RECENZIE - Clubul de carte secret al domnilor de Lyssa Kay Adams

 

Descriere:

Bine ai venit la clubul de carte secret al domnilor!

Prima regulă a clubului de carte: nu vorbești niciodată despre clubul de carte!

Căsătoria lui Gavin Scott, unul dintre cei mai buni jucători de baseball ai echipei Nashville Legends, se confruntă cu probleme majore. De curând, bărbatul a descoperit un secret umilitor: nu a reușit niciodată să își satisfacă soția în pat. Când Gavin își pierde calmul la aflarea cumplitei vești și pleacă de acasă, aceasta este ultima picătură care umple paharul unei relații și așa tensionate. Thea cere divorțul, iar soțul ei își dă seama că și-a lăsat mândria și frica să-l învingă.

Tulburat și totodată disperat să recâștige dragostea femeii pe care o iubește din toată inima, Gavin găsește ajutor unde nici nu se gândea: printre membrii unui club de carte secret format din cei mai forțoși bărbați din Nashville. Cu ajutorul sfaturilor împrumutate dintr-un roman de dragoste siropos, băieții îl antrenează pe Gavin să-și salveze căsnicia. Totuși, va fi nevoie de mult mai mult decât de cuvinte dulci și gesturi cavalerești pentru ca acest nefericit Romeo să recâștige încrederea soției sale.

RECENZIE:

Cine ar fi crezut că o carte aleasă într-o doară și începută de dimineață avea să fie una pe care aveam s-o citesc pe nerăsuflate toată ziua și care mi-a plăcut îngrozitor de mult? Eu în niciun caz! Și zic asta fiindcă rar citesc romance și și mai rar e ceva care să îmi placă cu adevărat și să mă facă să simt ceva. Dar asta a reușit să mă facă să m-abțin cu greu din a râde în hohote în timp ce citeam în pauza de masă, dar și să mă bucur sau să mă întristez, fiind alături aproape tot timpul de Thea și de Gavin. Și spun aproape, căci a durat puțin să ne cunoaștem și să mă înțeleg cu stilul autoarei și să-i înțeleg și pe ei.

"Clubul de carte secret al domnilor" e o poveste care cred că-i potrivită atunci când vrei să te relaxezi și să uiți de toate, dar ai și poftă de multe emoții, un pic de tensiune și suspans, dar și multe momente sexy sau pline de iubire, prietenie, vulnerabilitate, și relații complicate, dar realiste. Dar și dacă vrei să râzi mult. Căci sunt destule situații amuzante sau care te fac cu greu să te abții și poate pentru cei implicați nu e de râs, dar e pentru cititori. 

Am fost plăcut surprinsă de cât de umani și calzi și încăpățânați sunt bărbații din Club (niciun pic de toxic masculinity) și cum încearcă să-l ajute pe Gavin, deși are atâta de lucru cu relația, cu Thea, dar și mai ales cu el însuși. La fel cum are și ea. Iar capitolele din cartea pe care o citesc doar au întregit acest puzzle și am iubit și reacțiile lor și ale tuturor la ele. 

Eu ți-o recomand și sunt încântată că a meritat riscul. Chiar mi-ar fi părut rău să nu ne potrivim și să-mi lase un gust amar. Însă universul și cartea au zis să-mi servească una bună azi. 

RECENZIE - Dragoste la prima avere de Meghan Quinn

 Descriere:

Cum v-ați întâlnit?” Întrebarea de bază de care are parte orice cuplu. Iar răspunsul este de obicei o poveste siropoasă despre cum ați ajuns voi doi în cătarea arcului lui Cupidon.

Întâlnirea mea romantică (mă rog, nu chiar așa de romantică) este puțin diferită. Mă plimbam printr-un cartier exclusivist din Beverly Hills în căutarea cuiva care să mă ia de nevastă, nu de alta, dar ca s-o fac geloasă pe dușmanca mea, care tocmai mă concediase. El a apărut de după colț, un căpcăun superb care bălmăjea ceva despre o afacere pe care nu reușea să o încheie, așa că era disperat să găsească o soluție.

Și atunci am dat nas în nas. Nicio scânteie. Niciun indiciu că între noi ar putea înflori iubirea.

Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă îndopam cu cartofi prăjiți și guacamole, ascultându-l pe bărbatul acesta superb povestindu-mi despre problemele lui, care într-un final l-au determinat să îmi ceară ajutorul. Mai exact, m-a rugat să joc pentru el rolul lui Vivian Ward, știi tu, personajul din Pretty Woman, minus partea flușturatică.

Adică să locuim împreună într-o vilă, să ieșim la întâlniri romantice duble și să ne prefacem că suntem nu numai îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt, ci și logodiți. Îți imaginezi? Nebunia supremă!

Dar oamenii fac lucruri nebunești atunci când sunt disperați, iar eu chiar eram pe culmile disperării. În concluzie, am fost de acord.

Singura mea greșeală? Singura mea mare… URIAȘĂ… greșeală? M-am îndrăgostit de extraordinarul domn Huxley Cane!

RECENZIE:

Citind "Dragoste la prima avere" a fost un risc pentru mine. Rar găsesc cărți romance ce-mi plac și acum când am mai puțin timp de citit decât de obicei încerc să fiu mai selectivă cu ce citesc. Însă dacă nu caut și nu citesc, nici alte favorite nu voi găsi. Așa că, în loc să citesc un thriller sau fantasy ca de obicei, am citit asta și n-a fost așa rea cum îmi spunea vocea din capul meu. Dar nici pe spate nu m-a dat și sincer sunt cel puțin trei lucruri care m-au deranjat și pe care le pot numi dintr-un foc.

Nu știu alții ce părere au despre povestea asta sau ce-ai simțit când au citit-o, însă eu n-am prea simțit. Chit că se întâmplă destule în carte și personajele trec printr-o mulțime de situații și momente, au discuții aprinse și-au fost și destule clipe care ar fi trebuit să mă facă să roșesc (căci autoarea chiar reușește să scrie niște scene credibile de amor), eu m-am simțit departe de Huxley și Lottie. Fie că erau nervoși, fericiți, frustrați, atât de aproape de a lăsa totul baltă și a lua-o la sanatoasa sau încercând cu greu să reziste tentației și atracției dintre ei. 

Și normal că aș fi vrut ca lucrurile să stea diferit, m-aș fi bucurat să plâng cu ei și să râd, să-i înțeleg mai bine, chiar să mă emoționez și să nu am mereu senzația că citesc o carte, când eu aș fi vrut să mă pierd în poveste. Nu să știu că citesc cuvinte de pe o pagină și atât. Da, cititul e subiectiv și știu că ce zic poate pentru tine n-o să aibă sens sau vei spune că pentru tine a fost perfect. Ceea ce-i bine. Nu toți avem aceleași gusturi și experiențe și nu toți simțim poveștile și ne apropiem de personaje în același fel.  

Vorbind de personaje mie nu mi s-au părut cine știe ce. I-am mai întâlnit și-n alte cărți, nu mi s-au părut bine scriși și vii, ci doar o mână de clișee și trăsături pe care autoarea a tot vrut să le scoată în evidență. Nu, nu sunt nașpa și nici scriitura nu e. Doar eu aș fi vrut mult mai mult. Atât de la ei cât și de la firul narativ. Care desigur că a avut acel conflict din ultimul sfert, căci de ce ne-am lipsi de el?!, destule momente teoretic amuzante sau pasionale, tensiune, un pic de dramă, destule clișee ce o să te bucure sau o să te enerveze, după caz... Și o relație ce ar fi trebuit să pară realistă.

Cum ziceam rar îmi plac cărțile romance, așa că unpopular opinion probabil, dar mie nu mi s-a părut că ăștia doi chiar simțeau ceva unul pentru altul. Chit că era pe pagină, chit că o spuneau sau nu cu voce tare, indiferent de scenele de sex. Ce-am văzut eu a fost atracție fizică și pe ici pe colo un pic de altceva. Plus că totul se întâmplă așa de repede încât... chiar vrei să cred că doi străini se pot îndrăgosti așa de tare și să nu aibă dubii? Adică naibii, fix conflictul din ultimul sfert a arătat adevărul... chit că apoi au dres-o repede, că doar se termina cartea. 

Pentru mine "Dragoste la prima avere" a fost doar ok. Da a fost o lectură ușoară, deloc rapidă, sinceră să fiu, parcă prea lungă pentru un romance (dar mai nou toate poveștile de dragoste au cel puțin 400-500 de pagini, deci ce știu eu?) și o carte ce pe moment m-a ajutat să mă relaxez, să urmăresc cum Huxley și Lottie încearcă să o scoată la capăt și... poate, să și facă față tuturor afacerilor și problemelor pe care le au, dar și acelora în care se bagă singuri, fără să clipească.

