RECENZIE - Toți cei din acest tren sunt suspecți (Ernest Cunningham, #2) de Benjamin Stevenson

 

Descriere:

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa.

Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste:
• Debutantul (eu!)
• Scriitorul de ficțiune criminalistică
• Scriitorul de blockbustere
• Scriitorul de ficțiune literară
• Scriitorul de thrillere psihologice

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

RECENZIE:

Poate că mi-a plăcut cartea asta pentru c-am citit-o fără să am așteptări de la ea (ba, chiar mă gândeam că o să fie o dezamăgire totală, după cum mi-a displăcut primul volum) sau poate chiar a fost bună. Însă mă bucur să zic că n-a fost o pierdere de timp și că față de prima carte m-a ținut în priză aproape pe tot parcursul ei. Și că momentele plictisitoare au fost mai puține, iar cele în care autorul se concentra pe lucruri nesemnificative sau mă îngropa în descriere nesfârșită au fost și ele mai rare. 

"Toți cei din acest tren sunt suspecți" cred că-i cartea aia thriller ce poate fi citită în vacanță, când vrei să citești, dar să te și relaxezi. E ușoară, rapidă, amuzantă (dacă-ți place umorul autorului) și relativ realistă, deși sunt și destule momente când te gândești cât de ridicolă poate să devină. Eu n-am râs și nu înțeleg sensul glumelor din carte, dar la fel ca la filmele de comedie nu tot umorul e pentru toți. Și-n același timp o consider mai mult o carte neserioasă ce se întâmplă să fie thriller, decât un thriller cu momente amuzante.

Personajele sunt multe și n-au fost schițate cât aș fi vrut eu, și majoritatea au rămas unidimensionale sau doar pioni ce s-au asigurat că povestea se mișcă sigur spre final. N-am simțit nimic pentru nimeni și dacă pățești la fel cred că-i oarecum trist, deoarece sunt câteva subiecte delicate în poveste, dar care m-au lăsat rece datorită modului în care-s tratate și scriiturii. Desigur asta-i pur subiectiv și poate altcineva o să spună contrariul. 

Modul în care-i dezlegat misterul și cum sunt expuse răspunsurile la toate întrebările m-a dus cu gândul la cărțile Agathei Christie, însă nici un caz nu se compară. Pentru mine asta a fost un plus. Deși n-aș fi reușit singură să-l rezolv și nu doar pentru că am preferat să citesc și nu să notez tot și să teoretizez. Ci pentru că sunt multe lucruri ce, cred eu, n-aveai cum să le afli sau să le vezi în acel fel; fără să vină "detectivul" la final și să-ți spună cum a mers. Nu-i neapărat un minus, însă mie-mi place să-mi pot da seama sau măcar să am o șansă să urmăresc asta și nu să stau până la final când mi se zice tot.

Acum dacă tu ai ghicit și așa chiar felicitări. Poate mi-a scăpat mie.

Overall, mă bucur c-am citit-o și cu siguranță e mai bună ca prima sau măcar așa a fost pentru mine. Deci dacă-ți plac misterele ce se desfășoară în spații relativ închise, cu un număr fix de personaje, dar dacă-ți plac și cărțile cu și despre scriitori și povești, atunci dă-i o șansă. Și poate o să-ți placă și glumele.

RECENZIE - Crima de la conacul Remy de Holly Jackson

 

Descriere:

Pippa Fitz-Amobi nu are chef de petrecerea cu tematică polițistă pe care au pus-o la cale prietenii ei. Totuşi, când începe jocul, Pip se trezește atrasă în lumea imaginară a intrigilor, a amăgirilor și a crimei. 

Dar, în timp ce adolescenta intră în rolul detectivului, încercând sa descopere identitatea ucigașului, indiciu cu indiciu, moartea fictivă a lui Reginald Remy nu este singurul caz care nu îi dă pace. . .

RECENZIE:

Recunosc că nu m-așteptam la cine știe ce de la cartea asta și mă bucur că am greșit. Iubesc seria, doar că știind câte pagini are și știind că-i prequel, mi-am zis că va fi doar ceva drăguț și atât. 

Însă a fost defapt un întreg mister și chiar am fost surprinsă într-un mod plăcut când am descoperit că nu e doar atmosferică și plină de acțiune, dar are și destule dezvăluiri și chiar niște momente neașteptate. 

"Crima de la conacul Remy" a fost o poveste ce mi-a arătat cât de mult mi-a lipsit Pip, dar mi-a și arătat o altă latura a ei pe care n-o mai văzusem și chiar mi s-a părut interesant. Plus că modul în care-i scrisă și ideea în sine, m-au tot dus cu gândul la cărțile Agathei Christie și uneori am și uitat că nu aia citesc. Ceea ce înseamnă că autoarea a reușit să scrie ceva convingător, dar și că personajele și atmosfera reușesc să te prindă și te fac să te bucuri de povestea din poveste.

Nu-i obligatoriu să citești această carte, însă dacă-ți place seria, nu cred că o să-ti strice să petreci mai mult timp cu Pip și prietenii ei și poate să afli și ce sau cine le da târcoale, pe lângă misterul inventat. 

RECENZIE - Jocurile moștenirii de Jennifer Lynn Barnes

Descriere:

Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: să supraviețuiască liceului, să obțină o bursă de studii și să scape. Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias Hawthorne moare și îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? Avery nu are habar de ce – și nici măcar cine e Tobias Hawthorne. Pentru a intra în posesia moștenirii, trebuie să se mute în Hawthorne House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere poartă amprenta bătrânului – și pasiunea lui pentru puzzle-uri, ghicitori și coduri.

Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne i-a dezmoștenit. Printre aceștia se numără și cei patru nepoți Hawthorne: niște băieți periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu certitudinea că, într-o bună zi, vor moșteni miliarde. Succesorul prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery este o escroacă și e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un puzzle care trebuie rezolvat.

Captivă într-o lume a bogăției și a privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să intre ea însăși în joc pentru a putea rămâne în viață.

RECENZIE:

Ca un om ce iubește jocurile, competițiile, puzzle-urile și casele pline de pasaje secrete, cartea asta părea o lectură perfectă. Și totuși abia acum am ajuns să o citesc și după ce-am citit-o pot să zic că m-așteptam la mult mai mult. Da, a fost bună, nu zic nu, dar la cât e de lăudată speram că tot ce se întâmplă să fie poate cel puțin dublat, atât ca cantitate, dar și calitate.

"Jocurile moștenirii" e o carte care deși m-a prina de la prima pagină, m-a făcut să trag oarecum de mine următoarele capitole, căci Avery nu e un personaj de care mi-a păsat. Da, am înțeles prin ce trece, mi-a părut rău de ea, mi-am dorit să reușească, dar în același timp ea că om m-a lăsat indiferentă și aș spune că asta nu s-a remediat prea mult pe tot parcursul cărții. Și, cred eu, că pentru mine, asta a fost deoarece mi-a dat impresia că voia să fie extrem de diferită de toată lumea, de toate fetele, să arate ce poate și că "nimeni nu e ca mine"; doar că-n același timp, încerca să pară neobservată sau se întreba de ce-o tratează lumea diferit sau ce așteaptă de la ea.

 Nu m-a deranjat cât să nu citesc cartea, dar cu siguranță am fost un pic dezamăgită să realizez că-ntr-un weekend am început-o de trei ori și oricât aș fi vrut nu mă făcea să continui. Și chiar nu mint când de la primul capitol și până aproape primul sfert am tot insistat să progresez sperând ca lucrurile să devină mai bune, ceea ce da, s-a întâmplat, dar nu datorită lui Avery.

Personajele sunt toate bine scrise și chiar dacă mi s-au părut prea multe, deși în același timp înțeleg de ce sunt atâtea, cred că autoarea a făcut o treaba bună în a le individualiza și a le face cât de cât să pară vii și să-ți pese de ele. Și da, intenționat, mi se pare că frații sunt scoși cel mai în față și că de multe ori o eclipsează și pe Avery. Acum dacă asta te deranjează sau nu, e ceva subiectiv. Eu personal nu m-am simțit atașată de niciun personaj și indiferent ce s-a întâmplat pe pagină am simțit o distanță între noi, nu m-au emoționat și încă încerc să-mi dau seama dacă-i vina personajelor sau a scriiturii.

Scriitură ce mi-a plăcut mai puțin decât m-așteptam și chiar m-a surprins, deoarece mi s-a părut foarte simplistă, detașată și uneori chiar rece, deși în acel moment poate se întâmplă ceva total opus. N-am mai citit de la autoare așa că aștept să văd dacă asta e stilul ei sau doar cartea asta e așa. În același timp, vorbind de scriitură și nu numai, "Jocurile moștenirii" e cu siguranță o carte și o serie mult prea lăudată și oricât mi-a plăcut, n-o să zic că m-a dat pe spate sau că da, e una din cele mai bune serii apărute în ultimii ani. 

