub control, tânăra este nevoită să fugă de acasă și să supraviețuiască de una singură în Regatul Celest, un ținut plin de minuni și secrete.

Ascunzându-și identitatea, Xingyin se infiltrează în Palatul de Jad și devine tovarășa de studii a prințului Liwei, fiul dușmanului ei de moarte, atrăgând totodată și atenția căpitanului Wenzhi, unul dintre cei mai tineri și mai apreciați războinici ai Regatului Celest.

Antrenamentele și studiile intense o ajută să mânuiască arcul cu o precizie letală și să învețe tainele magiei elementare, dar, pentru a-și elibera mama, Xingyin trebuie să vâneze creaturi legendare, să înfrunte dușmani necruțători și să-și protejeze inima cu orice preț.

Iar când o formă interzisă de magie amenință viitorul Regatului Celest, Xingyin va trebui să aleagă între sacrificarea celor dragi și cufundarea tarâmului în haos.

Fiica Zeiței Lunii îmbină poveștile pasionale de dragoste și legendele într-o aventură captivantă despre familie, datorie, onoare și speranță.

RECENZIE:

Cred că-s singurul om care a citit cartea asta și nu i-a plăcut în niciun fel. Și chiar am încercat, căci am terminat-o.

"Fiica Zeiței Lunii" e una din cărțile ce a fost, și încă e, peste tot online, mai ales datorită edițiilor speciale și coperții. Însă am văzut și că mulți au citit-o și le-a plăcut, așa că mă gândeam că o să-mi placă și mie măcar puțin. Mare greșeală. 

Primele capitole au fost ok, dar apoi treptat m-am pierdut interesul și entuziasmul, iar dezamăgirea și-a făcut loc. Nu-mi pare rău că am citit-o, ci îmi pare rău că am citit-o sperând că va fi bună și așteptând povestea aia de care toată lumea vorbea și care are majoritar 5⭐️ și e preferata multora. Eu n-am găsit-o și mă întreb acum dacă sunt eu ori cartea n-a fost pentru mine. Și poate e cazul.

Aș zice să o citiți și să vă faceți singuri o părere. Poate personajele ce mie mi s-au părut beyond cliche o să vi se pară bine scrise, poate firul narativ vă va prinde, poate scriitura va fi ceva proaspăt și magic pentru voi. Poate lumea va fi frumoasă și vie și veți devora paginile. Măcar să fiu eu singurul om care a citit-o și mi s-a părut printre cele mai slabe citite anul ăsta.

2/5

RECENZIE - Sanatoriul (Detective Elin Warner #1) de Sarah Pearse

 Descriere:

La început, n-o să vrei să pleci. apoi, n-o să mai poți.

Le Sommet stă ascuns într-o pădure pe coastele Alpilor. Este un sanatoriu abandonat transformat recent într-un hotel de cinci stele. Și e ultimul loc în care Elin Warner ar avea chef să vină. Dar, când fratele ei o cheamă la petrecerea lui de logodnă, nu poate să nu accepte. Mai ales că tocmai și-a luat o pauză de la slujba ei de detectiv.

Însă, ceva nu e în regulă în hotelul care îi dă fiori lui Elin din clipa în care îi trece pragul. Iar când logodnica fratelui său dispare fără urmă în timpul unei furtuni puternice care izolează Le Sommet de restul lumii, Elin înțelege că trebuie să se folosească de tot ce știe pentru a evita o tragedie.

RECENZIE:

Recunosc c-am vrut să citesc "Sanatoriul" pentru că de când am văzut-o prima dată mi-a rămas titlul în minte. Uitasem și descrierea și coperta, dar titlul tot acolo era. Așa că-n final am pus mâna pe ea și apoi am petrecut noi câteva ore împreună. 

Primul lucru ce mi-a plăcut la carte a fost că are capitole scurte și se citesc extrem de repede. Limbajul e și el simplist și până știi ce se întâmplă ai citit 80 de pagini. Îmi amintesc că la un punct mi-am zis "mă opresc după capitolul ăsta", însă următorul avea doar o pagină, apoi au fost două pagini și... 7 capitole mai târziu tot n-o pusesem jos. Așa că dacă-ți place genul acesta de carte, "Sanatoriul" e perfectă pentru tine. Dacă nu-ți place, nu știu dacă o să meargă. 

Eu aș fi vrut mai multă descriere pe alocuri sau capitole mai lungi or să simt că petrecem mai mult timp cu anumite personaje or aflăm mai multe. Sau să nu pară că totul se mișcă pe repede înainte tot timpul. Din cauza asta nu m-am atașat de niciun personaj; mi s-au părut toate extrem de ușor de uitat și abia schițate sau făcute să servească acel rol și atât.

"Sanatoriul" a fost o poveste atmosferică și mi-a plăcut cum îți dă senzația că tu chiar ești acolo și ai de-a face cu frigul, cu clădirea, cu toți acei oameni, încercând să rezolvi misterul și să rămâi în viață. Mi-a plăcut și faptul că îți dă de gândit, atât din punct de vedere al indiciilor și investigației, dar și al alegerilor făcute de cei implicați sau al trecutului clădirii și stadiul în care se află acum.

O să citesc următorul volum? Sigur! Și vom vedea dacă-mi va plăcea mai mult sau mai puțîn. Abia aștept! 

Acum mă gândesc dacă eu aș merge într-un asemenea loc în vacanță. Nu neapărat un sanatoriu, dar un loc mai "creepy". Voi ați merge?

3/5

RECENZIE - Toate fetele dispărute de Megan Miranda

 Descriere:

Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta.

Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu.

În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

RECENZIE:

"Toate fetele dispărute" a fost genul de thriller care m-a făcut să vreau să ghicesc ce s-a întâmplat înainte să-mi fie servit totul pe tavă. Am aflat? Parțial. Mi-a părut rău când am descoperit adevărul? Chiar deloc.

De când citesc thrillers am auzit menționat numele lui Megan Miranda și nu citisem nimic de la ea încă. Apoi am pus mâna pe acesta, când am fost să-mi iau Ultimul oaspete și n-am găsit-o. Iar azi am citit-o în câteva ore, deși îmi propusesem doar să o încep și să văd cum mi se pare. Dar cam așa se întâmplă de fiecare dată... foarte rar citesc doar puțîn dintr-o carte. (dacă-mi place, desigur) 

Mi s-a părut interesant modul în care e scrisă "Toate fetele dispărute" și aș zice că a făcut ca totul să aibă un impact mai mare și la final să-ți dea impresia că aproape totul "comes full circle" și toate datoriile sunt plătite. Poate pentru unii o să pară că e un thriler ca toate celelalte și poate așa este, dar mie mi-a plăcut și chiar m-am distrat urmărind firul acțiunii și încercările personajelor de a descurca ițele, de a-și amintii lucruri și mai ales de a se uita în oglindă sau în sufletul/mintea lor - căci acolo se aflau multe răspunsuri, însă cineva trebuia și să fie pregătit să caute și să le scoată la lumină. 

Deși sunt multe personaje în poveste nu mi s-a părut greu să le rețin și am considerat că nimeni n-a fost de umplutură, și chiar dacă unele au fost mai mult stereotipuri, nu m-a deranjat prea tare. Mai ales că autoarea te ține în priză cu alte lucruri: cum ar fi paralela dintre cele două cazuri, problemele pe care le are Nic, toată drama și secretele celor din Cooley Ridge și din jurul ei, descrierile vibrante, întorsăturile de situație și indiciile ce par să ducă undeva.