Știu că altora o să le placă mai mult decât mie și, lor Lottie și Huxley n-o să le pară așa imaturi pentru vârsta lor și că vor crede în relația lor. Da, am zis imaturi, pentru că deși teoretic au 28 și respectiv 35 de ani, după mine nu s-au purtat așa mare parte din timp. Și da, mă poți contrazice, asta e doar părerea mea. Nu de puține ori vedeam cum se poartă și ziceam "ah, nu e așa rău." până îmi aminteam câți ani au. Și da, și-n viața reală unii oameni se pot purta așa la orice vârstă... însă asta nu înseamnă că nu mi se pare ridicol. 

Recomand cartea? Sigur. Mai ales dacă citești mai mult romance ca mine și știi ce fel de povești îți plac sau dacă descrierea cărții ăsteia e pe gustul tău. Și nu, nu trebuie să citești povești de dragoste neapărat ca să o iei. Poți pur și simplu să vrei o carte care să re relaxeze, să te facă să râzi, cu destulă tensiune și suspans, dar și clipe ce pe tine poate te vor emoționa sau scene și mesaje spicy pe care n-ai vrea să le citești sau să le asculți cu cineva prin preajmă. Sau în public.

 

RECENZIE - Rivali în croazieră de Angie Hockman

 

Descriere:

Jonglând în permanență cu obositoarele cursuri de la masterat și solicitanta sa slujbă la o agenție de turism, Henley Evans abia are timp pentru ea, darămite pentru familie, prieteni sau întâlniri. Însă când ajunge pe lista scurtă pentru promovarea la care visează, pare că toate sacrificiile pe care le-a făcut au meritat.

Dar există o problemă! Graeme Crawford-Collins, colegul care se ocupă de rețelele de socializare, candidează pentru același post. Deși nu s-au întâlnit niciodată în persoană, bătăliile lor prin e-mailuri și mesaje telefonice sunt la ordinea zilei.

Când șeful le încredințează sarcina de a elabora câte o propunere pentru a crește numărul de rezervări în Galápagos, miza e uriașă: autorul celui mai bun proiect va câștiga promovarea. Există însă un șiretlic: cei doi rivali trebuie să plece într-o croazieră în insulele Galápagos… împreună. Când în sfârșit se întâlnesc pe navă, Henley este șocată să descopere că adevăratul Graeme nu este deloc așa cum și l-a imaginat ea. Pe măsură ce explorează insulele în tandem, tânăra descoperă curând că limita dintre ură și iubire e mai subțire decât o carte poștală.

Țintind în continuare să avanseze în carieră, în timp ce e tot mai atrasă de rivalul ei, Henley începe să-și pună la îndoială alegerile pe care le-a făcut în viață. Pentru că ce rost are să lucrezi tot timpul dacă nu trăiești niciodată?

RECENZIE:

Sincer cartea asta mi-a întrecut așteptările, căci mi-a plăcut foarte mult, m-a prins repede și pentru câteva ore am fost pierdută cu personajele într-o călătorie exotică, plină de peisaje, momente de tot felul, emoții, animale, și o poveste de iubire ce m-a făcut să simt mai mult decât aș fi vrut. Și zic că mi-a întrecut așteptările, fiindcă sinceră să fiu, nu credeam că o să fie mai mult decât un alt romance plin de clișee și dramă, personaje pe care le-am mai întâlnit și-n alte cărți și pentru sute de pagini iar n-o să simt nimic și n-o să-mi pese. Dar mă bucur că autoarea și cartea mi-au arătat că mă înșelam.

Mie "Rivali în croazieră" mi-a amintit de romanele Christinei Lauren, Tessei Bailey,  ale lui Ali Hazelwood, Trish Doller, și ale lui Emily Henry, însă cred că poți să o citeșți și dacă n-ai citit de la ele sau eșți în căutare de romane cam în același stil. 