Da, ca idee, puzzle-uri, casă, atmosfera și chiar și personajele create, e o poveste ce te ține în priză, vrei să știi, vrei să te afli acolo și dacă se poate să și participi sau să stai de vorbă cu frații sau chiar și cu Avery, să investighezi cu ei și să încerci să gestionezi atât moștenirea enormă, cât și neamurile sâcâitoare și presa. Însă ca execuție, scriitură și emoție, aș zice că nu și sper ca următoarele volume să fie mult mai bune și să rezolve și micile chestii ce m-au enervat puțin și nu m-au lăsat să mă pierd cu totul în pagini. 

"Jocurile moștenirii" e o serie ce mă bucur c-am început-o, într-un final, și o voi continua. Chiar cred că merită să-i dai o șansă dacă-ți plac cărțile asemănătoare și chiar dacă nu te atrag Avery, frații sau chiar și întreaga dramă cu moștenirea, eu zic că merită să o citeșți măcar pentru casă și pentru puzzle-uri, căci mie mi s-au părut foarte reușite și alături de întorsături de situație și dezvăluiri oferă o lectură pe cinste. Nu o fi neapărat o lectură de vară, dar atmosfera, ușurința cu care se citește după ce te prinde și toți banii menționați, chiar o să-ți dea senzația de relaxare și măcar pentru câteva ore o să te facă să te gândești "hey, poate și eu aș putea să primesc din senin o astfel de moștenire!".

RECENZIE - Unul dintre noi urmează (Unul dintre noi minte #2) de Karen M. McManus

 

Descriere:

Haide, Bayview, știi că ți-a lipsit asta.

O mulțime de aplicații dedicate bârfelor au răsărit una după alta de la moartea lui Simon, dar în anul care a trecut de când Cei patru din Bayview și-au demonstrat nevinovăția nimeni nu a reușit cu adevărat să învârtă caruselul zvonurilor răutăcioase așa cum o făcea el. Problema este că nimeni nu cunoaște secretele tuturor, cele mai ascunse dintre ele.

Până acum.

De data aceasta nu e o aplicație – este un joc.

Adevăr sau provocare.

Phoebe devine prima țintă. Dacă alegi să nu joci, implicit ai ales Adevăr. Iar al ei se dovedește șocant.

Urmează Maeve, iar ea ar trebui să știe deja – mereu e indicat să alegi Provocare.

Cam pe când Knox e și el luat în vizor, lucrurile au devenit deja periculoase. Provocările sunt mortale, iar Maeve a aflat un lucru important de la Bronwyn în urmă cu un an: nu te poți baza niciodată pe poliție. Nu îți va oferi ajutorul, nu te va proteja.

Simon e de mult ieșit din peisaj, dar altcineva din Liceul Bayview este hotărât să-i ducă moștenirea mai departe. De data asta, cu un set nou de reguli.

RECENZIE:

Sincer finalul ăla m-a făcut să cred că eu n-am cartea cu toate paginile. Căci am terminat capitolul și am dat repede pagina să văd ce urmează și... s-a terminat cartea, nu mai era nimic altceva. Da, am căutat bine și am recitit capitolul ăla de câteva ori. Sper să primesc răspunsuri în volumul următor, căci lucrurile nu pot să rămână așa. Deși tot cred că autoarea putea să ne mai dea măcar un capitol sau câteva firimituri după șocul ăla... 

"Unul dintre noi urmează" este volumul doi din serie, însă poate fi citit și separat dacă vrei. Autoarea are grijă să-ți ofere destule informații dacă nu l-ai citit sau nu vrei să-l citești pe primul, dar și dacă ai făcut-o, dar nu mai ții tot minte. Însă chit că face parte din serie, așa cum menționează și descrierea, acțiunea se concentrează pe alte personaje și cele din primul volum apar ca personaje secundare sau doar se face referire la ele. Deci nu-i neapărat o continuare directă din punct de vedere al personajelor, ci al evenimentelor, și ambele povești există în același univers.

Mi-a plăcut mult și chit că a durat puțin până să mă prindă complet, pot să spun că e plină de acțiune și momente tensionate, personajele ți se arată treptat și ajungi să ții la ei, cu fiecare capitol care trece. Da, toți sunt imperfecți, niciunul nu-i complet bun, și din punctul meu de vedere chiar simți că sunt adolescenți. Și toți se confruntă atât cu probleme personale de tot felul, dar și cu noul joc. Și nimic bun nu urmează când astea se amestecă sau când cineva vrea să se răzbune cu orice preț. 

Eu am citit-o repede și aș recomanda tuturor cărțile lui Karen, fie că fac parte din serie sau nu, și fie că citiți mister sau nu; pentru că se citesc repede, sunt captivante, personajele sunt complexe, iar întorsăturile de situație și dezvăluirile nu dezamăgesc niciodată. Iar povestea e întotdeauna cât se poate de realistă și ai putea crede că se întâmplă în orașul de lângă tine. 

Pentru mine "Unul dintre noi urmează" a fost o continuare pe măsură și acum să văd cât rezist până citesc următorul volum... posibil nu prea mult. 

RECENZIE - Moarte pe Nil de Agatha Christie

 

Descriere:

Linnet Ridgeway a dus până acum o viață ca-n povești. Binecuvântată cu frumusețe, o avere enormă și un soț devotat, are tot ce ți-ai putea dori. Dar, atunci când proaspătul cuplu pleacă într-o croazieră pe Nil, nori de furtună încep să se adune.

Fosta prietenă a lui Linnet, Jacqueline de Bellefort, îi urmărește pretutindeni. Are loc un atentat la viața bogatei moștenitoare, apoi soțul său, Simon Doyle, este împușcat. Linnet are toate motivele să își facă griji... Un pistol, o crimă ciudată, mulți suspecți, o nouă enigmă de rezolvat pentru un pasager neobișnuit: Hercule Poirot.

RECENZIE:

"Moarte pe Nil" mi-a luat mai mult să o citesc decât m-aș fi așteptat și chiar îmi pierdusem speranța în legătură cu ea. Dar măcar în a doua jumătate a poveștii, acțiunea și suspansul au prins elan și și-a revenit cât de cât. 

Iar rezolvarea misterului și dezvăluirea soluției și cum a fost comis totul m-au făcut să-i dau totuși 3 stele. Nu-i o carte rea a lui Christie, însă după ce-am citit peste 20 de cărți de la ea, știu că se poate mai bine. Dar o recomand oricum, fie că ai mai citit sau nu de la ea și știu că altora o să le placă mai mult decât mi-a plăcut mie.

Cred că cel mai mare minus al cărții pentru mine a fost faptul că sunt multe personaje și nu mi-au părut destul de descrise și individualizate cât să nu le confund între ele. Adică ai numele și profesiile lor, însă în rest nu-ți oferă prea multe și în capul meu a fost aproape tot timpul o varză și le-am tot amestecat. Totuși asta e ceva subectiv și poate tu n-o să ai o problemă.

Ce mi-a plăcut totuși e faptul că dacă ești atent, poți reuși să rezolvi misterul și chiar înaintea lui Poirot. Christie îți dă toate indiciile și chiar niște replici vagi sau obiecte banale îți pot arăta drumul dacă știi cum să le interpretezi. Deci la acest aspect față de alte cărți ale ei stă bine și dacă vrei s-o citești zic eu că o să ai parte de un puzzle interesant.

Fie că o citești sau nu în vacanță, "Moarte pe Nil" e o carte bună atât pentru iubitorii de thriller, dar și pentru alții ce vor doar ceva ușor, rapid, atmosferic și care tinde să fie o combinație între o vacanță în Egipt și rezolvarea unei crime. 

RECENZIE - Apartamentul din Paris de Lucy Foley

 Descriere:

Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister.

Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit?

Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit…

RECENZIE:

Am zis că poate asta e cartea ce-o să-mi placă de la autoare și n-o să mai am și eu nimic de zis, însă a fost de fapt cea mai slabă carte a ei, din punctul meu de vedere.

Da, "Apartamentul din Paris" se citește repede și mai ales dacă te prinde stilul autoarei, cu care eu recunosc că am o relație complicată și că în mare mi se pare doar ok și atât. Nu-mi trezește nicio emoție, nu mă impresionează și de cele mai multe ori pune accentul pe lucruri ce nu-s importante sau crează tensiune în jurul lor, doar ca-n frază sau paragraful următor să-ți spună că nu era nimic sau doar i se păruse personajului. Mie personal nu prea-mi plac tehnicile astea ieftine. Și că veni vorba de tehnici, da, sunt și atâtea capitole ce se termină fix în momente ce te fac să-l citești și pe următorul. Și asta nu e rău, în principiu, dar când doar asta face cititorul să continue devine obositor. 

Nu-s foarte multe personaje în carte, doar că felul în care sunt scrise m-au făcut să le confund foarte ușor și pe cele ce nu le-am confundat între ele abia mi le pot imagina. Plus că fiecare reprezintă doar un clișeu și în niciun caz nu mi s-au părut complexe, vii sau care să aibă o voință sau gând care să nu aibă de-a face cu firul narativ și cu ce pot aduce cărții sau cum pot ele să miște povestea înainte. Ceea ce mie nu-mi place și vreau că oamenii cu care petrec 400 de pagini să pară mai mult decât niște marionete și pioni ce trebuie să țopăie pe o tablă.