"Toate fetele dispărute" nu-i o lectură scurtă ca număr de pagini, dar eu am devorat-o imediat și mă declar satisfăcută. Cu siguranță o să mai citesc de la autoare și sper ca următoarele să fie și mai bune. Sper să vă placă și vouă, iar dacă ați citit-o deja (sau alte romane ale ei) poate-mi ziceți cum vi s-a părut. : )

N-aș zice că trebuie să fii fan thriller sau să citești povești polițiste ca să-ți placă și nu e nici sângeroasă cât să te țină departe. Dacă ești fan secrete sau drame și mai ales când au loc în comunități restrânse, atunci cartea asta e pentru tine. Scriitura e simplistă, te prinde imediat, capitolele sunt scurte și până știi ce se întâmplă... deja ai citit un sfert din ea. Iar dacă n-ai mai citit thrillers până acum și vrei să încerci, asta cu siguranță e un bun început.  

4/5

RECENZIE - Dragostea n-a murit de Ashley Poston

 Descriere:

Florence Day, ghostwriter-ul uneia dintre cele mai prolifice autoare de romane de dragoste din industria de gen, are o mare problemă: după despărțirea traumatică de iubitul ei, nu mai crede în dragoste. Da, romantismul e ca și mort pentru ea.

Atunci când noul ei redactor, un bărbat înalt, impunător și nemaipomenit de chipeș, refuză să-i prelungească termenul-limită de predare a romanului la care ea tocmai lucrează, Florence se pregătește să-și ia adio de la cariera de scriitoare. Însă apoi un apel telefonic – pe care n-ar fi vrut să-l primească vreodată – o silește să se întoarcă acasă pentru prima oară în zece ani, ca să-și ajute familia să îl înmormânteze pe iubitul ei tată.

Vreme de un deceniu, Florence a stat departe de orășelul natal, în care nu s-a simțit niciodată înțeleasă. Chiar dacă i-au lipsit farmecul nopților calde din Sud, rudele ei excentrice, dar iubitoare, precum și afacerea de pompe funebre a familiei, ea nici acum nu se poate hotărî să rămână în căminul pe care l-a părăsit cândva. Deși tatăl ei s-a dus, atmosfera din trecut a rămas neschimbată, fapt care îi displace profund lui Florence.

Asta, până când descoperă o fantomă care o așteaptă în pragul casei funerare, un bărbat la fel de impunător și de scandalos de chipeș ca întotdeauna și care, pe deasupra, e la fel de nedumerit ca și ea în legătură cu motivul prezenței lui acolo.

Da, pentru Florence nu încape îndoială că romantismul e mort și îngropat... dar la fel e și noul ei redactor, iar treburile pe care el n-a reușit să și le ducă la bun sfârșit în viața pământească o vor face să reconsidere tot ceea ce a știut până acum despre poveștile de dragoste.

RECENZIE:

Sincer n-așteptăm nimic de la cartea asta, dar nu m-a dezamăgit. Acum că am citit-o și mi-a plăcut, chiar mă întreb de ce n-am auzit mai mult despre ea ori poate n-am fost eu atentă.

"Dragostea n-a murit" e un roman ce l-am citit foarte repede și nu fiindcă intenționam, ci așa a fost ea. Deși pare o carte tristă și grea, care te va face să plângi continuu, eu zic că e ca o îmbrățișare și doar îți arată că oricât de rău ar fi o să iasă soarele și până la urmă orice final e defapt un început. 

Nu neg faptul că e o carte plină de emoții și de situații care o să te pună pe gânduri, însă sunt și destule alte momente amuzante, clipe de respiro, iubire, prietenie, familie și fiecare cu sine însuși, ascunse printre pagini, care fac totul mai agreabil și mai ușor. Ah, și dacă vă place și dark humor atunci o să fie și mai bine, căci e plină de așa ceva.

Aș spune că "Dragostea n-a murit" e o poveste de dragoste, atât cât e și o poveste despre cineva care încearcă să-și reintre în ritm și să regăsească acea parte din ea, dar și o poveste despre familie, despre cum ne vedem noi și cum ne văd alții și cât de mult contează asta sau ne interesează. E și despre fantome, plimbări noaptea, scris, o afacere de familie puțin mai neobișnuită, prietenie și un happy ending garantat.

"Dragostea n-a murit" e un roman ce merge citit de oricine și oricând, iar dacă tot se apropie vara, cred c-ar fi povestea perfectă de citit în vacanță, indiferent unde mergi. Căci scriitura e plăcută, personajele sunt simpatice și fiecare e foarte bine creionat, iar emoțiile de tot felul te poartă într-o aventură dublă pe cinste: atât alături de Florence și ceilalți, dar și-n interiorul sufletului tău.

4/5

RECENZIE - Toți cei din familia mea au ucis pe cineva de Benjamin Stevenson

 Descriere:

Mă îngrozea reuniunea familiei Cunningham încă dinainte de prima crimă. Dinainte să ne înzăpezim în stațiunea montană.

Ideea e că în familia Cunningham nu ne prea înțelegem între noi. N-avem decât un singur lucru în comun: toți am ucis pe câte cineva.

Fratele meu, sora mea vitregă, soția mea, tata, mama, cumnata mea, unchiul meu, tatăl meu vitreg, mătușa mea. Chiar și eu.

Când e găsit în zăpadă primul cadavru, e clar că doar un Cunningham ar fi putut comite crima — și eu trebuie să dovedesc.

În familia mea sunt mulți criminali. Dar un singur ucigaș…

RECENZIE:

Recunosc că prima dată când am văzut titlul m-am gândit c-ar putea fi o carte foarte sângeroasă și cu multe întorsături, dar apoi am citit descrierea și m-a dus mai mult cu gândul la ceva ce nu se ia în serios sau la un film pe care poți să-l vezi, poți să nu fii atent și la final tot simți că n-ai pierdut nimic. 

Și am avut dreptate. "Toți cei din familia mea au ucis pe cineva" e mai mult o glumă de thriller și nici nu încearcă să ascundă asta, zic eu. Tonul autorului, personajele, modul în care evoluează lucrurile, dezvăluirile și chiar și finalul, îți spun că dacă voiai un thriller serios, dark, care chiar e ce trebuie, atunci nu asta e cartea pentru tine. Asta e un roman ce e mai mult un fel de parodie sau "hai să vedem cât de ridicol poate să devină până și pentru ficțiune e prea de tot!". 

Și singurul avantaj al cărții ăsteia e că se citește foarte repede, scriitura curge, capitolele sunt scurte și chit că nu poți să o iei în serios, vrei să știi ce se întâmplă, cum se termină, care-i următorul personaj despre care aflăm ceva. Aș zice că-i o carte bună dacă vrei să ieși din reading slump sau pur și simplu te atrage. Dar nu-ți face speranțe prea mari, ok? Ori poate ție chiar o să-ți placă și o să zici că e chiar o poveste bună, de neuitat și care chiar a reușit să facă ceva original.