Spuneam că pentru mine cartea a fost ca o vacanță, căci am lăsat realitatea și grijile în urmă și m-am relaxat, dar să știi că pentru Henley și Graeme nu e doar timp liber și distracție. Pentru că merg ei în Galapagos, dar sunt acolo pentru a vedea cine câștigă postul și nu e tocmai ușor să ai în minte asta; nu când toți și toate fie te fac să vrei să te distrezi, să iei o pauză, să-ți înfrunți temerile, poate să te îndrăgosteșți. Nu când competiția e așa de aproape și, cu timpul, nu mai știi ce simți și cum ar trebui să acționezi sau ce contează cu adevărat.

Pentru mine "Rivali în croazieră" a fost o carte ce m-a binedispus, m-a făcut să râd, mi-a dat impresia că-s plecată cu niște prieteni sau colegi cu care mă înțeleg, deoarece Henley, Graeme și ceilalți mi s-au părut bine scriși, realiști, complecși și mai mult decât niște cuvinte pe-o pagină, m-a făcut să simt multe. A fost o poveste de dragoste frumoasă și plăcută, dar și mai mult de atât. Căci pe lângă relația celor doi, în carte sunt expuse și discutate și teme ca familia, prietenia, legăturile sănătoase și toxice, fie că-i vorba de cele personale sau profesionale, ambiția, înfruntarea temerilor, natura și animalele din Galapagos, turismul și multe altele.

Nu încape îndoială că recomand "Rivali în croazieră"și nu cred că-i nevoie să citești romance în general ca să-ți placă, fiindcă pentru mine a fost o poveste de dragoste, dar și mai mult de atât. Nu doar. Cred că dacă-ți plac cărțile ce te fac să simți, care te fac cel puțin să zâmbești, care-ți dau impresia că ești departe, deși nu te miști de pe canapea, atunci o să-ti placă și asta. Iar personajele, acțiunea, suspansul și chiar întorsăturile de situație doar îmbunătățesc această carte. Aș putea vorbi ore întregi despre ea, dar n-o s-o fac. Căci tu poți folosi acel timp ca să o citești, iar eu o să mă apuc de altă carte. 

RECENZIE - La cutite de Zoje Stage

 Descriere:

Grace nu este tocmai încântată când mama ei, Jackie, rămasă de curând văduvă, o roagă să o lase să se mute cu ea. Nu au avut niciodată o relație grozavă, iar lui Grace îi place să aibă spațiul ei și doar al ei, mai ales acum, că este blocată în casă în timpul unei pandemii. La o adică însă, are nevoie de ajutor cu ipoteca, după ce și-a pierdut locul de muncă. Poate că mutarea va fi o șansă pentru cele două, mama și fiică, să lege o legătură sufletească – sau, cel puțin, să își dea o mână de ajutor una alteia.

Dar să trăiești cu mama implică anumite provocări. Intențiile bune devin rele la scurt timp după ce Jackie se mută. Vechile răni încep să supureze, în vreme ce altele noi se deschid. Grace are coșmaruri legate de sora ei geamănă cu dizabilități, care a murit când erau copii. La rândul său, Jackie descoperă că Grace escrochează oamenii online, un „hobby” pe care mama îl consideră de neiertat.

Când Jackie își acuză fiica de ceva cumplit, Grace o vede ca pe un act de răzbunare și ajunge să sufere de un soi de nebunie combinată cu insomnia. Pe măsură ce zidurile se strâng, fantomele trecutului lui Grace se ciocnesc de o amenințare nouă, dar familiară: propria mamă.

RECENZIE:

Cum n-am citit "Dinți de lapte", dar eram curioasă să citesc ceva de la autoare și apoi a apărut asta, am zis de ce nu. Plus că m-a intrigat un pic, iar coperta, deși simplă, chiar m-a atras și mi-a rămas în minte. 

Și sinceră să fiu, nu mi-a plăcut. Și cumva îmi pare rău. De ce nu mi-a plăcut? Păi... Mi-a luat aproape trei zile să o citesc, ceea ce pentru mine e mult. Și nu pentru că n-am avut timp, ci fiindcă nu mă făcea curioasă și deși are capitole scurte, mai că nu mă trăgea nimic să o continui. (iar faptul că e thriller/horror e și mai grav, zic eu) Apoi, deși stilul autoarei e oarecum atmosferic și reușește să creeze momente tensionate sau grețoase ori să te facă să te gândești de două ori să citești mai departe, faptul că nu mi-a trezit pic de emoție, de orice fel, a făcut asta să-și piardă până la urmă efectul. 