"Apartamentul din Paris" mi-a plăcut la început, căci ideea deși nu e cea mai originală, mă intriga și voiam să văd cum se termină. Doar că în loc să mă prindă mai tare și să încerc alături de Jess să descopăr ce s-a întâmplat, mai mult m-am încâlcit și până am ajuns la final deja îmi pierdusem curiozitatea. Cartea e scrisă din mai multe perspective și poate o să-ți placă, dar pentru mine s-au citit la fel, scriitura a devenit din ce ce mai dramatică cu fiecare capitol, mai ales spre final, și numai thriller sau mister n-a mai fost.  

N-o să vorbesc despre care-i adevărul și ce s-a întâmplat, dar n-a fost ce m-așteptam eu. Ceea ce-i bine. Însă felul în care a fost executat și prezentat i-a scăzut total din efect și mai că a dat în ridicol, pe când eu zic că trebuia să aibă un ton mai serios. Plus că au fost destule momente ce nu prea aveau logică sau conflicte ce s-au rezolvat prea ușor. 

"Apartamentul din Paris" a fost doar ok și sincer eu nu o recomand. Totuși dă-i o șansă dacă chiar te tentează sau ai auzit păreri bune de la alții. Iar eu nu știu dacă o să mai încerc și alte cărți de la autoare, căci deja după trei m-am convins că nu ne potrivim. 

RECENZIE - O familie aproape normală de Mattias Edvardsson

 

Descriere:

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.

Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?

Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.

Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

RECENZIE:

Mi-au plăcut ideea, intorsaturile de situație și cât de plină de suspsans a fost, dar n-am fost fan al personajelor și al scriiturii. 

Deși are în jur de 500 de pagini, se citește repede, în mare parte e plină de dialog și o să vezi că autorul folosește descriere multă și narațiune doar în anumite momente. Așa că e cartea perfectă de devorat oricând prinzi un pic de liber și până îți dai seama, vei fi citit capitole întregi. Eu de exemplu am început-o azi spre job și-n rest am citit în pauze și când am prins timp. Și au zburat paginile cât ai clipi, deși ca thriller mi s-a părut prea lungă pe alocuri. 

Scrisă din trei perspective te lasă să afli informații la prima mână și să fi alături de personaje în cele mai tensionate, pline de emoție și urâte momente. Și sunt urâte din cauza oamenilor, căci ei înșiși sunt așa, chiar dacă ei cred că fac bine sau intențiile lor sunt nobile, egoiste sau o fac din plictiseală. Care-i și motivația unuia din personaje. 

Personaje care, din punctul meu de vedere au fost multe, iar "datorită" faptului că autorul abia le-a caracterizat și nu s-a străduit să le ofere și alte calități sau descrieri, pe lângă ce loc de muncă au sau cum sunt îmbrăcăți, au părut și mai multe. Și mi s-au părut ușor interschimbabile, iar dacă și-ar fi însușit alte locuri pe parcursul cărții, nu cred c-ar fi făcut mare diferență în cum s-ar fi desfășurat lucrurile sau cum ar fi curs discuțiile. Ceea ce e doar părerea mea și oricine mă poate contrazice și poate să și citească cartea, ca să vadă cu proprii ochi cum e și dacă doar eu am această problemă. 

Și de asta și perspectivele au părut aproape una și aceeași și mi s-a întâmplat să fiu o pagină, două, într-un capitol, până să-mi dau seama că vorbește altcineva și să mă redresez. Deși, teoretic, oamenii pe care-i însoțim n-ar putea fi mai diferiți unul de altul. Și iarăși, asta e pur subiectiv. Și oricât m-a iritat faptul că s-au citit aproape identic, m-am bucurat de unghiurile pe care le oferă și cum fiecare scoate la lumină câte ceva legat de crimă și momentele cheie de dinainte și de după. Care dacă ar fi fost redate altfel poate n-ar fi avut același impact.

Nu mi-a plăcut scriitura și pentru mine a fost monotonă, fără urmă de stil propriu, aproape clinică, și cu unele capitole scrise pur dialog m-am simțit de destule ori citind scenariul unui film și nu un roman. Acum, în funcție de fiecare, o să-ți placă asta mai mult sau mai puțin. Nu pot să zic că m-a deranjat, dar a fost un pic ciudat să citesc astfel de capitole și apoi să urmeze unul plin doar de narațiune și descrieri, printre care se strecuraseră câteva linii de dialog. Nu mi s-a părut echilibrat și chit că nu-i ceva serios am zis că merită menționat.

Așa cum aș menționa și că "O familie aproape normală" pe lângă mister și ce s-a întâmplat cu adevărat, are de-a face, prezintă și discută și subiecte destul de delicate. Și sunt situații sau clipe ce pot să șocheze sau să fie deranjante pentru unii. Fie că vorbim de religie, familie, relațiile dintre oameni, credință, poliție, prietenie, închisoare, școală, legi, dragoste și atracție fizică, și momente prin care nicio persoană nu-și dorește să treacă, dar care se întâmplă... majoritar femeilor și fetelor, dar n-aș spune că alte categorii sunt excluse. Deci aș zice să iei în calcul când sau dacă vrei s-o citești. 

Eu n-am știut, însă nu m-a deranjat destul de mult cât să nu o continui și am reușit să mă distanțez de cuvintele de pe pagină. Însă cu siguranță te pune pe gânduri și chiar dacă n-ai trecut prin oricare din acele momente, tot au efect asupra ta.

 Aș zice că "O familie aproape normală" merită citită și nu doar de iubitorii de mistery și thriller, ci și de alți oameni ce sunt intrigați de idee, de ce se ascunde în spatele familiilor aparent fericite și vieților perfecte, de ce se întâmplă când cineva e acuzat de crimă și mai ales când acuzatul e o femeie, iar victima e bărbat. Și ca și-n viață, adevărul nu e așa de simplu precum ar părea. Ceea ce-am apreciat și nu doar datorită faptului că m-a ținut în priză, ci și pentru că autorul nu s-a sfiit să meargă departe, n-a cosmetizat și chit c-a durut sau a fost inconformabil, pentru personaje, pentru cititor și poate și pentru el, nu s-a oprit. Ceea ce mie mi-a plăcut și depinde de tine dacă vei simți la fel.

Eu voi mai citi de la autor și posibil să-mi iau curând următorul volum din serie, căci îl văzusem la reducere. Chit că din ce-am citit în descriere n-au deloc legătură unul cu altul. Sau așa pare.

RECENZIE - Secretul pacientei de Loreth Anne White

 

Descriere:

Când cadavrul plin de răni al unei femei ieșite la alergat este găsit la baza stâncilor de pe coasta de la marginea unui orășel idilic, vecinii ideali nu mai par dintr-odată chiar atât de ideali.

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși.

Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze.

Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.  

RECENZIE: 

"Secretul pacientei" e o carte ce m-a lăsat cu gură căscată de câteva ori și cred c-a și râs de mine: când reușeam în sfârșit să găsesc un răspuns și crezând c-am rezolvat misterul, dar apoi îmi arăta adevărul și că greșisem. Așa că o luăm de la capăt și mă gândeam "gata, de data asta știu!", doar ca să mai dezvăluie ceva și să-mi arunce de-a valma toate piesele. 

Lăsând deoparte metaforele, cartea asta e foarte bună, m-a prins de la început, nu seamănă deloc cu "Pacienta tăcută", deși titlul seamănă puțin și dacă ar fi să le compar, aș zice că asta chiar e mult mai bună. Deși poveștile și secretele din ele n-ar putea fi mai diferite, atât în ce sunt, dar și din punct de vedere al scriiturii și execuției. Și chiar m-a luat prin surprindere pentru că n-am avut deloc așteptări, descrierea mi-a dat impresia că e doar o altă carte reprezentând o idee ce-am mai citit-o de atâtea ori, deci nimic nou, însă ceva tot m-a făcut să o cumpăr și să o citesc. Și chiar nu regret!

"Secretul pacientei" e scrisă din mai multe perspective și autoarea a știut cum să le scrie ca să îți dea informații doar ca să te ațâțe, să te facă să crezi că știi ce urmează, iar apoi să-ți tragă preșul de sub picioare. Am impresia și că s-a jucat cu câteva motive și întorsături de situație ce sunt de obicei folosite în cărți cu descrieri și idei asemănătoare, știind cu ce așteptări intră cititorii și a avut grijă de fiecare dată să le arate la momentul potrivit că au văzut doar ce a vrut ea și nu adevărul.

Adevăr ce sincer m-a luat prin surprindere și a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu pentru c-ar fi fost ceva drăguț, ci pentru că nu mi-am dat seama oricât m-am străduit, și pentru că amestecat cu alte elemente au făcut povestea asta ceva aproape original și cum n-am mai citit de multă vreme. Iar pentru cineva ce preponderent citește thriller și mistere asta e foarte greu de găsit. 

