luni, 11 decembrie 2017

RECENZIE - TU de Caroline Kepnes


Descriere:

Atunci când o tânără și frumoasă scriitoare aspirantă intră în librăria din New York în care lucrează Joe Goldberg, el face ceea ce ar face oricine în situația lui: îi caută pe Google numele pe care l-a aflat de pe cartea de credit.

Este doar o singură Guinevere Beck în întreaga metropolă. Ea are un profil public de Facebook și postează pe Twitter neîncetat, dezvăluindu-i lui Joe tot ce ar avea nevoie să știe: se recomandă pur și simplu Beck, pentru prietenii ei, a urmat cursurile la Universitatea Brown, locuiește pe Bank Street și va fi la un bar din Brooklyn diseară – locul perfect pentru o întâlnire „întâmplătoare”.

Pe măsură ce Joe capătă în mod invizibil și obsesiv controlul asupra vieții lui Beck, el orchestrează o serie de evenimente pentru a se asigura că Beck nimerește în brațele lui primitoare. Trecând de la statutul de hărțuitor din umbră la cel de iubit oficial, Joe se transformă în bărbatul visurilor lui Beck, totul în timp ce, pe tăcute, înlătură orice obstacol care i-ar putea sta în cale. Chiar dacă asta ar însemna să ucidă.

RECENZIE:

 De când mi-au căzut ochii pe cartea asta, prima dată pe goodreads, am vrut să o citesc și știam că trebuie să o am cu orice preț, pentru c-avea să fie genul meu. De ce? N-aș spune că sunt un fan al criminalilor în serie sau al urmăritorilor obsedați sau că mă fascinează psihopații, încât să-i urmăresc eu pe ei. Dar urmăresc tot ce prind pe acest 'subiect' și e bine făcut, citesc cărți pe tema asta și mi se pare extrem de interesant să descoperi cum gândește un astfel de om, ce vrea, dacă are motive sau nu. Și ce-am găsit mereu și mereu, urmărind, citind, ascultând și văzând, chestii pe tema asta e că oamenii ăștia-s peste tot, arată ca noi și ca ceilalți, n-au nevoie de un motiv anume, nu regretă după ce ucid sau îți distrug viața, și dacă au pus ochii pe tine nu te poți ascunde sau scăpa de ei. 
  
 Așteptări mari legate de TU am avut și tare mă bucur să spun că mi-au fost atinse, în unele momente chiar și depășite. Mi-a plăcut modul în care e scrisă și structurată povestea, și chiar dacă mare parte am simțit că sunt în capul lui Joe, au fost și, puține, clipe în care am fost Beck. I-am simțit teama, emoțiile, mintea fugindu-i în cercuri, încercând să găsească o ieșire și să se ducă departe de bărbatul ce n-o lasă în pace. Asta dacă vrea s-o lase în pace. Oare vrea? TU ce zici?  
  
 Pentru mine, Joe a fost ceva fascinant și nu m-a speriat deloc, chiar dacă uneori a mers mai departe deat m-aș fi gândit eu vreodată; punându-mă atât în locul lui ca urmăritor, dar fiind și în papucii victimei. Totuși, ținând cont că am fost în elementul meu și cu 'unul de-ai mei', aș zice să nu mă credeți când zic că e un om fermecător, bun, ambițios, care-ți îndeplinește toate dorințele și te duce pe culmile fericirii, îți dă aripi, și apoi, subit sau lent, ți le rupe una câte una... fulg cu fulg. Căci Joe e un tip periculos, ce trebuie evitat, nu trebuie crezut și să nu cedezi, vreodată, în fața vorbelor lui, a aerului nevinovat și prietenos, și să nu te lași mințit/ă de ochii aia sinceri și pătrunzători. Ăsta dacă nu vrei să fii următoarea lui victimă. Vrei? 
  
 Despre firul narativ n-o să vorbesc, dar TU a fost un roman ce l-am devorat, apoi am luat o pauză de câteva ore, m-am trezit recitînd pasaje din el, și când am prins pe cineva m-am apucat să-i recomand ce-am citit. Vă imaginați cât de normal sună: "trebuie să citești asta! Joe o urmărește pe Beck și află totul despre ea, ajunge să îi știe orice mișcare, e de-a dreptul vrăjit, iar ea îi cade în brațe aproape imediat. Plus că are o minte sclipitoare și... da, da e psihopat. ... Nu, adică... da, e periculos, știu! Dar ascul... da, știu că nu e bine și că e bolnav și ea ar trebui să cheme poliția sau să-i dea una... *pauză lungă* o vei citi, da?". Asta fiind așa un mic rezumat al discuției avute cu o prietenă, ce se uita la mine de parcă-mi crescuseră urechi sau cornițe. 
  
 Dar trebuie să citiți TU! Nu-i așa ca vreți un roman plin de suspans și acțiune, cu dialog bine scris și cu personaje memorabile? Vreți să-l cunoașteți pe Joe și să fiți prieteni, nu? Sau poate vrei să fii de partea lui Beck și să-ncercati să-l pocniți zdravăn. Sau să-l iubiți, știu și eu... Linia dintre ele e aproape inexistentă, oricum. Vă învață Joe cum funcționează asta și e chiar distractiv. Nu, nu mă refeream la a urmări pe cineva și a-l ucide dacă nu te acceptă. Sigur nu la asta. *blush* Ci la cum să iubești pe cineva deși nu e perfect și uneori vrei să-l strângi de gât sau doar să-i dai una.  
  
 Cred că mă opresc aici cu recenzia și repet, citiți acest roman! Beck și Joe sunt simpatici, reali, imperfecți, iar acțiunea și suspansul  te ține lipit de carte de la început și până la ultimele cuvinte. Iar când ajungi acolo o  recitești, de câteva ori. Te asigur.  Romanul e bun de citit oricând, cu oricine  oriunde...   când sunteți în mijloacele de transport, pe drum, când știi c-ai încuiat ușa și ai verificat ferestrele; să n-aveți musafiri, pardon, admiratori.   
  
  P.S.: nu e nimic ciudat dacă acum crezi că te urmărește cineva sau crezi c-ai auzit telefonul sunând.   
  P.S.2: ai văzut silueta aia, din mulțime, ce se uită fix la persoana aia cu geacă cu verde? nu? ah, sigur  nu. tu erai. victimă sau urmăritor? :D  
  

sâmbătă, 9 decembrie 2017

RECENZIE - Transformarea (vol. 1 & 2) de Justin Cronin


Descriere:

Proiectul NOE, un experiment secret, o ia razna în clipa în care se răspândește din greșeală un virus care transformă ființele umane în altceva – ceva ucigător, ceva indestructibil.

Amy, o fetiță de șase ani, supusă și ea experimentului, e salvată de un agent FBI, împreună cu care fuge în munți, departe de lume și de urmările dezastruoase ale Proiectului NOE. Transformarea imagineaza o lume credibilă, dominată de frică și de nevoia de supraviețuire. E foarte posibil ca soarta omenirii să fie în mâinile unei fetițe. Mizând pe o viziune ambițioasă și pe un stil puternic, romanul lui Justin Cronin spune o poveste tulburătoare despre catastrofă și supraviețuire, despre sacrificiu și speranță. 

Povestea lui Amy, fetița părăsită de mama ei și sechestrată pentru un experiment apocaliptic, se desfășoară într-un univers care trece printr-un moment de dramatică schimbare.

Străbătând distanțe lungi și decenii întregi, destinul ei ne poartă într-un viitor întunecat, ce stă sub semnul violenței și al disperării. Și numai Amy poate salva lumea...

RECENZIE:

Cred că de cel puțin o săptămână încerc să încep, măcar, recenzia pentru cartea asta și mereu am sfârșit prin a mă uita pentru jumătate de oră la o pagină albă ce n-a vrut să se umple singură. Și nu pentru că n-aș avea ce spune sau fiindcă nu mi-a plăcut. Ci pentru că aș avea atâtea de zis și încă n-am reușit să-mi ordonez toate gândurile și mă mai trezesc răsfoind câte un volum și recitind un pasaj, personajele incă umblă p-aici și-mi mai șoptesc câte ceva, iar finalul... *siiiigh* 

Probabil ați mai auzit asta de la mine, și poate și de la alții, însă cartea asta e genul ăla pe care trebuie să-l citești, să-l simți, să-l guști, să-l mesteci bine și să-l lași să se așeze un pic înainte să vorbești despre el sau să-l înțelegi pe deplin. Nu zic că e ceva filosofic sau o să-ți dea bătăi de cap, deoarece scriitura e plăcută, ritmul oscilează între alert și momente de respiro, acțiunea lucrează pe mai multe planuri și nu știi ce și cum o să explodeze în continuare, personajele sunt complexe și cu fiecare capitol mai afli încă ceva, ca să poți finaliza puzzle-ul ăla la care nu știai c-ai început să muncești de la prima pagina. 

Personal, nu m-așteptam să-mi placă așa mult și nu c-aș fi avut un motiv anume, doar că după ce-am citit descrierea și am privit coperțile ceva-mi zicea că nu e pentru mine, că-n cel mai rău caz va fi un roman de care mă voi bucura pe moment și apoi îl voi lăsa deoparte, așa cum fac de obicei. Doar că m-am înșelat și, zău, că nu regret! 

Transformarea a fost povestea ce-a început ușor, mergând în vârful degetelor ca un elefant în magazinul de porțelanuri, iar apoi, după ce-a așteptat să te-așezi comod și să nu-i mai acorzi atenție și să nu mai tresari la cel mai mic zgomot, a luat-o la vale și mai ca un om ce sare cu parașuta, și-a luat avânt. Sper că n-ai probleme cu inima și să respiri în orice condiții, căci vei avea nevoie. Eu m-am trezit zâmbind la întorsăturile de situație și țipând sau chicotind când cineva reușea să-i inducă pe ceilalți în eroare sau să le-o plătească cu vârf și îndesat. 

