duminică, 17 martie 2019

RECENZIE - Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood



Descriere:

O frumoasă, sinceră și provocatoare poveste de dragoste dintre două persoane aparent incompatibile, o poveste despre relația lor cu greu câștigată și despre cum reușesc să dărâme împreună barierele impuse de fundalul vieții lor.

Fiică a unui dealer de metamfetamină, Wavy a învățat să nu se încreadă în nimeni, nici măcar în propriii ei părinți. Luptându-se să-și crească fratele mai mic, la opt ani Wavy este deja singurul „adult“ responsabil din jur. Ea își găsește pacea privind cerul înstelat al nopților care se desfășoară deasupra casei dintr-un ținut provincial al Americii de zi cu zi. Într-una din aceste nopți, totul se schimbă atunci când este martoră la gravul accident de motocicletă suferit de unul dintre bătăușii care lucrează pentru tatăl ei: tânărul Kellen, un fost pușcăriaș, tatuat, rebel, însă cu o inimă de aur.

Până ce Wavy ajunge adolescentă, relația ei cu Kellen devine singurul lucru delicat într-o lume brutală a toxicomanilor și a depravării. Când o tragedie îi frânge familia și o mătușă bine-intenționată intervine, lucrurile pe care Wavy le-a considerat ca fiind minunate se oglindesc prin reperele celor din afară în blamarea urâtului.

Un roman intens și puternic, „Partea urâtă și minunată a lucrurilor“ pune în discuție tot ceea ce știi și crezi despre dragoste.

RECENZIE:

Am luat cartea asta din bibliotecă gândindu-mă că o am de prea mult timp și, că deși mă intrigă, n-am citit-o până acum. Așa că, am deschis-o și aruncându-mă pe canapea, cu picioarele sub mine, am zis că citesc câteva pagini.

 În afară de momentele în care m-am oprit din citit ca să îmi schimb poziția, căci amorțisem sau simțeam că mi-au luat foc picioarele, deoarece nu mai circula sângele, nu m-am mișcat și-am terminat-o în aproximativ patru ore.
 Cum am reușit? Aș spune că-i meritul meu, deoarece pot citi o sută de pagini pe oră, însă aș zice și că e vina cărții; căci nu m-așteptam să fie atât de bună și deși nu e deloc o poveste pe gustul meu, mi-a intrat în suflet și până să-mi dau eu seama ce se întâmplă era prea târziu și, dacă mi-ar fi zis ea să mă opresc nu știu daca aș fi putut sau aș fi vrut. 

Lăsând metaforele și dulcegăriile la o parte, pot spune că romanul ăsta de 444 de pagini nu e o poveste pe care ai mai auzit-o de multe ori sau dacă ai mai citit așa ceva, atunci sigur nu scris așa. Cu toate că nu-s străină de povești mai directe sau vulgare, pline de sânge, bătăi, droguri, viol, și ce mai pot s-adaugi pe listă,  Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a surprins și șocat prin faptul că-ți prezintă toate astea scurt și direct, însă nu simți lovitura aia - pumnul nu-ți izbește fața! Ci te lovește în suflet. Sau în creier. 

Și fie că-ți dai seama sau nu, reușești să treci prin o mulțime de stări pe parcursul lecturii, deși romanul e ca o persoană ce vorbește continuu, dar nu te forțează să asculți, nu-ți spune ce să simți, nu-ți zice că nu poți să pleci sau să mai stai ca să auzi cum se termină.

 De ce spun că romanul e ca o persoană? Pentru că, de la primele pagini n-ai impresia că citești, ci că auzi pe cineva vorbind; iar faptul că fiecare capitol oferă șansa unui alt personaj să zică ceva, întregind povestea și adăugând nuanțe sau detalii, rupând tot ce fusese zis înainte sau rearanjând bucățile ce păreau să nu-și aibă locul, iți dau impresia că stai la o masă cu niște oameni pe care abia i-ai cunoscut, dar care-s total pe gustul tău și nu vrei deloc să te gândești la momentul când fiecare din voi va merge pe drumul lui.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a luat prin surprindere, căci nu m-așteptam să-mi placă. Și nu mă refer la scriitură sau la personaje or la firul narativ. Ci nu m-așteptam să mă facă să simt atât de mult povestea și să simt personajele și să vreau să le apăr sau să le pocnesc zdravăn când n-aveau curajul să facă ceva sau, din contră, ca să le opresc din a face ceva periculos. Dar mi-a plăcut al naibii de mult și nu regret c-am citit-o, ci poate acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am citit-o mai repede! Ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Sunt mai mult ca sigură că  Partea urâtă și minunată a lucrurilor nu e o carte pentru toată lumea și știu deja că mulți or să spună că e o poveste prea trasă de păr sau că personajele sunt nebune și nepotrivite și că relațiile dintre ele sunt bolnave sau încalcă legile firii sau legea și că mulți ar trebui să putrezească în închisoare. Și sunt total de acord! D-asta nici n-o să încerc să conving pe cineva să o citească, însă dacă vreți să vedeți cum vi se pare, din partea mea, sunteți total bineveniți să încercați. 

Cât despre personajele ce-ar trebui nu să putrezească în închisoare, ci să moară în chinuri, cred c-am avea păreri diferite. Căci niciunul din ele nu e bun sau inocent sau lipsit de egoism, însă în același timp fix ăia la care te aștepți să fie un exemplu, să aibă grijă de cei din jur, să pună ceva pe masă sau să se gândească: "Ar trebui să nu fac asta, căci n-are cine să vadă dacă acel copil mai apucă ziua de mâine." o să-ți arate că-i doare fix în cur. Și nici acolo. 

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte prea sinceră pentru mulți și poate spune prea bine și direct ce e greșit în lumea asta și cât de înșelătoare pot fi aparențele sau ce bine or greșit poate arăta o discuție sau o întâmplare dacă nimerești în mijlocul ei cu două secunde mai devreme sau mai târziu. Iar daca vreți s-o citiți, ca să vă pierdeți într-o poveste și să visați, imaginandu-vă ce minunată, delicioasă și plină de plăceri e, de droguri, sex, motocicliști, alcool, femei, familii fericite și mai știu eu ce, atunci căutați altceva. 
Căci  Partea urâtă și minunată a lucrurilor e fix opusul. E adevărul ăla gol pe care nu vrei să-l auzi sau privirea aia fixă și sinceră ce nu vrei s-o întâlnești, căci nu poți să duci, e vocea aia care șoptește, însă tu simți că țipă, deoarece sapă și ajunge în niște locuri ce tu zici că nu știe nimeni de ele.

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte ce te va face să te simți extrem de treaz și, probabil, te va face să te gândești de două ori înainte să judeci pe cineva sau să spui că tu știi cel mai bine cum ar trebui să decurgă lucrurile sau că după tine unii merită să moară or că unele relații sunt greșite/ar trebui interzise. Total de acord. Dar ai accepta ca cineva să-ți spună ție toate astea și să intre așa cu bocancii în povestea/viața ta și sa-ti zică el/ea cum se procedează, ca să fie totul corect, legal și curat? Ah, n-are voie  și zici că știi adevărul sau cum e cel mai bine? Mă faci să râd. 


Zisesem că scriu puțin. Fir-ar ea de carte...

duminică, 3 martie 2019

RECENZIE - Doi pot ține un secret de Karen M. McManus



Descriere:

Echo Ridge este un orășel modest și obișnuit din America. Ellery nu l-a vizitat niciodată, dar a auzit tot ce era de știut. În acel oraș, mătușa ei a dispărut pe când avea șaptesprezece ani. Și doar cu cinci ani în urmă, o regină a balului din liceu a făcut să se audă în întreaga lume de Echo Ridge atunci când a fost omorâtă. Acum, Ellery trebuie să se mute acolo, pentru a locui cu o bunică pe care de abia o cunoaște.

