RECENZIE - Fetele din Idlewild de Simone St. James

DESCRIERE:

Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…

RECENZIE:

Mi se întâmplă tot mai rar să găsesc cărți ce mă prind de la primele pagini, care mă trag de mână și-mi fac inima să bată, care-mi fac gândurile să se simtă ca într-o mașină de spălat ce se învârte lent, iar apoi trece la programul de stoarcere până nu mai știi dacă exiști; darămite cum te cheamă. E greu să găsesc cărți ce nu doar că mă fac să le devorez, dar care-mi invadează mintea, trupul și sufletul, care mă fac să simt, să râd și să plâng, romane ce mă fac să-njur oameni pe care nu i-am cunoscut, dar pe care i-aș bate cel puțin o dată, dar care mă fac și să-i strâng pe alții în brațe și să-i duc cât mai departe.

Fetele din Idlewild a reușit în patru sute de pagini să mă facă să simt atât de multe. Am fost furioasă, bucuroasă, m-a cuprins entuziasmul sau speranța, mi-am mușcat buzele căci voiam să știu daca fetelor le vor reuși planurile. Am inspirat adânc de atâtea ori și unele capitole și pagini nici nu știu unde s-au dus; știu doar că acum câteva ore eram în autobuz și citeam pagina 70, iar acum sunt aici și am terminat-o. Deși aș zice mai bine că ea m-a terminat - la propriu și la figurat. 

N-o să încerc să explic despre ce-i vorba sau cine ar trebui s-o citească, ori cu ce așteptări ar trebui să vă apucați de ea. Însă ce vă pot spune e că Fetele din Idlewild e ceva mult mai complex și mai layered. Și recunosc că primul sfert al poveștii nu m-a prins așa de tare. Doar că am continuat să citesc și, așa cum școala părea neprietenoasă la început și cum oamenii semănau mai mult cu niște ferestre ce n-au mai fost deschise de secole, treptat, s-a produs un declic; în interiorul meu și-n al ei și am reușit s-ajung la adevărata poveste. 

Fetele din Idlewild nu e doar un mister sau un roman polițist. Nu e nici o carte despre niște fete pe care nu le vrea nimeni și care-și duc viața într-un loc ce pare ignorat de toți, dar pe care-n același timp toată lumea își tine ochii. Nici Fiona nu e piesa cea mai importantă; sau sora ei. Chiar și școala, pe care se insistă așa mult, are un rol modest. Toate astea și multe altele sunt doar bucăți dintr-un puzzle mult mai vechi, ce așteaptă să fie rezolvat, și care se întinde mai mult și mai adânc decât ai crede. Și cu cât descoperi și sapi, cu atât înaintezi plin de energie și curaj, dar în același timp încerci să dai înapoi. Căci doare. Din toate părțile și pe toată lumea. Dar nici așa nu mai pot rămâne lucrurile. 

Aș putea scrie ore întregi aici, însă n-ar avea rost. Important e ca voi să luați cartea și s-o citiți. S-o trăiți. Să simțiți și să trageți propriile concluzii. Căci Simone St. James nu s-a zgârcit deloc și a creat un roman extraordinar, complex și foarte plin, în care a îndesat doar personaje minunate, locuri și întâmplări ce par să nu aibă nicio legătură, dar care merg așa de bine împreună, ce sunt învăluite într-o lumină albă, ce scoate la iveală toate mizeriile, secretele, dorințele și viețile unor oameni ce au știut să se descurce; dar și ale altora ce au fost călcați în picioare, zdrobiți, ruinați, înjosiți, uitați... doar pentru că s-a putut și s-a vrut, și a fost ușor. Și n-au fost ei în locul lor.

Însă Simone St. James oferă și momente pline de umor, tandrețe, iubire și zile în care crezi că totul e frumos și posibil, prietenii și relații ce se nasc și cresc în cele mai nepotrivite locuri sau situații.   