Personaje preferate n-am, trebuie să recunosc, însă o să ai de unde alege. Nu vreau, totuși, să-ncep aici o listă și să spun de ce mi-a plăcut cineva mai mult decât altcineva sau pe cine am vrut să ucid cu fiecare respirație pe care o lua; nu-mi place să influențez și vreau să citești cartea asta fără să ai dinainte o idee formată. E cel mai bine așa. Și nu-ți face griji, indiferent cât de pregătit sau nepregătit ai fii, tot o să te rostogolești la vale și, deși te vor durea toate și te vor ustura gâtul și ochii, de la frig și de la atâta țipat, *nu c-ai țipa cu ochii, dar înțelegi tu*, te vei bucura de călătorie. Poate o să-ți și pară rău când vei ajunge la final. Iar dacă o să mai vrei încă o dată, depinde doar de tine.

Știu c-am scris mult în recenzia asta și totuși n-am zis mai nimic, dar, așa cum spuneam la început, nu e ușor să vorbești deschis despre cartea asta și mai ales când nu vrei să dai spoilere. E romanul perfect atunci când cauți ceva cu acțiune multă și mustind de suspans, când vrei ceva care să te sece cu întrebările și să scoată la iveală detectivul din tine și iubitorul de ghicitori, atunci când vrei ceva sumbru, dar colorat și plin de energie, ceva vesel și care să-ți arate latura umană a oamenilor. 
E cartea ce te enervează și ai arunca-o pe geam, dar apoi, înainte să iasă afară, ai strânge-o la piept și ai înghiți în sec, făcându-ți curaj s-o deschizi iar. E acel ceva când vrei personaje reale și tari, care luptă pentru ele și pentru alții, dar acel altceva ce-ți arată că nu e greșit să fii vulnerabil și să ceri ajutor, să te târăști când nu mai poți și să lași dușmanul să aibă avantaj. E un mix de emoții pe care nu știi dacă să-l bei sau să-l arunci la chiuvetă. E o pastilă amară ce-ți face bine și e melodia aia ce-ți "doare" urechile, dar parcă n-ai apăsa pe stop.

Tranformarea e ceva ce trebuie citit și-ți trebuie doar timp, voință, o minte deschisă și curaj. Ah, și ceva dulce și un loc comfortabil. De ce? Vei afla pe parcurs. Și poate o să-mi dai dreptate sau poate nu. Oricum ar fi, eu aștept să-mi zici cum ți s-a părut și chiar dacă ți-a plăcut sau nu, eu mă bucur c-ai încercat.

Lectura plăcută! : )

duminică, 19 noiembrie 2017

RECENZIE - Vrăjitorul Vântului (Tărâmul Vrăjitorilor #2) de Susan Dennard


Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor, pe care cititorii l-au descoperit în Vrăjitoarea Adevărului, sunt vremuri tulburi. După ce a trecut de un obstacol ca prin minune, prințul Merik e hotărât să pornească într-o misiune grea. Străbate distanțe de poveste, descoperă orașe și urzește un plan întreg. Totul, de dragul adevărului – despre trădarea surorii sale și despre nedreptatea suferită de cei fără apărare.

O amenințare zdravănă planează asupra Tărâmului Vrăjitorilor, un război stă să izbucnească, o poveste merge mai departe și aduce noi provocări. Fantezia, suspansul și umorul se întâlnesc într-un roman scris pentru toți iubitorii de aventuri.

RECENZIE:

Nu știu dacă am avut neapărat așteptări când am început cartea asta, însă știu sigur că m-am întrebat dacă-mi va plăcea la fel de mult ca primul volum sau mai puțin. Și nu neapărat pentru c-am auzit păreri împărțite, și știu că unii consideră romanul ăsta ca un fel de trecere sau volum de umplutură între primul și următorul din serie, sau alții zic c-a fost mult mai bun și că acțiunea și personajele au fost și mai bine conturate. Ci pentru că m-am bucurat de Vrăjitoarea adevărului si am vrut să mă bucur și de acest volum.

Nu m-a dat pe spate, așa cum nici primul n-a făcut-o, dar mi s-a părut interesant și-a reușit să mă prindă de la prima pagină; ceea ce-i întotdeauna o bilă albă pentru orice carte, fie stand-alone sau continuare. A avut suspans și acțiune, și chiar mi-a fost mai ușor să urmăresc personajele și să nu mai încurc perspectivele, ținând cont că uneori poate fi puțin derutant și uiți fără să vrei cine vorbește în acel moment sau în ce loc te mai afli. Ce m-a încântat și mai mult față de prima carte a fost c-am văzut și mai mult din lume, am întâlnit oameni noi și am vizitat locuri interesante; însă nu vă zic mai multe și aștept ca voi să le descoperiți cu o minte limpede și fără să aveți deja păreri, a mea sau altora, căci sunt mult mai frumoase și delicioase așa. 

Vrăjitorul Vântului a fost și o carte cu destule surprize și întorsături de situație, suspans, dialog bine scris, tensiune între personaje, legături ce s-au strâns mai bine sau s-au rupt brusc, prietenii au devenit dușmani și fix cei care credeai că le vor rupe gâturile au sărit să-i ajute pe protagoniștii noștri. De ce? Rămâne s-aflați și sincer și eu mai am destule răspunsuri de găsit, dar cred că am nevoie de următorul volum pentru asta... Mie mi-au plăcut toate firele narative și-a fost distractiv să văd cum fiecare "pereche" a călătorit și prin ce aventuri au trecut, încercând să supraviețuiască și mai ales să nu moară, de mâna lor sau de-a altora. Acum n-aș putea să zic că vreo perspectivă mi-a plăcut mai puțin, căci toate au avut plusuri și minusuri, și puse la un loc au reușit să formeze un roman solid ce m-a lăsat la final să vreau cât mai repede continuarea. 

Ce mi-a displăcut să zic așa, a fost faptul că fetele nu au avut o legătură așa strânsă ca-n prima carte și deși speram să le văd mai mult împreună nu s-a întâmplat. Cumva mi s-a părut ciudat să le văd atât de mult cu alte personaje, dar în același timp bănuiesc c-așa trebuie să fie. Oricum, ce-ncerc să zic e că nu mă deranjează aspectul ăsta, ci că ele mi s-au părut puțin reci. Nu părea să le fi deranajat neapărat că stau una fără alta, ținând cont cât de apropiate erau în prima carte. Sau poate e doar impresia mea și-am citit asta greșit. 

Ca să-nchei și să mergeți și voi să citiți volumul ăsta sau pe primul și apoi pe ăsta, o să mai spun doar că e o continuare bună, solidă, cu puțin din fiecare (acțiune, suspans, iubire, prietenie, dialog, descrieri etc) și pentru toată lumea, și cred că-i imposibil să nu găsiți ceva care să vă țină să citiți. Poate nu vă plac vrăjitoarele, dar vă plac lumile interesante și bine structurate, poate nu vă plac tonele de personaje, însă sunteți în același timp fan al perspectivelor multiple și vi se pare interesant să fiți "în mintea" atâtor oameni în decursul unei singure cărți. Poate nu vă plac personajele negative, dar nici alea pozitive și până acum n-ați găsit fix amestecul ăla bun. Și multe altele. Și poate-s aici, fix între aceste pagini. Le-ați încercat? Sau dacă nu, atunci veți da iama în bibliotecă sau librărie și veți pune mâna pe această serie?

marți, 14 noiembrie 2017

RECENZIE - Opoziție (LUX #5) de Jennifer L. Armentrout

Descriere:

Katy știe că lumea s-a schimbat în noaptea în care Luxenii au venit. Nu poate să creadă că Daemon i-a întâmpinat pe cei din rasa lui și a stat de partea lor când aceștia au amenințat că vor distruge fiecare ultimă fărâmă umană și hibridă de pe Pământ.

  Dar liniile dintre bine și rău s-au estompat, iar dragostea a devenit un sentiment care i-ar putea distruge pe toți.

”O călătorie fascinantă de la început până la sfârșit... Această serie cu siguranță vă va captiva și veți vrea mai mult.” - RT Books Reviews Top Pick

”O serie care nu trebuie ratată” – Samantha Young

”Tuturor cititorilor care au dat peste Obsidian la un moment dat și s-au gândit: „Extratereștri în liceu? La naiba, de ce nu? Am citit chestii și mai ciudate.” Și apoi au ajuns să se îndrăgostească de Katy, Daemon și trupa lor, la fel ca mine. Cartea asta e pentru voi. Mulțumesc.” – Jennifer L. Armentrout

RECENZIE:

 Trecuse ceva timp de când am citit restul volumelor și chiar mă gândeam dacă acesta o să-mi placă, o să-mi mai placă sau îmi va plăcea și mai mult decât celelalte. D-asta am fost și puțin ezitantă când să mă apuc de el, dar îndată ce-am trecut de primele câteva pagini gândul ăsta s-a evaporat și puțin mi-a mai păsat că-l citesc după atâta timp. Într-un fel, dacă stau acum să mă gândesc, poate aș fi vrut să-l citesc o dată cu celalalte și să nu fi existat această bucată de timp mort și gol între ele. 
  