Orașul e ca un tablou idilic, dar ascunde secrete. Și chiar înainte ca anul școlar să înceapă, cineva le amenință pe cele mai populare fete din liceu, promițând că va face ca jocul să devină și mai periculos decât în urmă cu cinci ani. Apoi, ca pentru a dovedi că amenințarea este reală, o altă fată dispare.

Ellery știe tot ce e de știut despre secrete. Mama ei le are; bunica, la fel. Cu cât stă mai mult în Echo Ridge, cu atât își dă seama că fiecare ascunde ceva. Problema e că secretele sunt periculoase, iar oamenii nu prea se pricep să le țină. E motivul pentru care în Echo Ridge cel mai sigur e să îți păstrezi mereu secretele pentru tine.

RECENZIE:

Am ezitat puțin până am citit romanul ăsta și asta pentru că descrierea și ideea cărți nu-s ceva chiar pe gustul meu, și nici nu mi se par atât de tentante, însă pot spune că mi-a plăcut. Chiar mai mult decât speram. Am citit Doi pot ține un secret fară să aștept nimic și poate a fost mai bine așa, căci am auzit și destui oameni ce s-au plâns pe goodreads și pe youtube zicând că voiau mai mult, că li s-a părut un roman slab sau că firul narativ a fost plictisitor or că finalul i-a dezamăgit. 

Personal, am avut parte de-o poveste intrigantă, ce m-a prins de la primele pagini și, chiar și când ai impresia că nu se întâmplă neapărat ceva, descoperi informații noi despre personaje sau afli că orice detaliu sau vorbă poate fi interpretat/ă și văzut/ă din mai multe unghiuri; iar asta poate definitiv să te aducă mai aproape de adevăr sau de moarte.

Cred că cel mai puternic element al Doi pot ține un secret este scriitura și felul în care autoarea te face să te pierzi în poveste, chit că suspansul nu e foarte mare sau ritmul acțiunii seamănă cu flacăra unei lumânări și nu cu un foc uriaș de tabără. Iar personajele, chit că nu sunt unele ce te fac să zici "uau, sigur nu le-am mai întâlnit și-n alte cărți" te fac curios și reușesc să pară creionate și vii cât să nu te plictisești sau să lași cartea deoparte. De la prima pagima și până la ultima m-am simțit ca-ntr-un film cu o atmosferă relaxată, cu decor bogat, cu oameni ce ascund atât de multe și care, alături de alții ce vor doar să-și vadă de viața lor, continuă să se complice și mai mult; și să complice și viețile altora, doar pentru că e distractiv sau pentru a-și acoperi spatele. Sau pentru că pot. 

Chit Doi pot ține un secret e o poveste nu tocmai plină de fericire, unicorni și zile petrecute pe plajă bând limonadă cu gheață, e un roman ce are acel iz, nu te face să se simți îngrozit sau speriat, nu e o poveste plină de sânge sau detalii grețoase, nimic din ea n-o să-ți ridice părul în cap și totuși... fix d-asta ar trebuie să-ți fie frică. De ce? Pentru că-i greu să te ascunzi de-un pericol sau de-un criminal ce nu știi de unde o să lovească și mai ales nu-ți poți da seama, cu adevărat, cât e de grav. Și ce e real în tot acel labirint de oglinzi și oraș în care toți stiu pe toată lumea și toți sunt prieteni și lumea tot moare... apoi toți își văd de viețile lor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Până mai moare cineva.  

Cred că Doi pot ține un secret merită citit și dacă-ți plac romanele cu mister și tentă polițistă, și totuși nu vrei ceva foarte complicat și lung, atunci e alegerea perfectă. Însă e alegerea perfectă și dacă-ți plac personajele ce joacă după propriile lor reguli și care preferă să-și bage nasul în investigație, deși toți le spun să stea deoparte. Or poate vă e dor de-o poveste ce se desfășoară în liceu, dar nu vreți și toată acea dramă. Sau vreți un roman în care moartea și criminalii sunt priviți ca pe ceva aproape normal și lumea vrea să-i oprească, însă în același timp sunt curioși doar ce urmează. 

Doi pot ține un secret e o lectură ușoară, rapidă, cu foarte multe personaje bine conturate, nu-i ceva extraordinar sau ce n-ai mai citit, însă e fix romanul ăla ce pare că-l știi, dar care așteaptă doar să te apropii îndeajuns ca să-ți demonstreze contrariul. Recomand! :) 

marți, 22 ianuarie 2019

RECENZIE - Al nostru este cerul de Luke Allnutt


Descriere:

O poveste despre iubire, pierdere și regăsirea speranței.

Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack.

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare.

“Al nostru este cerul” îi va atinge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

RECENZIE:

De când am cartea am căutat un moment potrivit s-o citesc și am amânat lectura, gandindu-mă că n-am starea care trebuie și că mai bine ar fi s-aștept. Doar că, Al nostru este cerul e una din acele cărți pentru care nu există moment potrivit sau stare; ci o citești atunci când o iei într-o doară de pe raft, fară să ai un scop anume sau zicandu-ți că vei citi câteva pagini, sau o vei citi atunci când or ești foarte optimist și te gândești că n-are cum să te doboare așa de tare or ești deja cu moralul la pământ și-ți spui că ce poate să fie mai rău. 

Personal, am citit Al nostru este cerul știind la ce să mă aștept, căci descrierea oferă destule, sau prea multe, informații și mai rămâne de aflat când, cum, unde, de ce și cine e de vină. Fiindcă, așa cum ne place nouă oamenilor, întotdeauna e cineva vinovat, nu? Chiar și când dezastrul e creat de o boală. 

Recunosc că la început personajele nu m-au atras și nu simțeam ceva neapărat întâlnindu-le și auzindu-le vorbind și răzând, în timp ce viața își urma cursul și îi trăgea după ea. Doar că, treptat, am ajuns să le înțeleg și nu pentru c-aș fi găsit vreo ușă secretă sau ele ar fi devenit brusc mai vii și mai pline de culoare și complexitate, ci pentru că am încetat eu să le mai văd ca pe niste ființe imaginare și le-am văzut ca pe oameni. Oameni cărora li se întâmplă ceva, oameni ce nu știu cum să reacționeze și ce să facă, ce-și pun o mulțime de întrebări unul altuia, dar care, în mintea lor, se sufocă și se rup încet, căci: poate e vina lor, poate găsesc o soluție, poate că unul din ei a adus moartea dinainte ca boala să-și facă simțită prezența lângă Jack. 

M-am pus în locul lor, al amândurora, ca om, ca viitor părinte, poate, ca sora, ca persoană ce înțelege măcar la nivel al imaginației și comparând cu situații asemănătoare din viața mea, prin ce trec ei și aș spune că nu e deloc ușor. Nu e ușor, deoarece, pe lângă boala, ce afectează pe cineva drag lor și nu pe ei (căci știm cu toții că suferința altora sau a celor dragi e mai greu de suportat decât a noastră) și pe lângă toată acea suferință, neputință, speranță, dorință și impulsul de a da orice și a face orice doar să fie un pic mai bine, există ceva mult mai puternic: vina. 

Cu toții ne întrebăm: "ce-ar fi fost dacă? dacă încercăm asta? e mai bine să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul? se merită să provoc și mai multă durere, intervenții și înțepături unui om, căci există acea șansă de 0,01%? dar daca șansa e așa de mică nu mai bine petrecem timpul rămas făcând altceva? dacă, prin nefăcând nimic, am ucis acel om? sunt rău dacă supun pe cineva drag la chinuri suplimentare, căci vreau să se facă bine, dar nu pentru el, ci pentru că eu să nu rămân singur?" și multe altele. Și eu m-am întrebat, în timp ce citeam, ce-aș fi făcut. Și l-am înțeles pe Rob și toate deciziile pe care le-a luat, așa cum am fost de acord și cu Anna și mi s-a părut rezonabilă. Amândoi au avut dreptate și au și greșit. Ei și mulți alții.