Fetele din Idlewild e unul din romanele ce m-a făcut să plâng, dar nu când l-am citit ori la final. Ci după ce-am stat puțin și m-am gândit la ce-am citit și trăit. După ce totul s-a așezat și am simțit cum ceva se ridică de pe umerii mei, o greutate ce nu știam de unde și când a apărut, dar care apoi s-a cuibărit în suflet. Știu că sună cliseic. Însă am plâns. Și timp de câteva secunde nu mi-am dat seama. Nici nu știu dacă plâng de bucurie sau de tristețe, pentru carte sau pentru mine. Tot ce știu e că eu am citit pentru câteva ore, dar am trăit în atâtea locuri și prin atâția oameni... mulți ani. Iar toate acele emoții și vorbe și vieți, ce-au fost trăite și spuse or ascunse, care au fost retezate or doar tăiate și apoi lipite, m-au lovit iar și iar; și eu le-am lăsat.

Nu știu daca o să vă placă Fetele din Idlewild sau dacă o să vă tenteze să o citiți. Eu o recomand și chit că o veți trăi așa cum am făcut eu sau doar va fi o lectură plăcută, ori doar un anumit aspect vă va prinde, sunt sigură că n-o să regretați. Și sper să mai aud de ea și poate să văd mai mulți oameni ce o citesc; căci e păcat. Mi se pare că merită mult mai multă atenție, dar nu-i băgată în seamă; or n-am văzut eu.

Citiți Fetele din Idlewild și hai să vedem cât puteți să duceți. O să v-aștept la finish. 

RECENZIE - Trandafirii de mai (Colecționarul #2) de Dot Hutchison

Descriere:

La patru luni după explozia care a avut loc în Grădină, un loc unde tinere cunoscute ca Fluturi erau ținute prizoniere, polițiștii Brandon Eddison, Victor Hanoverian și Mercedes Ramirez încă se mai confruntă cu urmările cazului terifiant: le ajută pe supraviețuitoare să-și reia viețile, afară, în libertate. Cu iarna aflată pe sfârșite, Fluturii au în față zile mai lungi și calde în care să încerce să se vindece. Dar, pentru polițiști, schimbarea anotimpurilor înseamnă un singur lucru înfricoșător: siguranța că undeva, prin țară, o altă tânără va fi găsită moartă în biserică, cu gâtul tăiat, cu cadavrul înconjurat de flori.

Sora Priyei Sravasti a fost victima aceluiași criminal, cu ani în urmă. Acum, ea și mama ei își schimbă locuința la câteva luni, căutând un nou început. Când ea se va nimeri în calea criminalului, vânătoarea va deveni inevitabilă, imposibil de amânat. Criminalul va putea fi descoperit doar cu ajutorul Priyei – oare dorința ei disperată de a avea o finalitate pentru trauma suferită o va face să-și riște viața?

RECENZIE:

Primul volum din serie, Grădina cu Fluturi, mi-a plăcut tare mult și chiar dacă am mai citit multe cărți de atunci, tot mi-aduc aminte cum m-am simțit când am citit-o și după ce-am terminat-o. Așa că n-am așteptat prea mult să citesc al doilea volum. 

Aș zice că Trandafirii de mai și Grădina cu Fluturi, pe lângă faptul că-s din aceeași serie, și că a doua este continuarea celeilalte, cumva le văd și ca pe niște cărți ce se completează sau ca pe niste surori. Și spun asta deoarece am stat să mă gândesc care-mi place mai mult sau care din ele mi-a dat de gândit sau în care din ele m-a surprins criminalul și creativitatea lui sau ce scene m-au uimit și le-am admirat, căci vizual arată minunat, la cum le descrie autoarea, dar scene ce m-au și șocat, pentru că e până la urmă vorba de crime și acei oameni nu meritau să moară. Nu așa.

