miercuri, 17 mai 2017

Cine credea că durează atât să primeşti cărţi pe Pluto! Pardon, în Bucureşti.


Sal'tare! : )

Ia uitaţi cine-a bătut azi la uşa mea! Sau ce bunătăţi s-au gândit Simona şi Grupul Corint să-mi dea ca să scap de oboseala cauzată de facultate. Mai jos am pentru voi şi o povestioară, ahm... o scurtă aventură a acestui pachet. Şi poze cu frumuseţile dispărute, dar regăsite.

Rezumat: e nevoie de patru curieri, un destinatar, un expeditor, o mulţime de telefoane, e-mail-uri, varii depozite, răbdare şi un pachet.

Când aştepţi un pachet ar trebui să fie uşor, nu? Că doar aştepţi. Şi pachetul pleacă din Bucureşti spre Bucureşti, deci doar dintr-un sector în altul. Şi atât tu, cât şi expeditorul, vreţi ca pachetul ăla s-ajungă şi ştiţi că totul e-nregulă. Păi... nu. Căci aparent firmele de curierat au alte planuri. Or nu mă plac pe mine. Sau poate-au fost Lada şi Seth ce m-au pus la încercare.

A durat aproximativ două, trei?, săptămâni s-ajungă la mine. Căci prima dată a fost trimis la o adresă ce nu figura nicăieri şi nu fusese dată nici de expeditor şi nici de destinatar, undeva prin Argeş, apoi a durat ceva până depozitul de la firma de curierat a aflat unde e pachetul ăla (căci aparent nu mai ştiau la ce curier e, deşi le spusesem cu cine am vorbit, dar apoi individul zicea că n-a fost el), apoi până a ajuns iar la expeditor şi d-acolo să se facă toate cele să fie trimis iar. La adresa bună. Ironic ieri venise curierul, dar eu nu eram acasă şi mi-ar fi fost imposibil s-ajung. Aşa c-am stabilit să vină azi până-n ora 14:00. Se făcuse 11:00 şi niciun semn, deci l-am sunat. Mi-a zis că nu era pachetul lui şi că nu-l livrează el, el ieri doar a ajutat un coleg. Ok, zic, şi? Am primit numărul colegului şi după o discuţie în care i-am zis cine sunt şi ce vreau, şi-n care el mi-a zis: "da, da, o să vin până-n două, aşa cum vreţi. Cred. Da, încerc s-ajung". 

Până la urmă pachetul a ajuns şi ce-a fost în el vedeţi mai jos. Mă bucur de ce-am primit şi-i mulţumesc Simonei, în special, căci am căutat amândouă după pachetul ăsta şi numai noi ştim ce-a trebuit să facem ca să-l găsim (îi şi spuneam Simonei în una din zile că dacă nu vine eu mă fac bântuitoare de curieri, deşi n-am bântuit niciodată pe nimeni; încă!), dar şi Grupului Corint, Leda Edge şi Corint Junior.

Minunăţiile ce nu mai veneau:



Câte ceva din culise:





Şi o poză de final:


 O să revin şi cu recenzii cât de repede pot! Oricum, cu siguranţă mult mai repede decât pachetul, care din motive şi karma a făcut mai mult din Bucureşti în Bucureşti, decât dacă trebuia s-ajungă pe Pluto sau în Australia.


Până data viitoare s-aveţi lectură plăcută şi aştept să-mi ziceţi dacă vă întâlniţi cu una din aceste cărţi în călătoriile voastre! Şi dacă da, aştept o părere aici sau pe pagina de facebook a blogului. : )


Crina @Reading Addict 

marți, 2 mai 2017

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ - Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga


Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga
Traducere de Cristina Nemerovschi
Editura: Herg Benet
Data apariției: mai 2017
Format: 13×20 cm
Tip copertă: broșată
Colecție: Passport

Descriere:

Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.
Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu porecla FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.
_________________________________

„Aș vrea să-i pot spune că știu sigur că nu sunt deloc ca tatăl meu. Că inima îmi bate într-un ritm diferit, că sângele îmi pulsează cu o altă viteză, doar că nu sunt atât de sigură. Poate că sunt o persoană îngrozitoare. Poate că tristețea este doar ceva ce apare întotdeauna înainte de nebunie. Poate că el și cu mine avem în comun aceeași energie potențială.

Tot ceea ce știu este că nu voi aștepta pe aici ca să aflu dacă voi deveni un monstru ca tata.
Nu-i pot face asta maică-mii.

Nu pot face asta lumii.”

În curând cartea va putea fi comandată de aici ❤. Şi ca să nu ne plictisim cât aşteptăm... şi să devenim şi mai curioşi, o să citim un fragment (extrem de interesant, enorm şi delicios) din roman:

Marți, 12 martie
26 de zile rămase

Muzica, mai ales cea clasică, și mai ales Recviemul lui Mozart în Do minor, are energie cinetică. Dacă asculți suficient de atent, poți auzi arcușul viorii tremurând deasupra coardelor, gata să aprindă notele. Să le pună în mișcare. Și, odată ce notele sunt în aer, se lovesc unele de altele. Luminează. Explodează.

Mi-am petrecut o grămadă de timp întrebându-mă dacă tot așa te simți și atunci când mori. Dacă ăsta e și sunetul pe care-l faci când mori. Dacă voi izbucni și eu exact ca acele note, îmi voi striga ultima durere, după care voi rămâne tăcută pentru totdeauna. Sau dacă mă voi transforma într-un murmur neclar pe care abia îl auzi, dar care e mereu acolo, dacă asculți cu atenție. Să fiu sinceră, îmi petrec cea mai mare parte a timpului gândindu-mă la moarte, la uitare, la sfârșit.