Al nostru este cerul e o carte ce nu te farmecă prin scriitura aleasă și mai știu eu ce expresii, nu are personaje bune sau rele, nici măcar gri, nu e o poveste la care o să plângi sau o să râzi. Nu e ceva ce te va lăsa cu un gol în stomac sau pe care o vei recomanda tuturor prietenilor și apoi vă veți întâlni să vorbiți despre ea. Pentru mine, Al nostru este cerul e ceva ce citești dacă vrei, e o punere în cuvinte a vieții unei familii, în același timp e suma a trei povești ce se întrepătrund și n-ar exista una fară cealaltă, e o plimbare în trei, cititorul mergând braț la braț cu viața și moartea, privind în jur și trăind. Sau murind încet, odată cu personajele. 

Nu recomand Al nostru este cerul și nu cred că e ceva de recomandat. Cred că-i o carte ce o citești singur, o simți, o trăiești, și îi dai drumul când o termini. Poate vei spune că o s-o uiți, căci n-a avut cine știe ce impact, finalul nu te-a dat pe spate, știai cum se termină, ai mai citit povești triste și toți murim până la urmă. Sunt de acord. Însă, în același timp, eu zic că-i ceva ce va rămâne cu tine, așa cum a rămas și cu mine, ca o rană ce s-a vindecat, dar mai ai semnul pe piele. Nu te mai doare, iți amintești rar de ea, dar când o vezi apare un gând, apoi el se rupe în două, patru... zece... o sută. Și timpul va trece și tu vei încerca să găsești un răspuns la o întrebare ce nu ești sigur de unde-a venit sau doar vei privi spre cer; căci el oricum e acolo pentru noi. Ca viață și moartea ce-și așteaptă rândul.

Încă ceva. Știu că nu m-am axat în recenzie pe firul narativ sau dacă mi-a plăcut, n-am vorbit neapărat de personaje și dacă mi s-au părut bine creionate sau dacă mi-a plăcut dialogul or descrierea m-a făcut să simt. Nimic din toate astea nu m-a impresionat și da, cartea dacă o iei la rece n-are nimic special. Dar eu nu pentru asta am citit-o. Am citit-o pentru emoții și pentru c-am vrut să privesc cum cineva (sau mai mulți) trăiește și moare în același timp. Așa cum facem toți. 

Dacă voi o citiți altfel, atunci sper să vă placă la fel de mult. : )

p.s.: am zis că e o recenzie scurtă. n-a fost.

marți, 8 ianuarie 2019

RECENZIE - Văduva de Fiona Barton


DESCRIERE:

În ziua în care inspectorul de poliție Bob Sparkes i-a bătut la ușă și a început să pună întrebări, Jean Taylor a adoptat un rol pe care îl mai jucase, intermitent, și înainte. Un rol care le-a permis ei și soțului ei să meargă mai departe când necazurile se acumulau...

Dar soțul ei a murit cu o săptămână în urmă, iar Jean nu mai trebuie să se prefacă. Au existat o mulțime de lucruri pe care ea a preferat să nu le știe sau să nu le vadă în legătură cu crima oribilă de care soțul ei era suspectat. În ultimii ani a fost prea ocupată să fie soția perfectă, să rămână alături de el cât timp au trăit sub privirile acuzatoare ale celorlalți, hărțuiți de presă și de poliție.

 Acum însă nu mai are motiv să tacă. În plus, oamenii – și mai ales insistenta jurnalistă Kate Waters – vor să-i afle povestea, vor să știe cum a fost pentru ea să trăiască alături de un criminal.

Dar, din coșmarul ultimilor ani, Jean a învățat un lucru: că pe oameni îi poți face să creadă orice, în special ceea ce vor să creadă. Va putea ea oare să se dezbare de personajul ei? Să-și dezvăluie secretele și să recunoască – în primul rând față de sine – adevărul?

RECENZIE:

 Nu știu cum o să sune asta, dar mi-a luat aproape două luni să citesc Văduva de Fiona Barton, și singurele cuvinte ce-mi vin în minte sunt "dezamăgitor", "extrem de lung" și "ritm lent" (sau cum zic americanii it dragged a lot!). Și când zic că mi-a luat două luni nu mă refer la faptul c-am citit zilnic și am dat-o gata în două luni, ci, c-am citit aproximativ cincizeci de pagini într-o zi, când am început-o, apoi două luni nu prea m-am gândit la ea și în ultimele două zile am citit restul de 270 de pagini; căci am vrut s-o termin și să nu mă mai simt ca o mâță cu o tigaie prinsă de coadă.  
  
 Acum, hai să vă explic ce părere am eu despre această carte, fără a mă pierde în amănunte și să nu vă ia și vouă două luni să citiți recenzia. :))  
  
 Am decis să citesc Văduva, căci mi-a atras atenția titlul și descrierea când a apărut la noi, iar apoi coperta a tot continuat să-mi prindă ochiul când intram în librării și în online. Iar când am găsit-o ieftin într-un anticariat, la un preț extrem de mic, am zis c-ar fi cazul să o iau și să văd ce-i cu ea; măcar să-mi satisfac curiozitatea. Iar curiozitatea mea a fost satisfăcută de nu s-a mai putut și, în acest moment, mă tot întreb dacă a meritat lectura. 
  
 N-am mai citit nimic altceva de la Fiona Barton, însă după acest roman am o mulțime de sentimente amestecate. Stilul ei e unul interesant și crează suspans într-un mod oarecum neobișnuit, căci nu simți tensiune și nu se axează pe evenimente mari ca să-ți stârnească curiozitatea. Ci presară tot felul de detalii de-a lungul capitolelor, schimbă perspectivele când te-aștepți mai puțin (și când la prima vedere n-are niciun sens), iar majoritatea întrebărilor pe care personajele și le pun lor, sau celorlalți, par nevinovate - doar că toate acestea puse cap la cap te fac deseori să te oprești din citit și să ai câte-o revelație. E al naibii de satisfăcător când ți-ai dat seama de ceva, fără ca autoarea să-ți spună direct, iar unele răspunsuri chiar nu sunt spuse cu voce tare sau scrise pe pagină.  

Însă, pe cât de mult mi-a plăcut să mă joc de-a ascunselea cu autoarea și să găsesc vinovatul alături de personaje, atât de mult mi-a venit să las baltă cartea și să trec mai departe. Fiindcă, așa cum ziceam la început, mi s-a părut extrem de lent ritmul și povestea extrem de lungă. Și nu lungă vorbind de numărul de pagini, căci am citit povești din același gen mult mai stufoase, ci vorbind de modul în care e scrisă - pur și simplu am avut impresia că merg prin smoală, abia puteam să înaintez și eu voiam să alerg. 

Alături de această "lentoare", personajele și felul care e scrisă au fost la fel de încântătoare. Nu m-a deranjat faptul că există un număr mare de personaje și fiecare cu rolul lui, ci m-a enervat faptul că autoarea i-a redus la niște figuri din bețe (stickfigures). În afară unei descrieri fizice sumare, ce apare o singură dată atunci când întâlnim personajul prima oară, iar apoi nici o altă dată nu mai e pomenită, autoarea nu ne oferă nimic prin care le putem identifica sau diferenția între ele. Dacă n-ar fi titlurile capitolelor ce arată din perspectiva cui este capitolul ar fi foarte greu să știi cine vorbește; căci toate femeile sună la fel și toți bărbații sunt aproape la fel. Ca voce, și nu din punct de vedere al caracterului și rolului în roman.

