duminică, 16 iunie 2024

RECENZIE - Moarte pe Nil de Agatha Christie

 

Descriere:

Linnet Ridgeway a dus până acum o viață ca-n povești. Binecuvântată cu frumusețe, o avere enormă și un soț devotat, are tot ce ți-ai putea dori. Dar, atunci când proaspătul cuplu pleacă într-o croazieră pe Nil, nori de furtună încep să se adune.

Fosta prietenă a lui Linnet, Jacqueline de Bellefort, îi urmărește pretutindeni. Are loc un atentat la viața bogatei moștenitoare, apoi soțul său, Simon Doyle, este împușcat. Linnet are toate motivele să își facă griji... Un pistol, o crimă ciudată, mulți suspecți, o nouă enigmă de rezolvat pentru un pasager neobișnuit: Hercule Poirot.

RECENZIE:

"Moarte pe Nil" mi-a luat mai mult să o citesc decât m-aș fi așteptat și chiar îmi pierdusem speranța în legătură cu ea. Dar măcar în a doua jumătate a poveștii, acțiunea și suspansul au prins elan și și-a revenit cât de cât. 

Iar rezolvarea misterului și dezvăluirea soluției și cum a fost comis totul m-au făcut să-i dau totuși 3 stele. Nu-i o carte rea a lui Christie, însă după ce-am citit peste 20 de cărți de la ea, știu că se poate mai bine. Dar o recomand oricum, fie că ai mai citit sau nu de la ea și știu că altora o să le placă mai mult decât mi-a plăcut mie.

Cred că cel mai mare minus al cărții pentru mine a fost faptul că sunt multe personaje și nu mi-au părut destul de descrise și individualizate cât să nu le confund între ele. Adică ai numele și profesiile lor, însă în rest nu-ți oferă prea multe și în capul meu a fost aproape tot timpul o varză și le-am tot amestecat. Totuși asta e ceva subectiv și poate tu n-o să ai o problemă.

Ce mi-a plăcut totuși e faptul că dacă ești atent, poți reuși să rezolvi misterul și chiar înaintea lui Poirot. Christie îți dă toate indiciile și chiar niște replici vagi sau obiecte banale îți pot arăta drumul dacă știi cum să le interpretezi. Deci la acest aspect față de alte cărți ale ei stă bine și dacă vrei s-o citești zic eu că o să ai parte de un puzzle interesant.

Fie că o citești sau nu în vacanță, "Moarte pe Nil" e o carte bună atât pentru iubitorii de thriller, dar și pentru alții ce vor doar ceva ușor, rapid, atmosferic și care tinde să fie o combinație între o vacanță în Egipt și rezolvarea unei crime. 

miercuri, 5 iunie 2024

RECENZIE - Apartamentul din Paris de Lucy Foley


 Descriere:

Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister.

Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit?

Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit…

RECENZIE:

Am zis că poate asta e cartea ce-o să-mi placă de la autoare și n-o să mai am și eu nimic de zis, însă a fost de fapt cea mai slabă carte a ei, din punctul meu de vedere.

Da, "Apartamentul din Paris" se citește repede și mai ales dacă te prinde stilul autoarei, cu care eu recunosc că am o relație complicată și că în mare mi se pare doar ok și atât. Nu-mi trezește nicio emoție, nu mă impresionează și de cele mai multe ori pune accentul pe lucruri ce nu-s importante sau crează tensiune în jurul lor, doar ca-n frază sau paragraful următor să-ți spună că nu era nimic sau doar i se păruse personajului. Mie personal nu prea-mi plac tehnicile astea ieftine. Și că veni vorba de tehnici, da, sunt și atâtea capitole ce se termină fix în momente ce te fac să-l citești și pe următorul. Și asta nu e rău, în principiu, dar când doar asta face cititorul să continue devine obositor. 

Nu-s foarte multe personaje în carte, doar că felul în care sunt scrise m-au făcut să le confund foarte ușor și pe cele ce nu le-am confundat între ele abia mi le pot imagina. Plus că fiecare reprezintă doar un clișeu și în niciun caz nu mi s-au părut complexe, vii sau care să aibă o voință sau gând care să nu aibă de-a face cu firul narativ și cu ce pot aduce cărții sau cum pot ele să miște povestea înainte. Ceea ce mie nu-mi place și vreau că oamenii cu care petrec 400 de pagini să pară mai mult decât niște marionete și pioni ce trebuie să țopăie pe o tablă.

"Apartamentul din Paris" mi-a plăcut la început, căci ideea deși nu e cea mai originală, mă intriga și voiam să văd cum se termină. Doar că în loc să mă prindă mai tare și să încerc alături de Jess să descopăr ce s-a întâmplat, mai mult m-am încâlcit și până am ajuns la final deja îmi pierdusem curiozitatea. Cartea e scrisă din mai multe perspective și poate o să-ți placă, dar pentru mine s-au citit la fel, scriitura a devenit din ce ce mai dramatică cu fiecare capitol, mai ales spre final, și numai thriller sau mister n-a mai fost.  

N-o să vorbesc despre care-i adevărul și ce s-a întâmplat, dar n-a fost ce m-așteptam eu. Ceea ce-i bine. Însă felul în care a fost executat și prezentat i-a scăzut total din efect și mai că a dat în ridicol, pe când eu zic că trebuia să aibă un ton mai serios. Plus că au fost destule momente ce nu prea aveau logică sau conflicte ce s-au rezolvat prea ușor. 

"Apartamentul din Paris" a fost doar ok și sincer eu nu o recomand. Totuși dă-i o șansă dacă chiar te tentează sau ai auzit păreri bune de la alții. Iar eu nu știu dacă o să mai încerc și alte cărți de la autoare, căci deja după trei m-am convins că nu ne potrivim. 

luni, 3 iunie 2024

RECENZIE - O familie aproape normală de Mattias Edvardsson

 

Descriere:

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.

Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?

Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.

Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

RECENZIE:

Mi-au plăcut ideea, intorsaturile de situație și cât de plină de suspsans a fost, dar n-am fost fan al personajelor și al scriiturii. 

Deși are în jur de 500 de pagini, se citește repede, în mare parte e plină de dialog și o să vezi că autorul folosește descriere multă și narațiune doar în anumite momente. Așa că e cartea perfectă de devorat oricând prinzi un pic de liber și până îți dai seama, vei fi citit capitole întregi. Eu de exemplu am început-o azi spre job și-n rest am citit în pauze și când am prins timp. Și au zburat paginile cât ai clipi, deși ca thriller mi s-a părut prea lungă pe alocuri. 

Scrisă din trei perspective te lasă să afli informații la prima mână și să fi alături de personaje în cele mai tensionate, pline de emoție și urâte momente. Și sunt urâte din cauza oamenilor, căci ei înșiși sunt așa, chiar dacă ei cred că fac bine sau intențiile lor sunt nobile, egoiste sau o fac din plictiseală. Care-i și motivația unuia din personaje. 

Personaje care, din punctul meu de vedere au fost multe, iar "datorită" faptului că autorul abia le-a caracterizat și nu s-a străduit să le ofere și alte calități sau descrieri, pe lângă ce loc de muncă au sau cum sunt îmbrăcăți, au părut și mai multe. Și mi s-au părut ușor interschimbabile, iar dacă și-ar fi însușit alte locuri pe parcursul cărții, nu cred c-ar fi făcut mare diferență în cum s-ar fi desfășurat lucrurile sau cum ar fi curs discuțiile. Ceea ce e doar părerea mea și oricine mă poate contrazice și poate să și citească cartea, ca să vadă cu proprii ochi cum e și dacă doar eu am această problemă. 

Și de asta și perspectivele au părut aproape una și aceeași și mi s-a întâmplat să fiu o pagină, două, într-un capitol, până să-mi dau seama că vorbește altcineva și să mă redresez. Deși, teoretic, oamenii pe care-i însoțim n-ar putea fi mai diferiți unul de altul. Și iarăși, asta e pur subiectiv. Și oricât m-a iritat faptul că s-au citit aproape identic, m-am bucurat de unghiurile pe care le oferă și cum fiecare scoate la lumină câte ceva legat de crimă și momentele cheie de dinainte și de după. Care dacă ar fi fost redate altfel poate n-ar fi avut același impact.

Nu mi-a plăcut scriitura și pentru mine a fost monotonă, fără urmă de stil propriu, aproape clinică, și cu unele capitole scrise pur dialog m-am simțit de destule ori citind scenariul unui film și nu un roman. Acum, în funcție de fiecare, o să-ți placă asta mai mult sau mai puțin. Nu pot să zic că m-a deranjat, dar a fost un pic ciudat să citesc astfel de capitole și apoi să urmeze unul plin doar de narațiune și descrieri, printre care se strecuraseră câteva linii de dialog. Nu mi s-a părut echilibrat și chit că nu-i ceva serios am zis că merită menționat.

Așa cum aș menționa și că "O familie aproape normală" pe lângă mister și ce s-a întâmplat cu adevărat, are de-a face, prezintă și discută și subiecte destul de delicate. Și sunt situații sau clipe ce pot să șocheze sau să fie deranjante pentru unii. Fie că vorbim de religie, familie, relațiile dintre oameni, credință, poliție, prietenie, închisoare, școală, legi, dragoste și atracție fizică, și momente prin care nicio persoană nu-și dorește să treacă, dar care se întâmplă... majoritar femeilor și fetelor, dar n-aș spune că alte categorii sunt excluse. Deci aș zice să iei în calcul când sau dacă vrei s-o citești. 