Miercuri, 27 martie
Mai târziu
10 zile rămase

Îi dau un mesaj când sunt în fața casei lui și câteva secunde mai târziu FrozenRobot se îndreaptă spre mașina mea. Gluga hanoracului albastru pe care-l poartă îi este trasă peste cap și merge cu umerii aduși în față, ca și cum ar încerca să se fofileze pe lângă un dușman invizibil. 
Odată intrat în mașină, când dau puțin cu spatele ca să ieșim de pe aleea lui de acces în stradă, mă întreabă:
— Deci, de ce mergem la carnaval?
— Am crezut că-ți fac o favoare. Maică-ta va fi foarte bucuroasă dacă vede că faci chestii de adolescenți normali. 
Își lasă capul pe spate și îl lovește ușor de speteaza scaunului. 
— Da, ai zis asta și la telefon. Dar te întreb de ce vrei TU să mergi la carnaval.
Îi arunc o privire. Maxilarul îi este încleștat și ochii îi sunt îndreptați spre podea. Nu pare că are chef de discuții prostești. 
— Ok, bine. O să fiu sinceră, atunci. Am sunat la închisoarea McCreary.
Fac o pauză.
— Acolo e închis taică-miu, apropo. Acolo își ispășește sentința. Oricum, voiam să-ți spun ce am aflat despre posibilitatea de a-l vizita.
Își ridică bărbia și privește drept în față, la ștergătoarele de parbriz. Nu pare să aibă vreo reacție vizavi de mărturisirea mea cum că taică-miu este închis într-o închisoare federală. E ca și cum i-aș fi spus că taică-miu face clătite la un restaurant de prin zonă. 
— M-ai auzit? Tatăl meu este un deținut la închisoarea McCreary.
Roman tot nu mă privește. Se uită mai departe la ștergătoare.
— Nu puteai să-mi spui asta la telefon și atât?
Ridic din umeri, deși știu că nu se uită la mine. E interesant cum facem anumite gesturi, deși nimeni nu ne privește. 
— M-am gândit că ar fi amuzant să mergem la carnaval.
— „Amuzant”?!
Scuipă cuvântul printre dinți, la fel cum a scuipat și „prieteni”, în prima zi când ne-am întâlnit. În sfârșit, se întoarce și se uită la mine.
— Cine naiba ești?
Iau o gură mare de aer și apăs piciorul pe accelerație. Luăm viteză serioasă. 
— Nu știu.
Și este adevărat. Chiar nu știu. Ajunși la carnaval, parchez mașina în noroiul de vizavi de Școala Generală Langston. 
Mergem unul lângă altul până la intrare, și cumpăr bilete pentru amândoi. Măcar atât pot face, ținând cont că l-am făcut să vină cu mine. Și, așa cum mi-a zis la zoo, nu poți lua banii cu tine în mormânt.
Deasupra porților care dau în curtea mare, cineva a atârnat cinci bannere uriașe, toate cu Brian Jackson. Strecor o privire spre Roman și-l surprind studiind fotografiile. Gura îmi este uscată, dar mă forțez să-l întreb.
— Când ați vorbit voi doi ultima oară?
Ridică din umeri.
— Acu’ ceva vreme. Nu prea-l mai știu pe tipul ăsta.
Poate că sunt puțin paranoică, de fapt știu că sunt paranoică, și nu doar puțin, dar am senzația că se ascunde ceva în spatele vocii lui Roman. Ca și cum ar ști ceva ce nu vrea ca eu să-mi dau seama că știe.
— Chiar erai la fel de rapid ca el?
Îmi amintesc ziua în care ne-am cunoscut, când amicii lui, Lance și Travis, îi tot lăudau performanțele sportive.
Roman râde sarcastic.
— Nu. Bri a fost mereu mai rapid. 
Își întoarce privirea de la banner la mine, cu un rânjet șmecheresc pe față.
— Dar puteam să-i iau mingea destul de ușor, când nu era atent.
Un val larg de ușurare îmi scaldă stomacul. Poate ceea ce detectasem în vocea lui Roman nu era o judecată despre tatăl meu. Poate că încă n-are nicio idee. Poate că era doar invidie, poate că își amintise cât de mult i s-a schimbat viața de când a murit Maddie. Sunt pregătită să pun mai multe întrebări, dar Roman îmi face semn în direcția carnavalului.
— Deci, mergem sau nu?
Îi întind biletul luat pentru el.
— Da. Hai!
La carnaval este deja aglomerație. Copii mici trec în fugă pe lângă noi, alergându-se unii pe alții, cu mâinile lipicioase de la vata de zahăr și cu buzele albastru închis de la sucul de afine cu mult colorant. Inima mi se scufundă în stomac. Mi-e dor să mai am vârsta aia. Vârsta de dinainte să-mi dau seama cine e tatăl meu, ce a făcut și ce simte mama când se gândește la mine.
Mi-e dor să merg la carnaval doar pentru că vreau s-o fac.
Roman își pune o mână pe spatele meu. Nu prea reușesc să-l descifrez pe FrozenRobot până la capăt. Pentru cineva care e atât de rece, mi se pare tulburător de priceput în atingeri. 
— Ești ok?
— Doar niște amintiri.
Pământul e moale sub picioarele mele și tenișii mi se scufundă în noroi. Peste tot în jur miroase a popcorn și mâncare prăjită, plus praf – o combinație apetisantă.
El încuviințează și își ia mâna de pe spatele meu.
— Lui Maddie îi plăcea tare mult carnavalul.
Nu am idee ce să spun, așa că vin cu o sugestie penibilă:
— Vrei să ne dăm în roată?
— Sigur, de ce nu?
Ne așezăm la coadă. Văd câțiva colegi de la mine din clasă. Mă întreb dacă au venit să vadă spectacolul pe care-l va oferi soră-mea, împreună cu majoretele. Probabil ar trebui să merg și eu s-o văd. Deși cred că prezența mea mai degrabă ar deranja decât ar ajuta. Mereu se întâmplă așa. 
O văd pe Stacy Jenkins arătându-mă cu degetul și șoptindu-i ceva lui Nate Connors. El râde, cu râsul ăla al lui nesuferit, de cal. Uneori aud râsul ăla seara, înainte să adorm. E același râs pe care l-am auzit după ce a aruncat în mine cu pungi pline de ketchup în clasa a șaptea și același pe care l-am auzit după ce mi-a pus piedică în sala de mese în clasa a noua.
Roman se uită lung la mine.
— Cumva, ăia de colo râd de...
I-o tai repede.
— Nu e nimic nou.
Se întoarce și le aruncă o privire războinică, care doar îi face pe Stacy și Nate să râdă și mai tare. Îmi pun brațele la piept și încerc să las totul să se îndepărteze de mine. Intonez în minte Recviemul lui Mozart, mișcându-mă ușor în față și în spate pe călcâie. Nu îmi doresc ca Roman să intre într-o discuție cu colegii mei despre mine. Dacă vor începe să vorbească, cu siguranță își va da seama cine este taică-miu. Nici nu mă pot gândi la un mod mai îngrozitor în care să afle chestia asta.
Ajungem în față și un bărbat care mai are doar o parte de dinți în gură ne face semn să ne urcăm în următoarea mașină. Sărim înăuntru și începem ușor să ne ridicăm în aer.
— Chiar crezi că te va ajuta să-l întâlnești pe tatăl tău? mă întreabă Roman. 
Se uită la mine în loc să se uite în jos, pierzând tot farmecul datului în roată.
— Nu știu dacă va ajuta. Dar am nevoie să știu câteva lucruri.
Mă uit la standurile cu sucuri și la cabinele cu jocuri, care devin din ce în ce mai mici. Mă întreb dacă la fel e și când mori. Totul în mintea ta devine din ce în ce mai mic, până ce dispare. 
— Ce fel de lucruri? insistă Roman. Ai spus că întâlnirea cu el n-o să te facă să te răzgândești în legătură cu... știi tu. 
Și-a pus mâinile în poală. Mă gândesc să-i spun că ar trebui să se simtă împăcat cu decizia lui, în așa fel încât să poată folosi cuvântul „moarte”, dar o las baltă. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pornesc o altă ceartă cu el.
— Uite, îi spun, și abia după ce îmi iese cuvântul îmi dau seama că tonul îmi este mai ridicat decât aș fi vrut. Taică-miu a fost o persoană oribilă, înțelegi? A făcut o chestie îngrozitoare, teribilă. Vreau doar să aflu de ce a făcut-o.
Inspir adânc, apoi șoptesc:
— Am nevoie să știu de ce a făcut-o.
— Dar de ce? Dacă oricum nu-ți va schimba hotărârea, de ce ai nevoie să știi?
Vocea îi este blândă și calmă. Nu are în ea nici un fel de presiune. Nicio judecată.
Sunt copleșită de tentația de a-l îmbrățișa pe FrozenRobot. Ador faptul că întrebarea lui nu a fost ce a făcut tatăl meu. Nu e interesat de detaliile picante. Mă uit la umerii lui lați și-mi imaginez cum ar fi să-mi apăs fața la pieptul lui. Nu îmi pot da voie să mă gândesc la asta, așa că îmi îndrept ochii spre pământ. Observ standul cu covrigi calzi, cu multe arome. Mama îmi lua mie unul cu scorțișoară, iar Georgiei unul cu brânză și ceapă. Toate trei ne plimbam dintr-un capăt în altul al festivalului, cu covrigii în mână, strălucind de bucurie.
— Hei, trezirea, zice Roman.
Îmi atinge umărul și își flutură degetele în fața mea.
— Scuze, cred că mă luase valul. Îmi place să mă uit în jos la obiecte, să le văd cum devin tot mai mici. 
— Da, e mișto.
Dar, totuși, se uită mai degrabă la mine, și nu în jur. Se pare că lui FrozenRobot nu-i place așa mult în roată. 
— Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zice.
De data asta, tonul vocii îi este mai grăbit, ca și cum ar fi un miner care se pregătește să intre într-un tunel nou, necunoscut. E nerăbdător să ajungă, dar speriat de ceea ce ar putea găsi acolo.
Îmi sprijin umărul de peretele metalic rece al mașinuței cu care ne dăm în roată. 
— Am nevoie să știu dacă sunt și eu ca el. Dacă a făcut ceea ce a făcut pentru că era mereu trist, așa cum sunt eu, sau dacă a făcut-o pentru că era un om rău.
— Vreau să pricep, Aysel, chiar vreau. Dar pe bune că nu pot. Dacă vei sări cu mine pe 7 aprilie, ce mai contează de ce a făcut tatăl tău ce a făcut?
Ai crede și tu că are rost, dacă ai ști ce a făcut, mă gândesc și îmi scrâșnesc dinții. Îmi mușc degetul mare.
— Bănuiesc că vreau pur și simplu să-l întâlnesc pe tipul care mi-a distrus viața.
Nu am idee cum aș putea să-l fac pe Roman să înțeleagă că am nevoie să știu dacă și tata avea limaxul negru în interior. Dacă limaxul negru în cele din urmă îi îndeamnă pe oameni să facă chestii oribile, dacă eu sunt cu adevărat o bombă cu ceas. Nu știu cum să-i explic asta, fără să-l fac să se teamă de mine.
Nu aș putea suporta gândul că Roman m-ar putea privi și el cu la fel de multă ură cu cât mă privesc toți ceilalți.
Mașina noastră se oprește când ajunge jos, și sărim ușor din ea. Roman își pune brațul pe după umerii mei și mă trage mai aproape de el:
— E în regulă, atâta timp cât nu devii un fulguleț.
— Ți-am spus, n-o să fac asta.
— Asta e Aysel pe care o știu!
Mă împinge spre mini-terenul de baschet. Îi dă femeii de acolo câteva bancnote mototolite și primește în schimbul lor o minge. Nu o recunosc pe femeie, dar probabil e mama unuia dintre colegii mei. Mă privește ca și cum ar ști prea bine cine sunt, dar nu spune nimic.
Roman ține mingea în mâini și privește atent coșul. În minte, îmi scriu ecuația pe care am învățat-o la fizică, încercând să calculez energia potențială a mingii. Îl văd dintr-o dată că lasă mingea jos și se uită la mine.
— Faci din nou chestia aia, nu?
— Ce anume?
Îmi încrucișez mâinile pe piept. Femeia de la ghișeu mă privește atentă, cu sprâncenele ridicate. Sunt convinsă că e una din mamele care au ca sigură pasiune pe lume să asiste la dramele adolescenților. Una care are orgasm când doi îndrăgostiți se ceartă. Minunat.
— Chestia aia de tocilară. Mereu te gândești la fizică, zice el.
Obrajii îmi ard.
— Cum ți-ai dat seama?
Fața i se luminează de zâmbetul lui specific, pe care i l-am învățat deja atât de bine, ăla în formă de semilună. 
— Ai făcut aceeași față pe care ai avut-o când ai fotografiat animalele la zoo. Ca și cum te gândești adânc la ceva.
Se întoarce din nou spre coș și aruncă mingea. Woosh. Trece prin plasă fără niciun efort. FrozenRobot încă le mai are cu baschetul.
Femeia de la ghișeu ridică un deget scheletic ca să ne arate că a marcat un punct. Mulțumim mult. Putem și noi să numărăm până la unu. Suntem obsedați de sinucidere, nu retardați. Dau din cap spre ea, să-i arăt că am înțeles.
Roman bate mingea, de parcă nu ar vrea să se despartă așa repede de ea.
— Îmi place, totuși. Privirea aia de om care se gândește adânc. E dulce.
Nu mă pot abține să nu râd. Cred că nimeni, de-a lungul istoriei, de-a lungul vieții mele, nu s-a referit la mine ca fiind dulce. Nici măcar atunci câne eram mică. Mereu se spunea despre mine că sunt “unică” – un eufemism pentru „nu arată ca restul oamenilor din Langston”, sau „drăgălașă” – eufemism pentru „tăcută și retrasă”. Niciodată „dulce”.
— Ce e? mă întreabă.