Also, niciunul din personaje nu mi s-a părut complet și complex, toate mi-au dat impresia de carton și chit c-am terminat cartea nu simt că i-am cunoscut prea bine, ci poate doar am prins așa priviri fugare și bucăți din fiecare. 

Stage se joacă și cu tehnica de "unreliable narrator" și pot să zic că e un aspect ce mi-a plăcut. Faptul că nu știi ce e real, cine minte, dacă o scenă are consecințe adevărate sau nu, chiar are efect și te ține în priză. Totuși când am ajuns la final mi s-a părut dezamăgitor? Adică a fost tot acel suspans și tensiune și momente tot mai dubioase și atât Grace cât și Jackie păreau că-și ies din minți, iar apoi când s-a întâmplat deznodământul... parcă s-a dezumflat tot. În loc să aibă o traiectorie ascendentă. 

Și mai e și faptul că în carte pandemia e menționată și e parte din poveste, așa că dacă nu vreți să citiți despre așa ceva, atunci v-aș zice să nu o citiți. Fiecare cum decide. Pe mine nu m-a afectat și nu mi-a influențat în vreun fel lectura și cred că n-a fost atât de neplăcut cât să mă deranjeze în vreun fel. În același timp unele scene sunt destul de grafice, așa că, în funcție de comfortul și toleranța fiecăruia, posibil să vă scârbească sau să vă sperie mai tare sau deloc.

Recomand "La cuțite"? Da! Chit că mie mi s-a părut doar ok, sunt sigură că vor fi oameni cărora le va plăcea și cred că-i genul de carte pe care trebuie s-o trăiești pe propria piele, ca să știi ce crezi. Și poate că vei avea o experiență mai bună ca a mea.

2/5

RECENZIE - Dispariția lui Molly Clarke de Wendy Walker

                          Descriere:    

       S-a spus că a ales să plece din viețile celor dragi. Indicii sunt destule. Mașina abandonată la kilometri de casă. Biletul găsit la un motel din apropiere. Familia distrusă. Astfel de povești se întâmplă tot timpul. Femei care se fac nevăzute, disperate să o ia de la capăt. Dar ce s-a întâmplat în realitate cu Molly Clarke?

Noaptea în care a dispărut a început cu o furtună, apoi femeia a rămas fără benzină, iar un bărbat s-a oferit să o ia în camioneta lui și să o ducă undeva, la adăpost. Numai că, după ce se închid portierele, Molly începe să bănuiască faptul că a făcut o greșeală cumplită.

O nouă pistă o aduce pe Nicole, fiica lui Molly, în orășelul amărât în care mama ei a fost văzută pentru ultima oară. Localnicii sunt înduioșați de poveste și dornici să o ajute. Proprietarul motelului. Barmanul. Chiar și poliția. Asta până când secretele încep să iasă la iveală, iar Nicole se apropie de adevărul privind evenimentele din noaptea cu pricina și își dă seama de pericolul care o paște.

RECENZIE:

Ai citit vreodată o bună parte dintr-o carte și-ai crezut că va fi doar ok? Da și eu și de multe ori. Și-am crezut că și cu asta va fi la fel. Cam până pe la jumătate așa a și fost, căci personajele păreau doar ok, nimic ieșit din comun, firul narativ îl mai văzusem de atâtea ori, iar scriitura nu mă dădea pe spate. 

Însă apoi a început să devină interesant și atât personajele cât și plot-ul au ieșit încet din acel sentiment de "ah, am mai citit asta deja". Și până să-mi dau seama că se termină cartea, "Dispariția lui Molly Clarke" m-a făcut să-mi schimb părerea și aș putea spune că da, nu e o idee originală, dar felul în care gândesc și acționează Molly și Nicole în a doua jumătate a cărții, toate dezvăluirile ce vin și devin mai nebuneșți cu fiecare capitol... iar apoi finalul - o face, cu siguranță, o lectură al naibii de bună în ochii mei. 