Eu n-am știut, însă nu m-a deranjat destul de mult cât să nu o continui și am reușit să mă distanțez de cuvintele de pe pagină. Însă cu siguranță te pune pe gânduri și chiar dacă n-ai trecut prin oricare din acele momente, tot au efect asupra ta.

 Aș zice că "O familie aproape normală" merită citită și nu doar de iubitorii de mistery și thriller, ci și de alți oameni ce sunt intrigați de idee, de ce se ascunde în spatele familiilor aparent fericite și vieților perfecte, de ce se întâmplă când cineva e acuzat de crimă și mai ales când acuzatul e o femeie, iar victima e bărbat. Și ca și-n viață, adevărul nu e așa de simplu precum ar părea. Ceea ce-am apreciat și nu doar datorită faptului că m-a ținut în priză, ci și pentru că autorul nu s-a sfiit să meargă departe, n-a cosmetizat și chit c-a durut sau a fost inconformabil, pentru personaje, pentru cititor și poate și pentru el, nu s-a oprit. Ceea ce mie mi-a plăcut și depinde de tine dacă vei simți la fel.

Eu voi mai citi de la autor și posibil să-mi iau curând următorul volum din serie, căci îl văzusem la reducere. Chit că din ce-am citit în descriere n-au deloc legătură unul cu altul. Sau așa pare.

duminică, 2 iunie 2024

RECENZIE - Secretul pacientei de Loreth Anne White


 

Descriere:

Când cadavrul plin de răni al unei femei ieșite la alergat este găsit la baza stâncilor de pe coasta de la marginea unui orășel idilic, vecinii ideali nu mai par dintr-odată chiar atât de ideali.

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși.

Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze.

Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.  

RECENZIE: 

"Secretul pacientei" e o carte ce m-a lăsat cu gură căscată de câteva ori și cred c-a și râs de mine: când reușeam în sfârșit să găsesc un răspuns și crezând c-am rezolvat misterul, dar apoi îmi arăta adevărul și că greșisem. Așa că o luăm de la capăt și mă gândeam "gata, de data asta știu!", doar ca să mai dezvăluie ceva și să-mi arunce de-a valma toate piesele. 

Lăsând deoparte metaforele, cartea asta e foarte bună, m-a prins de la început, nu seamănă deloc cu "Pacienta tăcută", deși titlul seamănă puțin și dacă ar fi să le compar, aș zice că asta chiar e mult mai bună. Deși poveștile și secretele din ele n-ar putea fi mai diferite, atât în ce sunt, dar și din punct de vedere al scriiturii și execuției. Și chiar m-a luat prin surprindere pentru că n-am avut deloc așteptări, descrierea mi-a dat impresia că e doar o altă carte reprezentând o idee ce-am mai citit-o de atâtea ori, deci nimic nou, însă ceva tot m-a făcut să o cumpăr și să o citesc. Și chiar nu regret!

"Secretul pacientei" e scrisă din mai multe perspective și autoarea a știut cum să le scrie ca să îți dea informații doar ca să te ațâțe, să te facă să crezi că știi ce urmează, iar apoi să-ți tragă preșul de sub picioare. Am impresia și că s-a jucat cu câteva motive și întorsături de situație ce sunt de obicei folosite în cărți cu descrieri și idei asemănătoare, știind cu ce așteptări intră cititorii și a avut grijă de fiecare dată să le arate la momentul potrivit că au văzut doar ce a vrut ea și nu adevărul.

Adevăr ce sincer m-a luat prin surprindere și a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu pentru c-ar fi fost ceva drăguț, ci pentru că nu mi-am dat seama oricât m-am străduit, și pentru că amestecat cu alte elemente au făcut povestea asta ceva aproape original și cum n-am mai citit de multă vreme. Iar pentru cineva ce preponderent citește thriller și mistere asta e foarte greu de găsit. 

Și știu că de obicei zic că oamenii din cărțile astea sunt imperfecți sau niciunul nu e bun, dar aici chiar așa e. Niciodată clipă n-am stat și-am zis, în timp ce citeam, că îmi pare rău de cineva și că nu-și merită soarta. Iar singurele persoane ce nu făceau parte din acea categorie nu au fost nici ele prea departe, deși au avut motivele lor. Dar ce spun, toți au motivele lor, unele cu bună intenție, iar alții știu ce fac, le place și vor și mai mult.

"Secretul pacientei" e o poveste bine scrisă, plină de suspans, acțiune, care dă pe afară de dezvăluiri și întorsături de situație, ce oscilează între prezent și trecut și care prin toate perspectivele ce ți le oferă, se joacă cu tine și îți arată ce se întâmplă, la fel de mult pe cât îți ascunde. Și te duce așa cu zăhărelul capitol cu capitol, până când îți dai seama că ai citit jumătate din ea, deși abia ai început-o, iar apoi realizezi că ai prea multe întrebări fără răspuns ca să o lași din mână. 

Cred că-i o carte perfectă pentru aproape oricine, însă mai ales dacă îți plac misterele, dacă îți surâde ideea de comunitate mică, toată lumea știe pe toată lumea și totuși fiecare își ține secretele mai strâns ca paharele cu băutură. Dar și dacă vrei un thriller în care poliția chiar își face treaba... însă poate au și ei secretele și motivele lor. 

Oi fi citit eu "Secretul pacientei" în câteva ore, însă nu-mi va ieși din minte prea curând, atât datorită personajelor bine scrise, complexe și realiste, dar și dezvăluirilor. Chiar nu glumesc când zic că au fost momente când am stat și m-am uitat la pagini, nevenindu-mi să cred ce tocmai am citit! Și poate că nu va avea același efect și pentru tine, dar eu zic s-o încerci, chiar sper să o citești și tare îmi doresc să îți placă. Poate nu la fel de mult, dar tot cred că va fi o lectură pe cinste indiferent unde și când o citești. 

joi, 30 mai 2024

RECENZIE - Radio Silence de Alice Oseman

 

Descriere:

Frances își petrece timpul studiind cu un singur scop: să ajungă la o universitate de elită. Nimic nu-i stă în cale, nici prietenii, nici vreun secret vinovat. 

Dar când îl întâlnește pe Aled, geniul timid din spatele podcastului ei favorit, descoperă o nouă libertate și prietenia adevărată. Așa că nu se mai teme să fie ea însăși. Apoi podcastul devine viral și fragila încredere dintre ei e spulberată. 

La rândul sau, Aled e singur și se luptă cu secrete întunecate. Și doar înfruntându-și temerile, le va putea depăși. Într-o lume hotărâtă să-i reducă la tăcere, Frances și Aled se străduiesc să-și găsească propriile voci pe parcursul unui an care le va schimba viața. 

Oare vor avea curajul să le arate tuturor cine sunt ei cu adevărat?

RECENZIE: 

Pot să număr pe degetele de la o mână cărțile ce de-a lungul anilor m-au atins extrem de mult, în care m-am regăsit și care mi-au rămas în suflet, iar acestea sunt: "Fangirl", "Eliza și monștrii ei", "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului" și "Spune-mi dacă zâmbești". Iar acum c-am citit-o, aș adăuga și "Radio Silence".

O carte ce am avut-o pe TBR de când a apărut și pe care am amânat-o an de an, până am zis că deja e ridicol. Așa că dimineață când am plecat spre muncă am luat-o cu mine și am început s-o citesc. Să spun că m-a prins extrem de repede și că pe tot parcursul ei am fost în poveste și lumea reală a dispărut în jurul meu, iar eu m-am bucurat de fiecare clipă cu personajele și am simțit toate emoțiile alături de ei și față de ei, nici n-ar cuprinde tot ce simt și toate gândurile pe care le am acum. 

Dar știu și că nu e genul de carte ce ar plăcea tuturor, oricât mi-a plăcut mie, și că mulți vor avea o părere diferită, ceea ce-i ok. Dacă te interesează, totuși sper să-i dai o șansă și să nu o lași necitită cât am făcut-o eu. Deși, într-un fel cred și că poate a fost cartea potrivită la momentul potrivit și că, poate, dacă o citeam când am luat-o, poate nu ne-am fi potrivit sau aș fi privit-o cu alți ochi. 

"Radio Silence" e o carte ce nu are neapărat personaje, ci oameni ce trăiesc în paginile ei și pe care ajungi să-i cunoști pe cât de mult te lasă, ceea ce m-a făcut să-i plac și să mă atașez de ei, dar mi-a dat și sentimentul că aș fi putut să-i cunosc și mai mult, dacă autoarea ar fi ales să deschidă ușa un pic mai mult.Și aceste personaje zic eu că reprezintă tot farmecul cărții și dacă nu te înțelegi cu ei, nu prea cred că ai de ce să o citești sau n-o să rămâi cu mare lucru din ea. Desigur că nicio carte nu-i citită degeaba și că poți să citești o carte și să nu îți placă personajele sau să n-ai nimic în comun cu ele și totuși să ai parte de o lectură bună.

 Doar că "Radio Silence" e o poveste ce pentru unii va fi cartea perfectă, iar pentru alții va fi o mulțime de alte lucruri și experiențe. Pentru mine a fost ce m-așteptam, dar și mai mult de atât. Și s-a întâmplat treptat, căci până pe la jumătate nu i-aș fi dat mai mult de 3 stele, iar apoi încet am început să-mi schimb părerea. Și acum când mă uit la ea știu că n-o să mi-o scot din minte prea curând, pentru că au fost momente, replici, emoții, stări ce-s greu de descris dacă nu le trăiești pe propria piele, ce s-au lipit de mine și mi-au trezit o mulțime de emoții, de multe ori chiar contradictorii. 