 Fiind ultimul volum așteptam cu entuziasm să văd ce se întâmplă și-n același timp mi-era și teamă, pentru că, dacă ați citit seria sau măcar primele volume, atunci știți că Armentrout cam are obiceiul să le facă viața personajelor un chin. Sau moartea. Și cititorilor la fel, chiar dacă ei suferă puțin diferit și poate nu se-aleg cu răni grave, pierderi de sânge și "am simțit brusc cum îmi iese sufletul din trup". Însă merită, și să zicem că, până și momentele alea când am simțit că mă sufoc sau c-am urcat cinci etaje fără să mă opresc și-au avut rostul și, cumva, nu le regret. Cum aș putea să regret c-am citit ceva bun și care m-a trecut printr-un amalgam de emoții într-un timp atât de scurt?  
  
 Totuși, fiind ultima carte, nu vă pot spune prea multe și trebuie să aflați voi dacă prietenii noștri reușesc, toți, să scape cu viață, dacă luxenii sunt așa răi până la final, dacă îi înving (care pe care?), dacă Daemon și Katy ajung iarăși împreună sau se vor mai afla vreodată pe aceeași planetă. Rămâne și să vedeți, dacă n-ați citit deja, cine le vor fi aliați, cine îi va trăda, dacă mai apare vreun personaj nou sau nemernicul ăla ce nu-l suportă nimeni sau nesuferita aia vor muri, în sfârșit! A, și încă ceva, încă un motiv pentru care se merită să citiți volumul ăsta: veți reuși să găsiți răspunsuri la toate întrebările înainte de final sau dezvăluiri? Veți vedea voi venind toate întorsăturile de situație? Sau vă veți lăsa duși de val și doar vă veți bucura de călătorie fără să faceți pe detectivul. Ambele variante merg de minune. 
  
 Uitându-mă în urmă îmi dau seama că fiecare volum mi-a plăcut dintr-un motiv anume, dar Opoziție pare că le-a cuprins pe toate, le-a amestecat bine, și le-a și îmbunătățit. Personajele, descrierea, suspansul, acțiunea, umorul, emoțiile, începutul, mijlocul și finalul, personajele episodice, locurile, și orice-ți poți imagina sunt mai bune, mai multe și mai tari. Cumva Jennifer L. Armentrout a dat un upgrade serios la serie și s-a gândit să te lovească zdravăn pentru ultima dată, dar și să te îmbrățișeze lung și strâns, cât să mai vrem și să închidem cartea cu zâmbetul pe buze și-n privire. Poate și-n suflet. Deși nu-s sigură. O să recitesc, când am timp, volumul ca să verific. 

 Ca să-nchei și să nu vă mai rețin, căci poate sunteți pe punctul de a-ncepe volumul sau plănuiți să recitiți seria, o să mai spun doar că îmi va fi dor de lumea asta, de personaje, de dialoguri și de toate trăirile, și că, oricând, aș pune mâna pe unul din volume și l-aș reciti. Chiar și fără să țin cont de ordine sau chiar dacă am mai făcut asta, deja. Nu e ca și cum am crescut cu LUX, dar în același timp ceva s-a schimbat când am luat volumele, le-am citit și am vorbit despre ele. Ceva a fost acolo, entuziasm, bucurie, tristețe, nervi, lacrimi, etc, când știam că termin o carte și mai e una, chit că trebuia s-aștept un an sau doi. Doar că acum nu mai e alta... și parcă tot aș mai aștepta. 
  
 Recomand seria celor ce n-au citit-o și se-ntreabă dacă merită, căci da, merită. Sub tot acel aer relaxat și atmosfera lejeră, dialogurile pline cu glume și tachinări, și în toate personajele ce par fără stres și doar puse pe șotii și întâlniri, se ascunde mai mult. Există straturi peste straturi de profunzime, suspans, acțiune, emoții, motive, intrigi, regrete, teamă, râs, speranță. Iar dacă ați citit și ați renunțat, mai încercați. Dacă n-a părut amuzantă sau plină de suspans sau vă enervează personajele, mai încercați! Și dacă n-ați încercat deloc, ce-așteptați? Poate spuneți că pierdeți timp. Așa ziceam și eu, dar gândindu-mă la faptul că nu vă veți  bucura vreodată de bunătatea asta. 

duminică, 12 noiembrie 2017

RECENZIE - Greșeala fatală de Sophie Hannah


Un nou roman palpitant de la regina thrillerului psihologic

 Descriere:

Editorialistul Damon Blundy a fost ucis. La interogatoriu este adusă Nicki Clements, o femeie pe care n-a cunoscut-o în viața lui. 

Evident, nu poate răspunde la întrebările cu care o asaltează investigatorii. N-are idee de ce ar folosi un criminal cuțitul astfel încât să nu curgă nicio picătură de sânge, nici de ce asasinul a mâzgălit anumite cuvinte pe pereți și nici de ce ea însăși… a fost atât de aproape de șcena crimei.

RECENZIE:

De când a apărut cartea aceasta am fost cu ochii pe ea și m-am bucurat tare mult când am reușit, în final, să pun mâna pe ea și să-mi rup câteva ore ca să o pot citi. Însă, m-am trezit mai mult dezamăgită și nimic din ce mi-am imaginat nu s-a regăsit între aceste pagini; mai ales suspansul, personajele vii și thriller-ul psihologic. Dacă voi le-ați văzut înseamnă că eu mi-am uitat ochelarii acasă... 

Acum, nu știu, poate am avut eu așteptări prea mari și mi-am imaginat că acest roman e ceva fabulos, cu niște întorsături pe care nu le voi vedea și că personajele se vor juca cu mintea mea în așa fel încât voi crede tot ce zic ei fără să mai încerc să-mi dau seama ce și cum. Sau poate am sperat că autoarea are un stil ce mă va prinde din prima și voi sorbi fiecare cuvânt, simțind, auzind, văzând, gustând și pipăind totul în jur, fiind acolo cu trup și suflet. Mda.

Pentru mine mai mare suspansul a fost când am început să mă întreb: oare capitolul ăsta va fi mai bun și mă va pocni de mă dă jos de pe scaun? Și uneori a reușit, alteori nu. 

Si, dacă stau bine să mă gândesc acum cea mai mare greșeală a cărții ăsteia, greșeală fatală, e scriitura. Mi s-a părut prea lentă și moale, cu descrieri kilometrice și monologuri a la Nicki ce se întind pe pagini întregi, care-ți taie și ultima dorință de a vrea să afli ce se întâmplă și care te îmbie așa la a porni într-o aventură, cât mai departe de povestea asta. Scriitura nu mi-a transmis nimic, nu m-a făcut să vreau să cunosc personajele, să le disting unele de altele, să-mi placă de ele sau să le urăsc, să mă bucur sau să oftez când am aflat până la urmă toate secretele. Iar din această cauză Greșeala fatală, pentru mine, s-a citit ca o lungă prelegere plicticoasă care are și-un mister înăuntru, și s-a simțit ca o haină udă, rece și grea pe care nu poți s-o dai jos și trebuie s-aștepți să te usuce pe tine. 

Totuși, două lucruri mi-au plăcut la această carte și pentru ele nu regret c-am citit-o. Dacă nu m-am atașat de restul personajelor și momentan mi le amintesc doar ca pe un amalgam de nume și fete, Nicki îmi rămâne în minte vie și distinctă, cu vocea ei mereu mincinoasă și care, parcă te trage așa, mai aproape, să-ți mai șoptească ceva. N-am suportat faptul că e nevricoasă și că uneori se poartă ca un copil, însă de câte ori n-a scos-o asta din diferite situații și ce ușor îi duce pe mulți de nas. Pentru unele replici și șiretlicuri chiar o admir și dacă n-ar da mereu impresia de bombă cu ceas, care poate e mai mult prefăcătorie sau așa e ea, ai zice că ar putea fi criminalul perfect. Dar nu e. Perfectă sau criminal, asta aflați voi. 

Iar al doilea lucru este felul în care e scrisă povestea, combinând articole cu pasaje la persoana I, apoi capitole la persoana a III-a, e-mail-uri și mesaje. Mai ales că uneori doar așa s-a mai spart monotonia și s-au mai aerisit paginile pline de dialog, care uneori mi s-a părut fals și pus acolo doar să umple un gol, sau a mai respirat și Nicki. La cât se panicheaza ai crede că or falsează așa bine de-și provoacă un atac or chiar are o problemă serioasă la mansardă. 

Per total a fost un roman bun, nu l-aș reciti prea curând și nu l-aș recomanda atunci când vreți să citiți ceva rapid și scris într-un ritm alert. De ce? Pentru că veți fi prinși la mijloc, cum m-am trezit eu, între a încerca să vă bucurați de carte așa cum e și să savurați momentele alea când povestea o ia din loc, iar apoi iarăși prinde ritmul ăla leșinat, și să vreți s-o aruncați pe geam, și să puneți mâna pe altceva. E un roman ce se citește când ai răbdare și timp, când vrei să te pierzi prin furtuna de gânduri ce există în mintea personajelor și când știi că reziști până la final pentru marile răspunsuri. Sau poate o să vă placă scriitura, care pe mine m-a adormit uneori și tare aș fi vrut să sar blocuri și pagini întregi de monolog fără sens... din punctul meu de vedere. Da, oferă și acelea niște răspunsuri, dar dacă era mai scurt nu rănea pe nimeni. 

Iar dacă sunteți ca mine și voiați să citiți un roman palpitant de la regina thrillerului psihologic, atunci spuneți pas. Nu vreți să fiți un prinț dezamăgit.

duminică, 5 noiembrie 2017

RECENZIE - MILA 2.0 (MILA 2.0 #1) de Debra Driza


Descriere:

Mila nu ar fi trebuit să își amintească niciodată trecutul ei sau să afle ce se ascunde înăuntrul ei. 

Ea nu ar fi trebuit să descopere niciodată că s-a „născut“ într-un laborator secret și că a fost dotată cu puteri supraomenesti.

 Dar când la ușa ei apare un grup de oameni mascați care vor să fure tehnologia ascunsă în ea, nu are altă șansă decâtsă fugă pentru a rămâne în viață. 