Pe lângă descrierile, aproape, inexistente ale personajelor, atât fizice cât și de orice fel, căci autoarei îi e mai ușor să spună "ea era nervoasă" sau "lui îi era somn", decât să arate și să ajute cititorul să-și imagineze ceva și nu să se simtă ca citind un scenariu (deși cred că și ăla are ceva descriere), nici descrierea locurilor sau camerelor nu e prezentă prea mult. Am avut parte de multe "camere simplu mobilate", "living cu canapea și măsuță" și "bucătărie mică și cu niște dulapuri albe", și multe scene în care personajele existau în vid. De la prima și până la ultima pagină a romanului n-am putut să "văd" nimic din tot ce-am citit și pentru mine asta e o mare dezamăgire și un mare minus pentru carte. Căci nu citesc ca să văd alb infinit în capul meu, ci ca să îmi imaginez lucruri și să fiu în locuri în care altfel nu aș putea, poate, să ajung.  

După toate aceste minusuri, probabil, vă întrebați dacă mi-a plăcut ceva și răspunsul e da. Pe lângă lipsa descrierii, senzația de "nu se mai termină odată și abia se mișcă" și personajele ce semănau cu niște decupaje de carton, am reușit să mă bucur de poveste. Ideea în sine a romanului mi s-a părut interesantă, iar felul cum autoarea a decis să spună povestea, oferind aproape tuturor personajelor un număr de capitole și șansa să spună cu "gura" lor a fost savuroasă. Cumva au compensat pentru restul lucrurilor mai puțin digerabile.

Plus că Văduva te face de la primele pagini să ghicești ce s-a întâmplat cu adevărat, cine e vinovatul, cum va rezolva poliția cazul. Va fi vreodată găsit vinovatul? Cine e vinovatul? Sunt mai mulți oameni implicați? De ce e văduva atât de importantă și care-i rolul ei real în poveste? Știe mai mult decât afișează și oare fix oamenii ce sunt cei mai deschiși față de ceilalți și-n capitolele lor au sânge pe mâini? Oare părinții victimei sunt mai vinovați ca ei sau a fost doar vina lor și totul e o neînțelegere? 

Personal, n-am încercat să ghicesc cine, ce, cum și unde, căci doar căutarea acestor răspunsuri m-a călăuzit în călătoria mea ce s-a desfășurat cu viteză melcului beat umblând prin smoală, și dacă-mi tăiam și această plăcere, atunci aș fi terminat cartea, posibil, pe lumea cealaltă. 

Nu recomand Văduva dacă vreți un roman rapid, palpitant și care să vă țină pe marginea scaunului, să citiți până târziu în noapte, căci nu e deloc așa. E un roman la care-ți trebuie răbdare și atenție, deoarece multe răspunsuri le primești treptat și-n bucăți, de-a lungul capitolelor, și trebuie ca tu să le pui cap-la-cap, fiindcă autoarea sau personajele nu fac asta; sau o fac destul de târziu în poveste și până atunci nu știu câtă răbdare ai. Eu cumva m-am ținut ocupată cu aceste mici puzzle-uri și când aflam ce s-a întâmplat cu adevărat sau dacă cineva mințise sau nu, doar comparam impresiile/teoriile mele cu adevărul. 

Recomand Văduva dacă vreți o poveste ușoară și scrisă simplist, cu puțină descriere, cu personaje care deși sunt multe n-o să vă umple mintea, căci majoritatea apar în carte ca nume sau profesii, căci așa cum am zis mai sus autoarea îi descrie o dată fizic și mai în detaliu, iar în rest nu primești altceva. Așa că, ține de voi cât rețineți și dacă aspectul acesta e important pentru voi. La fel ca descrierile locurilor sau lipsa lor, or poate vă plac poveștile în care contează doar acțiunea, suspansul și misterul, iar restul lucrurilor mai puțin sau deloc. Sau poate vă plac romanele ce au o mulțime de perspective și voci, iar Văduva are destule și toate așezate într-un mod cât mai intrigant și ce te face să te simți ca privind un film cu un cast larg și pestriț.

Și ca răspund ce mă întrebam la început, nu, nu regret c-am citit cartea, dar dacă aș fi știut toate acele minusuri sau măcar de modul lent în care totul se mișcă și e scris, atunci aș fi așteptat s-o citesc. Acum, însă, depinde de voi. Iar dacă o citiți chiar sunt curioasă cum vi se va părea. Iar dacă ați citit-o deja, atunci sper că v-a plăcut mult mai mult.

joi, 3 ianuarie 2019

RECENZIE - Boris de Valentina Negoiță


Descriere:

Îmi imaginez o vodkă și-n mână îmi apare o sticlă de Belvedere. Îmi imaginez și țigări și-mi apare un pachet de trabucuri Cohiba. Îmi place! O lumină orbitoare apare în fața mea, cred că e Dumnezeu ăsta. Îmi aprind trabucul la lumina Lui și merg mai departe. „Da’ prost ești…“, concluzionează Dumnezeu.

„Umor debordant, imaginație cât cuprinde, personaje vii și colorate, luciditate tăioasă, un stil matur și captivant, multă naturalețe – toate acestea sub un singur titlu, Boris, al unei adolescente incredibil de talentate. Lăsați-vă cuceriți de aventurile eroului nonconformist și sensibil, savurați fiecare pagină a romanului. Veți putea dori, cândva, să-l și recitiți!“ (Cristina Nemerovschi)

RECENZIE:

De obicei nu mi-e foarte greu să spun că mi-a plăcut o carte sau nu, însă au fost și cazuri când în timp ce-am citit una sau când am terminat-o m-am enervat sau mă întrebăm de ce citesc eu asta, căci nu e genul meu și uite îmi pică fix ca o băutură tare pe care o dai pe gât ca pe apă și apoi simți că-ți arde gâtlejul și-ți crapă ochii în cap. Or acele cărți ce mi-au plăcut cât le-am citit și odată ce le-am dat gata au fost date și uitării, căci n-au avut nimic care să le facă să stea mai mult în culcușul minții mele odată ce le-am pus înapoi pe raft. Și cu toții știm că de obicei lucrurile alea ce nu ne-au picat bine, băuturile alea ce ne-au făcut să ne strâmbăm și să tușim, țipând după apă,  ajung să ne placă, cu fiecare pahar pe care ne chinuim să-nvățăm să-l bem și să savurăm și arsura aia dulce și scurtă ce vine după tăria de la început.

Boris așa cum îi sună și numele, sonor, scurt și tăios, uneori înțepător și "ghețos", că un vânt ce-ți intră până-n suflet și te îngheață din interior spre afară, deși te-ai îmbrăcat cum ai putut mai bine, a fost o lectură extrem de scurtă și ușor de devorat, însă în același timp nu la fel de lejer de înghițit. Și te face de foarte multe ori să iei câte-o pauză, să ridici ochii din carte și să te uiți la tavan, întrebându-te: "Boris, de ce, mamă? De ce mă zgârii pe gât cu așchiile alea înghețate și totuși de ce mai vreau, măcar, un sfert de pahar. Și mai dă-mi câteva pagini!", deoarece sunt multe pasaje în care autoarea și-a permis să îmbine realitatea cu fantasticul minții personajelor, băutura nu de puține ori acționează ca un fel licoare magică și după un capitol, două, te-ntrebi dacă doar ei, ăia din pagini, s-au amețit un pic sau ei doar așteptau ca tu să-ți revii.

N-o să încerc să vorbesc despre personaje sau le explic, căci le dispare tot farmecul. Citindu-le și întâlnindu-le, m-am dus cu gândul la literatura rusă studiată în facultate, și m-a cuprins o stare extrem de ciudată și contradictorie; căci, pe cât am iubit acele povești și personaje, pe atât de tare m-am enervat pe ele că erau greu de înțeles, că aveau atâtea secrete și se ascundeau după atâtea uși și sub atâtea straturi și după fiecare ușă și fiecare strat mai găseai altele și mai groase. Însă, la fel ca Boris și amicii lui, aveau farmec și aveau acel ceva ce nu te lăsa să te dai bătut. Luptai pentru clipele în care-i vedeai limpede și îi înțelegeai perfect, ca atunci când vezi fiecare scoică și nisip de pe fundul mării, însă totul se amestecă și dispare când vine furtuna din larg.