Sigur că aș fi vrut să fie așa de la început și poate că dacă n-aș fi continuat-o, pierdeam restul și aș fi rămas cu impresia de roman mediocru, însă nu pot schimba lucrurile. Deși mă gândesc că autoarea poate a făcut asta intenționat; poate că trebuia să-ți faci o impresie greșită legat de personaje, mai ales legat de Molly, iar apoi să te lase să ți-o schimbi în timp ce se desfășura povestea. Or poate personajele în sine au o impresie greșită și pe parcurs își dau seama că pot mai mult, că au alte dorințe și idei, și că poate mare parte din ce simțeau sau ce-i făcea să se poarte într-un fel, nici măcar nu era al lor, ci venea din exterior. 

"Dispariția lui Molly Clarke" e un thriller mai întunecat decât m-așteptam și cu siguranță nu e pentru toată lumea, însă mie mi-a plăcut foarte mult și m-a bucurat faptul că nu s-a dat înapoi de la a arăta de ce-s capabili oamenii ca să obțină ce vor, dar și cum își pot săpa singuri groapa, iar apoi se chinuie să iasă din ea ori mai trag și pe alții după ei. 

Mi s-a părut bine punctat și faptul că poți răni pe cineva cu vorbele, poate și mai mult decât cu fapta, și cum o vorba zisă de tine la nervi sau doar pentru că poți, poate împinge pe cineva să ia o decizie prostească ori să facă ceva la care nu te-ai fi așteptat. Iar la asta se adaugă și problemele în familie, relațiile complicate în general și de orice fel, manipularea, minciuna, și soluționarea unor situații de rahat cu ajutorul creierului.

Ai zice că ultima e ridicolă, însă am citit atâtea cărți, nu doar thrillers, în care personajele doar lasă plotul să li se întâmple sau deși sunt descriși ca isteți, iau cele mai tâmpite decizii or așteaptă să fie ajutați din milă, favoruri sau alte motive. Și a fost bine că aici a fost diferit; sau măcar în a doua jumătate a cărții.Și mi-a plăcut și că planurile lor au fost realiste și n-au funcționat doar pentru că trebuia să meargă povestea mai departe sau pentru că e ficțiune. 

Un alt lucru care mi-a plăcut la "Dispariția lui Molly Clarke" a fost felul în care e structurată. Fără să dau spoilers, urmăreșți povestea din două perspective și fiecare perspectivă începe dintr-un punct - una din ele e în prezent, iar cealaltă este de acum câteva săptămâni. Faptul că totul e liniar și nu chiar, modul în care alternează și cum autoarea oferă informații într-una și altele în cealaltă și singurul care știe totul ești tu care citești, fac din "Dispariția lui Molly Clarke" o carte ce se citește repede și te ține cu ochii lipiți de ea. 

Pentru că o să vrei să vezi cum a dispărut Molly, ce s-a întâmplat cu ea, ce-are Nicole să facă, ce ascunde fiecare, de ce-s oamenii ăia așa prietenoși sau chiar sunt? Și dacă îți plac puzzle-urile sau ai obiceiul să încerci să ghiceșți, așa cum fac eu, să faci conexiuni or să dezlegi misterul înainte să-ți fie explicat, atunci asta e pentru tine. Însă e și pentru cei care vor o lectură captivantă, vor un thriller un pic altfel or o carte în care nimeni nu e bun cu adevărat, nu există un singur vinovat (?) și cu un ton puțin mai dark; n-aș zice că e horror, dar unele momente n-au fost blânde deloc.

4/5

RECENZIE - O nuntă (un pic) mortală de Jesse Q. Sutanto

 Descriere:

Ce se întâmplă când amesteci (cu totul și cu totul accidental) o crimă cu două mii de invitați la o nuntă și apoi arunci un ipotetic blestem asupra a trei generații ale unei familii de imigranți chino-indonezieni? Obții patru mătușici asiatice băgăcioase care sar în ajutor!

Când Meddelin Chan sfârșește prin a-și ucide din greșeală partenerul de la întâlnirea pe nevăzute, băgăcioasa ei mamă le cheamă în ajutor pe și mai băgăcioasele mătuși ale tinerei pentru a scăpa de cadavru. Din nefericire, sarcina de a face nevăzut trupul se dovedește a fi mult mai dificilă decât își imaginau – în special când cadavrul este ascuns, deloc inspirat, într-un frigider pentru prăjituri de la nunta de miliardari pe care Meddy, mama ei și mătușicile o organizează pe o insulă din largul coastei californiene. Este cel mai grandios eveniment pe care a pus mâna firma protagonistelor, și nimic, nici măcar un leș dezgustător, nu va sta în calea elaboratelor flori din cremă de unt de pe tortul nupţial.