Și știu că de obicei zic că oamenii din cărțile astea sunt imperfecți sau niciunul nu e bun, dar aici chiar așa e. Niciodată clipă n-am stat și-am zis, în timp ce citeam, că îmi pare rău de cineva și că nu-și merită soarta. Iar singurele persoane ce nu făceau parte din acea categorie nu au fost nici ele prea departe, deși au avut motivele lor. Dar ce spun, toți au motivele lor, unele cu bună intenție, iar alții știu ce fac, le place și vor și mai mult.

"Secretul pacientei" e o poveste bine scrisă, plină de suspans, acțiune, care dă pe afară de dezvăluiri și întorsături de situație, ce oscilează între prezent și trecut și care prin toate perspectivele ce ți le oferă, se joacă cu tine și îți arată ce se întâmplă, la fel de mult pe cât îți ascunde. Și te duce așa cu zăhărelul capitol cu capitol, până când îți dai seama că ai citit jumătate din ea, deși abia ai început-o, iar apoi realizezi că ai prea multe întrebări fără răspuns ca să o lași din mână. 

Cred că-i o carte perfectă pentru aproape oricine, însă mai ales dacă îți plac misterele, dacă îți surâde ideea de comunitate mică, toată lumea știe pe toată lumea și totuși fiecare își ține secretele mai strâns ca paharele cu băutură. Dar și dacă vrei un thriller în care poliția chiar își face treaba... însă poate au și ei secretele și motivele lor. 

Oi fi citit eu "Secretul pacientei" în câteva ore, însă nu-mi va ieși din minte prea curând, atât datorită personajelor bine scrise, complexe și realiste, dar și dezvăluirilor. Chiar nu glumesc când zic că au fost momente când am stat și m-am uitat la pagini, nevenindu-mi să cred ce tocmai am citit! Și poate că nu va avea același efect și pentru tine, dar eu zic s-o încerci, chiar sper să o citești și tare îmi doresc să îți placă. Poate nu la fel de mult, dar tot cred că va fi o lectură pe cinste indiferent unde și când o citești. 

RECENZIE - Radio Silence de Alice Oseman

 

Descriere:

Frances își petrece timpul studiind cu un singur scop: să ajungă la o universitate de elită. Nimic nu-i stă în cale, nici prietenii, nici vreun secret vinovat. 

Dar când îl întâlnește pe Aled, geniul timid din spatele podcastului ei favorit, descoperă o nouă libertate și prietenia adevărată. Așa că nu se mai teme să fie ea însăși. Apoi podcastul devine viral și fragila încredere dintre ei e spulberată. 

La rândul sau, Aled e singur și se luptă cu secrete întunecate. Și doar înfruntându-și temerile, le va putea depăși. Într-o lume hotărâtă să-i reducă la tăcere, Frances și Aled se străduiesc să-și găsească propriile voci pe parcursul unui an care le va schimba viața. 

Oare vor avea curajul să le arate tuturor cine sunt ei cu adevărat?

RECENZIE: 

Pot să număr pe degetele de la o mână cărțile ce de-a lungul anilor m-au atins extrem de mult, în care m-am regăsit și care mi-au rămas în suflet, iar acestea sunt: "Fangirl", "Eliza și monștrii ei", "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului" și "Spune-mi dacă zâmbești". Iar acum c-am citit-o, aș adăuga și "Radio Silence".

O carte ce am avut-o pe TBR de când a apărut și pe care am amânat-o an de an, până am zis că deja e ridicol. Așa că dimineață când am plecat spre muncă am luat-o cu mine și am început s-o citesc. Să spun că m-a prins extrem de repede și că pe tot parcursul ei am fost în poveste și lumea reală a dispărut în jurul meu, iar eu m-am bucurat de fiecare clipă cu personajele și am simțit toate emoțiile alături de ei și față de ei, nici n-ar cuprinde tot ce simt și toate gândurile pe care le am acum. 

Dar știu și că nu e genul de carte ce ar plăcea tuturor, oricât mi-a plăcut mie, și că mulți vor avea o părere diferită, ceea ce-i ok. Dacă te interesează, totuși sper să-i dai o șansă și să nu o lași necitită cât am făcut-o eu. Deși, într-un fel cred și că poate a fost cartea potrivită la momentul potrivit și că, poate, dacă o citeam când am luat-o, poate nu ne-am fi potrivit sau aș fi privit-o cu alți ochi. 

"Radio Silence" e o carte ce nu are neapărat personaje, ci oameni ce trăiesc în paginile ei și pe care ajungi să-i cunoști pe cât de mult te lasă, ceea ce m-a făcut să-i plac și să mă atașez de ei, dar mi-a dat și sentimentul că aș fi putut să-i cunosc și mai mult, dacă autoarea ar fi ales să deschidă ușa un pic mai mult.Și aceste personaje zic eu că reprezintă tot farmecul cărții și dacă nu te înțelegi cu ei, nu prea cred că ai de ce să o citești sau n-o să rămâi cu mare lucru din ea. Desigur că nicio carte nu-i citită degeaba și că poți să citești o carte și să nu îți placă personajele sau să n-ai nimic în comun cu ele și totuși să ai parte de o lectură bună.

 Doar că "Radio Silence" e o poveste ce pentru unii va fi cartea perfectă, iar pentru alții va fi o mulțime de alte lucruri și experiențe. Pentru mine a fost ce m-așteptam, dar și mai mult de atât. Și s-a întâmplat treptat, căci până pe la jumătate nu i-aș fi dat mai mult de 3 stele, iar apoi încet am început să-mi schimb părerea. Și acum când mă uit la ea știu că n-o să mi-o scot din minte prea curând, pentru că au fost momente, replici, emoții, stări ce-s greu de descris dacă nu le trăiești pe propria piele, ce s-au lipit de mine și mi-au trezit o mulțime de emoții, de multe ori chiar contradictorii. 

Însă, pe lângă personaje și emoții și viață și școală și întâmplări și părinți și pasiuni și propriile lumi în care ne-ascundem sau în care invităm doar pe cine vrem, e și despre ce s-a întâmplat. Despre un mister destul de mare sau două. Care odată ce vor fi sparte ca niște baloane de săpun, posibil să zguduie mai tare ca un cutremur viețile tuturor. Și oricât de exagerat ar suna când o zic eu, dacă citești cartea sau ai citit-o, știi că nu e așa departe de adevăr.

Pentru mine "Radio Silence" e o carte ce ar trebui citită de cât mai mulți și sper să o iubească: fie că se regăsesc în ea într-un fel sau altul, fie că vor niște personaje noi de care să se atașeze și să pășească în această lume plină de magie, deși nu-i o carte fantasy, sau pentru simplul fapt că vor o poveste frumoasă, complexă, diversă din toate punctele de vedere și scrisă într-un mod superb, fără să fie obositoare, over the top sau plină de clișee și stereotipuri.

RECENZIE - Să nu mă minți de Freida McFadden

 

Descriere:

Orice ființă umană este capabilă de fapte îngrozitoare dacă este presată suficient să le comită.

Proaspăt căsătoriți, Tricia și Ethan caută casa visurilor lor. Când aceștia vizitează conacul izolat odinioară a aparținut doctoriței Adrienne Hale, o psihiatră renumită care a dispărut cu ani în urmă, o furtună violentă de zăpadă îi blochează în casă, fără nicio șansă de a mai pleca până la încetarea viscolului.

În căutarea unei cărți care să-i alunge plictiseala până la domolirea furtunii, Tricia descoperă o cameră secretă, în care se află înregistrări audio de la fiecare pacient pe care dr. Hale l-a intervievat vreodată. Pe măsură ce ascultă casetele, Tricia descoperă lanțul de evenimente terifiante care au dus la dispariția misterioasă a femeii.

Tânăra ascultă casetele una câte una, până târziu în noapte. Cu fiecare dintre ele, încă o piesă șocantă a puzzle-ului este așezată la locul său, iar rețeaua de minciuni țesută de Adrienne Hale se dezvăluie încet-încet.

Apoi, Tricia ajunge la caseta finală.

Aceea care dezvăluie întregul și înfricoșătorul adevăr.

RECENZIE:

Am citit "Să nu mă minți" în câteva ore și deși nu-mi propusesem asta, n-am putut să o las din mână până nu am terminat-o. Cred că-i cartea perfectă ca să scapi de reading slump, dar și dacă vrei un thriller care te ține în priză, se citește repede, are destule întorsături de situație și o să te țină ghicind până la final. 

Recunosc că am ghicit jumătate din dezvăluiri, însă asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin, căci tot mi s-a părut interesant cum autoarea a pus piesele cap la cap și cum s-a jucat cu așteptările mele, oferind destule indicii, dar și lăsând mult de interpretat și de pus întrebări. 