Nu poate avea încredere în nimeni. 

Ei vor face orice pentru a o captura și viața tuturor celor care îi sunt dragi este pusă în pericol.

RECENZIE:

Probabil știi cum e când pui ochii pe-o carte și zici că o vei citi când apare, apoi trec săptămâni și luni; chiar și ani. Sau poate nu. Ce-ncerc să spun e că mi-am dorit să citesc MILA 2.0 de când am văzut-o pe goodreads acum cel puțin 4(?) ani și am tot amânat. Apoi am văzutc ă apare la noi și mi-am spus "acum e momentul! chiar o să o citesc, după atâta timp!". Pentru că mă atrăgea, ideea suna bine, coperta e superbă și-am auzit doar lucruri bune despre ea. Așa că am citit-o, în final, weekendul ăsta când m-am enervat pe mine și mi-am făcut morală că o tot amân fără sens și că dacă o țin tot așa n-o voi citi vreodată.

MILA 2.0 s-a dovedit a fi un roman puțin mai complex decât speram și să nu credeți că m-a deranjat. Și când spun complex nu mă refer la faptul c-așteptam să n-aibă acțiune sau suspans cât să nu pot duce, să mă gândesc că Debra Driza n-a fost în stare să creeze niște personaje care să mă atragă și care să mă facă să empatizez cu ele, să mă prindă în conversațiile lor și să-mi doresc și eu că măcar să ascult dacă nu pot să particip. Ci mă refer la faptul că MILA 2.0 e un roman ce te pune, cumva forțat, în locul personajului și te face să-ți pui întrebări: dacă eu aș descoperi că am fost "creat" cum aș reacționa? aș încerca să-mi trăiesc viață altfel sau aș pune asta deoparte și aș încerca să ignor? aș lua-o de la capăt? cât schimbă asta felul în care mă văd? oare ceilalți mă vor mai vedea că înainte sau nu plănuiescsă le spun? dar oare ei știau deja asta? atunci de ce nu mi-au spus? e vreo diferență reală între a fi android și om, în afară de "mecanică"? 

Însă, la bază MILA 2.0 e un roman pentru adolescenți, cu multe întorsături de situație, emoții, personaje ce pot să locuiască vizavi și cu doze egale de realitate și lucruri ce există doar în filme și chestii ce noi n-avem. Așa că, dacă nu-ți plac romanele ce te fac să-ți pui întrebări tot o să poți citi asta și o să fie o călătorie pe cinste. Știi cum sunt caruselele alea ce-au o cursă care începe lent, apoi urcă și urcă și tot urcă, iar la coborâre merg așa repede de simți că ți se dezlipește fața și că-n următoarea secundă o vei vedea zburând departe? Cam așa a fost și MILA 2.0. De ce? Pentru că fiecare capitol și fiecare discuție, descoperire, emoție, nervi, dorință, vis și zâmbet adaugă încă o piesă și n-ai de unde să știi când toată acea construcție o va lua la vale. Poate se face bucăți sau poate învață subit să zboare, sus de tot. Sper că n-ai rău de înălțime și că te descurci și cu mai puțin aer.

Acum lăsând deoparte faptul că MILA 2.0 e-un roman plin de suspans, acțiune și emoții, să vorbim despre personaje. N-o să vă spun ce și cum e fiecare, pentru că aici interveniți voi și ar fi trebuit să citiți cartea sau plănuiți să faceți asta, însă vă voi spune că mi-a plăcut de ei și că aș vrea să-i invit o dată, poate, la o ieșire. Atât MILA cât și Hunter mi s-au părut reali și chiar dacă uneori, sau de cele mai multe ori, se poartă că niște adolescenți și dau importanță chestiilor ce mie, acum, mi se par puerile au reușit să mă prindă în mrejele lor. Da, nu m-au dat pe spate și da, au și defecte, așa cum și noi avem. Știu că sunt destui oameni care spun că Hunter e un personaj de carton și că nu transmite nimic sau că MILA pare chiar un robot și că emoțiile ei sunt cumva exersate sau că nu reușesc s-ajungă la cititor, însă eu n-am văzut asta. Dar nu e important ce zic ei, și poate nici ce zic eu, ci e important să-ți placă ție și tu să simți ceva. 

Ce nu mi-a plăcut la MILA 2.0 sau poate ce-așteptam să văd, având în minte ideea romanului, e mai mult suspans de la început sau măcar mai multe situații din care să fi reieșit că a două parte a poveștii o să o ia razna rău de tot. Da, înțeleg, a fost important ca MILA să meargă la liceu și să avem parte și de acea grămadă de situații tipice, cu geloziile de zi cu zi, să vedem cum ea se integrează sau nu, cum se îndrăgostește și să vedem în ce relații e cu familia ei, dar aș fi vrut și să văd, măcar eu ca cititor, că mai e ceva. Ceva care să-mi aducă aminte că eu citesc o carte în care MILA e android și nu o simplă adolescentă și că-n a doua parte chiar și ea află asta. Cumva, din această cauză, romanul pare tăiat în două și tare mi-așfi dorit ca trecerea asta să nu fi existat sau ca Driza să fi pregătit terenul mai devreme, făcându-mă să n-o mai simt sau să o văd.

Ar mai fi și că poate așteptam să văd mai multă tehnologie sau să se vorbească mai mult despre ea, să aflu mai multe despre lumea asta și s-o văd, prin cuvintele autoarei sau prin ochii personajelor. Da, tehnologia și progresul au fost acolo, undeva în fundal, dar eu aș fi vrut că ele să fie puse în prim plan sau măcar mai aproape și să mai deslușim din ele. Însă poate se va întâmplă acest lucru în următorul volum și atunci nu o să mă mai plângcă nu mi-am primit doza de evoluție tehnică

Una peste alta, mă bucur c-am citit MILA 2.0, în sfârșit!!!, și sincer acum regret că n-am citit-o mai devreme. Poate atunci mi-ar fi plăcut și mai mult și nu m-ar mai fi deranjat (deși e mult spus) toată partea cu problemele adolescenței, căci în acel moment ar fi fost mai aproape de mine. Nu zic că dacă nu mai sunteți în liceu nu o puteți citi și că prima parte a cărții e așa de enervantă, însă dacă v-așteptați să fie plină de suspans și cu sunt un adroid și tocmai am aflat asta de la început, atunci veți fi puțin dezamăgiți. Și cumva cred căși eu așteptam ca acest lucru să fie din primele capitole sau, măcar, combinat cu restul elementelor; și poate așa ar fi fost un roman mult mai echilibrat. 

Astept să-mi spuneți dacă voi ați citit MILA 2.0 și cum vi s-a părut, iar dacă n-ați citit-o plănuiți să o faceți? Până la urmă n-aveți nimic de pierdut. Asta dacă nu descoperiți și voi că sunteți un adroid. Sau poate asta va fi un câștig.

luni, 30 octombrie 2017

RECENZIE - Masca de argint (Magisterium #4) de Holly Black & Cassandra Clare


Descriere:

Cu o generație în urmă, Constantine Madden fusese aproape de a reuși ceea ce niciun magician nu izbutise până atunci: să-i aducă înapoi pe cei morți. Nu avusese succes, dar găsise totuși o cale de a-și menține spiritul viu, într-un băiat pe nume Callum Hunt. 

Considerat responsabil pentru omniprezenta amenințare a morții și a războiului, Callum este încarcerat și interogat, căci toată lumea vrea să știe ce pune la cale Constantine. Și cum de mai trăiește încă.

 Însă băiatul nu are nicio idee și abia când scapă din închisoare îi este dat să afle ce potențial are planul lui Constantine… 

Și de acum trebuie să decidă ce va face cu uriașa sa putere.

RECENZIE:

 Presimt că o să vorbesc puțin, însă încerc doar să fiu în ton cu volumul, care a fost destul de scurt și mi s-a părut mult mai mic, ca număr de pagini, decât celelalte. Dar, ca pe restul din serie, l-am citit foarte repede și, parcă, l-aș fi și recitit; asta dacă nu mi-ar fi fost furat din mâini de fratele meu, mare fan al seriei, ce voia să știe ce se mai întâmplă cu prietenii noștri. 
  
 Masca de argint a fost plină de suspans și acțiune, și m-am bucurat când am descoperit că, deși mică, a cuprins atât de multe lucruri. Când am văzut cum arată nu speram la foarte multe, sincer. Și mă bucur că m-am înșelat. Așa că, dacă n-ați citit-o deja, îndrăzniți și veți vedea că deși e cea mai mică din ele, o să aveți impresia c-ați petrecut și mai mult timp alături de Callum și ceilalți. 
  
 Nu vreau să încep să dau spoilere sau să mă repet, așa cum fac cu fiecare volum, dar abia aștept să apară următorul, căci sunt destule întrebări fără răspuns și o mulțime de posibilități. Plus că, după fiecare carte simți c-ai mai urcat o treaptă, și că ai crescut în același ritm cu personajele, observi că povestea devine și va deveni și mai periculoasă și riscurile mai că te sperie. Dar toți vrei să continui. Și același gând îl au și personajele. 
  
 Știu că e o recenzie scurtă și că de obicei scriu paragrafe și pagini întregi, însă chiar nu știu ce-aș putea spune și să nu vă stric lectura sau să îmi scape indiciile din buzunar. Dacă ați citit deja din serie, atunci știți cât de bună este și că atât povestea cât și personajele au evoluat, că ne surprind în continuare și că o să fim, probabil, triști când se va ajunge la ultimul volum. Iar dacă nu v-ați apucat încă de serie, atunci poate ar trebui. Poate treceți fix pe lângă următoarea voastră serie favorită. Sau poate veți încerca și realizați că nu e genul vostru, dar știți voi un prieten, sau mai mulți, căruia i s-ar potrivi. 
  