Aruncă din nou la coș. Mingea țopăie pe margine, dar într-un final tot cade prin plasă. Ridic două degete spre femeie și ea îmi zâmbește forțat.
— Da, se aude vocea ei înfundată de la ghișeu, cu un puternic accent sudist. A marcat două și mai are două încercări.
Roman studiază animalele de pluș care se pot câștiga ca premiu. Sunt mulți panda roz și tigri în culori fluorescente, portocalii și verzi. Văd chiar și vreo două balene albastre.
— Ce pot câștiga? întreabă el.
Femeia se bâțâie pe scaun și își îndreaptă spatele. Îmi dau seama că se bucură mult că este băgată în seamă. N-o poți învinui pentru asta. Își face datoria de gazdă și își întinde mâinile de-o parte și de alta, cuprinzând elefanții, urșii panda și tigrii de pluș. 
— Dacă marchezi toate cele patru puncte, poți alege orice dorești.
— Chiar și leul ăla uriaș? întreabă Roman, lăsându-și capul pe spate ca să se poată uita mai bine la leul uriaș care e așezat sus de tot.
Coama lui pare genul de material care face să te mănânce pielea, dacă ți-l apropii de față, dar arată impresionant în orice caz. 
— Chiar și leul. Momentan, cu două puncte înscrise, poți lua orice animal de aici, ne arată ea rândul chiar de sub tigri. Dacă faci trei, îți poți alege și din secțiunea asta. Iar la patru puncte poți lua acasă orice animal.
Femeia îmi zâmbește mie.
— Chiar și leul. Pe ăla îl vrei? mă întreabă.
Sunt luată prin surprindere.
— Eu?
— Mda. Pentru tine vrea să câștige premiul, drăguță, nu-i așa?
Scoate un cloncănit, de parcă ar fi o găină. N-am înțeles niciodată de ce femeile din Langston adoră să scoată zgomotul ăla. Bănuiesc că e vorba de afinitatea pe care o simt cu populația avicolă de prin cuibare.
— Nu cred, îi răspund și îmi strecor mâinile în buzunare.
Îmi trec greutatea de pe un picior pe altul. Roman se preface că nu i-a auzit comentariul. Se pregătește să arunce din nou. În timp ce-l studiez cu atenție pe Roman – fața lui concentrată, ochii verzi mari și nerăbdători, mușchii brațelor tensionați – mă întreb dacă și el vede ceva asemănător atunci când se uită la mine, iar eu mă gândesc la fizică. 
Sigur, încă mai are ceva dintr-un puști deprimat, mai aduce un pic a FrozenRobot. Dar mai e și altceva acolo, cam ca umbrele care se strecoară uneori pe neașteptate într-o fotografie. O parte din mine vrea să apuce acel ceva și să tragă de el, să-l scoată în prim-plan. 
Dintr-o dată, îmi dau seama exact despre ce e vorba. Este bucuria. FrozenRobot adoră baschetul. Adoră să joace. Oricât de tare se luptă să-și alunge acea bucurie, ea e tot acolo. Mă întreb dacă și bucuria are energie potențială. Sau dacă există energie potențială care dă naștere bucuriei, ca un ser al fericirii care se găsește în stomacul oamenilor și ușor se ridică la suprafață, creând senzația pe care o identificăm de obicei drept bucurie.
Dacă așa stau lucrurile, mie limaxul negru îmi înghite tot acest ser. La naiba cu asta... aproape tot serul. Să-l urmăresc pe FrozenRobot jucând baschet aproape că m-a făcut și pe mine să zâmbesc. Cuvântul cheie: aproape.
Înscrie și a treia oară, și a patra oară. De abia am putut fi atentă la aruncările la coș. Îmi place mai mult procesul prin care se pregătește pentru ele, nu aruncările propriu-zise. Momentul înscrierii în sine oricum trece prea repede, e aproape imposibil de prins.
— Deci, ce să fie? întreabă femeia.
Observ acum că are rujul de culoarea murelor întins și pe dinții din față. 
— Orice dorește domnișoara, spune Roman cu un aer glumeț, iar eu sunt prinsă pe picior greșit.
Femeia cu rujul întins pe dinți se întoarce spre mine:
— Deci, rămâne leul?
Toate cuvintele pe care le-aș fi putut spune mi-au rămas în gât. FrozenRobot n-ar trebui să câștige pentru mine animale de pluș la carnaval. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să am și mai multe chestii de lăsat în urma mea. Ultimul lucru de care am nevoie e să mă simt și mai confuză. Dau din cap spre femeie:
— Nu vreau nimic.
Femeia se încruntă și fața îi devine întunecată, iar Roman își lovește în glumă umărul de al meu.
— Hai, Aysel. Trebuie să alegi una din ele. Am câștigat.
— Știu, scuip eu cuvintele. Am doar o altă rugăminte.
Femeia se uită și mai urât la mine.
— Niciun animal de pluș nu e destul de bun pentru tine, prințeso?
Dau din cap din nou, mai repede, de data asta:
— Nu, nu. Sunt super. Doar că aș vrea să i-l dați pe al meu cuiva care are nevoie de el.
Femeia mă privește complet derutată, cu ochii holbați la mine, de parcă ar fi o broască.
Îmi dau toată silința să-i explic ceea ce vreau:
— De exemplu, dacă un alt copil vine să arunce la coș, dar nu nimerește deloc. Îi puteți da premiul, oricum?
O privesc cu o față rugătoare, iar ea își pune mâinile în șold.
— Dar de unde să știu cărui copil să i-l dau?
Ridic din umeri.
— Dați-l acelui copil care pare că are mai multă nevoie de el.
Își încrețește nasul, gândindu-se la cerința mea ciudată, apoi zâmbește.
— Bine, drăguță. Cum vrei tu. O să faci un copil foarte fericit.
— Leul cel uriaș va face pe cineva foarte fericit, îmi spun, și apoi îmi șoptesc mie însămi: sau, cel puțin, așa sper.
Ne îndepărtăm de mini-terenul de baschet, iar Roman îmi întinde mâna. O apuc, și el își împletește degetele cu ale mele. Nu spun nimic. Știu că nu e ceea ce pare. E un alt fel de a ne ține de mână. Cel mai probabil e felul în care ne vom ține de mână pe 7 aprilie.
Dar, deși știu bine toate astea, o căldură plăcută mi se întinde de-a lungul pielii. Sper ca și el să-și dea seama. Poate va crede că așa am eu, în mod normal, palmele transpirate.
— Ce tare a fost asta, zice el, legănându-ne mâinile în sus și-n jos.
Îl las să-mi legene mâna înlănțuită de a lui, ca și cum am fi o singură entitate.
— Școala a fost de căcat pentru tine, așa e? Toți s-au purtat aiurea?
— Crezi? zic și îmi încrețesc nasul. Nu, serios, nu mai e chiar așa rău acuma. Mai mult chestii neînsemnate. Șoapte răuvoitoare și glume retardate. În generală a fost mai nasol. Îmi scriau chestii oribile pe dulap, gen “Feriți-vă de odrasla criminalului” sau „Mergi în iad, monstrule”. 
Mărturisirea îmi iese din gură înainte să-mi dau seama ce fac. Mă holbez la moaca lui Roman, așteptând reacția lui la aflarea veștii că taică-miu este un criminal.
În lumina de afară, ochii îi sunt de un verde gălbui, ca iarba când este în lumina soarelui de vară. Nu pare nici speriat, nici supărat, și nu-mi dă drumul la mână. Mă întreb dacă ar simți cu totul altceva pentru mine dacă ar ști toate detaliile. Dacă ar ști despre Timothy Jackson, dacă ar ști despre incendiu, despre visurile pe care tatăl meu le-a curmat.
Întinde mâna liberă și-mi îndepărtează o șuviță de păr de pe frunte. 
— Nu meritai toate astea, Aysel. Nu meriți așa ceva.
Mi se pune un nod în gât.
Ba da, le merit. Și tu ai crede asta, dacă ai ști adevărul. Mă uit insistent la noroiul de pe jos. O cutie goală de popcorn stă lângă o doză lucioasă de suc. Lovesc doza goală cu vârful unuia din tenișii mei.
— Spune-mi mai multe, îmi cere Roman.
— De ce?
— Vreau să înțeleg. Îmi place să te înțeleg. Nu înțeleg prea mulți oameni, dar cred că încep să mă descurc cu tine.
Gaura neagră care este în locul inimii mele se oprește pentru o secundă, aspirând tot aerul din plămâni. Genunchii încep să-mi tremure și îmi sprijin umărul de al lui, pentru că am senzația că o să mă prăbușesc. Sunt pe cale să mă revolt împotriva cerinței lui, dar el îmi strânge mâna din nou, așa că cedez. Îi povestesc despre cum ajunsesem să mă împrietenesc foarte bine cu omul de serviciu din școala generală, domnul Leon, pentru că întotdeauna trebuia să-mi șteargă dulapul, să înlăture scrisul colegilor, și niciodată n-o să pot uita imaginea lui, cu un burete în mână, plin de detergent, spunându-mi să ignor răutățile copiilor. Că habar nu au ce fac și ce spun. Că întotdeauna cei unici sunt hărțuiți și puși la colț. Știu că domnul Leon voia să mă ajute, dar lucrurile pe care mi le spunea nu mă ajutau prea mult. Era la fel ca profesorii care ne învățau cântecelul ăla stupid: “Bețele și pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Însă chestia e că și cuvintele pot răni. Pot răni mult mai rău decât o fac bețele și pietrele.
Totuși, mă bucuram mult că există domnul Leon. Era singurul meu prieten. La naiba, era singurul om din viața mea care se putea uita la mine fără să chicotească sau să se strâmbe de dezgust. Între noi fie vorba, preferam chicotitul. Privitul cu dezgust era cel mai rău. Mai ales când venea din partea maică-mii.
Ochii lui lucesc și se măresc pe măsură ce spun povestea. Am reușit să-l captivez. Lui FrozenRobot îi place să audă despre trauma mea. Îmi mestec interiorul obrazului și mă opresc din vorbit. Nu știam nici măcar că pot spune atâtea cuvinte, într-o ordine consecutivă. Trebuie însă să mă opresc de a-i dezvălui toate secretele mele lui FrozenRobot. Da, da. Știu că e persoana alături de care voi muri, dar totuși și secretele au valoarea și frumusețea lor. Trebuie să țin minte asta.
— Ce s-a întâmplat cu domnul Leon? mă întreabă Roman. 
E ca și cum nici nu se obosește să-mi arate empatie. Poate vrea să-și ia revanșa pentru când m-am purtat ca o nesimțită, atunci când el mi-a spus propria lui poveste.
— A făcut un infarct și a murit.
Roman râde și dă ușor din cap.
— Sigur că da. Viața nu e făcută pentru noi, așa-i, Aysel?
Se oprește din mers și mă trage de mână, în așa fel încât să fiu cu fața la el. Ajung cu bărbia la pieptul lui. Mă ține în continuare de mână, iar pe cealaltă o pune pe ceafa mea. Palma lui e caldă și umedă. Poate că și el este confuz și agitat, la fel ca mine.
— Mi-aș fi dorit ca lucrurile să nu fi fost așa pentru tine, îmi spune.
— Și eu, șoptesc.
Mă privește atent.
— Nu, pe bune, chiar mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi fost altfel.
— Știu, îi răspund, de data asta ușor mai rigid.
— Într-un alt univers, probabil că am fi fericiți.
O gașcă de copii de generală aleargă pe lângă noi, și scot ahh-uri și ohh-uri, imaginându-și că ne pregătim să ne sărutăm. Obrajii lui Roman se înroșesc, dar tot nu-mi dă drumul la mână. Simt că și eu încep să roșesc.
— Ăștia mici. Sunt niște pușlamale, zice.
Încuviințez, dar nu observă.
— Știi, ai dreptate, îi zic.
—Cu ce?
— Că într-un alt univers, probabil că am fi fericiți. 
— Tu ești tocilara aia obsedată de fizică. Deci, spune-mi, cred că există și un alt univers?
Ridic din umeri și îmi desprind mâna din a lui.
— Nu mă ajută să mă gândesc la asta.
— Păi, de ce?
— Mă amețește.
— Și tot rahatul ăla al tău cu energia potențială nu te amețește?
Îmi simt obrajii îmbujorându-se din nou. 
— Nu știu.
Încerc să găsesc ceva inteligent de spus. Ceva care să-l facă să priceapă de ce teoria mea despre energia potențială e mai mult științifică și mai puțin fantezie. Dar, înainte să găsesc ceva, el spune:
— Știi ce mă amețește și mă derutează pe mine?
Îmi ațintesc ochii asupra lui și-l aștept să continue.
— Să te văd atât de fericită când vorbești despre știință. Mă face și pe mine fericit și asta e derutant.
Simt un nod formându-mi-se în gât și știu că ar trebui să zic ceva despre ce am simțit când el arunca la coș, dar nu o fac. Mă gândesc la limaxul meu negru, plutind prin stomacul meu, înghițindu-mi toată energia potențială doar pentru că îi e poftă. Îmi apăs o mână pe burtă și îmi bag unghiile în materialul tricoului. Niciodată nu am mai fost atât de tentată să-mi smulg limaxul cu degetele goale, să-l scot afară din mine și să-l arunc în noroi.
Degetele lui Roman le ating pe ale mele și mă opresc din zgâriat tricoul.
— Dar cel mai derutant este că să fiu fericit fiindcă ești tu fericită nu schimbă nimic. 
Își coboară vocea, ca numai eu să-l pot auzi.
— Tot mai vreau să mor pe 7 aprilie. Și tot mai am nevoie s-o faci și tu cu mine.
Mă uit în ochii lui.
— N-o să te las baltă.
Îmi strânge mâna atât de tare, încât nu o mai pot simți.
Mi-aș dori ca cineva să facă asta și cu inima mea.