N-am de gând să recomand Boris nimănui, căci e o carte ce doar pare simpatică și apoi își înfige colții în tine, în timp ce te îndoapă cu dulciuri, mâncare și băutură, iar tu nu știi dacă să te așezi mai comod și să profiți de oferte, în timp ce personajele își văd de viețile lor în jurul tău și tu ai ocazia să-i privești și să-i auzi îndeaproape, sau să zici "nu, mulțumesc!", căutând cea mai rapidă cale de scăpare. Boris e un roman ce se citește repede și poate lua o oră, două sau trei, doar că după ce-l pui înapoi pe raft, nesuferitul nu vrea să plece și din capul tău. Așa că, dacă o să continui să te tot gândești la ei sau o să-i auzi pe ceilalți vorbind unul peste altul or ai impresia că-i vezi de la geam, sau când ieși să te plimbi, îți urez mult noroc! Și ia cu vin. Sau cu ciocolată?

Iar dacă îndrăznești să-l citești sau ai început fără să știi ce te așteaptă, vrăjit sau indus în eroare de coperta simpatică, or ți-ai spus "ha! eu rezist la orice și oricât!", atunci să-ți fie bine. See you on the other side! ( : 

luni, 24 decembrie 2018

RECENZIE - Privind înăuntru de Petronela Rotar


Descriere:

Am fost un om zdrobit, întors spre moarte, nu înspre viață. La 30 de ani, mă imaginam trăind doar încă cîțiva ani, la fel de zbuciumat cum am trăit mereu. Apoi, murind devreme. Cu un ochi priveam spre moarte, iar cu celălalt spre copiii mei, opintindu-mă să mai trăiesc o vreme, cît să văd fetele suficient de mari ca să se descurce singure. Este un miracol că nu am murit, trăind atît de sinucigaș, fără măcar să-mi dau seama. Am trecut razant pe lîngă moarte, nu doar fiindcă am fost îngropată sub o avalanșă, ci fiindcă am trăit fiecare zi ca să mor. Am făcut întoarcerea spre viață în ziua în care am decis să mă vindec. Nu știam atunci, însă, că asta fac, un U turn definitiv spre lumină. Am aflat abia acum, după un drum lung și dureros, cînd am ajuns.

Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, că m-a îngăduit și așteptat să mă întorc cu fața spre ea.

RECENZIE:

Teoretic, îmi propusesem azi să aleg o carte pe care s-o devorez în câteva ore și să mă relaxez, ceea ce am și făcut... oarecum. Căci am mâncat, pe nerăsuflate, cartea Petronelei, însă n-aș spune că, doar, m-am relaxat. 

Privind înăuntru a fost și e o carte ce m-a intrigat și pe care am vrut s-o citesc, deoarece mi s-a părut interesant subiectul, felul în care-i scrisă, faptul că-și propune să-ți arate toate interioarele și dedesubturile autoarei, dar și pe ale tale. Iar la asta m-așteptam, adică hai, orice carte te face să te pui în locul personajului și vezi ceva părți din el în tine și invers. Dar aici a fost mai mult de atât. Pentru că, în ciuda faptului c-am "experimentat" doar o mică parte din ce e cuprins în pagini, în același timp, cu cât citeam, m-am trezit pusă față-n față cu situații din trecut la care nu mai m-am gândit de foarte mult timp, mi-am amintit de ce-am zidit, și nu doar închis, niște uși, de ce sunt cum sunt, de ce uneori mă consider cel mai extraordinar om din lume și de ce, în și mai multe zile, poate, îmi vine să mă zgârii pe ochi pentru că mă împiedic în niște obstacole ce-au apărut acolo nu din senin, ci pentru că, inconștient, le-am construit; și singurul fapt necontrolat e c-au apărut acolo și atunci.  

Cred că Petronela a uitat, sau n-a vrut și a făcut-o înadins, să scrie pe copertă că în timp ce citești paginile acestea, o să privești în interiorul ei și vei afla lucruri pe care le așteptai sau nu, altele care vor surprinde în mod pozitiv sau negativ, că vei râde sau plânge, însă o să te uiți și mai fix și cuprinzător la tine. De ce zic asta? Fiindcă am început Privind înăuntru ascultând-o pe Petronela și cu fiecare capitol mi-am văzut capul ițindu-se dintr-un colț și hlizindu-se la mine sau respirându-mi în ceafă, și când citeam și eu așa liniștită și încercam să mă gândesc și să înțeleg de unde vine omul ăsta?, cumva m-am trezit că mă uitam și la mine. 

Și cu cât citeam mai mult, cu atât, în capul meu, am ajuns să o ascult nu doar pe autoare, ci să m-aud pe mine din prezent sau din trecut sau cea de acum două săptămâni sau zece ani, vorbind despre aceeași situație, dar din unghiuri diferite, sau o întâmplare povestită de ea stârnea ceva în creierul meu și mă trezeam dezgropând ceva asemănător sau diferit. Iar în momentul ăla, și încă mă gândesc și acum, luam ochii din carte și mă uităm așa la pereții mei mov din living, și încercam să înțeleg care voce mă enervează mai tare și cu care să empatizez: căci ambele spuneau adevărul, dar poate nu era ăla pe care eu voiam să-l ajut sau nu știam ce să fac cu el. Sau știu de el, dar lasă-mă-n pace, n-am timp acum, ceea ce se traduce mai mult în n-am energia/nu vreau/mi-e lene/mi-e mai bine în bula mea de comfort. 

Sincer, nu încerc să scriu recenzia asta cu un plan în minte, nici nu știu dacă are sens ceea ce zic, nu mă gândesc dacă să-ți recomand cartea și poate ți se va părea o pierdere de timp. Sau ai citit-o deja și ți-a plăcut sau nu prea. Dar, dacă vrei și ești curios poți s-o citești și să te citești sau poate nu va declanșa nimic în interiorul tău și doar te vei bucura de istorisile și gândurile unui om și te vei cufunda în poveștile lui. Poate că nicio voce de-a ta nu-și va face apariția și să încerce să-ți capteze atenția, pentru că în sfârșit a prins timp și curaj să-ti șoptească/țipe câte ceva. 

Eu zic că merită citită sau măcar răsfoită și chit că o să-ți displacă și e total diferită de ceea ce citești sau omul din carte e total diferit față de cum ești tu, măcar acum știi asta foarte bine și știi că n-ai pierdut nimic. Căci până la urmă și o mâncare ce ne-a întors pe dos e o nouă lecție învățată, măcar știm data viitoare să fugim numai când auzim de ea. :)) Iar dacă Privind înăuntru pare genul tău de om/carte/lectură, atunci ce-aștepți? Eu și Petro, dacă-mi permit(e) să-i spun așa, te-așteptăm să citim și să stăm de vorbă: cu voce tare sau în șoaptă, înăuntru sau afară. Iar dacă te simți răscolit și ieșit ca din mașina de spălat, sau mai ușor ca niciodată, însă un pic amețit, cred că-i de bine, nu? Până la urmă când urcăm mai și coborâm, și invers.

duminică, 4 noiembrie 2018

Când viața te "pune" pe pauză

Sal'tare! :) 
Ce mai faceți voi și ce-ați mai citit sau vizionat în ultimul timp? Or poate ați mai făcut niște cumpărături și deja v-ați umplut rafturile cu provizii.

Personal, în ultimele luni chiar nu am avut timp de citit, căci viața și responsabilitățile au decis să-și bage un pic mai mult nasul în timpul meu liber și să-l facă franjuri; iar când am apucat să citesc, cărțile nu s-au dovedit a merita să vorbesc despre ele și unele nici nu le-am terminat, deoarece nu m-au făcut așa de curioasă. 