"Să nu mă minți" e o poveste menită să fie devorată, așa că, zic eu, n-o să acorzi prea multă atenție personajelor sau firului narativ din punct de vedere al credibilității sau cât de complex sunt scrise. Sau și dacă o faci, poate n-o să te deranjeze, prea tare, dacă destule părți sunt greu de crezut sau o să-ți trezească tot felul de întrebări. Momente ce pe mine m-au scos din poveste, pentru că în loc să mă bucur de ea și să fiu surprinsă de dezvăluiri, eram prinsă încercând să-mi dau seama cum s-a ajuns acolo, dacă are sens și cât de posibil ar fi ca așa ceva să se întâmple și să nu dea de bănuit. Ceea ce pentru mine nu a prea mers, dar știu că pentru alții ar fi fix ce caută. Așa că, dacă n-ai citit-o, chiar sunt curioasă cum ți s-ar părea.

Cât despre personaje. la început recunosc c-am fost intrigată și mi-a păsat de ele, treceam cu ei prin toate emoțiile, însă treptat am început să mă detașez. Și nu c-aș fi vrut, ci mai mult a fost un răspuns la ce se întâmplă și cum evoluează povestea, ce decizii iau și ce aflăm despre ei. Ceea ce, desigur, e extrem de subiectiv și ține de fiecare cum o să reacționeze și dacă îi va simpatiza sau nu până la final, sau deloc. 

Mi-a plăcut mult cum e scrisă și faptul că sunt mai multe perspective, iar casetele oferă și ele destul suspans, clipe ce te vor lăsa cu gura căscată sau te vor face să te bucuri când descoperi că ce bănuiai tu s-a adeverit și aveai dreptate. 

Una peste alta, e o lectură bună pentru vară și fie că o citești într-o zi sau în mai multe, eu cred că te va prinde. Și nu, nu cred că trebuie să citești thriller sau mistere în general ca să-ți placă. 

RECENZIE - Autoboyografie de Christina Lauren

 

Descriere:

Doi băieți se îndrăgostesc în timpul cursului de scriere creativă de la liceu. Unul provine dintr-o familie nonconformistă, celălalt, dintr-o comunitate religioasă conservatoare.

Cu trei ani în urmă, familia lui Tanner Scott s-a mutat din California în Utah, o mișcare care l-a determinat pe adolescentul dezorientat să își ascundă adevărata orientare sexuală. Ajuns în ultimul semestru de liceu, băiatul plănuiește să parcurgă cele din urmă cursuri fără cine știe ce bătăi de cap, iar apoi să facă marele salt spre libertate, părăsind orășelul în care se simte prins ca-ntr-o capcană.

Atunci când Autumn, cea mai bună prietenă a lui, îl provoacă să vină la Seminar – cursul la care elevii trebuie să scrie o carte în doar patru luni –, Tanner nu poate rezista tentației. Să inventezi o poveste în patru luni pare simplu, crede el, însă observă cu năduf că patru luni înseamnă totuși o eternitate.

De cât timp însă are nevoie Tanner să se îndrăgostească? Din câte se pare, o secundă îi e mai mult decât suficient pentru a-l remarca pe Sebastian Brother, un fost elev al școlii care a reușit să vândă unei mari edituri romanul scris în timpul cursului și care acum este mentor pentru liceenii interesați de literatură. Singura problemă în calea fericirii lui Tanner ar fi că Sebastian este mormon și urmează să plece într-o misiune de evanghelizare timp de doi ani.

RECENZIE:

Cred că "Autoboyografie" e una din acele cărți ce trebuie citită ca să-ți dai seama dacă îți place, pentru că oricât te-ar atrage coperta sau descrierea, e egal cu zero dacă nu te prinde, dacă personajele nu te atrag și nu-i înțelegi sau nu ajungi să te atașezi de ei. Și chiar și atunci când se întâmplă, poate vor fi momente când nu ești de acord cu felul în care acționează sau cu modul în care anumite aspecte sunt discutate sau abordate în carte sau în viețile lor. 

 Mie "Autoboyografie" mi-a plăcut, însă în cea de-a doua parte a cărții aș zice că și-a mai pierdut luciul și au fost câteva lucruri ce nu mi s-au părut ok și poate aș fi vrut un pic mai multă grijă pentru cum Tanner le-a abordat sau cum s-a purtat cu Sebastian. Fie că vorbim de religie, de felul în care e privită familia și valorile ei, modul în care fiecare își vede viața și ce vrea de la ea. 

"Autoboyografie" e o carte ce te face să-ți aduci propriile idei și experiențe când o citești și prin ele să o vezi într-un mod diferit, intenționat sau nu, având apoi o impresie legat de cum ar fi bine sau nu să evolueze situația și relațiile. Așa că ce m-a deranjat pe mine, pentru tine poate să fie ok sau, din contră, poate ai și mai multe de zis. 

Dacă mă gândesc la ea ca la o lectură lejeră, ce are a face cu scrisul, cu doi băieți ce ajung să aibă o relație și care n-ar putea să aibă vieți și familii mai diferite, cu valori, idealuri și credințe la poluri opuse aproape, atunci aș spune că nu-i rea. Însă mie Tanner și Sebastian nu mi s-au părut egali în ideea că amândoi pot să pună sub semnul întrebării ce sunt, ce simt, pentru ei și pentru celălalt, cum se raportează la valorile lor sau ale familiei lor. 

Deoarece de foarte multe ori Sebastian l-a respectat pe Tanner și n-a încercat să-l schimbe sau să-l judece, l-a iertat, i-a oferit spațiu și timp, însă când a fost vorba ca Tanner să-l înțeleagă, să-i ofere timp și spațiu, eu n-am observat să-i fi dat. Tanner a fost doar impulsiv, nemulțumit când nu primea ce voia, când Sebastian nu lăsa pur și simplu tot ce știuse până atunci ca să fie cu el și pe placul lui... și nu zic că Sebastian nu voia poate același lucru, dar nu poți să ceri cuiva să facă schimbări așa de mari imediat, doar pentru că din punctul unde ești tu îți pare simplu. Pentru că pare ușor din perspectiva ta, dar tu ai altă viață, altă familie și nu știi cum e să fii în locul lui... dar mna, de pe margine cred că toți ne credem deștepți sau îndreptățiți doar fiindcă ni se permite sau am avut o familie înțelegătoare și credem că e la fel pentru toți. Trebuie doar să fi sincer și să vrei, nu? 

Așa că la capitolul ăsta mi s-a părut că personajele au fost un pic prea imature, dar apoi ai putea spune "dar sunt adolescenți" și posibil să ai dreptate. (deși eu cred că vârsta nu e importantă și știm cu ochii că sunt oameni maturi și imaturi indiferent câți ani au) Însă eu aș fi vrut mai mult. 

Și vorbind de mai mult, și asta cred că m-a deranjat și mai tare... dar nu prea pot să discut, căci spoilers. Modul în care Tanner a gestionat un moment între el și Sebastian și a implicat-o și pe Autumn m-a lăsat... mnda. (deși dacă mă gândesc bine relația dintre Autumn si Tanner cu totul mi s-a părut o mare varză și niciunul din ei nu știe ce vrea sau nu-s destul de maturi cât să vadă o problemă, decât după ce-i prea târziu). 

Cred că aia a fost clipă în care cartea pentru mine s-a cam rupt. Pentru că personal n-am fost de acord cu cele întâmplate, nu mi s-a părut că Autumn sau Tanner s-au purtat cum trebuia, nici atunci și nici după, dar mna. Poate că tu n-ai avea o problemă cu asta sau cu felul în care personajele sunt portretizate sau felul în care curg discuțiile.

Overall, a fost ok și dacă nu te uiți prea îndeaproape sau o citești pentru că vrei să-ți ții mintea ocupată cred că o să-ți placă și mai mult. Ori poate n-o să te deranjeze felul în care teme ca familia, religia, credința, orientarea sexuală, idealuri, țeluri, sinele, relații, prietenie, sunt tratate. Mi-a plăcut și mie în mare, dar cum spuneam au fost momente în care mi s-a părut că personajele au fost impulsive și n-au tratat cu destulă grijă o situație sau o persoană, deși ar fi așteptat asta dacă rolurile erau inversate. Au fost și alte clipe când discuții serioase sau decizii au fost repezite sau băgate sub preș. Și... poate nu-s eu destul de romantică sau poate prea pesimistă, dar finalul ăla a venit așa parcă de nicăieri. Și nu că nu mă bucur, dar totuși. Mi s-a părut c-a fost băgat acolo că trebuia să se termine cartea și nu pentru că logic și natural ar fi avut sens și lucrurile de până atunci ar fi rezultat în el, dar mă rog.

RECENZIE - Lucia de Bernard Minier

 

Descriere:

La Universitatea din Salamanca, un grup de studenți la Criminologie descoperă existența unui ucigaș care era sub radar de câteva decenii și care își pune în scenă victimele inspirându-se din picturile renascentiste. La Madrid, anchetatoarea Lucia Guerrero își găsește partenerul răstignit pe un Calvar și pornește pe urmele bărbatului supranumit „ucigașul cu lipici".

Toți se vor confruntă cu propriul trecut, cu cele mai profunde frici și cu un adevăr mai abominabil decât toate legendele și miturile.

Un festin literar pe care-l veți savura pe nerăsuflate și care are teama, misterul, teroarea și angoasa ca feluri principale. Pictura barocă este aperitivul incitant, iar mitologia — desertul opulent.