Eu aș spune că și dacă citești doar titlul și nu întreaga carte, n-ai pierdut nimic. Pentru că eu, acum după 480 de pagini tot ce-am înțeles e că da, toți din familie au ucis pe cineva. Și că au fost în vacanță și un criminal era printre ei. Și au aflat în final cine e și de ce-a făcut-o. Și da, Ern a reușit să rezolve misterul. 

Nu regret c-am citit-o, dar și dacă n-o citeam, nu pierdeam nimic. Nu mă rodea curiozitatea și poate, în capul meu aș fi reușit să-mi imaginez o poveste mai bună ca asta. Mi s-a părut chiar prea de tot la un punct; cum ziceam mai sus au fost și momente în care a devenit atât de ridicol, încât mă gândeam dacă e ok. Adică, da, știi că e ficțiune când citești ceva, dar până și aia trebuie să aibă un dram de logică și credibilitate, nu? Nu, în cazul asta nu prea există așa ceva. Ceea ce mie nu pot să zic că mi-a plăcut și aș numi romanul asta mai mult o dark comedy și aia destul de proastă, și nu un mister. 

So, dacă nu iei cartea asta absolut deloc în serios, eu zic c-o să-ți placă. Poate e și amuzantă, eu doar mi-am dat ochii peste cap - la ce s-a întâmplat, la toate personajele ce-au fost acolo să întrupeze toate clișeele posibile, la paragrafele enorme pline de descrieri inutile, la "șocantele" întorsături de situație, etc. Dacă încerci să o vezi ca pe un thriller și vrei să crezi că e ceva minunat, extraordinar și care promite marea cu sarea... atunci îmi pare rău pentru tine. Căci din punctul meu de vedere și dacă o iei ca pe o comedie sau ceva ce încearcă să fie "altfel" și să se distanțeze de thrillers, însă în același timp se folosește de ele și elementele lor, dar în cel mai stupid și ridicol mod posibil, tot nu e cine știe ce.

Pierzi ceva dacă o citești? În afară de timp nu cred. Ah, și de banii pe care i-ai dat pe ea probabil. Dar cam târziu pentru asta, nu.

2/5

RECENZIE - Hoțul de Praf de Stele (Marea de nisip #1) de Chelsea Abdullah

 Descriere:

Loulie al-Nazari este Negustoreasa de la Miezul Nopții și, împreună cu ajutorul gărzii ei de corp, un djinn enigmatic, caută și vinde obiecte magice interzise. Când salvează viața unui prinț, Loulie atrage atenția sultanului, care o șantajează să găsească o lampă străveche, înzestrată cu puterea de a renaște natura pe pământul sterp – cu prețul sacrificării tuturor djinnilor.

Având de ales între a se supune și a fi executată, Loulie pornește în căutarea artefactului însoțită de garda ei de corp, de fiul cel mai mare al sultanului și de o hoață necruțătoare. De-a lungul călătoriei, cei patru trebuie să supraviețuiască atacurilor ghoulilor, să fie mai vicleni decât o regină-djinn răzbunătoare și să înfrunte un asasin nemilos din trecutul negustoresei.

Iar într-o lume în care nu există o diferență între poveste și realitate, iluzie și adevăr, Loulie va descoperi că totul – dușmanul ei, magia ei, chiar și propriul trecut – este înșelător și că trebuie să decidă cine vrea să fie în acest viitor imprevizibil și plin de primejdii.

RECENZIE:

N-aveam deloc așteptări de la cartea asta, dar trebuie să recunosc că datorită coperții și descrierii mi-am imaginat o poveste care o să mă dea pe spate, personaje complexe, o lume bogată și care o să mă vrăjească, tot felul de creaturi interesante, comori, o excursie fabuloasă prin palat, deșert și o mulțime de întorsături de situație. Și aș minți dacă aș spune că aceste ingrediente n-au fost în carte, oarecum.

Pentru mine "Hoțul de Praf de Stele" a fost bună și m-a ținut lipită de pagini cam până la jumătatea cărții, iar apoi încet, încet am început să mă pierd și în loc să crească intensitatea și să mă facă și mai curioasă, am început să simt că înaintez prin nisip, cu picioarele goale, sub o căldură ce mă moleșește și aș putea să renunț din a ajunge la final și nu aș pierde nimic. Ceea ce mie nu-mi place. Vreau ca o carte să tragă de mine! Să mă facă să stau până noaptea târziu ori să fie primul lucru pe că vreau să pun mâna când mă trezesc. Și totuși am putut sta două zile fără ca măcar să mă uit spre ea... ceea ce poate pentru alții nu-i o problemă, dar eu sunt obișnuită să termin o carte în maxim o zi sau să mă gândesc "doamne, abia aștept să mă întorc la ea." Pe când cu asta, în ultima parte, tot ce-am gândit a fost "doamne, cât mai e până se termină?".

Scriitura mi s-a părut greu de urmărit în multe locuri, nu mi-a transmis absolut nimic, personajele mi s-au părut simpliste și mai mult niște clișee și nu oameni care chiar aveau o viață și substanță în lumea asta imaginară. Mi se pare aiurea să citesc scene de acțiune sau să fiu în mijlocul unei bătălii, al unei trădări, în cele mai frumoase locuri din deșert, și tot ce pot să mă gândesc e "doamne cât e de plictisitor" și să-mi pară rău că nu-mi place. De parcă ar fi vina mea.

Și poate e. Căci da, "Hoțul de Praf de Stele" mie nu mi-a plăcut deloc și n-o să mai citesc următoarele volume. Dar aș zice că poate n-a fost o carte pentru mine și poate ție sau altcuiva o să-i placă. Poate dacă o citeam acum câțiva ani mi s-ar fi părut altfel or poate genul ăsta de povești sau mod de scriere nu-i genul meu. Fiindcă ideea de djinni mi s-a părut interesantă, faptul că suntem în deșert, toată partea cu magia și obiectele interzise, deghizarile, furișatul, fiecare cu planurile lui și căutarea artefactului și a orașului, m-au intrigat și sunt elemente ce mă atrag la o poveste. Însă în cazul asta, deși ele au fost acolo, nu a funcționat. 

Sunt dezamăgită și tristă că nu mi-a plăcut și că mai ales am luat-o de cum a apărut. Însă nu pot să zic n-o încerca, stai departe de ea sau nu e pentru tine. Căci poate o să fiu singură persoană căreia i-a displăcut și majoritatea vor descoperi acea carte care-i va purta spre o aventură pe cinste, plină de bunătăți și de personaje ce vor ajunge noile lor preferate. 

Spuneam că jumătate din carte mi-a plăcut și am continuat să o citesc, am citit ~300 pagini sperând că o să-și revină și că poate doar îmi ia ceva să mă obișnuiesc cu povestea or poate doar partea aia nu-mi place. Dar n-a fost să fie. Asta e. Nu toate cărțile sunt pentru toată lumea și oricât am încercat asta nu-i pentru mine. Păcat. Acum pot doar să sper că altcineva o să o citească și o să zică "da, a fost fix cum voiam eu și e o lectură pe cinste!". Ceea ce sper să vi se întâmple vouă. 