Și cumva această pauză, vrută sau nu, de la citit și de la rutina mea, m-a făcut să mă gândesc că uneori apreciez ce am și apreciem ce avem și ce ne face fericiți, doar, după ce nu mai avem acces la acel lucru. N-aș zice că luam cititul ca pe ceva absolut necesar sau indispensabil, dar nici nu stăteam fără el. Sau îmi spuneam "las că citesc mai târziu, căci oricum am atâta timp!". Ceea ce nu s-a mai întâmplat și acum când prind timp încerc să mă hotărăsc ce vreau sau citesc și uneori îmi ia foarte mult, fiindcă având mai puțin timp mă face să mă gândesc de două ori ce-aș citi. Și nu c-ar funcționa neapărat, dar creierul nu face cum vreau doar eu :)).

M-am gândit și la cât e de importantă e lectură pentru mine și ce înseamnă ca după o zi la muncă sau după ce-am avut o mulțime de lucruri de făcut, să citesc pentru câteva ore și să petrec timp într-o lume diferită de a noastră și ascultând poveștile unor persoane atât de interesante și complexe. Mi-a trecut prin minte ce-ar fi dacă n-aș mai citi deloc sau dacă aș scăpa de toate cărțile pe care le am, cum ar fi o lume în care cititul ar fi ceva total ieșit din comun sau oamenii nici n-ar mai știi ce înseamnă activitatea asta. Mi-am amintit cum era când citeam volum după volum și acea bucurie și sete de povești, dorindu-mi să reiau cititul și să prind iarăși același ritm. 

În același timp aceste luni fără citit m-au făcut să mă gândesc dacă am citit pentru mine sau și pentru alții, adică a face recenzii sau că citeam anumite cărți sau voiam să le citesc doar pentru că erau populare și toată lumea vorbea despre ele. Răspunsul a fost la jumătate și sincer mi-e dor să citesc două cărți pe zi sau să știu că la finalul săptămânii am devorat x volume, dar în același timp îmi place să lungesc o carte dacă vreau, căci poate nu vreau să se termine, or a luat o turnură ciudată și vreau să meditez asupra faptului. 
Plus că, poate, uneori, așa cum am mai pățit în unele zile, vreau să citesc și am timp, dar vreau să văd și acel film sau un serial sau doar să mă joc pe PS4 or să stau pentru câteva ore la povești cu un prieten sau să merg la plimbări și să uit să mă întorc. Oricum e atât de frumos acum afară încât chit că iei și o carte după tine parcă tot mai bine te-ai uita la peisaj și te-ai bucura, cât se mai poate, de toamna și surprizele ei.

Ce încerc să spun în această postare, care mă gândisem să o pun pe pagina de facebook, apoi mi-am dat seama că e cam mare, e că viața nu merge conform planurilor noastre și că atunci când se întâmplă e bine să ne enervăm, e bine să țipăm la ea, însă e bine și să respirăm adânc, să închidem ochii și să ne calmăm, să zicem că asta e și poate să așteptăm ca norii să treacă. Am realizat și mi-am reamintit, cu greu, că furia și nervii nu fac lucrurile să treacă mai repede și că până la urmă e doar energie consumată aiurea. 

Nu se va rupe pământul dacă n-ai timp să faci acel lucru, cum a fost pentru mine cu postatul pe pagină și cu cititul și cu recenziile, și ele vor fi acolo când totul se va termina. Nu că nu m-aș fi panicat și m-am gândit, în mod ridicol, că totul ar dispărea, deoarece această pauză, combinată și cu lipsa chefului de-a citi, a ținut mai mult decât trebuia, dar această panică și gânduri aiurea nici nu m-au ajutat; ci poate m-au blocat și mai tare și am sfârșit în a mă învârti nu în cercuri, ci cred c-am făcut hexagoane. 

Acum acea perioadă s-a cam încheiat și am iarăși mai mult timp liber, încep să am iarăși chef de citit, am o mulțime de cărți ce m-așteaptă pe rafturi și sper să ne bucurăm de multe ore frumoase împreună. Dacă le citesc și-mi plac voi posta și recenzii, ca să știți și voi ce-am citit, dar și să-mi ziceți dacă voi le-ați citit sau doriți să faceți asta. Mă gândesc dacă să fac și câteva cumpărături, căci dacă n-am mai
citit, nici nu mi-am mai cumpărat; cumva în lunile astea cărțile n-au mai părut așa un lucru de care am mare nevoie și le vreau pe toate. DA, ȘTIU, sună tare ciudat și puțin înfricoșător! : )) Însă doar am vrut să fiu realistă și să nu cumpăr niște cărți, pe care deși le doream, aveam să le ating peste încă o jumătate de an. Nu mi s-a părut rentabil nici pentru mine și nici pentru ele.

N-am renunțat la blog și nici la citit, nici la pagină, și dacă urmăriți pagina atunci știți că acolo am fost mult mai activă, postând despre bunătățile ce-au apărut și cele care urmează să apară și cred că toți le așteptăm și vrem să le avem pe toate; desigur cele care ne interesează și vrem să le devorăm liniștiți. N-ați cumpăra o carte doar pentru că are o copertă minunată, nu? Da, nici eu.

 O să încep iarăși să postez recenzii cât de curând zic eu și sper să-mi revină pofta de citit, căci mi-e dor să întru în alte lumi și să cunosc oameni noi.

Ah, și încă un lucru, nu știu cum a fost anul acesta pentru voi ca lectură, însă sper c-a fost mult mai bun ca al meu. Personal, îmi propusesem să citesc o sută de cărți, însă momentan am citit douăzeci și ceva, din câte îmi amintesc c-am pus pe goodreads, și nu cred că reușesc să ating acel număr până la finele anului. 
Cumva, anul asta e cel mai rău pe care l-am avut din punct de vedere al lecturii și mi se pare trist, dar în același timp mă face să vreau ca la anul să încerc mai mult și poate și-n următoarele luni să o iau ușor de la capăt. Și chiar dacă în aceste luni n-am citit și n-am iubit nicio carte, în mod ciudat, acum le iubesc mai mult și doar gândul că mă voi scufunda curând în niște pagini, mă face să zâmbesc. Așa
că, sper, ca următoarea perioadă și anul următor să fie mult mai bune ca acestea și poate o să ating acel prag de o sută de cărți, cel puțin.
Voi ați avut vreun plan pentru anul acesta sau ați reușit să citiți cât ați vrut? 

Până una alta dacă vreți puteți să vă uitați prin lista cu toate recenziile postate pe blog în toți acești ani, și sunt o mulțime, să urmăriți pagina de facebook și aștept să-mi spuneți voi cum mai sunteți, cum vă descurcați cu perioadele în care n-aveți timp de citit sau nu aveți chef. Îmi puteți zice și dacă ați cumpărat o mulțime de cărți sau câteva, dacă ați descoperit vreo nouă carte favorită sau ce volum nu v-a încântat, deși credeați că va fi așa. :)


O toamnă colorată și răcoroasă să aveți și cât mai multe zile pline de cărți bune!

        Crina @Reading Addict

marți, 28 august 2018

Mi-a zis Moartea că are un colet pentru mine (sau cam așa ceva)

Sal'tare, tuturor! :)


Probabil vă întrebați ce-i cu titlul și chiar nu vreau să mă lungesc sau să mă pierd în detalii. Astăzi m-a sunat curierul, în timp ce eram la muncă, și mi-a zis că are un colet pentru mine. "Sau așa ceva." a spus el, în timp ce, probabil, se uita la punga. "Parcă vă caută moartea, adică nu pe dumneavostră, cică trebuie să omo...nu, cineva moare.. Cred. Oricum, ajung în cinci minute."

I-am spus că voi coborâ și c-aștept. Am mai avut parte de discuții ciudate cu oamenii ce-mi livrează pachetele, însă asta le întrecea. Și-n timp ce coboram eu încet scările, deși în mintea mea fugisem și mă și strecurasem prin geamul deschis al mașinii, înainte ca șoferul să mă observe, pachetul asta nu-mi dădea pace. Ce era? Și mai ales de la cine. Aș fi vrut eu să cred că Moartea ar fi avut nevoie de ajutor și mai ales de la mine, nu că nu m-aș fi simțit flatată, dar totuși...