Lucrurile devin din neplăcute un adevărat coșmar când marea iubire din liceu a lui Meddy – și, totodată, băiatul căruia i-a frânt inima – apare pe neașteptate în mijlocul haosului de la nuntă. Este oare posibil ca tânăra să scape de acuzaţiile de crimă, să își recucerească fostul iubit și să organizeze o nuntă de poveste, toate într-un singur weekend?

RECENZIE:

Descrierea promitea ceva amuzant, mult umor negru și un strop generos de suspans, așa că am făcut o excepție. Și nu regret.

"O nuntă (un pic) mortală" eu zic că-i o carte pentru aproape toată lumea. Mai ales dacă ești fan al comediilor romantice ori doar al poveștilor de dragoste cu un pic mai multă acțiune, ca să mai ia din dulceață. Da, poate multe momente par trase de păr sau lucrurile se rezolvă prea simplu, ori reacțiile personajelor sunt nerealiste, dar cred că astea sunt mai mult calități și crează o lectură savuroasă și care te va face măcar să zâmbești.

Nu vă spun cum și dacă Meddie și familia ei reușesc să supraviețuiască și s-o scoată cu toate la capăt, dar o să vă zic că dau dovadă de multă ingeniozitate, ambiție și arată cât de mult înseamnă familia pentru ei; chit că se contrazic sau ai avea impresia că ar face orice altceva decât să fie împreună tot timpul. 

Pe lângă scriitura simplistă, colorată și spumoasă și situațiile (un pic) ridicole, Jesse Q. Sutanto ne oferă niște personaje care se simt ca o gură de aer proaspăt și dintre ele cred că Meddie mi-a plăcut cel mai mult; și nu pentru că e personajul principal. Ci pentru că, deși e prinsă într-un scenariu oarecum ridicol, faptele și gândurile ei nu sunt lipsite de logică și cum necum reușește să-și mențină calmul și să rezolve problemele și tensiunile; fie că țin de munca ei, de familie sau au legătură cu viața ei amoroasă. 

"O nuntă (un pic) mortală" e un amestec de romance, mister, satiră și destule informații legat de cultura chino-indoneziană, atât legat de nuntă și obiceiuri, dar și despre viața de zi cu zi. Iar toate astea sunt combinate perfect cu dinamica familiei lui Meddie, felul unic al fiecărei mătuși și faptul că mare parte din acțiune are loc pe o insulă, cadrul perfect pentru un 'closed circle mystery'.

Dacă orice am menționat te-a făcut curios sau vrei doar să râzi puțin și să vezi cum se termină totul, atunci îți recomand cartea. N-a fost genul meu, dar mă bucur că am citit-o. Chiar sper s-avem și următoarele volume cât de curând!

4/5

RECENZIE - Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo de Taylor Jenkins Reid

 Descriere:

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați.

Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum?

Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera.

Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

RECENZIE:

Am citit în sfârșit cartea asta și în ciuda popularității ei, n-am avut așteptări. (Și tot d-asta am amânat atât să o citesc; căci așa funcționează mintea mea.) 

"Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo" a fost o carte bună și chiar mi-a plăcut. Personajele sunt realist creionate, povestea curge și o poți devora în câteva ore. N-a avut dramă fără sens, iar Evelyn a fost extrem de sinceră; fiind în același timp actrița și omul pe care ți-l imaginai. 

Am fost încântată să descopăr că Evelyn e mai mult decât starleta cu atâția soți și că și pe aceia i-a avut cu un motiv, de cele mai multe ori bine întemeiat. În același timp mi-a plăcut (poate și mai tare) tot ce nu știm și aflăm pe parcurs; iar toate acele fragmente adaugă nuanțe și culori la tabloul deja complex și multidimensional al lui Evelyn. Sau care este Evelyn. 

Acum c-am terminat cartea pot spune că mă bucur că a fost fix ce m-așteptam, dar și exact opusul, iar această combinație a fost perfectă.

 Și totuși n-am ajuns să o cunosc complet pe Evelyn, deși e imposibil. Cred că o singură persoană, maxim două, de-a lungul vieții ei, au reușit. Însă nu regret, ci mă bucur. Ar fi fost prea ușor. 