RECENZIE:

Am citit-o într-o zi și mi-a plăcut, însă cred că altora le-ar plăcea mai mult și poate n-ar fi deranjați de lucrurile pe care o să le menționez eu în continuare. 

Recunosc că prima dată nici n-am știut că e thriller, deoarece numele și coperta nu-mi prea transmiteau asta, însă apoi am citit descrierea și m-a intrigat. Mi s-a părut interesant aspectul studenților la criminologie sau ucigașul cu lipici și chiar m-a făcut curioasă faptul că scenele crimelor erau inspirate de picturi renascentiste. Însă de la acestea și de la multe altele, ce nu le voi menționa, căci nu vreau să dezvălui ce nu-i în descriere și să vă stric lectura, aș fi vrut mai mult.

"Lucia" mi-a plăcut din punct de vedere al acțiunii și al firului narativ, m-a ținut în suspans și n-am nimic de reproșat în privința dezvăluirilor sau al întorsăturilor de situație. Dar scriitura n-a fost pe gustul meu și m-am simțit detașată de poveste și de personaje de la prima pagină și pe tot parcursul cărții și oricât am sperat eu că o să se schimbe ceva sau că mă voi apropria cu cât citesc mai mult, nu s-a întâmplat. Asta e ceva subiectiv și depinde de fiecare dacă se va confrunta cu asta sau din contra stilul autorului și modul în care-i scrisă cartea vor fi fix ce caută. 

În carte sunt menționate și multe lucruri și informații ce mie nu mi s-au părut importante, sau nu așa importante cât să vorbească autorul atât de ele, sau am avut impresia că autorul le-a băgat acolo doar ca să arate că știe sau crezând că poate cititorii vor fi interesați, dar pe mine m-au făcut să mă simt ca la un curs și aș fi vrut mai mult din acțiune și pentru ceea ce venisem și nu asta. Și ce-aș fi vrut eu, adică mai multe emoții, să știu ce simt personajele și să simt ce simt ele n-am primit. Da, se menționează că X e nervos sau e obosit, dar mi se spune și nu mi se arată. Ceea ce pentru mine iar n-a funcționat. 

Toate astea sunt minusuri pentru mine, dar știu sigur că pentru alții vor fi de neobservat sau puncte în plus. Așa că nu lua prea în serios ce zic.

Vorbind un pic de personaje, pot să spun că niciunul nu m-a prins și pentru mine au fost prea multe ca număr pentru cât le-a diferențiat autorul și le-a individualizat. Astfel încât toți studenții din grupul de criminalistică sunt aproape unul și același pentru mine și același lucru aș putea zice și de profesorii și bărbații prezenți în carte. Nu zic că autorul nu le-a dat nimic, însă ținând cont de numărul de pagini și de câți sunt, a fost prea puțin, din punctul meu de vedere, și de destule ori i-am confundat. Și aici iar ține de gustul fiecăruia și de cât de multe vrei de la personaje într-un roman polițist sau cum privești tu ceea ce-ai primit.

"Lucia" a fost o carte pe care am citit-o repede, pe alocuri atmosferică, ce a avut elemente ce mi-au plăcut, ca acele scene inspirate din artă sau modul în care studenții căutau criminalii, însă nu întotdeauna lucrurile au sfârșit cum aș fi vrut eu sau nu au fost prezentate cum îmi imaginam eu. Dar asta e. Merită să-i dai o șansă și sper să te farmece mai mult decât m-a prins pe mine.

RECENZIE - În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit de Gillian McAllister

 

Descriere:

Poți să împiedici o crimă după ce s-a întâmplat?

Este octombrie şi e trecut de miezul nopții. Îți aștepți fiul de 18 ani să ajungă acasă. În timp ce privești pe fereastră, el își face apariția, însă nu e singur. Se îndreaptă către un bărbat și are o armă în mână. Ceea ce vezi este greu de crezut: băiatul tău drăgălaș și mai mereu zâmbăreț omoară cu sânge rece un străin, chiar în fața casei tale. Nu știi cine e. Și nu știi de ce. Știi doar că fiul tău a fost arestat, iar viitorul său, spulberat.

Adormi, în acea noapte, lipsită de speranță. Totul este pierdut.

Până când te trezești… și este ieri, ziua de dinainte de incident. Iar apoi te trezești cu o zi și mai înainte. În fiecare dimineață te trezești cu o zi, cu o lună, cu ani mai devreme, cu o nouă șansă de a opri crima. Undeva, în trecut, se ascunde adevărul, motivul acestei crime. Singura ta șansă este să-l descoperi.

RECENZIE:

"În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit" e o carte ce mie mi-a plăcut. Dar cred că e bine să o citești și să vezi singur dacă e pe gustul tău. Pentru că deși e un thriller, are și elementul ăsta de călătorit în timp și cred că fiecare va fi mulțumit sau nu; atât de cum autoarea a ales să abordeze aspectul asta, dar și cum a fost prezentat și cum personajele au decis să-l abordeze și să reacționeze și să acționeze față de el și datorită lui. 

Căci recunosc eu n-am citit descrierea prea îndeaproape înainte să mă apuc de carte și pentru un sfert din carte am crezut că lucrurile vor merge altfel și poate "e iar o carte d-aia ce tratează călătoritul în timp la fel că restul de cărți și media și nu-i nimic diferit." Și poate așa a și fost. Însă ce a făcut asta diferit, pentru mine, au fost personajele și scriitura.

 Pentru că mi s-a părut destul de proaspătă cartea și am citit cu sufletul la gură, curioasă să văd cum vor evolua lucrurile și ce va descoperi personajul principal, dacă o va ajuta sau mai mult rău vor face aceste noi informații. M-am gândit uneori dacă și simplul fapt că umblă prin timp avea să schimbe situația și dacă da, ce avea să se întâmple. Am tot încercat să mă gândesc care ar fi fost secretul sau ce avea să găsească, însă n-am ajuns nici măcar un pic aproape de adevăr. Încă nu știu ce părere am despre acesta și dacă ai citit-o chiar sunt curioasă de cum ți s-a părut ție. 

Mi-a plăcut mult stilul autoarei și am citit-o foarte repede, atât pentru că m-a prins și voiam să știu, dar și pentru că e scrisă într-un mod ce pe mine m-a prins și de la prima pagină am căzut în poveste. Și la fel și cu personajele. Eu m-am apropiat de ele și mi-a păsat, chiar m-am implicat emoțional și uneori m-am întrebat eu ce-aș fi făcut într-o astfel de situație și dacă aș fi schimbat ceva sau cât de departe aș fi mers. Cred că astea sunt întrebări ce ar putea să și le pună oricine și-n funcție de experiențe, mod de gândire, ambiție, ar obține un răspuns. Și tot datorită acestora sau din cauza lor va trăi și cartea asta într-un mod asemănător cu al meu sau diferit. 

Căci oricât e o poveste nerealistă datorită elementelor SF, pe atât de realistă, umană și vie e datorită personajelor, a tuturor situațiilor prin care trec, ale discuțiilor, neînțelegerilor, gândurilor lor, ale trecerii timpului și ale vieții. Pe care o trăim, pe care o lăsăm să treacă, după care plângem și din care nu avem niciodată destul. 

Mulți ar spune probabil că "În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit" e o carte ce pune accent pe acțiune, pe suspans, pe toate dezvăluirile și intorsaturile de situație, și aș fi de acord! Căci da, stă bine la toate astea. Dar din punctul meu de vedere personajele sunt în lumina reflectoarelor și totul e din cauza lor și datorită lor. Personaje ce e posibil să-ți placă sau nu și cred că asta o să afecteze destul de mult și savurarea acestei cărți. Eu zic să-i dai o șansă și sper să fie fix cum îți dorești.

RECENZIE - Un strop de întuneric (Hades & Persephone #1) de Scarlett St. Clair

 

Descriere:

PERSEFONA ESTE ZEIȚA PRIMĂVERII, ÎNSĂ NUMAI CU NUMELE. 

Adevărul este că, atunci când era doar o copilă, florile se ofileau sub atingerea ei. După ce se mută în Noua Atenă, Persefona speră să poată duce o viață modestă, deghizată într-o jurnalistă muritoare.

Hades, Zeul Morții, și-a clădit în lumea oamenilor un adevărat imperiu al jocurilor de noroc, pe care se zvonește că nimeni nu le poate câștiga.

După o întâlnire întâmplătoare cu Hades, Persefona se trezește prinsă într-un contract imposibil cu Zeul Morții: fie reușește să creeze viață în Lumea de Jos, fie își va pierde libertatea pe vecie.

Totuși, acest pariu face mai mult decât să dezvăluie eșecul Persefonei ca zeiță. În timp ce aceasta se străduiește să își recapete libertatea, dragostea ei pentru Zeul Morții devine din ce în ce mai puternică – și, din nefericire, e imposibilă.