 Recomand Masca de argint și mă duc să văd dacă e liberă, poate o și recitesc azi! 
  

duminică, 29 octombrie 2017

RECENZIE - Vrăjitoarea adevărului (Tărâmul vrăjitorilor #1) de Susan Dennard


Descriere:

În Tărâmul Vrăjitorilor magia e de multe feluri şi peripeţiile la fel. Cel mai bine ştiu asta două fete. 

Safiya e Vrăjitoare a Adevărului şi poate deosebi minciuna de adevăr. Magia ei are această capacitate, pentru care mulţi nobili ar fi în stare să ucidă. Aşa că ea trebuie să-şi ţină ascuns acest har pentru a nu fi un pion în lupta dintre imperii. 

Iseult e Vrăjitoare a Firului şi vede legăturile invizibile dintre vieţi, dar nu şi pe cele ale propriei inimi. Prietenia cu Safiya o împinge pe un drum aventuros. 

Cele două prietene vor doar să-şi trăiască viaţa, dar asupra Tărâmului Vrăjitorilor se abate războiul. Cu ajutorul prinţului Merik şi înfruntându-l pe Vrăjitorul Sângelui, se luptă cu împăraţi, prinţi şi mercenari, capabili de orice ca să pună mâna pe Vrăjitoarea Adevărului.

RECENZIE:

De când a apărut Vrăjitoarea adevărului, atât în afară cât şi la noi, a fost peste tot şi mi-a fost aproape imposibil să n-o văd sau să n-aud de ea sau să văd încă o recenzie pentru acest tilu. Însă, ca să fiu sinceră, nu m-a atras niciodată, pentru că deşi îmi plac cărţile fantasy, nu prea s-a nimerit până acum să mă cucerească cele cu vrăjitoare. Iar asta ar fi fost încă una. Doar că, aşa cum se-ntamplă mai mereu, voiam să citesc ceva într-o zi şi mi-au căzut ochii pe ea; şi cum tot o aveam în bibliotecă, însă nu plănuiam s-o citesc, dar în acelaşi timp voiam să ştiu dacă o să-mi placă sau nu, am zis "bine, o citesc!". Până la urmă pierdeam doar câteva ore, însă m-aş fi convins dacă era genul meu or ba. 

Un plus al acestei cărţi e că este scrisă simplist şi treci tare repede prin ea, uneori aşa repede că nu reuşeşti să ţii pasul cu ceea ce citeşti. Aş fi vrut, poate, mai multă descriere sau mai multe emoţii, să stăm puţin mai mult în unele locuri sau să simt că autoarea a vrut să adauge substanţă şi mai multe straturi, şi nu doar să spună ce-a avut de zis şi să scrie sfârşitul. Uneori a reuşit să facă asta, însă de cele mai multe ori n-am reuşit să prind acele mesaje ascunse sau detalii, care oricum nu erau acolo. 

M-am bucurat să termin Vrăjitoarea adevărului în câteva ore şi m-am distrat, chiar mi-a făcut plăcere s-o citesc şi am prins drag de aproape toate personajele, chiar şi de cele negative, deşi nu le-aş numi aşa. Susan a avut grijă să creioneze personajele cât să le poţi distinge şi deosebi, adică n-a stat foarte mult pe ele şi de multe ori trebuie să prinzi din mers (mai ales dacă e vorba de abilităţi, cum funcţionează societatea, cum e cu vrăjile şi cu istoria acelei lumi), însă prin asta te face şi pe tine mai atent. Poate e bine sau nu c-a procedat aşa, încă nu ştiu, doar că pe mine nu m-a deranjat prea tare. Da, uneori aş fi vrut să am mai bine întipărită în minte toată lista aia cu felurile de vrăjitoare şi ce face fiecare sau să aflu de ce Safi e singură ce mai are acea putere sau de ce Vrăjitorul Sângelui acţionează într-un anume fel.

Vrăjitoarea adevărului, ca orice carte, are plusuri şi minusuri, şi pe lângă faptul că personajele poate nu-s destule de dense sau scriitura pare repezită şi prea simplă uneori, reuşeşte să te prindă între pagini şi te face să-ţi pui întrebări. Are destul suspans cât să te ţină pe marginea scaunului şi destulă acţiune cât să o citeşti dintr-o suflare. Intrigi există, avem şi prietenie, şi ură, şi acte de curaj care de fapt sunt simplă nebunie sau doar atitudinea aia de "nu mi-e teamă, deoarece pe mine nu mă ucide nimeni, pentru că-s cel mai bun sau doar nu gândesc!". Nu e un fantasy atât de fantasy, dacă mă-nţelegeţi, adică poate fi citit chit că n-ai mai citit niciodată aşa ceva, iar dacă ai mai citit poate o să-ţi prindă bine să te relaxezi un pic. Nu c-ar fi un roman la care să dormi, dar nu e atât de intens. 

Cred că merită să-i dai o şansă Vrăjitoarei adevărului. De ce? Poate-ţi surâde ideea şi ai vrea să vezi cum e să trăieşti într-o lume cu atâtea tipuri de vrăjitoare. Sau poate-ţi place cum arată harta şi ţi-e poftă de-o nouă aventură. Or crezi tu că nu merită să fie aşa de populară şi o vei citi doar ca să vii cu argumente şi probe ca să ne convingi că ai dreptate. Poate ţi-a recomandat-o cineva şi încă n-ai citit-o, iar acum ar fi cazul să te cam apuci. Sau i-ai recomandat-o cuiva şi tu nici n-ai citit primul capitol. Păi, chiar aşa? Dar ce mai aştepţi, n-ai deschis-o încă? 

Ah, voiai să vezi cum se termină această recenzie. Bine! Nu regret c-am citit-o şi sincer mă bucur că am şi al doilea volum, pentru că vreau să ştiu ce se întâmplă şi mai vreau nişte ore în lumea aia, mai vreau să fiu înconjurată de vrăjitoare şi vreau să-nvăţ să fiu una. Măcar folosindu-mi imaginaţia. Plus că se apropie Halloween-ul şi dacă n-ai un costum sau nu vrei să consumi mai multe dulciuri decât poţi duce, dacă tot nu eşti fan al filmelor horror, măcar să ai nişte vrăjitoare aproape. Iar astea sunt prietenoase, promit. Aproape toate.

joi, 26 octombrie 2017

RECENZIE - Directorul școlii mele este un șobolan-vampir! de Pamela Butchart


Directorul școlii mele este un șobolan-vampir! a obținut în 2016 Children’s Book Award, premiu ai cărui câștigători sunt votați chiar de copii.

Descriere:

Izzy și prietenii ei au un adevărat ȘOC în clipa în care îl întâlnesc pe noul director al școlii lor. 

Acesta este brunet, poartă o pelerină și are niște buze ciudate, ca două râme.

 Odată l-au auzit sâsâind în cancelarie, asemenea unui șarpe, iar lumina soarelui îi colorează pielea în roșu aprins!

RECENZIE:

Dacă era după mine n-aş fi luat această carte şi mai ales să o citesc. Pentru că nu-i tocmai pentru mine şi chiar dacă mai citesc middle-grade şi cărţi ce au şi ilustraţii, aceasta e pentru o grupă de vârstă mult prea departe de mine. Însă am primit-o şi când am fost acasă în weekend fratele meu, care e mai mic că mine cu zece ani, a înşfăcat-o imediat, văzând mai ales titlul şi dus a fost cu ea. Au fost înapoi amândoi după vreo două, trei ore şi entuziasmul lui şi faptul c-a încercat chiar să mă convingă s-o citesc m-au făcut să-ncerc. Şi sincer, nu-mi pare rău. 

Da, se vede că-i un roman pentru copii şi că se concentrează uneori mai mult pe ilustraţii decât pe poveste, sau uneori firul narativ nu e aşa plin de suspans sau limbajul nu-i umplut cu metafore. Dar dacă te uiţi prin ochii unui copil, aşa şi cum ar trebui să citeşti asta, o să vezi că nu-i rea. Şi o vei citi poate de două ori: o dată să vezi doar ilustraţiile, căci mie mi s-au părut foarte simpatice, şi aş răsfoi-o iar, doar să mă mai uit la ele, şi a două oară pentru povestea în sine. Care chiar dacă nu-i genială şi nu te dă pe spate are haz, te face să te gândeşti că şi tu făceai trăznăi când erai copil şi ce-ţi mai zbura mintea la orice lucru mai ciudat sau ce-ţi imaginai despre oamenii ce păreau diferiţi sau aveau ei aerul ăla misterios. 

Directorul şcolii mele este un şobolan-vampir! e cartea potrivită pentru copiii ce nu citesc de obicei sau vor ceva amuzant, cu aventuri sau despre nişte puşti ce nu se tem să facă ce-au în cap, dar e bună şi pentru cei care vor să mai lase basmele sau cărţile cu monştrii sau dragoni. E perfectă şi pentru voi dacă vreţi o lectură rapidă care să vă facă să zâmbiţi şi să vă ducă cu gândul la copilărie. Haide, adu-ţi aminte ce credeai tu că ţine vecinul în valiza aia de-o căra zilnic. Sau ce se întâmpla cu vecina în vârstă de la parter de nu ieşea mai deloc din casă. Iar dacă nu-ţi aminteşti, doar pune mâna şi ochii pe Directorul şcolii mele este un şobolan-vampir! şi imediat sosesc şi amintirile. 

marți, 24 octombrie 2017

RECENZIE - Ucenicul magicianului (Făuritorul de baghete magice #2) de Ed Masessa


Descriere:

Ce noi provocari vor avea de înfruntat Henry Leach, sora lui, Brianna, și ceilalți oaspeți ai lui Coralis veți afla din această continuare a bestsellerului Făuritorul de baghete magice?