Iar ca să încheiem frumos, după un aşa fragment, vă las şi un trailer al cărţii, în limba engleză, făcut de nişte cititori:


sâmbătă, 22 aprilie 2017

RECENZIE - Trei coroane întunecate (Trei coroane întunecate #1) de Kendare Blake


Descriere:

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite.

Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. 

Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde… e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe.

ULTIMA REGINĂ RĂMASĂ ÎN VIAȚĂ PRIMEȘTE COROANA.

RECENZIE:

Am început această carte având aşteptări şi, pot să spun că acum după ce-am terminat-o, poate era mai bine să n-am sau poate nu atât de mari. Dar n-am avut aşteptări mari legate de roman neapărat, ci am sperat că Blake nu mă va dezamăgi. Şi cum am devorat Anna în veşmânt de sânge şi mi-a plăcut tot, de la acţiune şi până la personaje, aşa avea să fie şi cu această carte. A fost? Nu chiar... 

Înainte să m-apuc să zic tot ce nu mi-a plăcut, ce până la urmă sunt nişte lucruri mici, dar care pe mine m-au enervat şi m-au făcut să nu ador cartea asta, vreau să spun că Trei coroane întunecate e o poveste bună, destul de complexă şi întunecată, cu o mulţime de personaje pe care să le placi sau să le urăşti, are şi întorsături de situaţie (deşi nu aşa multe, că doar e primul volum şi mai mult pregăteşte terenul pentru ce urmează) şi un final ce te face să vrei continuarea. Iar acum să vorbim de acele mici lucruri, ce m-au făcut pe mine să-mi mai ridic aşa sprâncenele şi să mormăi prin casă. 

Mi s-a părut interesant cum Kendare Blake a decis să arate cât de diferite şi frumoase sunt cele trei "regate", să le numim aşa, prin intermediul Mirabellei, lui Arsinoe şi al Katharinei, prezentând în acelaşi timp o lume complexă, cu o mulţime de intrigi, ceţoasă şi de cele mai multe ori apăsătoare, plină de pericole şi tot felul de fiinţe ce vor să te omoare. Şi această lume, împreună cu reginele, mi-a plăcut şi chiar m-am bucurat de descrieri şi de toate detaliile, căci am putut să-mi imaginez totul şi, dacă n-aş fi ştiut că urmează o competiţie până la moarte, poate aş fi vrut să fac o scurtă plimbare p-acolo, măcar să văd aşa în trecere, cum e-n fiecare "regat".