2/5

RECENZIE - Ipoteza iubirii de Ali Hazelwood

 Descriere:

Olive Smith este în anul al treilea de doctorat la Universitatea Stanford și nu crede în relațiile romantice de durată. Dar prietena ei cea mai bună este convinsă de importanța iubirii, așa că, pentru a o convinge pe Anh că se întâlnește cu cineva și că este pe drumul cel bun pentru a fi fericită până la adânci bătrâneți, Olive trebuie să ia o hotărâre. Oamenii de știință au nevoie de dovezi. Așadar, ca orice biolog care se respectă, Olive intră în panică și se sărută cu primul bărbat pe care îl vede.

Acel bărbat este nimeni altul decât Adam Carlsen, un tânăr profesor în vogă și un mârlan bine-cunoscut. Tocmai de aceea, Olive este de-a dreptul uluită când tiranul laboratorului de la Stanford acceptă să intre în joc și să fie iubitul ei fals. Dar când o mare conferință științifică o ia razna, turnând acid peste cariera lui Olive, Adam o surprinde din nou cu sprijinul său de neclintit și cu un abdomen ca de piatră... cu pătrățele și tot tacâmul.

Dintr-odată, micul lor experiment se apropie periculos de mult de combustie. Iar Olive descoperă că singurul lucru mai complicat decât o ipoteză despre iubire este să-și pună propria inimă sub microscop.

RECENZIE:

Am dat cinci stele la doar două cărți romance, din ce-mi amintesc, și asta nu-i una din acelea. Însă șansele ca asta să devină una din preferatele mele erau aproape inexistente. De ce? Pentru că citesc romance foarte rar și extrem de rar se dovedește a fi ceva pe placul meu. Adică mai mult decât ok, tolerabil și care nu mă face să râd sau să vreau am o discuție cu personajele (mai ales personajul feminin) legat de cum se poartă și ce-o fi în capul ei.

Dar "Ipoteza iubirii" n-a fost așa de rea, iar Olive, deși nu-i un personaj pe gustul meu, n-a fost imposibilă. De fapt, spre final chiar ajunsese să-mi placă dea ea și reușisem să o înțeleg. Cât despre Adam... sincer, cred că m-am înțeles mai bine cu el. Și nu pentru că era înalt, frumos, misterios și ce cuvinte mai folosește lumea ca să-l caracterizeze. Ci pentru că mi s-a părut mai realist, sincer, și matur față de Olive, iar felul în care el vedea relațiile, viața și chiar și școala, mi s-au părut mai apropiate de viziunea mea. 

Aș zice că romanul ăsta e potrivit pentru cei care chiar sunt fani romance sau vor cărți care să-i facă să râdă ori să le dea sentimentul ăla de warm/fuzzy inside sau pur și simplu vor o lectură ușoară și o combinație între o poveste de dragoste, comedie, puțină dramă la nivel academic și cam ce se întâmplă când săruți pe cineva random, ce se dovedește a fi un profesor extrem de faimos din campus... 

Poate că "Ipoteza iubirii" n-a devenit noua mea favorită în materie de romance, dar m-am relaxat preț de câteva ore și nu-mi pare rău c-am citit-o. Înțeleg de ce-i preferata multora și chiar apreciez câte chestii a reușit autoarea să îndese între pagini, de la relații de tot felul, destule personaje, ambiții și încercări, până la momente mici, conflicte și dezvăluiri.

Plus că mi-a plăcut tare mult că povestea se desfășoară într-un cadru diferit față de alte povești de dragoste și că, deși fiecare urmărește să se îndrăgostească, încearcă să-și atingă țelul. Și că nimeni, mai ales personajele feminine, nu-și pierd capul, și/sau nu-și schimbă întreaga personalitate, odată ce apare prințul în peisaj or se află în preajma lui or într-o relație cu el. În același timp, atât Adam cât și majoritatea bărbaților din roman, au fost destul de ok și chiar n-am ce să le reproșez.

Mă gândesc că dacă citești romance probabil ai citit-o deja, iar dacă nu, probabil o ai pe listă. Dacă nu citești romance și vrei să o încerci, poate o să-ți placă. Comparativ cu altele, chiar nu cred că-i așa rea.

4/5

RECENZIE - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney

 

Descriere:

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit?

Crezi că o cunoști? Mai gândește-te… 

Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele.

Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție.

La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale — din hârtie, bumbac, lut, tinichea — și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească.

Până acum.

Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

RECENZIE:

"Piatră, hârtie, foarfecă" a fost o carte ce am citit-o aproape pe nerăsuflate. Atât pentru că m-a intrigat, dar și pentru că modul în care e scrisă a fost foarte interesant.

Mi-a plăcut mult cum scrisorile adaugă la poveste și oferă informații suplimentare, dar te lasă și să vezi personajele într-o altă lumină și alt moment al vieții lor. 

În același timp, am fost plăcut surprinsă să văd că nu e scrisă doar dintr-o perspectivă și jocul de a ghici cine e vinovatul sau ce se va întâmplă a devenit și mai palpitant.

Recunosc că unele chestii le-am văzut venind, însă altele au fost o surpriză și un șoc. După unele întorsături și dezvăluiri chiar a trebuit să fac o pauză și să procesez ce tocmai s-a întâmplat, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.

Deși a fost thriller, a avut și câteva replici ce mie mi s-au părut amuzante și asta a adăugat enjoyment-ului.Personajele au fost și ele realist conturate și imperfecte, cât să-mi dea impresia că așa ceva s-ar putea întâmplă în viața de zi cu zi și nu știu dacă asta mă bucură sau nu. :)) Iar finalul chiar a fost ceva ce n-o să uit prea curând!

Sincer, dacă citiți thrillers eu zic că asta ar fi o lectură pe cinste, mai ales dacă de obicei ghiciți cam ce urmează.

Însă și dacă nu citiți, poate fi ceva rapid, scurt și care vă ține în priză, o poveste nu neapărat sângeroasă și cu o scriitură atmosferică, plină de emoție și care îți arată că trecutul nu stă niciodată în urmă.

4/5

RECENZIE - Mexican Gothic de Silvia Moreno-Garcia

 Descriere:

După ce primește o scrisoare tulburătoare în care verișoara ei o imploră să o salveze de la moarte, Noemí Taboada pleacă spre Locul Înalt, reședința acesteia dintr-o zonă rurală a Mexicului. Deși nu pare, nici pe departe, o luptătoare neînfricată (e foarte elegantă și nu s-ar încumeta să apară nicăieri fără o rochie șic și fară rujul său marca Elizabeth Arden), Noemí nu duce deloc lipsă de curaj, nelăsându-se îngrozită nici măcar de coșmarurile sale îngrozitoare. Așa că nu se sperie nici când descoperă că Locul Înalt ascunde multe secrete întunecate, căci verișoara ei s-a căsătorit cu terifiant de charismaticul moștenitor al unui fost imperiu în domeniul mineritului, din a cărui istorie de familie nu lipsesc episoadele de o violență nebună. Noemí se trezește prinsă în ghearele fascinației și groazei într-o casă imensă bântuită de fantomele trecutului. 

RECENZIE:

"Mexican Gothic" e una din cărțile de care auzi și dacă nu ești cititor înrăit și la un moment dat oriunde te uitai, dădeai cu ochii de copertă sau numele ieșea din gura tuturor. Și-am tot zis că o citesc, atât pentru asta, cât și pentru că mă intriga, iar coperta e tentantă și ea și chiar îți rămâne în minte mai tare că titlul sau ideea poveștii.