Însă, pe lângă personaje și emoții și viață și școală și întâmplări și părinți și pasiuni și propriile lumi în care ne-ascundem sau în care invităm doar pe cine vrem, e și despre ce s-a întâmplat. Despre un mister destul de mare sau două. Care odată ce vor fi sparte ca niște baloane de săpun, posibil să zguduie mai tare ca un cutremur viețile tuturor. Și oricât de exagerat ar suna când o zic eu, dacă citești cartea sau ai citit-o, știi că nu e așa departe de adevăr.

Pentru mine "Radio Silence" e o carte ce ar trebui citită de cât mai mulți și sper să o iubească: fie că se regăsesc în ea într-un fel sau altul, fie că vor niște personaje noi de care să se atașeze și să pășească în această lume plină de magie, deși nu-i o carte fantasy, sau pentru simplul fapt că vor o poveste frumoasă, complexă, diversă din toate punctele de vedere și scrisă într-un mod superb, fără să fie obositoare, over the top sau plină de clișee și stereotipuri.



















































miercuri, 29 mai 2024

RECENZIE - Să nu mă minți de Freida McFadden

 

Descriere:

Orice ființă umană este capabilă de fapte îngrozitoare dacă este presată suficient să le comită.

Proaspăt căsătoriți, Tricia și Ethan caută casa visurilor lor. Când aceștia vizitează conacul izolat odinioară a aparținut doctoriței Adrienne Hale, o psihiatră renumită care a dispărut cu ani în urmă, o furtună violentă de zăpadă îi blochează în casă, fără nicio șansă de a mai pleca până la încetarea viscolului.

În căutarea unei cărți care să-i alunge plictiseala până la domolirea furtunii, Tricia descoperă o cameră secretă, în care se află înregistrări audio de la fiecare pacient pe care dr. Hale l-a intervievat vreodată. Pe măsură ce ascultă casetele, Tricia descoperă lanțul de evenimente terifiante care au dus la dispariția misterioasă a femeii.

Tânăra ascultă casetele una câte una, până târziu în noapte. Cu fiecare dintre ele, încă o piesă șocantă a puzzle-ului este așezată la locul său, iar rețeaua de minciuni țesută de Adrienne Hale se dezvăluie încet-încet.

Apoi, Tricia ajunge la caseta finală.

Aceea care dezvăluie întregul și înfricoșătorul adevăr.

RECENZIE:

Am citit "Să nu mă minți" în câteva ore și deși nu-mi propusesem asta, n-am putut să o las din mână până nu am terminat-o. Cred că-i cartea perfectă ca să scapi de reading slump, dar și dacă vrei un thriller care te ține în priză, se citește repede, are destule întorsături de situație și o să te țină ghicind până la final. 

Recunosc că am ghicit jumătate din dezvăluiri, însă asta nu m-a făcut să-mi placă mai puțin, căci tot mi s-a părut interesant cum autoarea a pus piesele cap la cap și cum s-a jucat cu așteptările mele, oferind destule indicii, dar și lăsând mult de interpretat și de pus întrebări. 

"Să nu mă minți" e o poveste menită să fie devorată, așa că, zic eu, n-o să acorzi prea multă atenție personajelor sau firului narativ din punct de vedere al credibilității sau cât de complex sunt scrise. Sau și dacă o faci, poate n-o să te deranjeze, prea tare, dacă destule părți sunt greu de crezut sau o să-ți trezească tot felul de întrebări. Momente ce pe mine m-au scos din poveste, pentru că în loc să mă bucur de ea și să fiu surprinsă de dezvăluiri, eram prinsă încercând să-mi dau seama cum s-a ajuns acolo, dacă are sens și cât de posibil ar fi ca așa ceva să se întâmple și să nu dea de bănuit. Ceea ce pentru mine nu a prea mers, dar știu că pentru alții ar fi fix ce caută. Așa că, dacă n-ai citit-o, chiar sunt curioasă cum ți s-ar părea.

Cât despre personaje. la început recunosc c-am fost intrigată și mi-a păsat de ele, treceam cu ei prin toate emoțiile, însă treptat am început să mă detașez. Și nu c-aș fi vrut, ci mai mult a fost un răspuns la ce se întâmplă și cum evoluează povestea, ce decizii iau și ce aflăm despre ei. Ceea ce, desigur, e extrem de subiectiv și ține de fiecare cum o să reacționeze și dacă îi va simpatiza sau nu până la final, sau deloc. 

Mi-a plăcut mult cum e scrisă și faptul că sunt mai multe perspective, iar casetele oferă și ele destul suspans, clipe ce te vor lăsa cu gura căscată sau te vor face să te bucuri când descoperi că ce bănuiai tu s-a adeverit și aveai dreptate. 

Una peste alta, e o lectură bună pentru vară și fie că o citești într-o zi sau în mai multe, eu cred că te va prinde. Și nu, nu cred că trebuie să citești thriller sau mistere în general ca să-ți placă. 

duminică, 12 mai 2024

RECENZIE - Autoboyografie de Christina Lauren

 

Descriere:

Doi băieți se îndrăgostesc în timpul cursului de scriere creativă de la liceu. Unul provine dintr-o familie nonconformistă, celălalt, dintr-o comunitate religioasă conservatoare.

Cu trei ani în urmă, familia lui Tanner Scott s-a mutat din California în Utah, o mișcare care l-a determinat pe adolescentul dezorientat să își ascundă adevărata orientare sexuală. Ajuns în ultimul semestru de liceu, băiatul plănuiește să parcurgă cele din urmă cursuri fără cine știe ce bătăi de cap, iar apoi să facă marele salt spre libertate, părăsind orășelul în care se simte prins ca-ntr-o capcană.

Atunci când Autumn, cea mai bună prietenă a lui, îl provoacă să vină la Seminar – cursul la care elevii trebuie să scrie o carte în doar patru luni –, Tanner nu poate rezista tentației. Să inventezi o poveste în patru luni pare simplu, crede el, însă observă cu năduf că patru luni înseamnă totuși o eternitate.

De cât timp însă are nevoie Tanner să se îndrăgostească? Din câte se pare, o secundă îi e mai mult decât suficient pentru a-l remarca pe Sebastian Brother, un fost elev al școlii care a reușit să vândă unei mari edituri romanul scris în timpul cursului și care acum este mentor pentru liceenii interesați de literatură. Singura problemă în calea fericirii lui Tanner ar fi că Sebastian este mormon și urmează să plece într-o misiune de evanghelizare timp de doi ani.

RECENZIE:

Cred că "Autoboyografie" e una din acele cărți ce trebuie citită ca să-ți dai seama dacă îți place, pentru că oricât te-ar atrage coperta sau descrierea, e egal cu zero dacă nu te prinde, dacă personajele nu te atrag și nu-i înțelegi sau nu ajungi să te atașezi de ei. Și chiar și atunci când se întâmplă, poate vor fi momente când nu ești de acord cu felul în care acționează sau cu modul în care anumite aspecte sunt discutate sau abordate în carte sau în viețile lor. 

 Mie "Autoboyografie" mi-a plăcut, însă în cea de-a doua parte a cărții aș zice că și-a mai pierdut luciul și au fost câteva lucruri ce nu mi s-au părut ok și poate aș fi vrut un pic mai multă grijă pentru cum Tanner le-a abordat sau cum s-a purtat cu Sebastian. Fie că vorbim de religie, de felul în care e privită familia și valorile ei, modul în care fiecare își vede viața și ce vrea de la ea. 

"Autoboyografie" e o carte ce te face să-ți aduci propriile idei și experiențe când o citești și prin ele să o vezi într-un mod diferit, intenționat sau nu, având apoi o impresie legat de cum ar fi bine sau nu să evolueze situația și relațiile. Așa că ce m-a deranjat pe mine, pentru tine poate să fie ok sau, din contră, poate ai și mai multe de zis. 

Dacă mă gândesc la ea ca la o lectură lejeră, ce are a face cu scrisul, cu doi băieți ce ajung să aibă o relație și care n-ar putea să aibă vieți și familii mai diferite, cu valori, idealuri și credințe la poluri opuse aproape, atunci aș spune că nu-i rea. Însă mie Tanner și Sebastian nu mi s-au părut egali în ideea că amândoi pot să pună sub semnul întrebării ce sunt, ce simt, pentru ei și pentru celălalt, cum se raportează la valorile lor sau ale familiei lor. 

Deoarece de foarte multe ori Sebastian l-a respectat pe Tanner și n-a încercat să-l schimbe sau să-l judece, l-a iertat, i-a oferit spațiu și timp, însă când a fost vorba ca Tanner să-l înțeleagă, să-i ofere timp și spațiu, eu n-am observat să-i fi dat. Tanner a fost doar impulsiv, nemulțumit când nu primea ce voia, când Sebastian nu lăsa pur și simplu tot ce știuse până atunci ca să fie cu el și pe placul lui... și nu zic că Sebastian nu voia poate același lucru, dar nu poți să ceri cuiva să facă schimbări așa de mari imediat, doar pentru că din punctul unde ești tu îți pare simplu. Pentru că pare ușor din perspectiva ta, dar tu ai altă viață, altă familie și nu știi cum e să fii în locul lui... dar mna, de pe margine cred că toți ne credem deștepți sau îndreptățiți doar fiindcă ni se permite sau am avut o familie înțelegătoare și credem că e la fel pentru toți. Trebuie doar să fi sincer și să vrei, nu? 

Așa că la capitolul ăsta mi s-a părut că personajele au fost un pic prea imature, dar apoi ai putea spune "dar sunt adolescenți" și posibil să ai dreptate. (deși eu cred că vârsta nu e importantă și știm cu ochii că sunt oameni maturi și imaturi indiferent câți ani au) Însă eu aș fi vrut mai mult. 