RECENZIE:

"Un strop de întuneric" e una din cărțile de care am tot auzit de când a apărut și sinceră să fiu descrierea m-a lăsat întotdeauna rece și singurul lucru ce mă tenta la cartea asta era coperta. Însă cum încerc să dau aproape oricărei cărți o șansă, am zis s-o încerc și, am citit-o. Pe scurt, mi s-a părut doar ok, mi-a plăcut, am citit-o repede, mi-am dat ochii peste cap de destule ori și m-am întrebat de ce îmi fac asta, dar m-am și amuzat uneori și la final aș fi spus "hai că n-a fost așa rea." Asta dacă o parte din final măcar ar fi avut sens...

Acum hai să o luăm de la început.

Vorbind cât se poate de obiectiv "Un strop de întuneric" nu mi s-a părut nimic special și chiar nu înțeleg de ce unii o laudă așa tare. Dar cum am pățit și cu alte serii preaslăvite ce mi s-au părut meh, ar trebui să nu mă mai mir. Da, se citește repede și zbori prin ea, e atmosferică pe alocuri, unele personaje sunt uneori mai mult decât niște clișee umblătoare sau apariții unidimensionale și dacă nu te uiți prea îndeaproape ai zice și că relația dintre Hades și Persefona e credibilă. Doar că pentru mine cartea asta a avut destule minusuri și le-am văzut, deși n-am analizat prea mult.

De exemplu, mie nu mi s-a părut că cei doi au ajuns să se iubească sau nu într-un timp așa scurt. Da, sunt atrași unul de altul și se simt bine unul în prezența altuia, dar personal cred că-i nevoie de mai mult de atât și cu siguranță n-a fost nici destul timp că să pară credibil. Așa că dacă unii au zis că e cartea asta plină de instalove, eu mai mult cred că-i plină de instalust și dacă n-ar fi fost atrași unul de altul din punct de vedere fizic nu s-ar fi întâmplat nimic. Și n-am o problema cu asta și știu că sunt oamenii ce au relații fără să aibă sentimente, însă nu poți să zici că cea mai mare parte a fost pur carnal și apoi vai, se iubesc. Părerea mea. 

Și da, dacă ar fi reieșit că relația lor a evoluat și din relație pur sexuală s-ar fi trasnformat în altceva aș fi zis, dar dacă s-a întâmplat eu n-am văzut-o.

O altă problemă pe care am avut-o cu cartea asta sunt personajele, în special Persefona, dar cam toate. Mi s-a părut mai tot timpul imatură sau scrisă că fiind mult mai tânără față de vârsta ce ar trebui să o aibă și toate cunoștințele legate de viață, zei sau de magie. Majoritatea deciziilor luate de ea n-au avut sens sau doar după ce era prea târziu realiza în ce s-a băgat și căuta soluții, care și alea de multe ori veneau de la altcineva. Da, au fost câteva dăți când a arătat ce poate, dar comparând cu restul a fost prea puțin, prea târziu. Mai ales când ar trebui să cred că e zeița Persefona și nu o eroină anonimă dintr-un fantasy. Și da, înțeleg că are o problema cu puterile ei, dar asta nu înseamnă că-i lipsea și creierul.

Însă n-a fost singura. Și Hades a părut și a fost mai mult un tip neînțeles care aproape imediat și-a pierdut mințile după ea și mi-a dat mai mult impresia ca fiind patronul unui cazinou și mic afacerist, jucând rolul stăpânului lumii de jos, decât zeul morții. Dar nici ceilalți zei n-au fost mai mult decât niște presupuși zei, niște oameni purtând numele lor și încercând să-i imite. 

Sincer, dacă cartea asta n-ar fi fost o reinterpretare a mitului Hades și Persefona sau o scriere modernă implicând zeii poate mi-ar fi plăcut mai mult. Sau m-ar fi enervat doar partea aia (de fantasy și romance) și nu și faptul că autoarea a avut atâtea ocazii să facă povestea mai complexă, mai puțin clișeică și nerealistă. Și nu, n-o să dau spoilere, dar pe cât de fantasy a fost cartea asta, pe atât de fantastică mi s-a părut și uneori chiar nu mi-a venit să cred ce se întâmplă și nu în sensul bun.

Da, voiam mai mult de la Persefona, de la Hades, de la lumea asta, de la firul narativ, de la final. Și știu și că nu e ușor să creezi interpretări credibile ale unor ființe ce nu sunt oameni, dar în același timp nu mi s-a părut că autoarea a încercat prea mult, părerea mea. Știu că mulți iubesc cartea asta, așa că sunt eu iar singurul care nu, e ok.

Cât despre final și firul narativ. Au fost destule lucruri ce s-au întâmplat și au progresat, dar apoi nu s-a mai întâmplat nimic cu ele și a fost puțin ciudat să fiu curioasă legat de un lucru și apoi autoarea să-l dea deoparte că și cum nu mai conta sau n-a mai știut ce să facă cu el. Iar finalul... țînând cont de ce se întâmplase și îi separase, și cât timp trecuse, mi s-a părut greu de crezut ca doar să se vadă și brusc totul revine la normal? Dar, mă rog. Poate nu-s eu destul de romantică. 

Una peste alta, "Un strop de întuneric" a primit 3 stele de la mine și n-a fost cea mai rea carte citită vreodată, dar nici n-o să mi-o amintesc în câteva săptămâni. Mă bucur că acum știu ce părere am despre ea și nu știu dacă vreodată o să continui seria, însă acum în niciun caz nu-i o prioritate. 

RECENZIE - Eileen de Ottessa Moshfegh

Descriere:

Sărbătoarea Crăciunului în New England e un motiv de prea puțină bucurie pentru Eileen Dunlop, o tânără modestă și introvertită, prinsă între slujba de secretară la Moorehead, o închisoare pentru băieți, cu ororile sale cotidiene, și rolul de îngrijitoare a tatălui ei alcoolic, într-o casă mizeră.

Chinuită de resentimente și de dezgust față de sine, Eileen își petrece zilele mohorâte fantazând să scape din micul orășel de provincie în care se simte captivă. Nopțile și weekendurile le dedică unor furturi mărunte din magazine, urmăririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a făcut o mică pasiune perversă, și curățeniei după tatăl ei. Când Rebecca Saint John vine în calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecată și se dovedește incapabilă să reziste la ceea ce, la început, pare a fi o prietenie miraculoasă. Afecțiunea ei față de Rebecca o face însă complice la o infracțiune care îi depășește chiar și cele mai violente fantezii.

RECENZIE:

Sincer n-am știut la ce să mă aștept când am început cartea asta și pe tot parcursul ei m-am întrebat despre ce e vorba cu adevărat. Căci pe lângă atmosfera apăsătoare și scriitura ce face că totul să fie gri, murdar și să-ți dea o stare de închisoare, la propriu și la figurat, nu prea se întâmplă mare lucru. Și când zic asta mă refer la acțiune, la suspans, la ceva are să te facă să zici "da! acum are sens!" sau "nu m-așteptam la asta!", însă nu a fost nimic asemănător.

"Eileen" e în mare despre această femeie, despre viața ei și cum încearcă să scape din oraș, despre situațiile în care se bagă, despre oamenii de care-i obsedată și cum își trăiește viață, fiind mai mult decât dezgustată de sine și de corpul ei. Iar aici pot să zic că povestea e plină de descrieri și poate prea multe detalii ce o să-ți facă greață sau n-o să-ți vină să crezi că citești așa ceva. Deci în funcție de cum e fiecare, aș zice să nu mănânci când citești asta sau să știi când să iei o pauză. Ori poate n-o să ai nimic.  A fost o perspectivă interesantă de citit, dar cu siguranță de unele detalii m-aș fi lipsit, fără ezitare. 

Cred că punctele forte ale cărții sunt personajele și atmosfera, iar despre întâmplările din carte nu pot să zic mare lucru fără să dau spoilere, dar și pentru că nu prea-i mult de zis. Nu mi s-a părut că toate duc undeva, că aș putea să văd cum se leagă sau că curg toate una după altă or sunt cauza sau rezultatul alteia. Însă asta e doar părerea mea. 

Interesant a fost și modul în care e spusă povestea și pot să zic c-am preferat-o pe Eileen din prezent față de cealaltă sau măcar cât am văzut din ea. 

Mă bucur c-am citit-o și mă bucur și mai tare că a fost o carte scurtă. Nu-i un titlu ce trebuie citit neapărat, dar cred că dacă vrei ceva un pic diferit poți să o citești. Mai ales dacă o găsești ieftin sau o împrumuți de la cineva. Sau chiar asculți audiobook-ul. 

RECENZIE - Atlas și cei șase aleși de Olivie Blake

 

Descriere:

Bine ai venit în Societatea Alexandriană! 

Ia un loc alături de cei șase candidați care au acceptat oferta Societății și înfruntă forțe întunecate. Probabil te întrebi ce ofertă... aceea de a lupta pe viață și pe moarte pentru avere, putere și prestigiu. Trebuie doar să supraviețuiești anului următor, iar dacă ești atât de talentat și hotărât cum vrea Societatea, vei face parte din cei care vor reuși. Ce preț ești dispus să plătești pentru răsplata supremă?