Pot să zic că înțeleg de ce mulți au iubit cartea asta și au fost impresionați, dar în același timp mi se pare că e una din poveștile alea populare și cam atât. Nu m-a dat pe spate și acum c-am terminat-o de câteva ore, am și început să uit din ea. Ceea ce pentru mine zice destule despre o carte și cât bună a fost. Nu spun că a fost rea sau că m-a dezamăgit, dar pentru un roman despre care auzi doar laude, din toate direcțiile, a fost o carte bună și cam atât.

"Mexican Gothic" e un roman atmosferic și mi s-au părut extrem de vii toate locurile descrise și prin care am umblat, de la casă și până la locurile din jur, până în sat, dar și secretele și ce se întâmplă cu adevărat; odată ce aflăm mai multe și ne trezim chiar băgați în ele până peste cap. 

Personajele au fost și ele destul de bine creionate și chit că sunt multe, poate mai multe decât m-așteptam, am reușit să nu mă încurc în ele și să observ o evoluție/involuție a lor pe parcursul capitolelor. 

Însă "Mexican Gothic"pentru mine a avut și un mare minus. Nu știu dacă e povestea în sine sau scriitura or poate stilul autoarei, dar n-am simțit absolut nimic cât am citit; fie c-am fost intrigată, citeam o scenă supposedly de groază, cineva pățea ceva sau chiar și-n momentele când casa dădea tot ce putea. Cred că o carte bună ar trebui să invoce o emoție, ceva, chiar și un pic și nu să citești acolo așa neutru și apoi să mergi mai departe. Dar știu că asta e ceva subiectiv so, poate-i doar cazul meu.

Aș spune că "Mexican Gothic" e romanul perfect atât pentru cineva care devorează thriller-e, dar și pentru pasionații de horror sau povești puțin mai înfricoșătoare ori cu elemente... anormale. Mi s-a părut foarte interesantă combinația și Silvia Moreno-Garcia a reușit să țeasă un fir narativ ce m-a ținut lipită de pagini, de la prima și până la ultima, tot încercând să ghicesc ce se întâmplă și dacă Noemí chiar va câștiga. Nu pot să spun că i-am dat mari speranțe la început, însă mă bucur să văd că m-am înșelat și că sub toate acele rochii și ruj, se ascundea și un miez mai tare.

Asta a fost prima carte de la autoare, însă cu siguranță nu va fi ultima.

3/5

RECENZIE - Fecioarele de Alex Michaelides

Descriere:

Edward Fosca e un ucigaș. În privința asta, Mariana n-are nicio îndoială. Dar Fosca e intangibil. Profesor de tragedie greacă la Cambridge, chipeș și charismatic, este adorat de colaboratori și de studenți deopotrivă – mai cu seamă de membrele unei societăți secrete cunoscute drept Fecioarele.

Mariana Andros este o psihoterapeută strălucită, dar aflată la limita echilibrului interior, care devine obsedată de grupul Fecioarelor atunci când o membră a acestuia, prietenă de-a lui Zoe, nepoata ei, este găsită moartă la Cambridge.

Ea însăși absolventă a acelei universități, Mariana bănuiește că dincolo de frumusețea idilică a clopotnițelor și turnurilor, dincolo de tradițiile străvechi se ascunde ceva sinistru. Și ajunge la convingerea că, în pofida alibiului său, Edward este vinovat de crimă. Dar de ce și-ar ucide profesorul una dintre studente? Și de ce revine el mereu la riturile asociate Persefonei, fecioara arhetipală, și la călătoria ei în lumea subterană?

Când e găsit un alt cadavru, obsesia psihoterapeutei de a dovedi vinovăția lui Fosca scapă de sub control, amenințând să-i distrugă credibilitatea și cele mai apropiate relații. Însă Mariana este hotărâtă să-l oprească pe ucigaș cu orice preț, chiar și acela al vieții sale.

RECENZIE:

Cred că Fecioarele e un thriller atmosferic și cred că, fie că ești iubitor de thriller sau nu, o să-ți placă. Ori poate, dacă nu obișnuiești să citești atâtea ca mine, îți va plăcea și mai tare. 

Mi-am zis că o voi citi fără să am vreun fel de așteptări, deoarece am citit "Pacienta" când era o super hyped și nu pot să zic că mi-a displăcut. Dar nici n-a fost atât de WOW! cum susțineau mulți. Și n-am fost dezamăgită. Chiar aș zice c-a fost mai bună. 

Ori poate mi-a plăcut mai tare decorul în care s-a desfășurat totul, personajele mi s-au părut mai vii, mai umane, a existat și acel element de suspans în care am încercat să ghicesc care e vinovatul până să mi se dea răspunsul pe tavă.

 Oarecum am avut dreptate legat de cine a fost, deși recunosc c-am tot ezitat, m-am răzgândit, mai că aveam să-mi creez propriul whiteboard și să-ncep să înșir indicii și teorii. Însă ce m-a luat prin surprindere a fost de ce. Motivul pe care acea persoană a făcut acele lucruri, ce i-a trecut prin cap și, mai ales, cum autorul se joacă cu tine și îți arată ceva, în timp ce mâna cealaltă face altceva și pentru puțîn nu știi cum să reacționezi. 

A fost surprinzător? Foarte! A fost credibil? Mm, da? Kind of. E genul de twist la care o să mă gândesc uneori când îmi revine random în minte? Cu siguranță! 

Vorbeam la început de atmosferă și da, Fecioarele este un mystery-thriller, dar pe lângă asta mi s-a părut o frumoasă excursie prin Cambridge și Londra, iar micile mențiuni ale Greciei și al acelei lumi (din prezent sau din trecut) fac totul să pară învăluit într-un aer de nimic nu e ceea ce pare și mai ales nimeni. Și când te aștepți mai puțin o să cadă cortina și fie lumina va fi orbitoare, fie vom putea în sfârșit să vedem clar. 

4/5

RECENZIE - Orice inimă e o poartă (Copii în derivă #1) de Seanan Mcguire

Descriere:

Alunecând prin umbrele de sub pat, pășind printr-un șifonier sau rostogolindu-se printr-o vizuină de iepure, copiii au știut dintotdeauna să călătorească în lumi magice. Dar ce se întâmplă când aceștia se întorc și nu se mai pot adapta la lumea reală, iar familiile nu-i acceptă schimbați? Nancy a nimerit odată într-un tărâm magic, dar acum s-a întors. Iar lucrurile pe care le-a experimentat… pot schimba radical o persoană. Copiii din grija domnișoarei West înțeleg mult prea bine acest lucru. Și cu toții încearcă să găsească o modalitate de a se întoarce în propriile lumi fantastice. 

Însă sosirea lui Nancy la cămin marchează o schimbare. Întunericul pândește la fiecare pas, iar când tragedia lovește din plin, depinde de Nancy și de noii ei colegi de școală să rezolve misterul. Cu orice preț.

RECENZIE:

"Orice inimă e o poartă" e ca un borcan de fursecuri în care bagi mâna și zici că guști doar puțin. Apoi după unu, două fursecuri/capitole te mai trezești la final și realizezi că s-a terminat. Și sigur fursec... paginile alea nu au intrat prin nicio poartă.