Și vorbind de mai mult, și asta cred că m-a deranjat și mai tare... dar nu prea pot să discut, căci spoilers. Modul în care Tanner a gestionat un moment între el și Sebastian și a implicat-o și pe Autumn m-a lăsat... mnda. (deși dacă mă gândesc bine relația dintre Autumn si Tanner cu totul mi s-a părut o mare varză și niciunul din ei nu știe ce vrea sau nu-s destul de maturi cât să vadă o problemă, decât după ce-i prea târziu). 

Cred că aia a fost clipă în care cartea pentru mine s-a cam rupt. Pentru că personal n-am fost de acord cu cele întâmplate, nu mi s-a părut că Autumn sau Tanner s-au purtat cum trebuia, nici atunci și nici după, dar mna. Poate că tu n-ai avea o problemă cu asta sau cu felul în care personajele sunt portretizate sau felul în care curg discuțiile.

Overall, a fost ok și dacă nu te uiți prea îndeaproape sau o citești pentru că vrei să-ți ții mintea ocupată cred că o să-ți placă și mai mult. Ori poate n-o să te deranjeze felul în care teme ca familia, religia, credința, orientarea sexuală, idealuri, țeluri, sinele, relații, prietenie, sunt tratate. Mi-a plăcut și mie în mare, dar cum spuneam au fost momente în care mi s-a părut că personajele au fost impulsive și n-au tratat cu destulă grijă o situație sau o persoană, deși ar fi așteptat asta dacă rolurile erau inversate. Au fost și alte clipe când discuții serioase sau decizii au fost repezite sau băgate sub preș. Și... poate nu-s eu destul de romantică sau poate prea pesimistă, dar finalul ăla a venit așa parcă de nicăieri. Și nu că nu mă bucur, dar totuși. Mi s-a părut c-a fost băgat acolo că trebuia să se termine cartea și nu pentru că logic și natural ar fi avut sens și lucrurile de până atunci ar fi rezultat în el, dar mă rog.

miercuri, 8 mai 2024

RECENZIE - Lucia de Bernard Minier

 

Descriere:

La Universitatea din Salamanca, un grup de studenți la Criminologie descoperă existența unui ucigaș care era sub radar de câteva decenii și care își pune în scenă victimele inspirându-se din picturile renascentiste. La Madrid, anchetatoarea Lucia Guerrero își găsește partenerul răstignit pe un Calvar și pornește pe urmele bărbatului supranumit „ucigașul cu lipici".

Toți se vor confruntă cu propriul trecut, cu cele mai profunde frici și cu un adevăr mai abominabil decât toate legendele și miturile.

Un festin literar pe care-l veți savura pe nerăsuflate și care are teama, misterul, teroarea și angoasa ca feluri principale. Pictura barocă este aperitivul incitant, iar mitologia — desertul opulent.

RECENZIE:

Am citit-o într-o zi și mi-a plăcut, însă cred că altora le-ar plăcea mai mult și poate n-ar fi deranjați de lucrurile pe care o să le menționez eu în continuare. 

Recunosc că prima dată nici n-am știut că e thriller, deoarece numele și coperta nu-mi prea transmiteau asta, însă apoi am citit descrierea și m-a intrigat. Mi s-a părut interesant aspectul studenților la criminologie sau ucigașul cu lipici și chiar m-a făcut curioasă faptul că scenele crimelor erau inspirate de picturi renascentiste. Însă de la acestea și de la multe altele, ce nu le voi menționa, căci nu vreau să dezvălui ce nu-i în descriere și să vă stric lectura, aș fi vrut mai mult.

"Lucia" mi-a plăcut din punct de vedere al acțiunii și al firului narativ, m-a ținut în suspans și n-am nimic de reproșat în privința dezvăluirilor sau al întorsăturilor de situație. Dar scriitura n-a fost pe gustul meu și m-am simțit detașată de poveste și de personaje de la prima pagină și pe tot parcursul cărții și oricât am sperat eu că o să se schimbe ceva sau că mă voi apropria cu cât citesc mai mult, nu s-a întâmplat. Asta e ceva subiectiv și depinde de fiecare dacă se va confrunta cu asta sau din contra stilul autorului și modul în care-i scrisă cartea vor fi fix ce caută. 

În carte sunt menționate și multe lucruri și informații ce mie nu mi s-au părut importante, sau nu așa importante cât să vorbească autorul atât de ele, sau am avut impresia că autorul le-a băgat acolo doar ca să arate că știe sau crezând că poate cititorii vor fi interesați, dar pe mine m-au făcut să mă simt ca la un curs și aș fi vrut mai mult din acțiune și pentru ceea ce venisem și nu asta. Și ce-aș fi vrut eu, adică mai multe emoții, să știu ce simt personajele și să simt ce simt ele n-am primit. Da, se menționează că X e nervos sau e obosit, dar mi se spune și nu mi se arată. Ceea ce pentru mine iar n-a funcționat. 

Toate astea sunt minusuri pentru mine, dar știu sigur că pentru alții vor fi de neobservat sau puncte în plus. Așa că nu lua prea în serios ce zic.

Vorbind un pic de personaje, pot să spun că niciunul nu m-a prins și pentru mine au fost prea multe ca număr pentru cât le-a diferențiat autorul și le-a individualizat. Astfel încât toți studenții din grupul de criminalistică sunt aproape unul și același pentru mine și același lucru aș putea zice și de profesorii și bărbații prezenți în carte. Nu zic că autorul nu le-a dat nimic, însă ținând cont de numărul de pagini și de câți sunt, a fost prea puțin, din punctul meu de vedere, și de destule ori i-am confundat. Și aici iar ține de gustul fiecăruia și de cât de multe vrei de la personaje într-un roman polițist sau cum privești tu ceea ce-ai primit.

"Lucia" a fost o carte pe care am citit-o repede, pe alocuri atmosferică, ce a avut elemente ce mi-au plăcut, ca acele scene inspirate din artă sau modul în care studenții căutau criminalii, însă nu întotdeauna lucrurile au sfârșit cum aș fi vrut eu sau nu au fost prezentate cum îmi imaginam eu. Dar asta e. Merită să-i dai o șansă și sper să te farmece mai mult decât m-a prins pe mine.

luni, 6 mai 2024

RECENZIE - În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit de Gillian McAllister

 

Descriere:

Poți să împiedici o crimă după ce s-a întâmplat?

Este octombrie şi e trecut de miezul nopții. Îți aștepți fiul de 18 ani să ajungă acasă. În timp ce privești pe fereastră, el își face apariția, însă nu e singur. Se îndreaptă către un bărbat și are o armă în mână. Ceea ce vezi este greu de crezut: băiatul tău drăgălaș și mai mereu zâmbăreț omoară cu sânge rece un străin, chiar în fața casei tale. Nu știi cine e. Și nu știi de ce. Știi doar că fiul tău a fost arestat, iar viitorul său, spulberat.

Adormi, în acea noapte, lipsită de speranță. Totul este pierdut.

Până când te trezești… și este ieri, ziua de dinainte de incident. Iar apoi te trezești cu o zi și mai înainte. În fiecare dimineață te trezești cu o zi, cu o lună, cu ani mai devreme, cu o nouă șansă de a opri crima. Undeva, în trecut, se ascunde adevărul, motivul acestei crime. Singura ta șansă este să-l descoperi.

RECENZIE:

"În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit" e o carte ce mie mi-a plăcut. Dar cred că e bine să o citești și să vezi singur dacă e pe gustul tău. Pentru că deși e un thriller, are și elementul ăsta de călătorit în timp și cred că fiecare va fi mulțumit sau nu; atât de cum autoarea a ales să abordeze aspectul asta, dar și cum a fost prezentat și cum personajele au decis să-l abordeze și să reacționeze și să acționeze față de el și datorită lui. 

Căci recunosc eu n-am citit descrierea prea îndeaproape înainte să mă apuc de carte și pentru un sfert din carte am crezut că lucrurile vor merge altfel și poate "e iar o carte d-aia ce tratează călătoritul în timp la fel că restul de cărți și media și nu-i nimic diferit." Și poate așa a și fost. Însă ce a făcut asta diferit, pentru mine, au fost personajele și scriitura.

 Pentru că mi s-a părut destul de proaspătă cartea și am citit cu sufletul la gură, curioasă să văd cum vor evolua lucrurile și ce va descoperi personajul principal, dacă o va ajuta sau mai mult rău vor face aceste noi informații. M-am gândit uneori dacă și simplul fapt că umblă prin timp avea să schimbe situația și dacă da, ce avea să se întâmple. Am tot încercat să mă gândesc care ar fi fost secretul sau ce avea să găsească, însă n-am ajuns nici măcar un pic aproape de adevăr. Încă nu știu ce părere am despre acesta și dacă ai citit-o chiar sunt curioasă de cum ți s-a părut ție. 

Mi-a plăcut mult stilul autoarei și am citit-o foarte repede, atât pentru că m-a prins și voiam să știu, dar și pentru că e scrisă într-un mod ce pe mine m-a prins și de la prima pagină am căzut în poveste. Și la fel și cu personajele. Eu m-am apropiat de ele și mi-a păsat, chiar m-am implicat emoțional și uneori m-am întrebat eu ce-aș fi făcut într-o astfel de situație și dacă aș fi schimbat ceva sau cât de departe aș fi mers. Cred că astea sunt întrebări ce ar putea să și le pună oricine și-n funcție de experiențe, mod de gândire, ambiție, ar obține un răspuns. Și tot datorită acestora sau din cauza lor va trăi și cartea asta într-un mod asemănător cu al meu sau diferit. 