Ce nu mi-a plăcut, a fost faptul că de cele mai multe ori reginele au părut şi au fost simple marionete în mâinile mentorilor lor sau "părinţilor". Înţeleg că sunt încă tinere şi au nevoie de ajutor, îndrumare, de cineva care să gândească pentru ele, să le înveţe şi să nu le lase să facă ce vor şi de capul lor, dar dacă tu faci toate astea, iar ele sunt acolo doar să acţioneze când, cum şi unde vrei tu, atunci cum vor lua coroana? O să le şopteşti tot tu ce să facă? Sau atunci brusc vor ştii să gândească singure şi totuşi nu vor uita de tine, probabil umplându-te de recunoştinţă şi daruri, şi te vor păstra ca sfătuitor. (Chit că le-ai făcut uneori viaţa un chin şi n-ai dat doi bani pe ele ca persoane.) Adică sincer, în foarte puţine momente le-am simţit şi le-am văzut pe cele trei sigure pe ele şi făcând ceva doar pentru că vor şi aşa simt. Şi nu m-ar fi deranjat că trebuiau să se poarte într-un fel, să gândească sau să acţioneze cumva pentru c-aşa le cerea puterea lor sau tradiţia, ci m-a deranjat că trebuiau să facă ceva pentru că aşa voiau mentorii lor. Indiferent că asta ar fi dus la răni grave, manipulare completă şi poate chiar moarte... dar lasă, că merge aşa, măcar să trăiască toate până la lupta finală şi apoi tot noi tragem sforile.

Din această cauză, pentru mine, a fost mai mult o întrecere şi o luptă între "regate" şi între mentori/părinţi/etc decât între cele trei. Şi da, ştiu, ele nu sunt singure şi normal că şi ceilalţi îşi fac griji şi se implică, dar mai mult decât ele? Ca să nu mai vorbesc de "ştiu eu ce-i mai bine pentru tine şi sigur ţi-e foame/sete/vrei să te îndrăgosteşti de x sau să faci această chestie etc, căci, deşi tu nu ştii, sigur asta vrei." Pe bune?! Cum poţi tu să ştii ce e în mintea ei sau ce-are nevoie corpul ei dacă ea nu ştie? Oh, pentru c-ai mai ajutat şi alte regine înainte. Hm, da, da. Dar tot aşa? Poate îmi imaginez eu, dar în mare parte a cărţii, fetele au fost acolo, căci aşa trebuia, iar toţi acei oameni nu voiau să le ajute pentru binele lor sau că ţineau la ele într-un fel, ci pentru că ei ar fi ajuns bine dacă regina lor câştiga. 

Şi înţeleg. Oricine vrea ca regina lor să câştige şi acea parte din regat să fie considerată cea mai puternică, frumoasă, înzestrată etc, dar n-ar trebui să sprijini acea regină şi să-i oferi tot ce ştii, să o alini şi s-o antrenezi, când, cum, cu ce şi unde vrea ea? În loc să o calci pe cap, să ţipi la ea, să-i pui vorbe în gură şi gânduri în minte, care-s ale tale şi să te foloseşti de puterea ei pentru tine, dar să zici că aşa trebuie, aşa e bine şi ea aşa vrea? Mda. 

Un al doilea lucru ce nu mi-a plăcut, şi mă deranjează în toate cărţile ce le citesc, e faptul că n-am simţit nimic, nu m-am putut ataşa de niciuna din regine şi de niciun alt personaj. Tot romanul mi s-a părut lipsit de emoţii, închis şi tot timpul cât am citit, era de parcă mă uitam printr-un gard; vedeam ce se întâmplă, puteam s-aud, ştiam ce trebuia să simt şi cum să reacţionez, însă nimic. Iar pentru mine asta înseamnă mult, căci indiferent cât de bună e povestea, cât de complexă, indiferent câte personaje minunate are şi oricât îmi plac intriga şi stilul, nu-mi va rămâne în minte. Şi dacă nu-mi rămâne în minte, atunci nu mă impresionează, iar dacă nu mă impresionează nu o să vorbesc despre ea şi nici n-o s-o recomand aşa tare, încât să-ţi scot ochii cu ea.

Iar un alt treilea şi ultim lucru, ce într-un fel e strâns legat de celelalte, e faptul că niciuna din regine nu m-a convins! De când a apărut cartea în afară, am tot auzit că unii o preferă pe Arsinoe, alţii consideră că Mirabella e slabă, unii o vor pe Katharina. Sunt unii ce spun că toate-s puternice şi au şanse, iar unii nu se pot decide între două din ele. Iar eu stau aici, uitându-mă la ele şi întrebându-mă dacă e ceva cu mine. Însă deja ştiu răspunsul. Dacă eu n-am putut simţi nimic şi nu am fost legată de carte la nivel emoţional, şi am mai şi văzut cum ele sunt împinse de la spate, manipulate, tratate uneori urât chiar de cei care le au "în grijă" şi ar trebuie să le apere, să le înveţe şi să-şi dea viaţa ca regina lor să câştige, atunci normal că n-am fost fascinată şi impresionată. Cum te-ar impresiona un aşa om? 

Rezumând, aş spune că Trei coroane întunecate n-a fost romanul ăla cu trei tinere puternice, fiecare sigură pe ea şi pe puterea ei, înconjurată de oameni în care are încredere şi care ar face orice pentru ea, căci ei ştiu că i-ar conduce spre victorie şi spre un trai mai bun pentru toţi. A fost o carte în care trei fete trebuie să se bată pentru coroană, înconjurate de oameni ce cred că ştiu ce-i mai bine pentru ele, care le manipulează şi uneori le forţează darurile, deoarece "vai, doar aşa vei deveni puternică şi le vei învinge pe surorile tale!" şi "ştiu eu ce e mai bine! doar am mai ajutat şi pe x,y,z". (Au fost şi personaje ce le ajutau şi le sprijineau doar când voiau ele şi ţineau cont de părerea lor, dar prea puţine.) Plus că, şi dacă citiţi cartea o să vedeţi, în foarte puţine rânduri o regină aude despre celelalte că sunt mai bune, mai puternice, mai frumoase şi etc. Nu! Întotdeauna ea e cea mai cea, şi eu stau şi mă întreb "dacă tu crezi că eşti mereu ce a mai cu moţ o să munceşti mai mult sau te culci pe o ureche?". Da, e mod un de a încuraja, dar cât funcţionează? 

O să citesc continuarea? Da, căci vreau să ştiu ce se întâmplă şi dacă reginele vor fi mai independente sau nu. Până acum mie mi s-a părut că fac doar ce li se spune, că aşa trebuie şi nu ştiu nici măcar dacă vor să-şi ucidă surorile, pentru că se simt mai puternice, pentru că vor să câştige sau doar că aşa e tradiţia. Pentru unii poate e acelaşi lucru, dar pentru mine, dacă omori pe cineva doar că aşa trebuie şi tu nu simţi nimic, o cam faci degeaba. 

Recomand cartea? Da. De ce? Fiindcă părerea mea e subiectivă şi poate ţie o să-ţi placă, poate tu o să simţi ceva când citeşti asta, o să-ţi placă personajele, o să-ţi placă o anumită regină şi poate n-o să le vezi deloc ca nişte marionete. Iar eu abia aştept să mă contrazici şi să-mi arăţi argumentele tale!

joi, 20 aprilie 2017

RECENZIE - Cartea memoriei de Lara Avery


Descriere:

Sammie McCoy e o fată deşteaptă care ştie ce vrea: să termine liceul ca şefa de promoţie şi să plece cât mai repede din micul orăşel în care trăieşte. Nimic n-are cum să-i stea în cale, mai puţin boala genetică extrem de rară pe care o are şi care ameninţă să-i fure amintirile şi viaţa. 

Aşa se naşte cartea memoriei: un jurnal pe care Sammie îl scrie pentru sinele ei din viitor, ca să-şi poată aduce aminte unde şi-a lăsat diverse obiecte sau cât de minunat e să ai din nou un prieten bun. 

Cartea memoriei reţine cele mai importante momente din viaţa lui Sammie, oamenii care i-au frânt inima, cei care i-au făcut-o să crească, reamintindu-i mai ales că a trăit bucurându-se cât se poate de viaţă. 

RECENZIE:

Sunt unele cărţi uşor de rezumat sau despre care poţi vorbi ore întregi şi sunt altele care, deşi ţi-au plăcut, te-au emoţionat, te-au făcut să realizezi cât de slab şi lipsit de control eşti ca om, te lasă cuprins de întrebări şi de tăcere. Tăcere, pentru că ce-ai citit tu şi ce-ai simţit când ai dat acele pagini nu o să poţi exprima în cuvinte, şi o mulţime de întrebări, deoarece astfel de cărţi te fac să te întrebi: oare ne bucurăm de viaţă destul? oare eu cum aş reacţiona în locul lui Sammie? cum m-aş simţi? aş vrea să trăiesc în continuare cât mai normal posibil sau pentru binele tuturor aş apela la ajutor specializat? ce înseamnă a trăi normal? când ştii că-ţi faci mai mult rău decât bine?