Fiind o carte foarte scurtă, nici eu n-o să mă lungesc, chiar deloc. Am luat-o de dimineață în rucsac și mă gândeam că poate citesc câteva capitole în drum spre muncă. Ceea ce-am făcut. Dar apoi am citit și-n pauze, și la prânz, iar finalul m-a prins la câțiva pași de casă. 

Atât povestea cât și scriitura lui Seanan McGuire, personajele, cele câteva ilustrații, felul în care curge și se îmbină totul, fac din "Orice inimă e o poartă" lectura perfectă. 

Fie că vrei: 

• ceva magic și proaspăt
• personaje ce par mai vii, imperfecte și mai diverse decât oamenii din jurul tău (fără să dea în stereotipuri sau clișee)
• descrieri delicioase și superbe, dar fără să fie sufocate de metafore și fel de fel de expresii ce mai mult strică
• elemente de mistery ce nu le așteptam, dar au fost o surpriză plăcută
• un final neașteptat?

Also, "Orice inimă e o poartă" mi-a amintit de seria Miss Peregrine's și dacă ai citit una din ele și ți-a plăcut, eu zic că o să-ți placă și cealaltă. Au câteva elemente comune, dar fiecare o ia într-o direcție diferită și e o aventură în sine.

Acum o să aștept să văd ce se întâmplă în următorul volum și sper să-l citesc cât de curând.

RECENZIE - Fata care citea în metrou de Christine Féret-Fleury

Descriere:

 Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeași oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecționarul de ediții rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi privește pe toți cu tandrețe și curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile și diversitatea existenței lor i-ar putea colora și ei viața monotonă.

Dar într-o zi Juliette hotărăște să coboare cu 2 stații mai devreme și să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viață.

RECENZIE:

Înțeleg de ce ar fi preferata unora, un deliciu pentru alții, însă pentru mine a fost doar ok.

"Fata care citea în metrou" e o carte bună dacă vrei ceva rapid, scurt, cu o poveste oarece interesantă și care te face puțin să te gândești "dar ce se întâmplă cu adevărat?".

Pe de altă parte, am avut impresia că fie firul narativ s-a pierdut pe drum, fie n-a existat unul. Sau eu am vrut prea mult. Știu că e o lectură subțire, ca număr de pagini, dar n-aș fi vrut să fie așa și vorbind de personaje și acțiune. Fiindcă, odată ce începe să se apropie de final, eu am simțit că totul se destramă încet. În loc să devină mai clar, mai închegat. 

Iar personajele mi s-au părut ca niște cutii frumos ornamentate, care de departe sunt strălucitoare, par pline și dense, iar când te apropii și ridici capacul, vezi cât de goale și... lipsite de profunzime sunt. 

Overall, nu e o carte rea. Chiar dimpotrivă! Am găsit destule pasaje frumoase vorbind de cărți, de lectură, cum cititorii sunt legați între ei și ce face cititul pentru oameni sau cum le schimbă viețile. Din acest unghi, aș recomanda-o oricui vrea o carte despre cărți sau oricui a văzut pe cineva citind în public și și-a imaginat diverse.

Însă dacă vreți o poveste cu emoții, cu personaje complexe, cu aflarea tuturor răspunsurilor la final, atunci aș zice că nu asta e pentru voi.

3/5

RECENZIE - Sfârșitul și alte începuturi. Povești din viitor de Veronica Roth

Descriere:

NICIO LUME NU SE ASEAMĂNĂ CU ALTA

În această antologie captivantă, fiecare decor e mai straniu și mai minunat decât anteriorul, înțesat de ființe fascinante și tehnologii noi. Și cu toate progresele de care se bucură aceste lumi futuriste, oamenii încă se confruntă cu probleme extrem de umane.

În INERȚIE, Claire și Matt nu-și mai vorbesc. În urma unui grav accident de mașină, Matt solicită o procedură care le îngăduie să retrăiască amintirile pe care le-au împartășit – și le oferă șansa de a descoperi ce n-a mers bine.

Atleigh Kent, protagonista povestirii TORCĂTOARELE, urmărește și ucide lipitori – o rasă extraterestră prădătoare care ia în stăpânire ilegal trupuri-gazdă umane. Însa moartea naște moarte, iar Atleigh dorește cu orice preț să se răzbune. Închipuiți-vă o simfonie unică, o odă lentă a durerilor și a bucuriilor, note create de fiecare trup în timp ce trăiește și moare.

În ASCULTĂTORII, aceste cântece pot fi auzite numai de câțiva oameni. Când Darya ia o decizie dificilă între rolul ei de arhivar de cântece de viață sau de cântece de moarte, tânăra descoperă unde se îmbină cele două.

VIM ȘI VIGOR explorează fanatismul, anxietatea și prietenia dintre femei prin alegerea lui Edie de a folosi Protocolul Elucidării, o tehnologie de realitate simulată care dezvăluie cele mai plauzibile rezultate ale unor decizii dificile. 

RECENZIE:

"Viața e ceva ce înțelegem deja. Moartea e un mister. (...) Închise ochii și se mișcă fără să știe în ritmul notelor. Greșise când spusese că moartea era misterul, și nu viața."

Nu plănuiam să citesc cartea asta prea curând, dar fiind povești am zis că pot citi una, două și dacă nu mă prinde, să merg mai departe. Dar am continuat să citesc și nu regret că mi-am "pierdut" câteva ore cu ea.

Unele povești mi-au plăcut mai mult ca altele, fie datorită personajelor sau lumii ori tehnologia m-a intrigat, dar au fost și unele ce le-au avut pe acestea, însă m-au pierdut, căci n-au avut niciun fir narativ. Sau mi s-a părut că duc nicăieri. 

Mi-a plăcut mult și că fiecare poveste e însoțită de ilustrații, atât la început, unele într-un colț al paginii, iar altele ocupând două pagini. Și aș spune că deși merită admirate chiar separat, ar fi bine să fie servite cu textul.

Recomand cartea? Da. Mai ales celor care n-au mai citit SF și nu sunt siguri că o să le placă sau celor ce vor SF într-o variantă mai compactă. Dar și celor care sunt într-un slump sau nu prea au chef de ceva lung; și puteți citi o poveste, două... șase.

Notele pentru povești:  

INERȚIE - 3

TORCĂTOARELE - 2

ASCULTĂTORII - 5

VIM ȘI VIGOR - 4

BLINDAȚII - 3

TRANSFORMAȚIONISTUL - 3.5

RECENZIE - Omul de cretă de C.J. Tudor

DESCRIERE:

 Nu răscoli amintirile copilăriei dacă știi că ascund secrete întunecate...

În 1986, Eddie și prietenii lui își petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orășel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleții de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene ii conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el și prietenii lui primesc un mesaj misterios și trecutul se întoarce la viață mai periculos ca niciodată.

RECENZIE:

Mă bucur c-am citit în sfârșit "Omul de cretă" și cu siguranță nu-i ultima lectură de la acest autor. Nu-i cel mai bun thriller pe care l-am citit în materie de plot sau scriitură, dar mi-a rămas în cap datorită personajelor și a tot ce a început, s-a întâmplat și s-a rostogolit spre final.

Am citit-o în câteva ore și m-a prins imediat. Chiar dacă, mai ales la început, a durat un pic până au început să se miște lucrurile. Și chiar pe parcurs au fost momente când am zis că nu se întâmplă mai nimic, iar apoi erau prea multe deodată. Dar nu-i ceva deranjant.