Iar legat de motivul pentru care Monique ajunge să-i ia interviu pot să zic că am avut câteva idei, însă n-am ghicit. Totuș,i uitându-mă în urmă, a fost acolo tot timpul. But that’s just good writing. 

N-o să-i mai fac și eu reclamă, căci are destulă, dar dacă vrei să o citești, fă-o! Câștigi fie că o citești sau nu.

4/5

RECENZIE - Toate fetele dispărute de Megan Miranda

 Descriere:

Au trecut zece ani de când Nicolette Farrell a părăsit Cooley Ridge. Zece ani de când s-a despărțit de Tyler, bărbatul cu care credea că avea să se căsătorească. Zece ani de când cea mai bună prietenă a ei, Corinne, a dispărut, iar, de atunci, nimeni nu a mai aflat nimic despre aceasta.

Când e informată că tatăl ei este bolnav, Nic locuiește în Philadelphia, iar viața pe care o duce aici nici că ar putea fi mai diferită de cea din adolescență. Imediat după apelul telefonic, tânăra revine în Cooley Ridge pentru a avea grijă de părintele ei, dar, la câteva zile de la întoarcerea în orășelul natal, o altă fată dispare, iar pe Nic o încearcă un sentiment terifiant de déjà-vu.

În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu tânăra respectivă, Nic descoperă adevăruri șocante despre vecinii ei, despre propria familie, dar și despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat cu prietena ei, Corinne, în acea noapte bizară din urmă cu zece ani.

RECENZIE:

"Toate fetele dispărute" a fost genul de thriller care m-a făcut să vreau să ghicesc ce s-a întâmplat înainte să-mi fie servit totul pe tavă. Am aflat? Parțial. Mi-a părut rău când am descoperit adevărul? Chiar deloc.

De când citesc thrillers am auzit menționat numele lui Megan Miranda și nu citisem nimic de la ea încă. Apoi am pus mâna pe acesta, când am fost să-mi iau Ultimul oaspete și n-am găsit-o. Iar azi am citit-o în câteva ore, deși îmi propusesem doar să o încep și să văd cum mi se pare. Dar cam așa se întâmplă de fiecare dată... foarte rar citesc doar puțîn dintr-o carte. (dacă-mi place, desigur) 

Mi s-a părut interesant modul în care e scrisă "Toate fetele dispărute" și aș zice că a făcut ca totul să aibă un impact mai mare și la final să-ți dea impresia că aproape totul "comes full circle" și toate datoriile sunt plătite. Poate pentru unii o să pară că e un thriler ca toate celelalte și poate așa este, dar mie mi-a plăcut și chiar m-am distrat urmărind firul acțiunii și încercările personajelor de a descurca ițele, de a-și amintii lucruri și mai ales de a se uita în oglindă sau în sufletul/mintea lor - căci acolo se aflau multe răspunsuri, însă cineva trebuia și să fie pregătit să caute și să le scoată la lumină. 

Deși sunt multe personaje în poveste nu mi s-a părut greu să le rețin și am considerat că nimeni n-a fost de umplutură, și chiar dacă unele au fost mai mult stereotipuri, nu m-a deranjat prea tare. Mai ales că autoarea te ține în priză cu alte lucruri: cum ar fi paralela dintre cele două cazuri, problemele pe care le are Nic, toată drama și secretele celor din Cooley Ridge și din jurul ei, descrierile vibrante, întorsăturile de situație și indiciile ce par să ducă undeva.

"Toate fetele dispărute" nu-i o lectură scurtă ca număr de pagini, dar eu am devorat-o imediat și mă declar satisfăcută. Cu siguranță o să mai citesc de la autoare și sper ca următoarele să fie și mai bune. Sper să vă placă și vouă, iar dacă ați citit-o deja (sau alte romane ale ei) poate-mi ziceți cum vi s-a părut. : )

N-aș zice că trebuie să fii fan thriller sau să citești povești polițiste ca să-ți placă și nu e nici sângeroasă cât să te țină departe. Dacă ești fan secrete sau drame și mai ales când au loc în comunități restrânse, atunci cartea asta e pentru tine. Scriitura e simplistă, te prinde imediat, capitolele sunt scurte și până știi ce se întâmplă... deja ai citit un sfert din ea. Iar dacă n-ai mai citit thrillers până acum și vrei să încerci, asta cu siguranță e un bun început.  

4/5