Cartea memoriei e genul de roman ce nu aşteptam să mă impresioneze prin scriitură sau prin intrigă, ci care să mă facă să simt, să-mi facă cunoştinţă cu nişte personaje reale şi complexe, şi să-mi arate cum fiecare om, indiferent de vârstă, încearcă să meargă sau nu mai departe cu propria viaţă, atunci când o boală mintală îi întoarce lumea cu susul în jos. Şi într-un fel a reuşit acest lucru. Într-un fel, pentru că fiind scrisă sub formă de jurnal, ritmul poveştii nu e acelaşi şi uneori emoţiile sau trăirile se mai pierd pe drum; în acele momente m-am simţit cam departe de Sammie şi n-am reuşit să înţeleg sau să văd cum se simte, ce gândeşte sau ce vrea, ceea ce a stricat puţin din plăcerea lecturii şi a şubrezit legătura noastră.

Însă, în afară de acele câteva dăţi, Sammie chiar e reală şi realistă, o poţi auzi vorbind şi poţi să simţi furtuna din capul ei; pentru că vrea să facă atât de multe, să trăiască atâtea, să se bucure de viaţă, să stea cu prietenii, să iubească, să înveţe şi să scape din acel oraş ce e prea mic pentru ea. Doar că boala devine tot mai puternică şi oricât ar vrea ea să fie ca înainte şi să le arate tuturor că nimic nu s-a schimbat, nu e chiar atât de uşor. Căci sunt momente în care nu se poate ridica din pat, deşi vrea să iasă cu prietena ei la film sau vrea să meargă la o întâlnire ce-a aşteptat-o toată săptămâna. Sau când în mijlocul unei dezbateri uită pur şi simplu unde se află şi echipa ei pierde, deşi se descurcau minunat. Iar acele momente ce pe Sammie o enervează şi o fac să se înfurie, dar în acelaşi timp îi reamintesc de faptul că aşa e viaţa şi aşa evoluează boala, deci nu e vina ei, te fac să te gândeşti că oricine şi oricând ar putea fi brusc în locul ei. Chiar şi eu şi tu. Gândeşte-te puţin, cum am reacţiona? 

Toate personajele din Cartea memoriei sunt creionate realist şi chiar şi cele episodice te fac să zâmbeşti sau să-i consideri nişte amici ce-i vezi prin oraş sau pe holuri, şi care-ţi luminează ziua cu o replică sau un zâmbet. Însă Sammie e cel mai complex şi complicat dintre toate, şi nu doar pentru că e personajul principal. Ci, pentru că are atâtea pasiuni şi hobby-uri, pentru că-i place şcoala şi chiar vrea să ajungă la colegiu, pentru că nu încetează să râdă şi să fie sarcastică, chiar şi-atunci când ajunge să depindă total de notiţele ei, pentru că iubeşte şi luptă şi trage cât poate de mult de propria persoană, ca să experimenteze adolescenţa aşa cum e ea, întreagă sau cât se poate de întreagă.

 Cu fiecare capitol terminat şi cu fiecare bucată ce se rupe în interiorul ei, vezi cum se degradează şi devine fragilă, uneori lăsându-se cuprinsă de pesimism şi gânduri negative, iar alteori mergând la petreceri, făcându-şi temele, sărutându-se şi râzând cât poate de tare şi de mult, făcându-i bolii în ciudă, sau chiar propriei persoane. Dar în acelaşi timp, cu fiecare bucată ce se rupe şi cu fiecare capitol ce trece, observi cum devine mai sigură pe ea, mai sinceră cu cei din jur şi cu ea, cum trăieşte mai mult şi încetează să se mai gândească de o mie de ori la ceva şi totuşi să nu-l facă. Ai spune că poate face asta din disperare sau pentru că oricum nu mai are mult timp, dar dacă ai citit cartea sau o vei citi, atunci o să vezi că nu e aşa. Nu poţi mima încrederea în tine şi nu e atât de uşor să-ţi ţii capul sus şi să mergi în continuare, să zâmbeşti şi să stai cu cei dragi, atunci când tu nu te poţi baza pe amintiri, pe propriile gânduri, când propria ta persoană ţi-e străină şi nu te mai recunoşti deloc când te uiţi în oglindă. 

Şi dacă mai eşti şi la vârsta adolescenţei sau eşti tânăr, lucrurile sunt şi mai urâte. Pentru că îi vezi pe ceilalţi cum n-ai nicio grijă sau cea mai mare teamă a lor e să n-aibă cu cine merge la bal sau de ce nu-i răspunde x la mesaj, dacă va lua sau nu notă mare la test şi oare prăjitura aia cu ciocolată dacă o mănânc o să mă facă grasă?. Iar Sammie se trezeşte între două lumi, căci e încă adolescentă şi poate face tot ce doreşte, dar în acelaşi timp e bolnavă, aşa cum a fost şi mătuşa ei, însă la o vârstă mult mai înaintată. Şi poţi vedea cum încearcă să nu-şi piardă controlul şi să nu se lase pradă gândurilor negative, căci deja e foarte rău şi ştie că boala o va consuma cu totul la un moment dat. Aşa că, măcar, poate să mai fure câteva zile sau luni şi să se bucure cât şi aşa cum poate. Însă nu e chiar uşor. Mai ales când boala începe să-şi facă de cap tot mai des sau când ţi-e lumea mai dragă să te trezeşti că ai uitat unde eşti, şi oare cine e tipul asta care mă sărută? sau de ce am adormit în mijlocul sufrageriei, ştiind că eram în pat?.

Nu aş putea spune că mă bucur c-am citit Cartea memoriei, căci nu e neapărat un roman ce tratează un subiect vesel, dar mi-a plăcut şi nu regret că i-am alocat câteva ore. Plus că o citeşti foarte repede, deoarece capitolele sunt scrise într-o manieră inegală, uneori au două, trei pagini, alteori o singură frază sau conţin e-mail-uri şi conversaţii telefonice. Scriitura e şi ea foarte simplistă şi colorată, expresivă, şi te face de la primele pagini să vrei să o cunoşti pe Sammie. Deşi la început poate n-o să ţi se pară atât de simpatică sau prietenoasă, însă în cazul ei cine ar fi? Dar pe măsură ce o asculţi şi înţelegi de ce se poartă aşa, cum îşi organizează viaţa şi câte eforturi face ca să rămână pe linia de plutire, o să vrei doar să o încurajezi, să o strângi în braţe şi să-i zâmbeşti. Şi nu din milă, ci pentru că e de admirat. 

Cartea memoriei e o carte de citit şi de simţit, care te face să priveşti unele lucruri din alt unghi atunci când o termini şi care, deşi n-o să-ţi schimbe viaţa sau poate o s-o uiţi după câteva zile, tot o să schimbe ceva în interiorul tău. Nu e o carte de vară, dar nici una prea complicată; trebuie doar să ai răbdare şi mintea odihnită. Nu c-ar fi grea, însă Sammie vorbeşte destul şi n-ai vrea să pierzi vreun amănunt : )

miercuri, 19 aprilie 2017

RECENZIE - Caraval (Caraval #1) de Stephanie Garber


Descriere:

Pusă în faţa unei căsătorii aranjate, Scarlett şi-a pierdut speranţa de a vedea îndepărtatul Caraval, unde anual se ţin reprezentaţii.

 Sora ei, Tella, reuşeşte totuşi să o ducă la spectacol, dar este răpită.

 În acest sezon, se pare că jocul se învârte în jurul Tellei, iar cine o va găsi va fi declarat câştigator.


RECENZIE:

Mă bucur enorm că acest roman a apărut şi la noi, pentru că povestea merită şi ar trebui citită de cât mai mulţi! Şi vă rog, vă rog, să nu ocoliţi cartea dacă nu vă place coperta! 

De când a apărut în afară, Caraval a tot fost comparat cu Circul Nopţii de Erin Morgenstern, pentru că-n ambele romane povestea se desfăşoară marea majoritate în cadrul unui circ şi amândouă sunt ca un joc de oglinzi, fum şi farmece. Nu ştii ce este real şi ce nu, cine te minte şi cine îţi spune adevărul, dacă acele vorbe dulci te duc spre o cale sigură sau doar te vrăjesc şi îţi blochează toate simţurile, împingându-te spre o simplă şi directă moarte. Însă, în afara acestor puncte comune, Caraval este diferit şi n-aş zice nici că e o copie a Circului Nopţii şi nici c-aş putea să le compar într-un fel; pentru că, pornind de la descriere, personaje, intrigă, felul în care povestea evoluează, cum vin întorsăturile de situaţie, finalul, şi până la sentimentele ce le ai pe parcursul lecturii, nu există nicio asemănare. 

Circul Nopţii e unul din romanele mele preferate şi a trecut foarte mult timp de când am mai găsit o astfel de poveste, care să-mi capteze nu numai atenţia, ci şi sufletul, şi să fiu acolo cu totul, de la început şi până la sfârşit. Iar Caraval a reuşit să facă asta, deşi nu e o lectură stufoasă şi nici greoaie. Scriitura e colorată, plină de emoţii şi culori, te trage şi te atrage, făcându-te să-ţi imaginezi totul, să simţi, să guşti, să vezi şi să experimentezi, aproape, pe propria piele întreaga poveste şi toate provocările la care sunt supuşi, sau mai bine zis invitaţi, să ia parte dragii noştri prieteni. Sincer, la cât de captivantă a fost povestea n-aş mai fi vrut să se termine şi nu m-ar deranja să merg şi eu măcar o zi... se poate?