Aș spune că "Omul de cretă" e o carte pentru toată lumea și nu trebuie să îți placă misterele sau cărțile polițiste; poți doar să vrei o poveste bună. Și chiar dacă are scene de crimă, n-aș spune că sunt grețoase sau prea sângeroase. 

În același timp, romanul e atmosferic, la fel ca locurile în care se desfășoară totul, și când nu-ți atrage atenția cu omuleți de cretă și morți, ai parte de conversații interesante despre viață și oameni. Ceea ce nu așteptam, dar mi-au plăcut!

Am iubit și faptul că misterul e realist și totul s-ar fi putut întâmpla cu adevărat, iar autoarea n-a lăsat nicio întrebare fără răspuns; comparativ cu alte povești.

Eu o recomand, dacă n-ați citit-o deja, și sper să vă placă.

RECENZIE / REVIEW - Poeta X / The Poet X de Elizabeth Acevedo

Descriere:

În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată - ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este. 

Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.

RECENZIE:

Să citesc ceva în versuri nu e prima mea alegere, deși îmi place poezia și mi s-a părut mereu ceva minunat cum unii autori reușesc în doar câteva versuri sau strofe să spună o întreagă poveste sau să-ți dea fiori sau să iubești viață. Tocmai d-asta amânam să citesc Poeta X. 

Am auzit mereu doar păreri pozitive și știam de frumusețea versurilor albe și a imaginilor pe care Elizabeth reușește să le creeze sau să le invoce din sufletul cititorului, fie ele plăcute sau fix acele lucruri de care nu vrei să-ți amintești, dar am crezut că nu e o carte pentru mine. Țin să spun că m-am înșelat! Și-acum poate-mi pare puțin rău că am așteptat atât de mult. 

Am citit Poeta X în câteva ore și, cred, că mult din acel timp a fost și oprindu-mă și meditând la ceea ce am citit - fie că un vers era frumos sau o strofă mi-amintea cât de nesigură și singură sau neînțeleasă m-am simțit în adolescență or scoțând la iveală acele sentimente de iubire de sine și "o să le arăt eu lor". Aș zice că pe cât de ușor se citește, căci limbajul nu este complicat, pe atât te trece prin toate stările posibile și îți rămân în minte pasaje sau emoții. Ale tale sau ale personajelor. 

Deși cartea este scrisă în versuri, firul narativ sau personajele sunt la fel de complexe și nuanțate ca ceva scris în proză. A fost interesant să văd cum autoarea a făcut ca fiecare poezie să fie luată și savurată separat, dar să și contribuie la întreg și să ofere un sens de evoluție și găsirea răspunsurilor.

Recomand Poeta X adolescenților, căci toate gândurile sunt specifice vârstei, iar cu acele întrebări sau situații ne-am confruntat toți. Și cred că mi-ar fi prins bine să citesc asta atunci și să înțeleg că ce se întâmplă nu e ceva individual sau care mă face “ciudată”. Fie că-i vorba de părinți, relații, școală, hobby-uri, religie sau propriul corp. DAR poate fi citită și iubită de oricine, la orice vârstă și ar fi cadoul perfect pentru cineva, indiferent de vârstă.

..................................................................................................

Reading something written in verse is not my first choice, even though I enjoy poetry and I always thought how awesome is that authors succeed in just few lines to tell an entire story or give you shivers or make you love life. And this why I kept pushing aside this book. 

I always heard only positive things and I knew of the beauty of the lyrics and the images that Elizabeth manages to create or invoke from the reader, whether they are pleasant or exactly those things you don't want to remember, but I thought that it's not a book for me. I want to say I was wrong! And now maybe I'm a bit sorry I waited so long.

I read The Poet X in a few hours and I think a lot of that time was stopping and thinking about what I just read - whether a verse was beautiful or a stanza reminded me how insecure and lonely or misunderstood I felt as a teenager or bringing to light those feelings of self-love and "I'm gonna show them". I would say that the easier it is to read, because the language is not complicated, the more you go through all the possible moods or feelings and emotions get stuck in your mind. Yours or the characters'.

Although the book is written in verse, the narrative thread or characters are as complex and nuanced as something written in prose. It was interesting to see how the author made each poem be enjoyed separately, but also contributing to the whole narrative and providing a sense of evolution and finding answers.

I would recommend Poet X to teenagers and young people, because all the thoughts are age-specific, and we have all faced those questions or situations. And I think it would have been good for me to read that then and understand that what is happening is not something individual or that makes me "weird". Whether it's parents, relationships, school, hobbies, religion or your own body. BUT it can be read and loved by anyone, at any age and would be the perfect gift for anyone, regardless of age.

RECENZIE - E cineva la tine acasă de Stephanie Perkins

Descriere:

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat.

Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate.

Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

RECENZIE:

O să-ncep prin a spune că am fost mereu interesată de true crime și de criminali în serie sau de oameni ce comit tot felul de acte de neimaginat. Și cel mai mult mă atrag și mă intrigă cei care nu le-ai acordă prea multă atenție sau par extrem de normali și "invizibili" - așa cum spune cineva în carte, la un moment dat. În același timp iubesc romanele thriller sau misterele și mai ales cele care au loc în orașe mici sau diverse comunități. 

De ce? Căci, pe lângă popularitatea acestor locuri (țînând cont în câte filme și cărți sunt folosite), este vorba de acel impact, să-i spunem așa. Sau șoc. Fiindcă una e ca ucigașul să fie un străin și să atace oameni pe care nu-i cunoaște, ce sunt doar piese în jocul lui, iar altă e când e cel care-ți încasează la magazin sau vecinul de peste drum ori cineva care a umblat pe aceleași holuri cu tine. Și chiar cred, așa cum vedem de multe ori și la tv sau pe internet, ca șansele ca cineva cunoscut să te atace sunt mult mai mari. De ce? Pentru că deja îți știe oarecum programul, unde stai, cam de ce eșți în stare și mai ales, posibil să aibă și un motiv. 

Iar aceste motive sunt mult mai personale, poate, decât simpla plăcere de a ucide sau unul din cele top trei: bani, sex, droguri. În același timp, șocul va fi și mai mare, deoarece una e să te atace cineva pe care nu-l cunoșți, iar altă e să vezi o figură cunoscută și să descoperi că vrea să vă jucați un pic.

E cineva la tine acasă a fost pe lista mea de când a apărut în afară, în special datorită coperții, ce eu cred că arată genial, dar și descrierii. Iar faptul c-a apărut și la noi m-a convins să o cumpăr imediat și să o citesc. Și sper s-o faceți și voi. Deși nu recomand să o începeți ca mine pe la zece seară și apoi să vedeți c-ați devorat jumătate din carte și e ora două. 

Pentru mine, E cineva la tine acasă, e o poveste ce m-a prins din primul capitol și a reușit în doar câteva pagini să-mi arate cine-i Makani, ce vrea și unde se află. Iar autoarea continuă să adauge o mulțime de personaje, dar le schițează așa de bine că imediat știi cine-i cine, le auzi vocea și nu contează cât de mult apar în poveste - tot îți rămân în minte. 