 Pentru prima dată, după secole întregi, singuraticul maestru al baghetelor magice și-a deschis porțile castelului și a invitat o nouă generație de ucenici să învețe secretele meseriei. 

Dar Henry și ceilalți învațăcei sunt pe cale să se confrunte cu o uriașă amenințare – una care vine chiar din rândul breslei.

RECENZIE:

Eu n-am citit primul volum din serie, căci nu-l am, însă aş vrea să remediez asta cât mai repede. Poţi citi dacă vrei volumul ăsta fără să-l fi citit pe primul şi chiar foarte uşor, însă tot mereu e mai bine să citeşti cărţile în ordine. De ce? Pentru c-ai mai mult timp să cunoşti fiecare personaj, să vezi cum se schimbă fiecare şi cum creşte, dar mai ales cum reacţionează şi cum se poartă cu personajele noi. Sau poate aceste noi personaje reuşesc să-i convingă de lucruri pe care nu le-ar fi acceptat sau gândit vreodată.

N-am mai citit de la acest autor până acum şi când am văzut prima dată Ucenicul magicianului mi-am zis că n-am cum să-l citesc imediat; pentru că, dacă aţi văzut romanul în persoană, atunci ştiţi că nu arată deloc subţire. Însă de cum îl deschizi şi citeşti primele capitole, eşti imediat cuprins de poveste şi nici nu realizezi când ai trecut de jumătate sau cum ai ajuns acolo. N-aş spune că e un roman complex şi complicat, cu fire narative încâlcite sau personaje cum n-ai mai văzut, dar Ucenicul magicianului e fix cartea pe care o vrei când ai o zi nu tocmai bună sau plouă afară, sau doar ai fraţi/surori mai mici sau veri şi vreţi să citiţi împreună ceva. 

Poate, dacă mie mi-a plăcut acum şi am urmărit cu drag aventurile lui Henry şi ale prietenilor lui, râzând sau enervându-mă când nu le ieşea o vrajă sau un plan, vouă o să vă placă şi mai tare. Sau faptul că nu o veţi citi singuri va fi elementul magic ce va schimba totul. Puţin m-am simţit copil şi nu-mi pare rău, ci chiar aş fi vrut să mai rămân aşa un pic. Mare parte din roman l-am citit în autobuz şi la un moment dat nici c-am mai auzit ce era în jurul meu, deşi ploaia lovea în geam şi nici în el nu prea era liber; nu c-ar fi vreodată. De ce? Pentru că Ucenicul magicianului a avut el grijă să mă ţină într-o bulă îndeajuns de mult cât să mă simt bine şi să-mi dea drumul doar când a fost să cobor. 

Recomand Ucenicul magicianului chiar dacă aţi citit sau nu prima carte, deşi ar fi mai bine să o fi citit, pentru c-aşa o să vă prindeţi mai uşor de anumite glumiţe, vrăji, relaţiile dintre personaje, etc, şi cred că o să vă placă. O puteţi lua pentru voi şi să n-o daţi mai departe sau poate o luaţi pentru cineva şi între timp, până ajunge la destinatar, a şi fost devorată. *shh, nu zic la nimeni* Tot ce contează e s-o încercaţi şi mai ştiţi... poate deveniţi şi voi ucenici. Dacă mă uit bine, pare, c-aveţi tot ce e nevoie. 

vineri, 13 octombrie 2017

RECENZIE - Urgia şi zorile (Urgia şi zorile #1) de Renee Ahdieh


Descriere:

Într-un ţinut aflat sub domnia unui tânăr rege însetat de sânge, fiecare revărsat al zorilor sfâşie sufletul unei alte familii. Califul din Khorasan, un băiat de optsprezece ani, nu este altceva decât un monstru. În fiecare noapte, Khalid cere mâna unei fete, ca apoi, în fiecare dimineaţă, să curme viaţa noii lui mirese cu o frânghie de mătase. 

Când cea mai bună prietenă a Şeherezadei îi cade victimă lui Khalid, ea jură să se răzbune şi, în ciuda vârstei ei fragede, de doar şaisprezece ani, se oferă să-i devină mireasă califului din Khorasan. Şeherezada este hotărâtă nu doar să rămână în viaţă, ci şi să pună capăt, odată pentru totdeauna, domniei despotice a lui Khalid. 

Seară de seară, Şeherezada îl atrage în mrejele sale, tesand poveşti încântătoare, ce-o ajută să mai trăiască încă o zi, deşi ştie prea bine că următorul răsărit de soare ar putea fi ultimul. Dar lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată: Khalid nu este nicidecum aşa cum şi l-a imaginat ea. „Monstrul” este doar un tânăr cu sufletul sfâşiat de o suferinţă covârşitoare şi îndelungată. 

Iar Şeherezada descoperă, pe zi ce trece, că se îndrăgosteşte de el. Cum este posibil aşa ceva? Inima ei se dovedeşte, astfel, o trădătoare. Dar Şeherezada înţelege, încetul cu încetul, că nimic nu este aşa cum pare în palatul de marmură şi piatră al califului. Este hotărâtă să descopere tainele ce bântuie locul şi, în ciuda iubirii ei, este pregătită să-i ia viaţă lui Khalid în schimbul celor curmate de el. 

Oare dragostea lor va supravieţui?

RECENZIE:

Urgia şi zorile a fost pentru mine o carte ce-am avut-o întotdeauna pe listă, doar că mereu am citit altceva sau nu era potrivită pentru starea mea de atunci. Şi mă tot gândeam dacă o voi mai citi vreodată sau doar mă amăgesc. Însă azi am dat cu ochii de ea şi nu ştiu dacă de la vreme sau de la faptul că voiam să citesc ceva ce n-aş fi citit normal, pur şi simplu mi s-a făcut poftă şi a părut alegerea potrivită. N-am considerat-o niciodată o poveste de iubire şi nici o încercare de răzbunare, ci mereu când mă uităm la ea mi se părea un roman despre măşti şi aparenţe. 

Acum c-am citit-o pot spune c-am avut dreptate. Toate personajele încearcă să se mintă şi să mintă, să fie altcineva sau altcumva, mai bune sau mai crude, fără sentimente sau mereu voioase şi prietenoase, pline de curaj sau temătoare. Şi ce a fost interesant e faptul că pe cât se mint între ei şi menţin acele aparenţe, pe atât de mult se înşeală singuri. Iar două exemple perfecte sunt Khalid şi Shazi, doi încăpăţânaţi, mânaţi de emoţii nu tocmai strălucitoare, care se lovesc neincentat unul de altul, niciunul nu vrea să cedeze, şi până la urmă îşi dau seama că or unul trebuie să plece capul or să-şi sară unul altuia la gât şi poate aflăm cine a supravieţuit. 

Urgia şi zorile n-a fost o poveste care să mă dea pe spate şi chiar dacă am citit-o în câteva ore nu pot să zic că mi-o voi aminti mereu şi o voi recomanda tuturor prietenilor şi rudelor. Nu mi-a plăcut pe cât m-aşteptam şi deşi înţeleg de ce unora le-a plăcut aşa tare şi e cartea lor de suflet, din acelaşi motiv mi-a displăcut mie. 

N-aş spune că Urgia şi zorile se focusează doar pe răzbunare sau că la baza ei e iubirea şi toate relaţiile ce se crează şi se rup cu repeziciune pe tot parcursul ei, însă dacă stai să te uiţi aceste două teme se ciocnesc şi se împletesc extrem de bine, în acelaşi timp. E că şi cum iubirea se hrăneşte cu sângele vărsat, cu ură, cu adrenalină şi cu frică, iar răzbunarea de cele mai multe ori şi dorinţa de a ucide apar din dezamăgiri sau pentru că amorezul pare c-a călcat strâmb. Plus că totul pare sau e mai simplu când nu eşti implicat, oamenii sunt buni şi răi şi sigur nu se schimbă, nu există motive, niciodată nu avem prejudecăţi, noi mereu avem dreptate, etc. Doar că, ce faci atunci când descoperi că monstrul ce se află în faţa e o reflexie o oglindă şi nu persoană de lângă tine? 

Urgia şi zorile, din punctul meu de vedere, e o lectură uşoară şi plăcută, care te face să te gândeşti la cât de uşor judecăm oamenii şi cât ne place să ne băgăm nasul în poveştile lor, să ştim toate detaliile şi să-i împroşcăm cu noroi, însă cum ajungem noi în locul lor nu mai e aşa simplu şi tare am vrea să nu fim înţeleşi greşit. Shazi are multe astfel de momente şi mi-a plăcut cum autoarea a pus-o în tot felul de situaţii ca să-i mai schimbe ideile şi mai ales să o facă să vadă totul din unghiuri diferite. Însă, în acelaşi timp, nu mi se pare că prinţul nostru Khalid ar fi departe de ea; căci şi el e la fel de impulsiv, rece, indiferent, şi acordă oamenilor atenţie doar când îi oferă plăcere şi fac cum vrea el. Poate şi d-asta cei doi se potrivesc aşa bine şi s-au plăcut din prima, chit că niciunul nu recunoaşte asta. Sau poate, de fapt, mint amândoi şi-ncearcă doar să între unul pe sub pielea celuilalt, aşteptând momentul potrivit ca să ucidă. Hm? Oare care din ele? 