Pachetul arăta așa:


Ce-am scos cu grijă din el:


A venit însoțit și de un mesaj:


A fost atât de frumos împachetat totul încât mi-a părut rău să-l desfac. Totuși nu s-a lăsat cu prea mult sânge. Sau măcar am curățat repede toate urmele.



Acum stau să mă gândesc dacă Moartea sau Ordinul Revoluționar al Celor Răi n-au greșit persoana. Sau or știi de viața mea secretă? Hm. 

Mă duc să aflu, însă până atunci hai, să citim toți aceste cărți și să discutăm despre ele. Dacă le-ați citit deja sunt curioasă de ce-ați crezut, iar dacă sunteți ca mine și acum ați făcut cunoștință, atunci cred c-ar fi bine să începem.

Lectură plăcută tuturor și aveți grijă la curieri. 


💀

duminică, 22 iulie 2018

RECENZIE - Ascensiunea (Destinul Reginei #1) de Rebecca Ross


Descriere:

Deoarece este un copil din flori, mademoiselle Brienna Colbert a fost alungată din nobila ei familie și trimisă la Casa Magnalia, o școală pentru cei care doresc să devină maeștri ai uneia dintre cele cinci pasiuni: artele plastice, muzica, arta dramatică, înțelepciunea și cunoașterea. 

Pe măsură ce ziua absolvirii se apropie, Brienna trebuie să facă față nu doar sentimentelor sale interzise pentru inteligentul și frumosul ei profesor, maestrul cunoașterii Cartier Évariste, ci și năucitoarelor amintiri ale unuia dintre strămoșii săi, pe care începe să le retrăiască aievea.

 Iar aceste țăndări ale trecutului dau la iveală secrete periculoase și ajung să o arunce pe tânără în mijlocul unui complot îndrăzneț, aproape nebunesc, menit să îl detroneze pe regele nedrept al Maevanei pentru a o reînscăuna pe urmașa reginelor îndrituite și a redeștepta la viață magia. 

Războiul e pe punctul să înceapă, iar Brienna trebuie să aleagă de partea cui vrea să lupte: a pasiunii, loialității și dreptății sau a familiei de sânge și a ambiției.

RECENZIE:

Pot spune de la început că deși nu mi-am dorit să citesc Ascensiunea, deoarece respiră fantasy, multe intrigi politice și o mulțime de familii cu frați, nepoți, cățel și purcel, ceea ce nu prea se prinde de mine, am zis să-i dau o șansă. N-am nimic cu genul fantasy, doar că, romanele de genul ăsta și mai ales cele ce au la bază ideea de față, mi se par greoaie, lungi, cu un număr mult prea mare de personaje și, care, reușesc să mă piardă imediat pe drum, iar eu n-am răbdarea necesară să memorez atâtea nume și titluri nobiliare.

Însă, Ascensiunea a vrut să-mi demonstreze că ea nu-i ca toate cărțile alea pe care le citisem eu și nu mi-au plăcut, și n-a început cu politica sau cu războiul, or cu sutele de personaje, ci fix cu ce-i pe placul meu: acțiune și suspans, umor, personaje puține, complexe și bine construite, un loc ce mi-a apărut atât de viu în fața ochilor, căci atât autoarea cât și personajele îl descriu în niște culori delicioase, și cu pasiunile și studiul fiecăreia. 

Recunosc că atunci când am început cartea nu mi se păreau pasiunile cine știe ce și faptul că fiecare tânăr trebuia să-și aleagă una sau nobilii își trimiteau copii pentru că aveau o pasiune în sânge, iar fiul sau fiica trebuia să ia totul foarte în serios, ca apoi să-și găsească un protector și să fie mai bun ca restul și etc, m-a dus cu gândul la multe alte cărți ce jonglează cu același sistem. Fie că-i spui magie, pasiuni, vrajă, farmec, case etc. Dar pe parcursul capitolelor și-al volumui autoarea a reușit să o mai scalde puțin și să-și facă acest clișeu al ei, oferindu-i măcar un înveliș mai original și făcându-mă pe mine să nu mai fac involuntar comparații, ceea ce mă tot dădeau afară din carte. 

Nu pot să zic că e vreo pasiune ce m-a impresionat sau vreuna pe care aș fi vrut s-o urmez și s-o stăpânesc, așa cum niciun personaj nu m-a impresionat enorm, deși toți au fost bine creionați și, în ciuda numărului mare, ce-a crescut cu fiecare capitol, am putut să-i țin minte și să nu-i încurc. 

Ascensiunea s-a dovedit a fi un roman bun, bine scris, cu descrieri îndeajuns cât să te farmece și să te pierzi în pagini, însă nu cât să adormi și să uiți unde ai rămas (căci da, nu sunt fan al poveștilor ce descriu o pădure timp de patru capitole), și cu personaje interesante, fiecare încercând pe cât posibil să fie unic și totuși uman; am apreciat faptul că autoarea n-a încercat să le ofere doar calități sau să-i facă pe unii să acționeze într-un fel doar fiindcă erau așa zișii "băieți răi". Însă, în același timp, niciun personaj nu m-a captivat atât de tare și, sincer, dacă era vreunul să pățească ceva nu cred c-aș fi scâncit. De ce? Pentru că n-am simțit absolut nimic pe tot parcursul cărții și da, cartea are 460 de pagini.

Am citit Ascensiunea în mai puțin de patru ore și m-am bucurat să o termin din prima, deși nu-mi pusesem in minte. A fost o lectură rapidă și extrem de ușoară, scriitura e plăcută, iar dialogul reușește întotdeauna să învioreze atmosfera, mai ales când tocmai ai trecut de vreo parte plină de politică sau nu te interesează câtuși de puțin de toate casele nobiliare și cine ajunge pe tron. Sau poate te interesează și d-asta citești. Personal, am citit de plăcere, căci am reușit să mă bucur de poveste și chit că nu m-a atras niciun personaj și niciun fir narativ, și de multe ori am avut impresia că urmăresc detașat ceva și nu c-aș citi, ceea ce-ar fi însemnat să simt ceva, am vrut să văd cum se termină. 

Dacă citești fantasy de obicei, atunci și asta o să-ți placă, iar dacă ești ca mine și vrei doar să-ncerci ceva diferit, atunci o să ai parte de-o lectură interesantă. Și poate o să și simți ceva. Pentru mine din punct de vedere al emoțiilor și atașamentului față de personaje, Ascensiunea a fost ca o mâncare fără gust: a arătat bine, mirosul a fost îmbietor, a fost gătită corect, însă eu am gustat nimic. Aș putea spune că nu e un lucru important, dar dacă nu-mi pasă de personaje, atunci de ce aș citi povestea asta? Și nu e vina lor, ci a autoarei. Sau a mea.

Personal, nu recomand Ascensiunea pentru că e neapărat fantasy sau pentru că are o hartă, or pentru că e despre pasiuni și scriitura e rapidă, ușoară și te prinde de la primele pagini, căci are acel aer de orice poveste în afară de una fantastică, ci pentru că e o carte bună și poți să-ți pierzi câteva ore sau o zi, două cu ea. O să găsești în Ascensiunea dorința de răzbunare, familie, prietenie, iubire, nesiguranță, vise, o mulțime de lacrimi, căci oamenii ăștia și mai ales femeile, plâng apoape la orice moment emoționant, tensionat, fericit, trist, etc (ceea ce pe mine mă face o insensibilă, căci mi s-a luat la un moment dat să văd cuvântul lacrimă sau plânset pe pagină și da, în 460 de pagini tot apare), dar în același timp are și curaj, multă mâncare, rochii, bătălii, intrigi și politică, strategii, muzică, oameni cărora vrei să le rupi gâtul (care te enervează poate mai ca ăia ce plâng). 

Și da, are un final fantastic, cu bune și cu rele, care a lăsat destule uși deschise pentru următorul volum, pe care aștept să-l citesc. 