Căci oricât e o poveste nerealistă datorită elementelor SF, pe atât de realistă, umană și vie e datorită personajelor, a tuturor situațiilor prin care trec, ale discuțiilor, neînțelegerilor, gândurilor lor, ale trecerii timpului și ale vieții. Pe care o trăim, pe care o lăsăm să treacă, după care plângem și din care nu avem niciodată destul. 

Mulți ar spune probabil că "În locul nepotrivit, la timpul nepotrivit" e o carte ce pune accent pe acțiune, pe suspans, pe toate dezvăluirile și intorsaturile de situație, și aș fi de acord! Căci da, stă bine la toate astea. Dar din punctul meu de vedere personajele sunt în lumina reflectoarelor și totul e din cauza lor și datorită lor. Personaje ce e posibil să-ți placă sau nu și cred că asta o să afecteze destul de mult și savurarea acestei cărți. Eu zic să-i dai o șansă și sper să fie fix cum îți dorești.

luni, 29 aprilie 2024

RECENZIE - Un strop de întuneric (Hades & Persephone #1) de Scarlett St. Clair

 

Descriere:

PERSEFONA ESTE ZEIȚA PRIMĂVERII, ÎNSĂ NUMAI CU NUMELE. 

Adevărul este că, atunci când era doar o copilă, florile se ofileau sub atingerea ei. După ce se mută în Noua Atenă, Persefona speră să poată duce o viață modestă, deghizată într-o jurnalistă muritoare.

Hades, Zeul Morții, și-a clădit în lumea oamenilor un adevărat imperiu al jocurilor de noroc, pe care se zvonește că nimeni nu le poate câștiga.

După o întâlnire întâmplătoare cu Hades, Persefona se trezește prinsă într-un contract imposibil cu Zeul Morții: fie reușește să creeze viață în Lumea de Jos, fie își va pierde libertatea pe vecie.

Totuși, acest pariu face mai mult decât să dezvăluie eșecul Persefonei ca zeiță. În timp ce aceasta se străduiește să își recapete libertatea, dragostea ei pentru Zeul Morții devine din ce în ce mai puternică – și, din nefericire, e imposibilă.

RECENZIE:

"Un strop de întuneric" e una din cărțile de care am tot auzit de când a apărut și sinceră să fiu descrierea m-a lăsat întotdeauna rece și singurul lucru ce mă tenta la cartea asta era coperta. Însă cum încerc să dau aproape oricărei cărți o șansă, am zis s-o încerc și, am citit-o. Pe scurt, mi s-a părut doar ok, mi-a plăcut, am citit-o repede, mi-am dat ochii peste cap de destule ori și m-am întrebat de ce îmi fac asta, dar m-am și amuzat uneori și la final aș fi spus "hai că n-a fost așa rea." Asta dacă o parte din final măcar ar fi avut sens...

Acum hai să o luăm de la început.

Vorbind cât se poate de obiectiv "Un strop de întuneric" nu mi s-a părut nimic special și chiar nu înțeleg de ce unii o laudă așa tare. Dar cum am pățit și cu alte serii preaslăvite ce mi s-au părut meh, ar trebui să nu mă mai mir. Da, se citește repede și zbori prin ea, e atmosferică pe alocuri, unele personaje sunt uneori mai mult decât niște clișee umblătoare sau apariții unidimensionale și dacă nu te uiți prea îndeaproape ai zice și că relația dintre Hades și Persefona e credibilă. Doar că pentru mine cartea asta a avut destule minusuri și le-am văzut, deși n-am analizat prea mult.

De exemplu, mie nu mi s-a părut că cei doi au ajuns să se iubească sau nu într-un timp așa scurt. Da, sunt atrași unul de altul și se simt bine unul în prezența altuia, dar personal cred că-i nevoie de mai mult de atât și cu siguranță n-a fost nici destul timp că să pară credibil. Așa că dacă unii au zis că e cartea asta plină de instalove, eu mai mult cred că-i plină de instalust și dacă n-ar fi fost atrași unul de altul din punct de vedere fizic nu s-ar fi întâmplat nimic. Și n-am o problema cu asta și știu că sunt oamenii ce au relații fără să aibă sentimente, însă nu poți să zici că cea mai mare parte a fost pur carnal și apoi vai, se iubesc. Părerea mea. 

Și da, dacă ar fi reieșit că relația lor a evoluat și din relație pur sexuală s-ar fi trasnformat în altceva aș fi zis, dar dacă s-a întâmplat eu n-am văzut-o.

O altă problemă pe care am avut-o cu cartea asta sunt personajele, în special Persefona, dar cam toate. Mi s-a părut mai tot timpul imatură sau scrisă că fiind mult mai tânără față de vârsta ce ar trebui să o aibă și toate cunoștințele legate de viață, zei sau de magie. Majoritatea deciziilor luate de ea n-au avut sens sau doar după ce era prea târziu realiza în ce s-a băgat și căuta soluții, care și alea de multe ori veneau de la altcineva. Da, au fost câteva dăți când a arătat ce poate, dar comparând cu restul a fost prea puțin, prea târziu. Mai ales când ar trebui să cred că e zeița Persefona și nu o eroină anonimă dintr-un fantasy. Și da, înțeleg că are o problema cu puterile ei, dar asta nu înseamnă că-i lipsea și creierul.

Însă n-a fost singura. Și Hades a părut și a fost mai mult un tip neînțeles care aproape imediat și-a pierdut mințile după ea și mi-a dat mai mult impresia ca fiind patronul unui cazinou și mic afacerist, jucând rolul stăpânului lumii de jos, decât zeul morții. Dar nici ceilalți zei n-au fost mai mult decât niște presupuși zei, niște oameni purtând numele lor și încercând să-i imite. 

Sincer, dacă cartea asta n-ar fi fost o reinterpretare a mitului Hades și Persefona sau o scriere modernă implicând zeii poate mi-ar fi plăcut mai mult. Sau m-ar fi enervat doar partea aia (de fantasy și romance) și nu și faptul că autoarea a avut atâtea ocazii să facă povestea mai complexă, mai puțin clișeică și nerealistă. Și nu, n-o să dau spoilere, dar pe cât de fantasy a fost cartea asta, pe atât de fantastică mi s-a părut și uneori chiar nu mi-a venit să cred ce se întâmplă și nu în sensul bun.

Da, voiam mai mult de la Persefona, de la Hades, de la lumea asta, de la firul narativ, de la final. Și știu și că nu e ușor să creezi interpretări credibile ale unor ființe ce nu sunt oameni, dar în același timp nu mi s-a părut că autoarea a încercat prea mult, părerea mea. Știu că mulți iubesc cartea asta, așa că sunt eu iar singurul care nu, e ok.

Cât despre final și firul narativ. Au fost destule lucruri ce s-au întâmplat și au progresat, dar apoi nu s-a mai întâmplat nimic cu ele și a fost puțin ciudat să fiu curioasă legat de un lucru și apoi autoarea să-l dea deoparte că și cum nu mai conta sau n-a mai știut ce să facă cu el. Iar finalul... țînând cont de ce se întâmplase și îi separase, și cât timp trecuse, mi s-a părut greu de crezut ca doar să se vadă și brusc totul revine la normal? Dar, mă rog. Poate nu-s eu destul de romantică. 

Una peste alta, "Un strop de întuneric" a primit 3 stele de la mine și n-a fost cea mai rea carte citită vreodată, dar nici n-o să mi-o amintesc în câteva săptămâni. Mă bucur că acum știu ce părere am despre ea și nu știu dacă vreodată o să continui seria, însă acum în niciun caz nu-i o prioritate. 

duminică, 28 aprilie 2024

RECENZIE - Eileen de Ottessa Moshfegh


Descriere:

Sărbătoarea Crăciunului în New England e un motiv de prea puțină bucurie pentru Eileen Dunlop, o tânără modestă și introvertită, prinsă între slujba de secretară la Moorehead, o închisoare pentru băieți, cu ororile sale cotidiene, și rolul de îngrijitoare a tatălui ei alcoolic, într-o casă mizeră.

Chinuită de resentimente și de dezgust față de sine, Eileen își petrece zilele mohorâte fantazând să scape din micul orășel de provincie în care se simte captivă. Nopțile și weekendurile le dedică unor furturi mărunte din magazine, urmăririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a făcut o mică pasiune perversă, și curățeniei după tatăl ei. Când Rebecca Saint John vine în calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecată și se dovedește incapabilă să reziste la ceea ce, la început, pare a fi o prietenie miraculoasă. Afecțiunea ei față de Rebecca o face însă complice la o infracțiune care îi depășește chiar și cele mai violente fantezii.

RECENZIE:

Sincer n-am știut la ce să mă aștept când am început cartea asta și pe tot parcursul ei m-am întrebat despre ce e vorba cu adevărat. Căci pe lângă atmosfera apăsătoare și scriitura ce face că totul să fie gri, murdar și să-ți dea o stare de închisoare, la propriu și la figurat, nu prea se întâmplă mare lucru. Și când zic asta mă refer la acțiune, la suspans, la ceva are să te facă să zici "da! acum are sens!" sau "nu m-așteptam la asta!", însă nu a fost nimic asemănător.