Alătură-te celor șase cei mai talentați vrăjitori ai lumii!
Libby Rhodes și Nico de Varrona controlează elementele lumii fizice.
 Reina Morris este naturalist, intuiește însăși limbajul vieții.
 Parisa Kamali este telepat, poate naviga în interiorul minții umane.
 Callum Nova este empat, maestru al manipulării.
 Tristan Caine poate vedea dincolo de iluzii spre o nouă structură a realității.

Ești pregătit să pătrunzi într-o Societate cu totul și cu totul întunecată și să te lași vrăjit de forțe cum nu ai mai întâlnit în nicio altă carte?

RECENZIE:

Mulți spuneau acum câțiva ani că asta ar fi “Istoria secretă” cu magie sau varianta fantasy și așa e. Însă, așa cum aia mi s-a părut doar ok, așa a fost și asta. 

Tot o carte ce mi s-a părut prea lungă, cu destule momente în care mi-am pierdut interesul, ce m-a făcut să trec de la a-mi păsa de personaje la detașament complet și care, pentru mine, nu-și merită popularitatea și laudele. Cu siguranță nu-i cel mai bun fantasy citit recent sau cel mai bun scris vreodată și se putea mai bine.

Acțiunea, suspansul și dezvăluirile n-au fost deloc bine distribuite și nu de puține ori au fost capitole încărcate, iar apoi pentru un timp nu se întâmplă mai nimic, apoi iar acțiune și tot așa. Și da, poți avea și momente de calm, dar tot trebuie să-i oferi cititorului altceva. Iar aceleași discuții repetate sau situații, doar cu mici schimbări, nu sunt soluția, fiindcă nu oferă senzația de progres. Ci doar fac cititorul și personajele să simtă că se învârt în cerc și nu toți o să citească în continuare, orice ar fi.

“Atlas și cei șase aleși” a fost destul de atmosferică și mi-a plăcut lumea creată de autoare, iar școala nu a dezamăgit nici ea. Însă efortul a fost minim și după ce-au fost puse bazele, foarte puțin au mai fost menționate chestii noi sau să spui că da se vede o diferența după atâtea pagini. Și același lucru pot spune și despre personaje și puterile lor sau explicațiile despre cum funcționează sau informațiile primite despre școală și dușmanii lor. Nu mi se pare că am văzut evoluția lor sau că schimbările așa fost așa mari precum ni se spunea. 

E un pic ciudat să citești iar și iar că X e foarte puternic și cel mai bun, dar apoi nu vezi această demonstrație. Și au mai fost destule alte lucruri menționate cu vorba, dar nu și cu fapta, însă nu vreau să dau spoilere. Posibil să nu te deranjeze, dar pe mine doar m-a lăsat vrând mai mult și gândindu-mă la ce ar fi putut să fie. 

Spuneam că mi-au plăcut personajele și apoi nu prea. Ideea e că la început toți sunt interesanți și te fac curios, însă când realizezi că ai ajuns la jumătate și aproape nimic și nimeni nu te mai surprinde… te cam dezumfli până la final. Aș fi vrut să fie mai complecși și autoarea să nu se concentreze așa tare pe clișee și tipologiile lor și, aș fi vrut și să pot simți ce simt ei, să văd asta, să fie descris mai mult. Doar că de multe ori doar mi se spunea și pentru mine asta nu funcționează.  

Da, sunt relații de tot felul în carte, ce se rup și se schimbă cu ușurință, uneori poate prea ușor, și dacă te interesează prieteniile sau conflictele sau atracția dintre ei ori ești curios ce dinamici sunt, cred că vei primi destul. N-a fost cât voiam eu, uneori mi s-a părut că autoarea și/sau personajele tratau pe celălalt sau emoțiile ori relația superficial, însă ținând cont că-s tineri și luând în calcul situația cred că-i ok. Dar în niciun caz nu-i ceva wow sau foarte nuanțat și, eu nu știu care-s oamenii ăia geniali și pe care i-ai lua acasă de care unii fani zic. Însă asta e doar părerea mea și poate că tu sau altcineva o să-i găsești. 

Una peste alta, “Atlas și cei șase aleși” nu-i o carte rea, doar că, pentru mine, a avut mai multe minusuri sau lucruri ce au fost ok și atât și n-am cum să zic că mi-a plăcut foarte tare dacă nu-i așa. N-am cum să zic că m-am pierdut în carte, dacă au fost momente când am vrut să o pun deoparte sau când am oftat și m-am gândit ce-o fi în capul personajelor sau cum de s-a terminat așa. Da, au fost și momente ce m-au surprins și aș fi vrut mai multe din acelea, dar n-au fost. O să citesc și al doilea volum, dar nu mă grăbesc. 

RECENZIE - Clubul de Ellery Lloyd

 

Descriere:

Toată lumea și-ar da și viața pentru un loc aici.

Home reprezintă un grup de cluburi exclusiviste, unde cei bogați și celebri pot petrece până dimineața, pentru a se retrage mai apoi în apartamente luxoase, departe de privirile indiscrete ale fanilor și ale presei. Cea mai spectaculoasă locație este Island Home, o stațiune bine păzită, aflată în largul coastei britanice, iar cea mai râvnită invitație a deceniului este, de departe, cea la petrecerea de lansare, care durează trei zile.

Dar, în culise, tensiunile au atins punctul culminant: proiectul ambițios și costisitor i-a împins pe managerul Home Group și pe cei din echipa sa la capătul răbdării.

Toți au ceva de ascuns – fapt evident chiar înainte ca oamenii frumoși, cu secretele lor urâte, să pună piciorul pe insulă. Pe măsură ce lucrurile iau o întorsătură sinistră, iar numărul de cadavre începe să crească, unii dintre membrii clubului Island Home încep să-și dorească să nu fi fost trecuți niciodată pe lista invitaților.

RECENZIE:

Pentru mine cred că asta a fost cea mai rea carte pe care am citit-o recent și chiar tot anul ăsta. Cât m-au atras pe mine coperta și descrierea, atât de mult m-au dezamăgit povestea și stilul autorului. Și poate îndrăznesc prea mult, dar nu pot să mă întreb cum așa ceva a fost publicat și cum sunt atâția care i-au dat note mari și au scris recenzii pozitive. Dar poate sunt eu singurul om care nu o înțelege și așa voi rămâne. 

N-o să zic să n-o citești și sper să-ți placă, însă eu n-o recomand. Cred că era mai bine dacă îmi imaginam eu povestea și ce s-ar fi putut întâmpla, și tot era mai bună decât ce am citit.  

"Clubul" e o carte cu multe personaje și în niciun moment autorul nu a încercat să le diferențieze sau să mă facă să le văd mai mult decât niște clișee și și alea abia schițate. Am rămas cu niște nume în cap pe tot parcursul lecturii și acum, dar n-aș știi să-ți spun câte un lucru despre fiecare, fie că vorbim de personalitate, aspect fizic sau orice altceva. O mână de pioni puși acolo ca să facă firul narativ să meargă mai departe, cărora li s-au tot întâmplat lucruri și care apoi au luat o hotărâre și oameni au început să moară. 

Mi s-a părut atât de slab scrisă, încât când totul a fost dezvăluit n-am avut nicio reacție și nimic nu m-a luat prin surprindere. Pe cât de scumpă e lumea asta în care se desfășoară acțiunea, pe atât de ieftin mi s-a părut executat, de la personaje, scriitură, întorsături de situație, o mână de clișee care mai de care mai răsuflate și scrise într-o manieră ce m-a dus cu gândul la filmele alea ce rulează la cinema și oricât de ieftin e biletul, toate sălile sunt goale. Sau care-s recomandate doar cu "e așa de prost că trebuie să-l vezi!". Însă mie mi s-a părut așa de plictisitor că nici să râd n-am putut. Măcar de dădea în ridicol, însă culmea... mi-a dat impresia că s-a luat în serios.

Da, știu, extrem de subiectiv și poate greșesc. Oricine e liber să o citească, sau dacă a citit-o, și să mă contrazică. Chiar nu m-ar deranja să aflu că alții s-au putut bucura de cartea asta. 

Am mai citit cărți ce nu m-au impresionat cu personajele sau cu scriitura, dar măcar m-au prins cu acțiunea, suspansul și finalul. Aici au fost doar ok spre dezamăgitor și singurul plus al poveștii e că se citește repede și n-am prea observat când a trecut timpul. De fapt aș zice și că uneori totul s-a întâmplat așa repede că nici n-am apucat să procesez și apoi deja eram imediat în mijlocul a altceva. Și în niciun caz numărul de perspective n-a ajutat; căci în mare parte din timp s-au citit la fel și doar au adăugat la starea de confuzie cu cine-i cine și în capul cui mai sunt acum. 

O lectură scurtă, dar mai mult decât dezamăgitoare, o risipă de bani pentru mine și în niciun caz n-o să mai citesc de la autor. Nu-mi place să scriu recenzii negative sau să fiu rea degeaba, dar nici n-am de ce să mint.