Pentru mine a fost o lectură ușoară și relaxantă, mă bucur c-am citit-o și chiar m-am distrat. Aș vrea să pot să vizitez măcar câteva din locurile din carte, însă pe timp de pace. Nu prea le-aș avea cu călăritul, dar cred că m-aș descurca bine cu sabia sau cu arcul. Așa cum și personajele, fie femei sau bărbați, știu să o facă; atunci când nu-și exersează pasiunile, nu mănâncă, nu-și scriu scrisori interminabile sau nu plâng. Glumesc. Ascensiunea e mai mult de atât. Te las să descoperi! :)

marți, 17 iulie 2018

RECENZIE - Râurile din Londra (Peter Grant #1) de Ben Aaronovitch



Descriere:

Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. 

Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă. 

Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. 

După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.

RECENZIE:

 Râurile din Londra e fixul opusul a ceea ce citesc eu, deoarece, deși citesc atât thriller cât și supranatural sau paranormal, nu-mi place să le amestec. Însă am zis că merită să încerc și decât să nu-mi placă și să vreau să fug de ea n-avea ce rău să se întâmple; plus că așa găseam și eu răspuns la întrebările: dar dacă e bună? oare Peter ar fi genul meu de personaj? mi s-ar părea povestea prea trasă de păr? chiar ar fi un thriller bun or e doar o lălăială cu fantome?.  
  
 Nu regret c-am citit-o, însă au fost atât lucruri bune cât și mai puțin bune. N-o să vorbesc despre firul narativ sau relațiile dintre personaje, căci deja descrierea dă prea mult din casă și eu încă vreau ca voi să aveți ce să citiți și să mai descoperiți ceva cu fiecare capitol. Și poate pentru voi chiar vor funcționa întorsăturile de situație sau ritmul în care se întâmplă lucrurile. 
  
 Râurile din Londra, din punctul meu de vedere, a fost un roman lent, cu o scriitură simplă, uneori cu fraze foarte lungi, care combinate cu atmosfera din carte și cu personalitatea și manierismele personajelor, mi-au dat impresia că mă aflu pe-o plajă pustie sau undeva la umbră, departe de toți și toate. De ce? Pentru că, deși se întâmplă foarte multe și numărul de personaje nu e deloc mic, iar autorul nu se zgârcește cu acțiunea și dezvăluirile, totul se mișcă cu viteza unei țestoase. Obișnuită să citesc povești mai rapide mi-a fost destul de greu la început să mă înțeleg cu povestea și durat ceva până ne-am potrivit în pași; dar mă bucur că niciunul din noi n-a renunțat să încerce. 
  
 Un alt lucru ce m-a deranjat, iarăși ceva subiectiv și personal, a fost atitudinea lui Peter legat de femei și chiar toate doamnele și domnișoarele din carte; nu cred c-a existat una care să-i scape. Înțeleg că poate ăsta e stilul autorului sau poate așa e personajul și fac eu mare caz, doar că de fiecare dată am vrut să-l strâng de... gât și să-i spun că nu mi se pare ok. Dacă ați citit știți la ce mă refer, iar dacă nu, atunci eu sper să nu vă enervați. Eu am avut multă răbdare și chiar mi-a fost mai greu să trec peste atitudinea și reacțiile lui, care mă scoteau mereu din atmosfera cărții, decât peste lentoarea scriiturii. 
  
 Lăsând astea la o parte, Râurile din Londra m-a fermecat cu lumea ei supranaturală și cu toți zeii, creaturile, vrăjile și toți oamenii implicați, mai mult sau mai puțin, în tot acest caz și-n viețile personajelor, sau în viața orașului, încercând să supraviețuiască și să își impună punctul de vedere, unii mai pe ascuns, iar alții atât de fățiș, încât uneori te iau pe nepregătite. 
  
 Nu recomand cartea oricui și ați face bine să aveți poftă de o astfel de lectură, altfel o să pățiți ca mine și vă veți întreba dacă voi vă mișcați prea repede or povestea merge mai încet. N-aș considera-o neapărat un thriller și nici o poveste supranaturală, ci e un fel ghiveci, în care autorul a pus de toate, nu prea a nimerit cu cantitățile, dar dacă îi dai o șansă și te obișnuiești cu gustul, s-ar putea să devină nu doar comestibilă, ci și delicioasă.  

   Ah, și încă ceva, fiind primul volum dintr-o serie, și mai ales cu unele pasaje foarte descriptive și lungi, ce uneori mi s-au părut inutile, poate veți avea impresia că nu se întâmplă mare lucru sau nu imediat. Așa am simțit și eu. Doar că, m-am gândit la faptul că autorul trebuia să pună bazele acelei lumi și să prezinte, măcar în linii mari, conflictele, alianțele, câteva personaje cheie etc, așa că l-am iertat. Pentru moment.  

sâmbătă, 14 iulie 2018

Câteva cărți sau de ce portofelul nu mai vorbește cu mine


Sal'tare! : )

Ce faceți și ce cărți delicioase ați mai descoperit și citit în ultima vreme?

Sau ce cărți v-ați mai cumpărat în ultimul timp, deoarece le-ați prins la un preț bun sau nu v-ați putut călca pe suflet și să le lăsați în magazin? 

Eu am evitat în ultimele luni să mai intru pe site-uri, deși tot primesc e-mail-uri și sms-uri, și ofertele mă trag de ureche peste tot, fiindcă spațiu pe rafturi nu mai am și nici n-am mai apucat să citesc foarte mult din cele pe care le am deja. 

Doar că, dacă rezist eroic împotriva ofertelor online, atunci când intru într-un anticariat sau într-o librărie și cărțile sunt acolo, făcându-mi cu ochiul și dând din mâini să le iau acasă, iar unele îmi arată și că sunt la reducere, cu mult față de prețul original, nu prea pot să dau înapoi. Sau nu cred că vreau. 

Mai ales dacă sunt unele pe care le găsesc foarte greu la reducere, dar și la preț întreg, pentru că nu mai sunt în stoc sau nu le văd eu. 

Plus că, merg pe ideea că oricum le vreau și o să le cumpăr poate la preț întreg, căci vreau să le citesc, așa că de ce să nu le iau acum când sunt și ieftine și nici nu mai plătesc transport sau mă întreb dacă sunt într-o condiție bună sau cum și când ajunge coletul. Nu știu dacă logica mea e una tocmai sănătoasă, mai ales pentru portofel, dar v-aș recomanda să încercați :)).

Însă nu vă mai țin, căci toți vrem să vedem cărțile. Hai odată, femeie! Așa că, iată pe ce-am pus eu mânuțele în câteva excursii pe la două anticariate și o librărie:

De la AnticExLibris:


De la Targul Cartii:



De la anticariat Trored:


Da, știu! Sunt foarte multe cărți polițiste, însă, deși e unul din genurile mele preferate și niciodată nu simt c-am citit destul, e și genul din care, în ultima vreme, am cumpărat foarte puțin și nu mai aveam rezerve :)). Plus că niciodată nu ai destule cărți în genul tău preferat, nu? Și a contat și faptul că le-am prins la prețuri foarte bune, iar unele, din ce-am văzut, nu prea mai sunt în stoc. 

Și... poate data viitoare nu le mai găseam, așa că, am mers pe ideea "le iau acum cât pot și sunt aici". Mi s-a întâmplat nu de puține ori să nu cumpăr ceva și chiar ziua următoare să revin și să nu mai fie acolo.

Spuneți-mi dacă ați citit vreuna din ele și cum vi s-a părut sau dacă sunteți interesați de vreun titlu! : ) 

Până data viitoare, mă duc să încerc să le găsesc un loc și o să m-apuc de citit cât mai curând. Posibil să revin și cu recenzii. Vom vedeam.

Toate cele bune, lectură plăcută și să găsiți fix cărțile pe care vi le doriți la cele mai bune prețuri!  ❤️