Urgia şi zorile n-a fost cel mai bun roman pe care l-am citit, din punct de vedere al suspansului şi acţiunii, însă scriitura e minunată şi toate acele descrieri, de la locuri şi până la mâncare, te vrăjesc de la prima pagină. Însă nici cel mai rău, căci l-am citit repede şi uneori chiar m-am trezit râzând sau oftând, pentru că n-am reuşit să ghicesc tot ce avea să se întâmple. Plus că personajele reuşesc uneori să te surprindă şi chiar să se surprindă pe ele însele când iau anumite decizii. Cine spune că emoţiile şi mai ales iubirea şi curiozitatea nu te fac uneori să faci lucruri nesăbuite. Sau poate mereu ţi le-ai dorit, însă n-ai avut curajul. 

Recomand Urgia şi zorile tuturor celor care vor un alt decor şi s-au plictisit să citească poveşti scrise în Europa sau America, celor care citesc poveşti de iubire, dar şi celor care devorează romane pline de prietenie şi importanţa familiei, sau celor care ar citi ceva cu acţiune şi suspans, însă nu aşa mult cât să cadă din scaun. Până la urmă n-ai nimic de pierdut dacă o începi şi nici nu-i aşa de stufoasă ca să n-o termini.

miercuri, 11 octombrie 2017

RECENZIE - AERIA (MAGONIA #2) de Maria Dahvana Headley



Descriere:


Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.

Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna.

În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

Uneori mi-e greu să-ncep o recenzie sau nu ştiu ce să scriu în ea. Ca şi acum. Doar că, în marea majoritate a timpului, se-ntamplă deoarece acele cărţi m-au întors pe dos şi m-au făcut să simt tot felul de lucruri sau m-au făcut să gândesc şi să încerc să pun piese de puzzle împreună, să găsesc răspunsuri la mistere sau crime, sau probeme delicate. Însă, acum e diferit. Mi-e greu să scriu această recenzie, pentru că romanul şi duologia asta e ceva din altă lume faţă de ce-am citit până acum; din punct de vedere al ideii, scriiturii şi personajelor, şi n-aş vrea s-o stric. 

Aeria mi s-a părut la fel de complicată şi complexă ca primul volum, doar că acum deja eram obişnuită cu vapoarele zburătoare şi cu păsările şi cântecele şi modul în care Headley reuşeşte să te ameţească; şi nu pentru c-ar scrie cine ştie ce odisee sau text cifrat, ci pentru că e ireal. Da, toţi am citit romane şi poveşti în care apar creaturi care ştim că nu există, gen vârcolaci, sirene, zâne, unicorni şi mai ştiu eu ce. Însă ai citit vreodată o poveste care să semene pe cât de puţin cu ce descrie Headley? Ce încerc să zic e că de destule ori a trebuit să mă opresc şi să las cartea jos ca să mă gândesc bine şi să-mi imaginez personajele, să pun cuvintele alea de pe pagină în capul meu şi să le aşez în aşa fel cât să aibă sens. Pentru că nu-s creaturi sau oameni pe care-i întâlnim mereu şi nu e aşa uşor că i cum ar zice cineva troll şi gata, o imagine aproximativă, modificată uşor de ce zice autorul, a şi apărut în capul tău.

Am admirat originalitatea seriei şi modul în care Headley a ştiut să creeze o lume ce n-o uiţi aşa uşor, care-ţi rămâne pe retină datorită culorilor şi regulilor care trebuie urmate, ca totul să nu se prăbuşească *uneori chiar la propriu*, tot alaiul de personaje ce reprezintă, parcă, aproape toate felurile de caractere şi aspecte fizice pe care le poţi întâlni în această lume. Mi-a plăcut şi cum au evoluat lucrurile, cum personajele n-au fost puse în umbră, dar nici scoase în faţă, ascunzându-le pe cele care apar doar o dată sau auzim de ele. A fost interesant să-nţeleg şi să văd toată mecanica din poveste şi m-am bucurat şi m-am trezit zâmbind uneori, pentru că nici în cele mai minunate vise eu n-aş fi putut să creionez aşa personaje şi să vin cu o idee diferită, dar care, deşi la început pare să n-aibă sens şi ţi-e greu să o cuprinzi , pe parcurs creşte, prinde contur şi devine o structură tare solidă şi logică. 

Ce mi-a plăcut mai puţin la Aeria şi Magonia a fost faptul că n-am simţit mai nimic. Mi s-a părut că autoarea a fost uneori prea ocupată să explice lumea sau cum arătau anumite păsări, ce-aveau de făcut sau ce era locul ăla pe lângă care treceau, şi n-a mai investit şi-n emoţiile personajelor. Sau poate-s eu mai nesimţită şi n-am reuşit să mă ataşez de nimeni şi n-am simţit nimic, pentru că mi-a fost mintea în altă parte. Aza, Jason, Zal şi restul, au fost pentru mine nişte oameni la care m-am uitat printr-un geam şi de la care am prins doar frânturi de suflet şi gânduri. Aş fi vrut să fie mai mult, să-i simt, să pară reali, să-i facă autoarea să se aşeze lângă mine şi să nu mai stea, bidimensionali, lipiţi de pagini. 

Lăsând aspectul ăsta la o parte, Aeria e un roman bun, are suspans, există destule momente care să-ţi ia inima s-o ia la goană, avem şi întorsături de situaţie, şi momente dulci, sunt şi unele în care vrei să ucizi tu, cu mâinile goale, un personaj, există şi poveşti de dragoste, familie, prietenie, ură, speranţă. Şi toate astea sunt strânse într-un pumn, ce stă aşa de la început şi până la final, iar tu te-ntrebi dacă ar fi mai bine să le dea drumul sau nu. Ar fi mai simplu dacă ele ar fi libere sau ar zbura departe şi nici n-ai apuca să expiri? 

Ştiu că poate recenzia n-are sens sau n-am spus eu tot ce trebuia, însă că de fiecare dată, recomand citirea integrală şi atentă a romanului. De ce? Pentru că, până la urmă, orice e trăit pe propria piele e mult mai bun şi doar tu ştii cum ar trebui să se simtă şi dacă e pe gustul tău. Până una alta eu mă duc să-mi caut o barcă plutitoare şi poate te-apuci şi tu de citit. Iar dacă dai seria şi mai departe, căci sigur ai vreun prieten sau mai mulţi ce-au auzit de ea, dar n-au încercat-o încă, va fi şi mai bine. 

De ce-ar trebui să o citeşti? Fiindcă e una din puţinele poveşti cu o idee extrem de originală care s-a ţinut pe picioare până la final şi nu s-a lăsat prinsă în clişee sau n-a vrut să fie plină de dramă, certuri fără sens, insta love, totul-se-rezolvă-repede-şi-perfect-la-final... etc.

duminică, 8 octombrie 2017

RECENZIE - Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity #1) de Victoria Schwab


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri.

Descriere:

 În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. 

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali.

 Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. 

Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? 

Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIE:

Ai citit vreodată o carte plină de întuneric şi în loc să te sperie, te-a făcut să te afunzi şi mai tare, să mergi şi mai repede şi să zâmbeşti larg, căci simţeai cum îţi sare inima din piept, din cauza entuziasmului şi a fricii? Ai întâlnit vreodată personaje gri sau negre, cu sufletul ca de smoală, însă cald şi cu nişte îmbrăţişări reci, dar care te făceau să te simţi ca-ntr-o zi de vară, cu soarele-n păr? Ai văzut vreodată sângele curgând, aşa roşu şi fluid, desenând modele pe podea, în timp ce trupul încerca să înghită ultimele fărâme de aer, înainte că mintea să dea stingerea, şi-ai simţit că vrei să-l atingi sau să guşti? Dacă la toate ai răspuns cu "da" sau doar ai un zâmbet până peste urechi, atunci ai venit la locul potrivit. Sau poate doar ai citit cartea. Iar dacă eşti aici şi încă n-ai citit Acest cântec neîmblânzit, atunci stânga împrejur şi poftă bună! 

Acum, lăsând puţin încercările mele nereuşite de a evoca atmosfera romanului la o parte, pot să zic c-am mâncat Acest cântec neîmblânzit mai rău că atunci când vin acasă, după ore de muncă şi bâţâit în autobuz, şi dau pe gât, fără să mestec, prima mâncare ce-mi cade în mână. Nu e o comparaţie foarte apetisantă şi plăcută ochiului, ştiu, dar să vă faceţi aşa o idee. C-am devorat-o e puţin spus şi nici nu pot să zic că i-am halit sufletul; căci nu cred că are unul. Dar, Doamne! Acest cântec neîmblânzit, zău, c-a scos toate gândurile întunecate din mine, alea sângeroase şi pe care vreau să le ţin închise, căci să fim serioşi nu vrei să ai în cap oameni torturaţi şi fântâni de sânge şi suflete chinuite, când nu eşti în intimitatea casei tale. Însă dacă voi puteţi şi nu vi se vede pe faţă, şi nu vă licăre ochii ca pomul de Crăciun, cum păţesc eu, şi n-aveţi un zâmbet larg, dar exagerat, eu vă felicit.

Acest cântec neîmblânzit e o poveste reală şi realistă, scrisă cu tuşe groase şi negre, vopsită cu roşu şi alb şi tonuri grele şi lipicioase, dar care te atrag şi te încălzesc, te-mbie şi te farmecă, mai ceva ca un pled în culorile curcubeului şi presărat cu sclipici şi inimioare. Am savurat descrierile şi felul în care gândurile şi emoţiile sunt puse pe foaie, le-am inspirat adânc şi le-am lăsat să se cuibărească în sufletul meu, iar când n-au mai avut loc le-am ţinut în palmă.