Tot rareori mi se întâmplă să plac toate personajele şi să prind drag de ele atât de tare, încât să m-agit, să râd sau să plâng, să-mi rod unghiile sau să mă uit pe furiş la finalul scenei ca să văd dacă mai rămân în viaţă. Şi asta s-a întâmplă aici, astfel încât de când i-am văzut pe Dante, Tella, Scarlett, Julian şi toţi ceilalţi, am început să-mi fac griji pentru ei. Pentru că Stephanie Garber îi descrie atât de bine şi pur şi simplu le-a suflat viaţă. Când dai paginile şi citeşti n-ai impresia că e o poveste şi că ei sunt simple personaje, ci îi vezi ca oameni, cu vieţile lor, cu secrete, cu un trecut, un prezent şi un viitor, şi cu interesele lor. Îi vezi enervându-se, plângând, râzând, îndrăgostindu-se, certându-se pentru asta, încercând să supravieţuiască, să fie egoişti, şi-n acelaşi timp să-l ajute pe celălalt, să-şi calce orgoliul în picioare şi poate chiar să-şi dea viaţa. Plus că sunt şi foarte multe momente în care dau dovadă de maturitate şi bunătate, chiar dacă asta înseamnă să-şi uite scopul şi dorinţele arzătoare, doar ca să-i vadă pe ceilalţi zâmbind şi răsuflând uşuraţi. Iar tu ca cititor nu poţi decât să oftezi, să zâmbeşti şi să strângi cartea în braţe, cât de tare poţi. 

Lumea circului Caraval e mult prea complexă şi complicată, şi niciun cuvânt nu cred că e destul de cuprinzător sau capabil să poată însuma tot acel amalgam de culori, stări, contraste, mâncare, rochii şi haine, decoruri, locaţii, culoare şi uşi, camere, balcoane, corturile, oamenii ce lucrează acolo. E un univers întreg ce pulsează ca o inimă, uneori dând pe dinafară din cauza emoţiilor şi trăirilor sale, dar şi datorită tuturor acelor oameni ce vin şi încearcă să găsească acel ceva sau pe cineva ce-l caută cu atâta nesaţ. Însă Caraval e şi un loc periculos, ce te poate ucide la orice pas, îţi dă fiori şi pe cât poţi simţi fericirea, extazul, râsetele, materialul rochiilor mângâindu-ţi pielea, pe cât poţi gusta mâncarea delicioasă şi băuturile, cât îţi poţi bucura ochii cu priveliştea, atât poţi să simţi teamă, lacrimi, furie, ură, durere. Toate strânse într-o minge sau un mănunchi de săgeţi ce te loveşte repetat, cu poftă, şi care trece pe lângă tine sau prin tine, rapid, doar ca să revină, să şuiere, iarăşi, anunţându-te, şi lovind. Iar şi iar. Să zic că nu e greşit dacă-ţi place? N-o să spun, pentru că amândoi am minţi şi niciunul n-am spune adevărul. 

Ar trebuie să vorbesc şi despre personaje, însă nu ştiu dacă pot. Cum aş putea reduce noii mei prieteni la nişte cuvinte, un mănunchi de propoziţii ce pot fi interpretate oricum. Aşa că n-o voi face, ci o să vă spun doar că o să-i întâlniţi când citiţi cartea şi o să-i înţelegeţi abia când ajungeţi la final. Şi spun asta pentru că nu de multe ori mi-am schimbat părerea despre ei de la un capitol la altul, şi chiar ei îşi schimbă părerea despre propria persoană şi despre ceilalţi. N-aş zice că romanul e o carte în care te descoperi pe tine şi-ţi dai seama că ceea ce voiai înainte acum nu-ţi mai place sau nu ţi se mai potriveşte, însă în unele aspecte aş zice că această poveste chiar aşa e. Dar n-o să vă pară rău să nu ştiţi prea multe despre ei dinainte. De ce? Pentru că efectul va fi mult mai mare şi chiar nu vreau să stric surprizele pentru voi.

Eu n-o să uit prea uşor Caraval şi cu siguranţă o să mă mai gândesc la Caraval, o lume pe care aş vrea s-o vizitez şi să umblu prin ea chiar şi ca simplu observator, deoarece merită. Aproape că simţi magia ieşind din pagini şi toţi acei oameni te privesc, toţi vor să le ştii povestea şi toţi vor să-i ajuţi s-ajungă mai departe, să-şi îndeplinească dorinţele, să se răzbune, să-şi găsească iubirea, sau doar să mai trăiască odată toate acele provocări şi experienţe de neuitat. Chit c-au fost bune sau nu. Cum aş descrie Caraval? Nu prea cred că pot. Dar o să spun că e o cutie enormă, colorată, care atunci când o deschizi îţi arată patru cutii arătoase. Fiecare cutie e plină de alte cutii, ce au în ele alte cutii şi altele şi altele... şi altele. Depinde de tine pe care o deschizi şi cum foloseşti sau înţelegi ceea ce-ai primit. E doar un joc, nu-i aşa? Ce contează că acum deschizi următoarea cutie simţind cum sângele ţi se usucă pe degete : ) 

Vă rog, citiţi cartea! Vă rog, recomandaţi romanul! Va rog, nu luaţi în seama coperta ce e tare nefericită, din punctul meu de vedere! Dar, povestea e extrem de frumoasă şi cu siguranţă o să compenseze!

marți, 18 aprilie 2017

RECENZIE - Anomalii de Sadie Turner & Colette Freedman


Descriere:

În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. 

Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați.

 Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

RECENZIE:

A trecut ceva vreme de când n-am mai citit o distopie şi pot să spun că într-un fel mi-era dor, deşi nu ştiu de ce. Nu e ca şi cum n-am citit atâtea serii şi deja m-am obişnuit cu firul narativ, cu tiparele, cu întorsăturile de situaţie şi cu toate felurile de caractere, ce e imposibil să nu le întâlneşti în orice carte. Însă, cărţile astea au ceva, un ceva ce-ţi dă aşa o stare de bine, te fac curios folosind elemente şi situaţii ce poate le ştii deja pe dianafara, însă nu te sufocă cu o mulţime de detalii sau lumi prea complicate, cu tehnologii ce nu le înţelegi şi nici nu trebuie să ajungi în spaţiu sau pe altă planetă ca să simţi că totul s-a întors cu susul în jos. Deşi nu e o comparaţie potrivită, aş zice că e un fel de lectură complexă pentru leneşi. *nu daţi cu roşii, vă rog!* 

Şi când zic că e pentru leneşi nu spun că nu e ceva bun, ci dimpotrivă. Pe cât e de scurtă şi de simplist scrisă, te prinde imediat şi nu o mai laşi din mână până la final. Personal am citit-o în două ore şi mi-a părut rău când s-a terminat, pentru c-am zburat prin poveste mai repede decât voiam. Nu e un roman cu limbaj greoi şi nici foarte multă descriere, însă n-are nici prea mult dialog, totul fiind destul de echilibrat şi făcându-te să te simţi acolo, cu acele personaje şi în acele momente. Ceea ce nu mi se pare atât de uşor de realizat, indiferent de genul sau de numărul de pagini al unei cărţi.

Dacă aţi mai citit distopii, aşa cum am făcut şi eu, atunci întorsăturile de situaţie şi intriga n-o să vă surprindă prea tare, căci nu sunt elemente noi şi nici autorii n-au încercat să jongleze prea tare cu ele sau să le întoarcă pe dos, însă scriitura şi personajele fac povestea să fie proaspătă şi să simţi, măcar când o citeşti, că e ceva nou. Iar dacă n-aţi mai citit distopii, atunci acest roman e alegerea perfectă: e scurt, te face curios, personajele sunt destul de realiste şi te ataşezi uşor de ele, dialogul e uneori intrigant, alteori amuzant, iar finalul te face să vrei mai mult. 

Şi legat de final... credeam că nu e serie sau trilogie, căci nu scrie nicăieri sau n-am văzut eu asta. Însă nu este, pentru că finalul ridică destule întrebări şi n-are cum să se încheie aşa, nu? Nu? Ar trebui să mai fie cel puţin o carte sau măcar o nuvelă ca să primim mai multe răspunsuri, altfel mi se pare că s-au strofocat personajele pentru... nimic. Dacă aţi citit cartea, atunci eu sunt curioasă, voi ce credeţi? Sau, vi se pare că finalul acela e de ajuns?