"Eileen" e în mare despre această femeie, despre viața ei și cum încearcă să scape din oraș, despre situațiile în care se bagă, despre oamenii de care-i obsedată și cum își trăiește viață, fiind mai mult decât dezgustată de sine și de corpul ei. Iar aici pot să zic că povestea e plină de descrieri și poate prea multe detalii ce o să-ți facă greață sau n-o să-ți vină să crezi că citești așa ceva. Deci în funcție de cum e fiecare, aș zice să nu mănânci când citești asta sau să știi când să iei o pauză. Ori poate n-o să ai nimic.  A fost o perspectivă interesantă de citit, dar cu siguranță de unele detalii m-aș fi lipsit, fără ezitare. 

Cred că punctele forte ale cărții sunt personajele și atmosfera, iar despre întâmplările din carte nu pot să zic mare lucru fără să dau spoilere, dar și pentru că nu prea-i mult de zis. Nu mi s-a părut că toate duc undeva, că aș putea să văd cum se leagă sau că curg toate una după altă or sunt cauza sau rezultatul alteia. Însă asta e doar părerea mea. 

Interesant a fost și modul în care e spusă povestea și pot să zic c-am preferat-o pe Eileen din prezent față de cealaltă sau măcar cât am văzut din ea. 

Mă bucur c-am citit-o și mă bucur și mai tare că a fost o carte scurtă. Nu-i un titlu ce trebuie citit neapărat, dar cred că dacă vrei ceva un pic diferit poți să o citești. Mai ales dacă o găsești ieftin sau o împrumuți de la cineva. Sau chiar asculți audiobook-ul. 

luni, 22 aprilie 2024

RECENZIE - Atlas și cei șase aleși de Olivie Blake

 

Descriere:

Bine ai venit în Societatea Alexandriană! 

Ia un loc alături de cei șase candidați care au acceptat oferta Societății și înfruntă forțe întunecate. Probabil te întrebi ce ofertă... aceea de a lupta pe viață și pe moarte pentru avere, putere și prestigiu. Trebuie doar să supraviețuiești anului următor, iar dacă ești atât de talentat și hotărât cum vrea Societatea, vei face parte din cei care vor reuși. Ce preț ești dispus să plătești pentru răsplata supremă?

Alătură-te celor șase cei mai talentați vrăjitori ai lumii!
Libby Rhodes și Nico de Varrona controlează elementele lumii fizice.
 Reina Morris este naturalist, intuiește însăși limbajul vieții.
 Parisa Kamali este telepat, poate naviga în interiorul minții umane.
 Callum Nova este empat, maestru al manipulării.
 Tristan Caine poate vedea dincolo de iluzii spre o nouă structură a realității.

Ești pregătit să pătrunzi într-o Societate cu totul și cu totul întunecată și să te lași vrăjit de forțe cum nu ai mai întâlnit în nicio altă carte?

RECENZIE:

Mulți spuneau acum câțiva ani că asta ar fi “Istoria secretă” cu magie sau varianta fantasy și așa e. Însă, așa cum aia mi s-a părut doar ok, așa a fost și asta. 

Tot o carte ce mi s-a părut prea lungă, cu destule momente în care mi-am pierdut interesul, ce m-a făcut să trec de la a-mi păsa de personaje la detașament complet și care, pentru mine, nu-și merită popularitatea și laudele. Cu siguranță nu-i cel mai bun fantasy citit recent sau cel mai bun scris vreodată și se putea mai bine.

Acțiunea, suspansul și dezvăluirile n-au fost deloc bine distribuite și nu de puține ori au fost capitole încărcate, iar apoi pentru un timp nu se întâmplă mai nimic, apoi iar acțiune și tot așa. Și da, poți avea și momente de calm, dar tot trebuie să-i oferi cititorului altceva. Iar aceleași discuții repetate sau situații, doar cu mici schimbări, nu sunt soluția, fiindcă nu oferă senzația de progres. Ci doar fac cititorul și personajele să simtă că se învârt în cerc și nu toți o să citească în continuare, orice ar fi.

“Atlas și cei șase aleși” a fost destul de atmosferică și mi-a plăcut lumea creată de autoare, iar școala nu a dezamăgit nici ea. Însă efortul a fost minim și după ce-au fost puse bazele, foarte puțin au mai fost menționate chestii noi sau să spui că da se vede o diferența după atâtea pagini. Și același lucru pot spune și despre personaje și puterile lor sau explicațiile despre cum funcționează sau informațiile primite despre școală și dușmanii lor. Nu mi se pare că am văzut evoluția lor sau că schimbările așa fost așa mari precum ni se spunea. 

E un pic ciudat să citești iar și iar că X e foarte puternic și cel mai bun, dar apoi nu vezi această demonstrație. Și au mai fost destule alte lucruri menționate cu vorba, dar nu și cu fapta, însă nu vreau să dau spoilere. Posibil să nu te deranjeze, dar pe mine doar m-a lăsat vrând mai mult și gândindu-mă la ce ar fi putut să fie. 

Spuneam că mi-au plăcut personajele și apoi nu prea. Ideea e că la început toți sunt interesanți și te fac curios, însă când realizezi că ai ajuns la jumătate și aproape nimic și nimeni nu te mai surprinde… te cam dezumfli până la final. Aș fi vrut să fie mai complecși și autoarea să nu se concentreze așa tare pe clișee și tipologiile lor și, aș fi vrut și să pot simți ce simt ei, să văd asta, să fie descris mai mult. Doar că de multe ori doar mi se spunea și pentru mine asta nu funcționează.  

Da, sunt relații de tot felul în carte, ce se rup și se schimbă cu ușurință, uneori poate prea ușor, și dacă te interesează prieteniile sau conflictele sau atracția dintre ei ori ești curios ce dinamici sunt, cred că vei primi destul. N-a fost cât voiam eu, uneori mi s-a părut că autoarea și/sau personajele tratau pe celălalt sau emoțiile ori relația superficial, însă ținând cont că-s tineri și luând în calcul situația cred că-i ok. Dar în niciun caz nu-i ceva wow sau foarte nuanțat și, eu nu știu care-s oamenii ăia geniali și pe care i-ai lua acasă de care unii fani zic. Însă asta e doar părerea mea și poate că tu sau altcineva o să-i găsești. 

Una peste alta, “Atlas și cei șase aleși” nu-i o carte rea, doar că, pentru mine, a avut mai multe minusuri sau lucruri ce au fost ok și atât și n-am cum să zic că mi-a plăcut foarte tare dacă nu-i așa. N-am cum să zic că m-am pierdut în carte, dacă au fost momente când am vrut să o pun deoparte sau când am oftat și m-am gândit ce-o fi în capul personajelor sau cum de s-a terminat așa. Da, au fost și momente ce m-au surprins și aș fi vrut mai multe din acelea, dar n-au fost. O să citesc și al doilea volum, dar nu mă grăbesc. 

sâmbătă, 20 aprilie 2024

RECENZIE - Clubul de Ellery Lloyd

 

Descriere:

Toată lumea și-ar da și viața pentru un loc aici.

Home reprezintă un grup de cluburi exclusiviste, unde cei bogați și celebri pot petrece până dimineața, pentru a se retrage mai apoi în apartamente luxoase, departe de privirile indiscrete ale fanilor și ale presei. Cea mai spectaculoasă locație este Island Home, o stațiune bine păzită, aflată în largul coastei britanice, iar cea mai râvnită invitație a deceniului este, de departe, cea la petrecerea de lansare, care durează trei zile.

Dar, în culise, tensiunile au atins punctul culminant: proiectul ambițios și costisitor i-a împins pe managerul Home Group și pe cei din echipa sa la capătul răbdării.

Toți au ceva de ascuns – fapt evident chiar înainte ca oamenii frumoși, cu secretele lor urâte, să pună piciorul pe insulă. Pe măsură ce lucrurile iau o întorsătură sinistră, iar numărul de cadavre începe să crească, unii dintre membrii clubului Island Home încep să-și dorească să nu fi fost trecuți niciodată pe lista invitaților.

RECENZIE:

Pentru mine cred că asta a fost cea mai rea carte pe care am citit-o recent și chiar tot anul ăsta. Cât m-au atras pe mine coperta și descrierea, atât de mult m-au dezamăgit povestea și stilul autorului. Și poate îndrăznesc prea mult, dar nu pot să mă întreb cum așa ceva a fost publicat și cum sunt atâția care i-au dat note mari și au scris recenzii pozitive. Dar poate sunt eu singurul om care nu o înțelege și așa voi rămâne. 

N-o să zic să n-o citești și sper să-ți placă, însă eu n-o recomand. Cred că era mai bine dacă îmi imaginam eu povestea și ce s-ar fi putut întâmpla, și tot era mai bună decât ce am citit.  

"Clubul" e o carte cu multe personaje și în niciun moment autorul nu a încercat să le diferențieze sau să mă facă să le văd mai mult decât niște clișee și și alea abia schițate. Am rămas cu niște nume în cap pe tot parcursul lecturii și acum, dar n-aș știi să-ți spun câte un lucru despre fiecare, fie că vorbim de personalitate, aspect fizic sau orice altceva. O mână de pioni puși acolo ca să facă firul narativ să meargă mai departe, cărora li s-au tot întâmplat lucruri și care apoi au luat o hotărâre și oameni au început să moară. 

Mi s-a părut atât de slab scrisă, încât când totul a fost dezvăluit n-am avut nicio reacție și nimic nu m-a luat prin surprindere. Pe cât de scumpă e lumea asta în care se desfășoară acțiunea, pe atât de ieftin mi s-a părut executat, de la personaje, scriitură, întorsături de situație, o mână de clișee care mai de care mai răsuflate și scrise într-o manieră ce m-a dus cu gândul la filmele alea ce rulează la cinema și oricât de ieftin e biletul, toate sălile sunt goale. Sau care-s recomandate doar cu "e așa de prost că trebuie să-l vezi!". Însă mie mi s-a părut așa de plictisitor că nici să râd n-am putut. Măcar de dădea în ridicol, însă culmea... mi-a dat impresia că s-a luat în serios.