 Mi-au plăcut Kate şi August şi din prima am ştiut că vom fi prieteni buni. Am iubit faptul că, deşi nu afli din prima totul despre ei şi familiile lor, şi nu poţi să ştii toate colţişoarele sufletelor şi minţilor lor, se deschid încet şi până la finalul romanului tot şuvoiul ăla vine peste tine. Dar nu te îneci, căci sunt valuri şi chiar dacă par mari, îţi gâdilă genunchii şi parcă te-ai lăsa aşa puţin la fund; doar să guşti şi să vezi cum ar fi înecul. Doar că nu te-ar lasă ei... să trăieşti. Să mori, scuzaţi, am vrut să zic! :)) Sunt oameni faini, nu le place când suferi... prea puţin. 

Simt că această carte şi această recenzie v-arată, din nou, o faţă a mea, aceea de om ţăcănit, care adoră să vadă, să citească, s-audă şi să scrie despre sânge, moarte, vise sparte, aripi frânte, violenţă, durere, ură, urlete. Însă, în acelaşi timp, toate acestea descriu viaţa şi stau la baza ei. Ele ne împing şi ne dau şuturi în fund când nu mai putem, ele ne strâng de gât şi ne rup articulaţiile când vrem să ne dăm bătuţi, ele ne fac să vedem şi să auzim când fugim să ne-ascundem după o uşă zăvorâtă. Fără ele n-am vrea să trăim şi poate n-am lupta aşa mult să mai primim încă o zi. Măcar una. 

Cred că Acest cântec neîmblânzit, pe lângă povestea pe care Schwab o coase cu măiestrie şi pe lângă personajele ce par rupte din basmele de groază sau coşmaruri, ilustrează şi cruda realitate de zi cu zi. Ce e până la urmă un monstru? Dar un om? Cum îţi dai seama care-i care? Când un om ucide, înşeală, fură şi torturează, mai e om? Dar când un monstru oferă speranţe, salvează vieţi, îţi oferă îmbrăţişări şi-ţi sărută rănile, atunci e tot monstru? 

Acest cântec neîmblânzit arată cum e să câştigi când ai ajuns în genunchi şi doar morţi sunt în jurul tău, dar şi cum poţi să pierzi, deşi ai avut totul calculat, n-ai rănit pe nimeni şi ai vrut să faci pace. Pentru că nu e vorba doar de tine, ci şi de ceilalţi. Şi dacă ei vor sânge, tu nu le poţi da un steag alb. De ce? Pentru că băţul ăla, sigur, o s-ajungă să fie armă de care o să mori şi dacă e să fie vreun război, pe tine te vor trimite la înaintare. Nu zic că e mai bine să fii crud, rău, egoist, dar nici să fii idealist şi să-ţi doreşti ca toţi să trăim în pace şi armonie. Nu că n-ar fi posibil. Dar ce facem cu smoala clocotită din suflet, cu gândurile ce ne fac să ne muşcăm buzele şi cu degetele ce vor să simtă cum pulsul scade şi creşte într-un ritm controlat? Vorbim de monştrii aici, normal. Căci oameni nu cred că mai există, cu adevărat.

Ar mai fi atât de multe de spus despre carte, însă nu vreau să mă lungesc. Aş mai spune doar că August, Kate, Leo, Ilsa şi toţi ceilalţi sunt oricând bineveniţi la mine acasă, şi că de mult n-am mai citit un roman în care să nu găsesc personaje enervante. Fiecare, cu bune şi cu rele, a avut motive, a ştiut ce vrea, s-a pus în valoare şi puţin i-a păsat de părerile celorlalţi. 

Schwab n-a creat nişte personaje, ci nişte persoane, care cu fiecare pagină au prins contur şi până la final, s-au aşezat, în carne, oase şi sânge, de-a stânga şi de-a dreapta cititorului.Iar să faci un cititor să iubească astfel de caractere nu e uşor. Şi nu pentru că par răi, cruzi, nebuni şi monstruoşi! Ci pentru că e tare greu să-i faci să fie reali, palpabili şi credibili. Acest cântec neîmblânzit e plin de monştri şi sânge, moarte, speranţe, vise, durere, plăcere, ură, zâmbete, prietenie şi familie, doar că nu în forma clasică. Şi ce schimbare delicioasă s-a dovedit a fi. 

Recomand cu tot sufletul meu mic şi negru! ❤️

sâmbătă, 7 octombrie 2017

RECENZIE - Warcross (Warcross #1) de Marie Lu


Descriere:

Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație. 

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross. 

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIE: 

Doamne!!! Oare eu am citit acum asta sau doar am deschis-o şi m-am trezit în lumea jocului, devenind unul din ei şi încercând să pricep ce se întâmplă, ce-am de făcut, în cine trebuie să am încredere, în cine vreau să am încredere şi să fac pe cât posibil să câştig şi să nu mor? Ordinea nu e aceasta şi nici nu prea contează; poate. 

Am vrut să citesc cartea asta dinainte să ştiu despre ce-i vorba, căci e scrisă de Marie Lu şi la cât am iubit cealaltă trilogie a ei, ar fi fost culmea să nu o citesc pe aceasta şi să nici nu-mi placă. Iar când am auzit că e despre jocuri şi realitate virtuală şi competiţie şi hackeri şi pericole şi vânători de recompense... oh, mamă! Unde mă înscriu? Ah, şi sper că staţi bine cu sănătatea şi aveţi un puls stabil, deoarece la câte întorsături de situaţie sunt şi ce suspans e în romanul ăsta, de-l tai cu drujba, o s-aveţi nevoie. Altfel cine ştie în ce poziţie o să vă găsească cei de la ambulanţă sau vecina sau fratele/sora/vărul/părinţii/câinele. 

Revenind şi fiind puţin mai serioşi, pot spune că am citit Warcross asnoapte şi momentan ochii mei seamănă cu două pizze. Aş fi zis console, doar că alea nu-s rotunde, încă. Îmi propusesem doar să o încep, aşa cum zic de fiecare dată, doar că n-a mers. Nunu! Ultima pagină am citit-o aproape pe la două şi a meritat. Nu recomand să faceţi asta, adică să citiţi până târziu, mai ales dacă dimineaţa trebuie s-ajungeţi undeva; însă dacă vreţi senzaţii tari şi sunteţi cu sporturile extreme, atunci poate transformaţi cititul în asta. Eu îl practic şi e tare bine, nici măcar nu trebuie să ies din casă sau să îmbrac cine ştie ce haine. Plus c-aţi văzut ce scumpe sunt încălţările. Iar Warcross e romanul potrivit pentru asta, căci nu numai că vă va solicita tot corpul şi mintea, dar va avea şi grijă să vă facă să vă simţiţi şi pe pârtie şi la alergat, şi la înnot (pentru că o să rămâneţi fără aer destul de des), şi orice sport vreţi voi. 

Aţi zice că o carte n-are cum să semene cu un joc şi să-ţi ofere aceleaşi senzaţii şi efecte şi coloană sonoră şi etc. Mai ales că-ntr-un joc eşti implicat activ, iar când citeşti doar participi, pentru că te uiţi la ce fac ceilalţi. Aş zice că aici e invers. Lu reuşeşte să te tragă în poveste de la prima pagină şi tu eşti pe hoverboard, tu încerci să rezolvi situaţia, tu nu vrei să fii dat afară din chirie, tu încerci să ieşi mereu primul şi să înţelegi ce naibii se întâmplă şi-n cine să ai încredere. Tu îţi pui întrebări şi te trezeşti că ştii să fii şi hacker, deşi, poate, n-ai scris niciodată o bucată de cod. Plus că, la toate acestea se adaugă şi descrierile ce sunt aşa colorate şi vii, de-ai impresia că n-ai deschis o carte şi dai paginile, ci că ţi-ai pus o cască sau nişte ochelari de realitate virtuală. Tare, nu? 

Ah, şi faţă de-un joc nici nu durează aşa mult să termini cartea asta. N-o să-ţi ia săptămâni şi zeci de încercări, nu trebuie să creşti în nivel şi nici să cauţi artefacte sau să înveţi vrăji, să-ţi cumperi săbii şi armuri, sau să salvezi vreo prinţesă. Tot ce-ai de făcut e să te bucuri de atmosferă, să vrei să cunoşti personajele şi să vezi departe de măştile lor şi de imaginea pe care ei cred că o proiectează, să ai curajul să investighezi, să n-ai încredere deloc sau să te-ncrezi cu totul, şi s-apeşi play

Emika, Hideo, Ren, Zero şi toţi ceilalţi, care nu-s puţini, au reuşit într-un timp foarte scurt, să mă facă să-i plac şi să-i iubesc cu toate calităţile şi defectele lor. N-au încercat să pară eroi sau duşmani, nu s-au dat în spectacol, nu s-au ascuns după scuze sau deget, ci doar au trăit. Au furat tot ce-au putut, material sau nu, au luptat, au minţit, au râs, au zâmbit şi au sărutat, au ţinut în braţe, au ucis, au înşelat şi au scăpat sau au fost prinşi. Şi a fost aşa de bine să văd cum Marie Lu a creat aceste persoane foarte gri, dar care, atunci când trebuie şi au ambiţie, îţi iau ochii şi luminează în toate culorile curcubeului; ca şi cum, în interiorul lor se ascunde un miez, ce se învârte cu o viteză inimaginabilă, colorat, viu, ucigător, dar cald, care te poate duce la alt nivel sau te poate ucide. Delicios, aşa-i? 

Recomand Warcross? Aş zice da şi nu, pentru că până la urmă depinde de tine dacă vrei s-o citeşti. Şi ca să fac încă o paralelă cu jocurile video, degeaba îţi spun eu că-i bun şi merită, dacă tu nu-l încerci şi nu iei tu controller-ul. Consideră recenzia asta o bucată de gameplay şi hai să vedem dacă te-am convins :). Oricum, nu trebuie să fii gamer sau cititor înrăit ca să-ţi placă. Însă ar fi ceva bun pentru ambii şi pentru toată lumea.