Per total, deşi a fost o lectură scurtă, mie mi-a plăcut şi cred că e perfectă pentru zilele ploioase când vrei ceva scurt şi care să te prindă, sau o carte pe care o poţi strecura uşor în geantă când mergi la plajă. Şi nici nu trebuie să vă placă distopiile ca să o citiţi, ci poate ar fi şi mai bine dacă n-aţi citit atâtea, ca să vă bucuraţi cu adevărat de ea. Plus că personajele, dialogurile, înţepăturile, intrigile, minciuna, setea de răzbunare, dorinţa de a evada şi a face ce vrei, sunt întâlnite oriunde şi oricând, şi dacă nu te concentrezi aşa tare pe faptul că lumea e împărţită sau că acum multe ţări şi continente nu mai sunt... poţi foarte uşor să-ţi imaginezi că e doar o poveste cu nişte tineri într-o tabără.

luni, 17 aprilie 2017

RECENZIE - Doamna de la Miezul Nopţii (Uneltiri întunecate #1) de Cassandra Clare


Descriere:

Lâng-o mare cu ape argintii…

Într-o lume tainică, unde războinici pe jumătate îngeri sunt legață prin jurământ să lupte împotriva demonilor, parabatai e un cuvânt sacru.

Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt - dar nu au voie să se îndrăgostească.

Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cel mai bun din generaţia sa. Ea trăieşte doar pentru a lupta. Umăr la umăr cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, patrulează pe străzile din Los Angeles, unde vampirii îşi fac de cap pe Sunset Strip, iar spiritele naturii - cele mai puternice dintre creaturile supranaturale - sunt în pragul unui război deschis cu vânătorii de umbre. Când încep să apară trupurile unor oameni şi elfi omorâţi la fel cum fuseseră ucişi şi părinţii Emmei când ea era copil, este creată o alianţă nesigură.

Aceasta este şansa Emmei de a se răzbuna - şi şansa lui Julian de a-l recăpăta pe fratele său Mark, ţinut prizonier la Curţile Elfilor. Tot ce au de făcut Emma, Julian şi Mark este să rezolve misterul crimelor în două săptămâni… şi înainte să fie luaţi în vizor de către asasin. Căutările lor o poartă pe Emma de la o peşteră de lângă mare, plină de magie, până la o loterie întunecată, unde ceea ce se câştigă este moartea. Şi fiecare indiciu pe care îl descoperă duce la alte secrete. Ce i-a ascuns Julian în toţi aceşti ani? De ce Legea vânătorilor de umbre le interzice parabatailor să se îndrăgostească unul de altul? Cine este asasinul real al părinţilor ei – şi poate Emma să accepte adevărul?


RECENZIE:

De fiecare dată când am văzut cartea asta în format fizic sau am auzit de ea, am avut emoţii amestecate; m-am bucurat că apare şi că o s-avem noi poveşti cu vânătorii de umbre, că vom explora alte oraşe şi alte părţi ale unei lumi ce o iubim şi care ne e deja foarte dragă, dar în acelaşi timp vom vedea cum au evoluat şi s-au maturizat personajele din celelalte serii, ce-şi mai fac uneori apariţia. Dar nu m-a încântat aşa tare faptul că e enormă şi că are aproape 700 de pagini, iar acest lucru m-a făcut să amân destul de mult momentul când am stat să o citesc. De ce? Pentru că de obicei citesc cărţile ce-mi plac fără să fac pauze şi cu asta am riscat să-mi rup mâinile. În acelaşi timp, când o ai în faţa ochilor şi simţi cât e de grea, uneori e tare intimidant şi simţi cum încet îţi piere cheful. Deşi poate e doar o părere personală, căci mulţi cititori s-au bucurat când au văzut că e cât o cărămidă şi că şi următorul volum e tot aşa sau şi mai mare... 

Aşa că zilele trecute mi-am făcut curaj, m-am pus comod între perne şi-am început să citesc această bestie. Nu trebuie să vă spun că m-am trezit câteva ore mai târziu, uitându-mă la tavan şi încercând să procesez tot ce-am citit, în timp ce braţele mele arătau şi se simţeau de parcă un elefant ţopăise pe ele. Cam aşa decurg lucrurile când citeşti o carte stufoasă dintr-o dată.

Cum a fost? Măi, mi-a plăcut, dar poate nu m-a dat atât de tare pe spate cum am văzut pe alţii zicând că e cartea lor preferată din toate scrise de Cassandra Clare sau că trilogia asta e mai bună ca celelalte şi etc. M-am bucurat de poveste şi personajele noi chiar sunt simpatice, fiecare e destul de individualizat şi interesant, toţi te fac curioşi de poveştile lor şi vrei să afli până la urmă ce Dumnezeu se întâmplă cu relaţia dintre Emma şi Julian şi de ce parabatai-i n-au voie să se îndrăgostească unul de altul. A fost frumos şi la final când un cuplu din Instrumente Mortale s-a logodit şi am putut să vedem iarăşi puţin din acea lume şi să îmbrăţişăm pentru câteva momente toate acele personaje. Plus Magnus şi Alec! <3 Ca să nu mai zic de câte ori Jace şi Clary nu-s pomeniţi şi n-am putut să nu zâmbesc. 

Personal, n-am comparat seriile şi nici n-o s-o fac, căci fiecare merită citită şi iubită, şi până la urmă fiecare e specială în felul ei. Aşa cum şi personajele sunt şi poate acum le iubim mai tare, fiindcă am petrecut mai mult timp cu ele, comparativ cu Emma, Julian şi cei din cartea asta, pe care abia îi cunoaştem şi nu prea ştim ce să credem despre ei. Dar eu cred că ne oferă destule motive să-i placem şi sunt unele momente în care vrei doar să-i strângi în braţe sau să le dai una peste ceafă ca să se decidă mai repede şi să fie mai sinceri unul cu celălalt. Şi aici mă refer la toate personajele din carte... care sunt destule şi la început chiar a fost un pic greu să-i ţin minte pe toţi şi cine, ce, cum.

Mă gândisem şi să vorbesc puţin despre plot, dar apoi mi-am dat seama că nu aş putea să zic ceva fără să dau un spoiler. Şi nici să zic "oh, mi-a plăcut aia şi atunci când au făcut... ca să-l apere pe şi să o salveze pe... şi să-l învingă pe...", folosind puncte de suspensie doar ca să păstrez misterul. Şi ar fi fost aiurea. Aşa că, o să vă zic doar că e o carte bună, complexă şi complicată, cu un plot principal bine legat şi cu altele mai mici, dar care se împletesc foarte bine între ele şi creează o întreagă nebunie. De vreo 700 de pagini... care te face să simţi tot felul de lucruri şi până la final nu prea mai ştii ce vrei, de partea cui eşti şi dacă tu chiar urăşti personajul ăla până la urmă. Iar asta e tipic pentru Clare, căci rareori aduce la viaţă un antagonist care să n-aibă motive clare şi care cumva să te facă să-ţi pese de el şi să-l înţelegi, să-ţi zici că "hai, nu e aşa de malefic până la urmă! vrea doar şi el să-i omoare ca să-şi atingă scopul.". Sau poate e doar vina mea, fiindcă-mi plac oamenii mai ţicniţi. 

Nu că Emma şi ceilalţi ar fi prea normali, adică veţi vedea când citiţi cartea. Au şi ei destule obsesii sau caracteristici ce-i fac să pară diferiţi sau nu-i pun într-o lumină bună, mai ales în faţa adulţilor. Şi personalităţile lor cel mai bine se văd prin dialog, la care am chicotit de câteva ori, căci nu prea ai cum să nu o faci.

De ce nu m-a dat această carte pe spate? În primul rând, pentru c-a fost stufoasă şi de obicei mi-e foarte greu să-ncep o serie sau trilogie când primul volum arată ca ultimul. Plus c-au fost şi unele momente în care erau pagini întregi de descriere şi monolog, şi aş fi vrut doar să treacă mai departe şi să se întâmple ceva, orice. În al doilea rând, au fost parcă prea multe personaje noi, şi aici mă pot gândi doar la toţi acei copii. N-am nimic cu faptul că avem personaje noi, însă felul în care au fost introduse, aşa dintr-o dată şi claie peste grămadă, mi-au cam dat bătăi de cap şi mai aveam puţin şi-mi făceam o listă... Apoi, aşa cum spuneam, au apărut şi feţe din celelalte serii, care normal că acum ocupă un loc special în sufletele noastre de cititori, şi într-un fel, i-au eclipsat pe ceilalţi. Ceea ce-i normal... e ca şi cum întâlneşti un prieten nou şi brusc te vizitează cineva pe care-l ştii de-o viaţă. Totuşi, sunt sigură că o s-ajungem să ne ataşăm şi de aceştia, şi poate până la final vom fi o familie mare şi fericită... sau mă rog, cine mai rămâne în viaţă până atunci. 

Per total, a fost un roman bun, un început de trilogie foarte promiţător, mult suspans şi acţiune, mi-au plăcut noile arme şi toate chestiile ce le aflăm, locurile noi ce le-am vizitat sau de care auzim, faptul că atâtea personaje din IM şi DI îşi fac apariţia şi sunt mai adorabile şi mai mature ca niciodată. Au fost şi momente amuzante şi tensionante, clipe pline de iubire ce ne-au făcut să simţim fluturi în stomac, dar şi unele în care sângele ne-a pulsat în urechi şi am vrut să facem orice ca să rezolvăm odată toată situaţia. Nu mai pot să zic decât că-l aştept pe următorul şi până atunci, sper, ca braţele şi spatele meu să devină mai puternice; o s-avem nevoie.