Da, știu, extrem de subiectiv și poate greșesc. Oricine e liber să o citească, sau dacă a citit-o, și să mă contrazică. Chiar nu m-ar deranja să aflu că alții s-au putut bucura de cartea asta. 

Am mai citit cărți ce nu m-au impresionat cu personajele sau cu scriitura, dar măcar m-au prins cu acțiunea, suspansul și finalul. Aici au fost doar ok spre dezamăgitor și singurul plus al poveștii e că se citește repede și n-am prea observat când a trecut timpul. De fapt aș zice și că uneori totul s-a întâmplat așa repede că nici n-am apucat să procesez și apoi deja eram imediat în mijlocul a altceva. Și în niciun caz numărul de perspective n-a ajutat; căci în mare parte din timp s-au citit la fel și doar au adăugat la starea de confuzie cu cine-i cine și în capul cui mai sunt acum. 

O lectură scurtă, dar mai mult decât dezamăgitoare, o risipă de bani pentru mine și în niciun caz n-o să mai citesc de la autor. Nu-mi place să scriu recenzii negative sau să fiu rea degeaba, dar nici n-am de ce să mint.  

sâmbătă, 13 aprilie 2024

RECENZIE - Crimă la Oxford de Ruth Ware

 

Descriere:

April Clarke-Cliveden a fost prima persoană pe care Hannah Jones a cunoscut-o la Oxford.

Plină de viață, genială, uneori răutăcioasă și o adevărată mondenă, o atrage rapid pe Hannah pe orbita ei strălucitoare. În primul trimestru, își formează un grup de prieteni devotați și inseparabili — Will, Hugh, Ryan și Emily. Însă până la sfârșitul anului, April e moartă.

Zece ani mai târziu, Hannah și Will așteaptă primul lor copil, iar John Neville, bărbatul condamnat pentru uciderea lui April și fost portar la Oxford, moare în închisoare. Ușurată că poate lăsa trecutul în urmă, Hannah își vede întreaga lume dată peste cap când află despre noi dovezi, potrivit cărora Neville ar putea fi nevinovat.

Când reia legătura cu vechii prieteni și pătrunde mai adânc în misterul morții lui April, își dă seama că toți cei pe care credea că-i cunoaște au câte ceva de ascuns… inclusiv o crimă.

RECENZIE:

"Crimă la Oxford" e una din cărțile autoarei despre care am auzit cel mai puțin și cred că e și printre cele care are cele mai multe mixed reviews. Mie însă mi-a plăcut și am decis să-i dau 4 stele mai ales pentru intorsaturile și dezvăluirile din ultimul sfert și final, dar și pentru cele împrăștiate în restul cărții. Și da, mi-a plăcut mai mult firul narativ și ce-a reușit Ruth Ware să facă, și m-am concentrat mai mult pe asta decât pe personaje, căci da au fost și ele interesante și bine scrise, dar le-am mai văzut în atâtea cărți. 

Cartea asta mi-a amintit un pic de "Istoria secretă", dar și de "In My Dreams I Hold A Knife" și aici mă refer la grupul de prieteni, faptul că acțiunea se desfășoară într-un spațiu academic și are că focus atât acești oameni, cât și secretele lor, relațiile complicate și amestecul de capitole din diferite perspective sau prezentarea unor momente atât din trecut, prezent, cât și mai departe. 

Ca și ele aduce în discuție și tema banilor și cum oamenii bogați își bagă copii în școli cu prestigiu doar pentru că pot și vor, nu neapărat pe merit, pe când ceilalți întră pe capul lor. Și totuși cum acești tineri din medii diferite ajung să trăiască împreună, să devină prieteni, dar și cum diferențele dintre ei pot crea gelozii, conflicte ce merg mai departe de bârfe și niște cuvinte aruncate, iar rădăcinile urii nu dispar niciodată. 

Cu siguranță "Crimă la Oxford" nu-i cel mai bun thriller pe care l-am citit vreodată sau de curând, dar a fost o carte ce m-a ținut în priză și de la prima pagină am știut că o voi citi fără pauză. Ceea ce am și făcut. Se citește repede, scriitura e lejeră și oscilația între trecut și prezent și capitolele oarecum scurte or să te prindă. În același timp, personajele, chiar dacă n-au nimic special, sunt destul de bine scrise și-ți pasă de ele: fie că-i vorba de cum or să termine eseul pe care nici nu l-au început, dacă vor ajunge într-o relație cu cine vor, dacă fetele vor reuși să rezolve problema cu portarul dubios sau să-l raporteze conducerii, dacă el chiar era așa de periculos sau e vorba doar de o mulțime de neînțelegeri și coincidențe.

 Plus că vei vrea să știi dacă Hannah va reuși să scoată adevărul la lumină și o să și supraviețuiască. Pentru că deși nu pare cine știe mister și nu părea să fie o poveste cu un grup periculos, descrierea chiar nu minte când spun că cineva a ucis... și poate că o va face din nou, doar ca să păstreze totul îngropat. Așa că, dacă n-ai ceva mai bun de citit sau vrei un thriller și nu știi ce, atunci citește-o și eu zic că n-o să regreți. Nu garantez cât sau dacă o să-ți placă, însă e o carte ce merită încercată. 

miercuri, 10 aprilie 2024

RECENZIE - Educație Fatală (Școala Solomonarilor, #1) de Naomi Novik

 

Descriere:

La Școala Solomonarilor nu se pot înscrie decât tinerii care pot stăpâni magia. Iar eșecul nu aduce note proaste, ci moartea. Nu există profesori, nu există vacanțe. Singurele prietenii sunt acelea care se leagă din motive strategice. Supraviețuirea e mai importantă decât orice notă, fiindcă din

Școala Solomonarilor nu poți pleca decât dacă ai absolvit. Iar regulile sunt înșelător de simple:

SĂ NU MERGI NICIODATĂ SINGUR PE HOLURI.

ȘI SĂ FII ATENT LA MONȘTRII CARE PÂNDESC ÎN FIECARE UNGHER.

Galadriel „El“ Higgins este o vrăjitoare aparte, capabilă să înfrunte toate pericolele. Ce-i drept, nu prea știe să-și facă aliați, dar are o forță întunecată îndeajuns de puternică, încât să pună la pământ munți sau să distrugă milioane de oameni. Pentru ea ar fi floare la ureche să înfrângă toate primejdiile. Numai că asta i-ar putea ucide pe ceilalți elevi.

RECENZIE:

Am auzit păreri împărțite de-a lungul timpului legat de cartea asta și sincer mi s-a părut doar ok. Aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar au fost destule lucruri ce m-au împiedicat. Totuși, înainte să dau detalii, vreau să spun că dacă te intrigă și vrei s-o citești, atunci fă-o. Sunt șanse ca ție să-ți placă și chiar s-o devorezi. Poate chiar să o pui pe lista preferatelor tale. 

Ce nu mi-a plăcut mie, în ordinea în care mi le amintesc:

Mi-a luat mai mult de-o săptămână, dacă nu mai mult, să o citesc. Și între timp am mai citit și terminat alte câteva cărți. Ceea ce mi se pare ridicol, țînând cont că nu e lungă și am tot citit la ea. Și asta pentru că pe mine nici povestea și nici personajele nu m-au prins așa tare încât să simt nevoia să o citesc pe nerăsuflate sau să o prioritizez. Citeam câteva pagini sau capitole, apoi făceam altceva, nu mă gândeam la ea și recunosc că uneori am uitat că încă o citesc. Dar am tras de mine să o termin că era prea de tot. 

Da, povestea nu e rea, ideea școlii și a cărții în sine e interesantă, la fel și modul în care se desfășoară lucrurile. Însă nu mi s-a părut că a avut suspans sau că am fost curioasă. Chit că au fost destule momente tensionate și personajele au fost puse la încercare, supraviețuind școlii, monștrilor sau colegilor care-s interesați doar să le fie lor bine și e mai mereu o oscilație între dorința de a lucra fiecare pentru el și a-și găsi aliați sau măcar încă pe cineva, ca să fie sigur că are mai mulți sorți de izbândă. 

Și d-aici se transformă într-un concurs de popularitate și cred că și ăsta a fost scris într-un mod tipic: fix ce te-ai aștepta, dar nicicum mai bun sau să ofere un aer mai fresh poveștii. Nu de puține ori am avut impresia că am mai citit anumite scene și asta pentru că sunt fie atât de clișeice, fie extrem de previzibile. Ceea ce bănuiesc că pe alții n-o să deranjeze sau vor crede altceva.

Mie personajele nu mi-au plăcut, adică nu mi s-au părut speciale, complexe sau realiste, am fost total detașată de ele, au fost și prea multe, iar din punctul meu de vedere, autoarea n-a reușit deloc (dacă s-a străduit măcar) să le individualizeze și să le facă unice. Adică nu de puține ori le-ai fi putut schimba între ele și nu ar fi fost o problemă. Altcineva poate are altă părere și mă poate contrazice. Cumva fiecare a reprezentat un clișeu și cam atât. Foarte rar, pe parcursul cărții le-am văzut ca oameni și cum aș fi vrut eu, însă n-a fost destul. 