Atmosfera e un alt element al cărții, ce mi-a plăcut extrem de mult. Perkins descrie simplist și de multe ori în câteva cuvinte, însă reușește de fiecare dată să te facă să vezi, simți, auzi, guști tot ce se află în jurul tău. Chiar și să-ți dea fiori când știi că ucigașul e prin apropiere și poate în loc să te îndepărtezi de el doar ii faci viața mai ușoară. Am terminat cartea și și acum mi se plimbă prin minte cadre din orășel și marea de porumb, școala sau masa plină de piese de puzzle. 

Mi-a plăcut mult ideea de fiecare știe pe fiecare și toți au încredere unul în altul, ceea ce-ar trebui să însemne doar bucurie și ajutor. Însă când lucrurile încep să se întâmple, asta face ca Nebraska să fie numai bună pentru strânsul recoltei... sau victimelor. 

E cineva la tine acasă aș zice că-i o carte pentru iubitorii de mistere, căci te face să ghicești și-s atâtea personaje ce dau de bănuit, iar atmosfera și decorul sunt delicioase. Însă, oricine altcineva o poate citi și să aibă parte de-o lectură pe cinste și poate și mai mult. Nu e un roman sufocat de anchete și termeni, capitolele sunt scurte și mereu se întâmplă ceva! Chiar m-am distrat încercând să ghicesc cine, analizandu-i pe toți, dar n-am reușit. Ceea ce m-a încântat. Și chiar și după ce descoperi cine e, povestea nu încetinește. De fapt, o ia razna și mai tare!

Aș zice că acum e momentul perfect s-o citiți. Însă după, nu știu dacă o să puteți respira ușurați. Căci povestea rămâne acolo chiar și după ultima pagină. Mai ales că-i una ce se poate întâmpla - oriunde, oricând, oricui. 

* Scenele de crimă, deși nu-s descriere în detaliu pot fi deranjante. Depinde cu ce sunteți obișnuiți. Mie mi-a plăcut cât de bine au fost scrise.

RECENZIE - Mare Tranquillitatis de Katja Millay

Descriere:

Fostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul – identitatea, spiritul, dorința de a trăi – să plătească pentru asta.

Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.

Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa nouă colegă de școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până când nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu cât o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.

Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional și despre miracolul celei de-a doua șanse.

RECENZIE:

Am terminat cartea și am rămas cu sentimentul că am citit o poveste și-am întâlnit niște personaje, dar în același timp, am cunoscut niște oameni și am citit despre viețile lor. Pățesc tot mai rar acest lucru. Și pentru asta, nu știu dacă o să-mi iasă din minte prea ușor "Mare Tranquilitatis."

Am impresia că e una din acele cărți ce rămâne cu tine, chit că este o cărămidă de 460 de pagini. Și uneori, în timp ce citeam, m-am întrebat de ce așa lungă. Dar a fost lungă cât o viață de om. M-am întrebat și de ce sunt oamenii ăștia așa de indeciși și uneori vor pe cineva sau vor ceva, dar merg fix în direcția opusă. Și zic oameni, fiindcă, pentru mine, n-au părut simple personaje.

Cumva, regret că am citit-o abia acum, căci o am în bibliotecă din 2015. Dar cred că dacă aș fi citit-o atunci sau oricând, dar nu acum, n-ar fi fost aceeași experiență. Căci, am zâmbit și-am vrut așa tare să plâng, în timp ce-am citit ultimul capitol. Cartea asta e așa de PLINĂ! Nici nu pot încerca să descriu sau să rezum, deoarece e despre viață și oameni. Și cum, uneori, nu mai simți unde ți-e locul sau dacă viața mai e pentru tine. Dar în același timp, vrei să trăiești și să simți atât de mult! 

Cred că și peste câteva luni sau un an îmi voi mai aminti de ea. Și știu și că mulți cititori n-o vor iubi sau n-o să treacă nici măcar de primele 100 de pagini. Sau de primul capitol. Și eu am vrut să renunț. Și poate-ar fi fost ok. Dar continuând și mergând în această călătorie, cunoscându-i pe toți și, încet, cu fiecare capitol, văzând cum fiecare arată părți din ei și sunt vulnerabili...  Am fost alături de ei în zile normale și relații, momente triste și fericite, nopți nedormite și alte nopți superbe și pline, certuri și plânsete și săruturi, îmbrățișări și "lasă-mă în pace", dar "vino înapoi"... vino la acel loc, la acel om. Nu regret nimic!

Știu că recenzia mea n-are neapărat sens și e și foarte lungă. Știu și că nu vorbesc despre firul narativ sau despre personajele ce par clișeice, sau cum e iar o poveste ce are loc în anii de liceu și Doamne, toată drama! Căci, DA, toate astea se întâmplă, dar sunt și lucruri mai importante. Asta e prima carte, în mulți ani, ce a descris un liceu și niște adolescenți și nu m-a făcut să o închid sau să-mi dau ochii peste cap. Pentru că am simțit că e realistă și adevărată. Nu o altă poveste plină de dramă ce nu are sens și personaje de carton. 

"Mare Tranquilitatis" are și, ceea ce ar numi unii, un triunghi amoros. CEEA CE EU URĂSC. Însă aici nu m-a deranjat! De ce?! Pentru că nu a fost executat într-un mod clișeic și "eh, am mai văzut". N-au fost doi băieți ce vor aceeași fată și ea nu se poate hotărâ. N-au fost trei oameni ce n-au vorbit sau să fie imaturi or să se gândească doar la sex.

A fost mai mult de atât. Și toți au făcut alegeri, iar și iar. Și n-au ales doar iubirea. Însă eu nu consider că e un triunghi amoros. Ci o văd mai mult ca pe o relație sau niște relații ce au "legat" oamenii și le-au oferit pe cineva, într-un moment când au avut nevoie. Și ghiciți ce? Nu era vorba de plăcere fizică.

"Mare Tranquilitatis" nu e DOAR despre adolescenți, petreceri, beție, dramă, sex, bârfe și a fi popular, or a te certa cu părinții sau a avea bani mulți. E și despre lupta cu viața, cu oamenii și cu noi înșine, și încercarea de a ne găsi sau regăsi. Cartea e despre prietenii și familie, și relații. Despre cum poți iubi pe cineva, fără să simți nevoia să-i pui sentimentului un nume sau o etichetă, or să-ncerci să explici ce fel de relație este. 

"Mare Tranquilitatis" e despre dragoste, o dragoste în care partea fizică a relației nu-i cea mai importantă, deoarece iubești acel om mai mult de atât. Este despre viață și toate complexitățile ei.

Și totuși, totul e așa de simplu. Cartea e despre oameni și cât de urâți și frumoși, fragmentați și perfecți sunt. Și cum sunt ființe care merită iubire și ură și săruturi, și uneori merită certați. Poate exagerez, dar dacă aș putea să descriu cartea asta într-un singur cuvânt, i-aș spune VIAȚĂ. Viața mea, a personajelor, a tuturor, și tot ce formează și înseamnă viață.

N-o să spun că recomand cartea asta tuturor, căci dacă aveai nevoie de un motiv să te convingă, la cât am vorbit, cred că am făcut-o deja. Iar dacă nu, atunci poate trebuie s-o citești și să descoperi singur dacă-i pentru tine. Și dacă alegi s-o citești, sper, să-ți placă la fel de mult!