"Educație fatală" a fost și o carte ce de multe ori m-a făcut să vreau să citesc înainte sau să trec peste pagini întregi de worldbuilding și informații despre sisteme, creaturi, enclave sau cine știe ce amintiri. Nu zic că nu m-au interesat, doar că n-au fost integrate cum trebuie. Una e să fi fost rupte în bucăți și să te bucuri de ele în același timp cu restul poveștii și alta a fost să știi că acțiunea e pusă pe pauză și acum El o să-ți vorbească despre x chestie pentru cine știe cât timp, până continuă apoi cu firul narativ. Și da știu alții nu vor fi deranjați de asta. Pe mine m-a scos din poveste și nu de puține ori am pus cartea deoparte. 

Aș fi vrut să-mi placă mai mult, aș fi vrut să fiu mai aproape de El și de prietenii ei, aș fi vrut să mă las pierdută în pagini și să fiu mai cu sufletul în toate încercările. Să simt că sunt la școală și că pot vedea totul clar. Să o citesc mult mai repede și să pot să zic că mi s-a părut superbă sau că abia aștept să citesc continuarea. Căci da, aș vrea să o citesc, dar în niciun caz nu e urgent. Nu regret că am citit-o și n-am avut așteptări înainte să mă apuc de ea. Dar aș minți dacă aș spune că nu-s un pic dezamăgită și mâhnită gândindu-mă la ce-ar fi putut să fie. 

Totuși dacă ai citit-o chiar aș vrea să știu cum ți s-a părut, iar dacă o citești, chiar sper ca ție să-ți placă mult.

luni, 8 aprilie 2024

RECENZIE - Asasina de zei de Hannah Kaner

 

Descriere:

Familia lui Kissen a fost ucisă de fanaticii unui zeu al focului. Acum, Kissen este deicid, adică o persoană care își câștigă existența ucigând zei. Asta până când întâlnește unul pe care nu‑l poate omorî: Skedi, un zeu al minciunilor albe, a cărui viață este legată misterios de cea a unui tânăr nobil, amândoi fiind urmăriți de ucigași necunoscuți.

Împreună cu un cavaler, ei trebuie să ajungă la ruinele orașului Blenraden, acolo unde sălășluiesc ultimii zei sălbatici, pentru a le cere acestora o favoare. Hăituiți de demoni printr‑un ținut în care războiul civil este în plină expansiune, cu toții înțeleg că ceva e putred în miezul lumii lor și că doar ei o mai pot salva.

RECENZIE:

Prima dată am auzit de cartea asta pentru că mulți iubeau coperta. Și da și mie îmi place. Apoi am citit descrierea și nu suna rău. Și spun asta pentru că multe cărți arată foarte bine, dar nu mă atrag sau după ce le citesc, din păcate, mie doar coperta îmi place. Dar aici nu a fost cazul, căci am citit-o și a fost fix cum m-așteptam. 

Lumea creată de autoare mi s-a părut foarte vie și plină de nuanțe, și ca un cititor ce-și imaginează tot și se folosește de descrieri ca să călătorească, pot să spun că am avut o aventură pe cinste, dar în același timp nu cred că aș supraviețui. Poate doar cu niște aliați foarte puternici. 

Venind vorba de aliați, hai să vorbim despre personaje. Care în ciuda circumstanțelor și diferențelor dintre ei, au demonstrat că pot fi de încredere și au încredere unul în celălalt. Și chiar dă roade. Bine, aproape tot timpul… 

Mi s-au părut și foarte bine scrise și chiar am fost plăcut surprinsă să văd că sunt atât complexe, cât și realiste. Dar și că toți, fie că-s personaje principale sau nu, sunt diverși și unici în felul lor; de la orientări sexuale, relații, credințe, culturi, gen, abilități sau dizabilități, cunoștințe, moduri de comunicare și așa mai departe. 

Și toate astea au fost și bine scrise și s-au integrat perfect în poveste și nu mi s-a părut că au fost băgate doar ca autoarea să bifeze gratuit la categoria representation. Ce mi s-a părut un pic degeaba a fost partea de romance… dar poate că alții au fost încântați. Nu mi-a displăcut, dar parcă putea există povestea și fără ea. 

După ce-am terminat-o am văzut că are păreri împărțite și că unora li s-a părut că s-a mișcat greu sau că în anumite părți nu s-a întâmplat nimic, însă mie nu mi s-a părut. Da, nu are tot timpul un ritm alert, sunt capitole când doar călătoresc sau se pregătesc ori strâng informații sau îi cunoaștem mai bine. Însă eu cred că și bucățile astea au rolul lor și adaugă totuși un pic de suspans sau oferă informații despre lume, despre zei, despre relațiile lor cu oamenii de-a lungul timpului și, îți arată că nu totul e doar despre interesele prietenilor sau dușmanilor noștri. Ci uneori sunt chiar mai mari și ei doar se află în mijlocul tuturor. Sau sunt o piesă dintr-un puzzle, piesă ce va salva sau va distruge tot.

Recomand "Asasina de zei" și cred că indiferent ce motive ai avea să o citești, vei găsi cel puțin ceva care să-ți placă și, în același timp, nu cred că trebuie să citești doar fantasy ca să te bucuri de ea. Stilul autoarei, personajele și firul narativ crează o carte ce cred c-ar fi pentru mai multe categorii de cititori și fiecare s-ar putea pierde în paginile ei. Plus că față de alte fantasy-uri nu este nici foarte mare ca număr de pagini și dacă te prinde rău de tot, mai ai doar un volum după de citit. 

Eu abia aștept să văd ce urmează și sper ca următorul să fie și mai bun ca acesta.

duminică, 7 aprilie 2024

RECENZIE - Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera

 
Descriere:

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

RECENZIE:

Cartea asta m-a făcut să plâng, deși știam cum se termină. Și da, posibil să fi fost un amestec de cartea asta a rezonat puternic cu mine, m-am atașat foarte tare de personaje, dar a și fost povestea potrivită la momentul potrivit. Și știu și că nu va fi la fel pentru tine sau pentru toți. 

D-asta și zic să o încerci și să descoperi singur în ce tabără te afli: a celor care s-au bucurat de ea, le-au plăcut mult clipele alături de Rufus și Mateo, s-au pus în locul lor, și au și uitat că citesc, sau al celor care au zis că n-are sens să o citești dacă știi cum se termină, ori n-au fost impresionați, nu înțeleg de ce are note așa de mari și n-ar recomanda-o.

"Amândoi mor la sfârșit" e o carte scrisă cu mare accent pe personaje, fie că vorbim de cele principale, prietenii lor, Crainicii Morții, sau de cele pe care le întâlnim poate doar o dată. Și recunosc că mie mi-au plăcut mult toți, i-am înțeles și chiar am stat și m-am gândit ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul lor, dacă am avea și noi așa ceva în lumea noastră. 

Normal c-aș fi vrut să aflu mai multe despre cum funcționează, cine sau ce decide, dacă cineva chiar a reușit să scape această soartă sau dacă a încercat. Însă țînând cont că nu-i aspectul principal al poveștii nu m-a deranjat că mai mult s-a păstrat misterul și că autorul ne-a lăsat, pe mine și pe personaje, să ne imaginăm și să presupunem noi. Dar dacă pentru tine asta ar fi important, atunci poate e bine să ții cont când decizi dacă o citești sau nu. 

Deși și fără asta s-au întâmplat destule lucruri și nu de puține ori mi s-a întâmplat să și uit că toate au loc într-un timp așa de scurt. Nimic nu pare grăbit, relațiile sau emoțiile nu mi s-au părut superficiale, chiar m-am cufundat, efectiv, în pagini și am mai ieșit după câteva ore... când a trebuit să las cartea din mână ca să nu-mi vărs lacrimile pe ea. Și nu, nu zic că tu o să plângi. Așa am reacționat eu în acel punct, în acel moment. Și nu spun asta ca metodă de convingere, ci pentru că mai mereu menționez dacă mă emoționează ceva sau nu. Iar ultimele cărți pe care le-am citit n-au făcut asta pentru mine, așa că e bine să zic și când se întâmplă.

Mi-a plăcut foarte tare modul în care-i scrisă, majoritatea capitolelor sunt scurte sau foarte scurte, și fiecare a mai adăugat o piesă la acest întreg. Mie mi s-a părut o poveste completă și complexă, chit că miezul e destul de simplu și poate fi rezumat într-un titlu, am trăit cu personajele și n-aș avea nimic de reproșat. În afară de un moment de la final. Aș fi vrut ca aia să fi evoluat un pic altfel, dar asta-i doar părerea mea. 

Recomand cartea asta pentru că e plăcută, se citește foarte repede, e pe atât de plină de viață și de bucurie, frumusețe, râs, cât și de moarte, pierdere, regrete, speranță, teamă și multe altele. Nu trebuie să fi de vârsta personajelor ca să-ți placă și nu trebuie să citești cărți pentru adolescenți ca să te bucuri de ea. Cred că oricine poate rămâne cu ceva din ea, chiar și dacă la final crezi că a fost doar o carte ce ți-a luat mintea de la problemele tale sau nici nu ți-a plăcut. Dar cred și că trebuie să fi într-o anumită stare ca să o citești, căci, până la urmă lucrurile despre care vorbește, chiar prin abordarea asta un pic fantastică, nu-s ușoare și e posibil să te afecteze mai mult decât crezi. Sau nu. 

Pentru mine a fost o supriză plăcută, mi-a plăcut mai mult decât m-așteptam, nu credeam că voi simți așa de multe și că va fi o carte la care mă voi gândi mult timp de acum încolo. Iar Rufus și Mateo vor fi cu siguranță două personaje pe care le voi păstra acolo în sufletul meu.