Trandafirii de mai e un roman ce l-am citit încet și nu pentru că nu m-a prins sau nu mi-a plăcut, ci pentru că e foarte încărcat de imagini, ce-s și ele pline de violență și de frumusețe, și mi-am permis să stau și să le admir. (poate mai mult decât ar fi trebuit) Însă n-aș spune că n-am simțit suspansul și acțiunea trăgându-mă spre final, iar modul în care romanul e scris și perspectivele ce apar, m-au făcut să cresc puțin ritmul și să strâng mai tare paginile. 

Deși am spus la început că ambele romane îmi plac și n-aș avea ce să le reproșez, aș vrea să zic că au fost oarecum două lucruri ce m-au iritat puțin. Am înțeles de ce autoarea a ales să procedeze așa, dar în același timp aș fi vrut să găsească o altă cale și să nu... poate dacă ați citit veți înțelege la ce mă refer. Și, fără să dezvălui prea mult, o să zic că Priya, pe cât de rațională și isteață mi s-a părut pe, aproape, tot parcursul poveștii, pe atât de naivă și de copilăroasă mi s-a părut spre final. Am înțeles de ce-a procedat așa, dar în același timp nu știu dacă i-ar mai fi convenit, daca lucrurile se întâmplau sau se sfârșeau altfel.

În niciun roman nu încerc să spun că un personaj n-a făcut cum trebuia sau că aș știi eu mai bine, căci până la urmă suntem diferiți și procedăm diferit, însă de-a lungul cărții au fost momente în care personajele au făcut lucruri ce se loveau cap în cap cu ce-au spus înainte sau care nu se potriveau deloc cu personalitatea lor sau modul de a gândi. Și nu zic că mereu oamenii gândesc logic sau nu fac chestii ce nu li se potrivesc, dar aici a fost un lucru peste care n-am putut să trec.

 Căci s-a întâmplat des și toată maturitatea, inteligența, și complexitatea pe care o aveau personajele și care m-au făcut să le plac și să le admir și să le consider reale și realiste (și nu doar niște ființe ce uneori sunt ca niste muște în fața unui geam deschis) a fost înlocuită de naivitate sau prostie. Și da, mulți oameni se poartă așa în funcție de ce se întâmplă și cât de stresați sunt sau mai știu eu... și totuși. Oamenii ăștia au procedat așa cu bună știință. Iar eu am considerat asta un mod ieftin de a face povestea să se miște din loc și mi-a stricat și impresia ce-o aveam despre ei. Iar dacă asta intenționa Dot, atunci a făcut o treabă bună; gustul dezamăgirii n-o să dispară prea curând.

Trandafirii de mai merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum și vă roade curiozitatea, iar dacă n-o să vă deranjeze ceea ce nu mi-a picat mie bune, atunci veți avea parte de-o lectură pe cinste! Pentru mine, Trandafirii de mai a fost o continuare bună, și-aș fi spus c-a fost la de bună că prima, poate și-un pic mai mult (căci mi-a plăcut să văd evoluția anumitor personaje sau să aflu mai mult despre ele, ori să văd cum evoluează relațiile), dar ultimul sfert al cărții mă face să spun că o consider mai slabă. 

Asta nu o să mă facă să nu mai citesc următoarele cărți, dar așteptările mele vor fi mai mici sau inexistente. Dot mi-a demonstrat că poate scrie personaje complexe și imperfecte, poate crea scene înfricoșătoare, dar care te și surprind prin frumusețea lor și mulțimea de detalii și semnificații, m-a ținut în priză. Dar mi-a arătat și că poate apela la trucuri ieftine, ce poate pe mulți nu-i deranjează, doar ca să ajungă unde vrea. 

RECENZIE - Prietena de Teresa Driscoll

Descriere:

În tren alături de soțul său, la zeci de kilometri depărtare de casă și de fiul ei în vârstă de patru ani, Ben, Sophie primește un apel care o înspăimântă. Doi băieți sunt în spital, ca urmare a unui tragic accident. Unul dintre ei este Ben.

A crezut că poate avea încredere în noua ei prietenă, Emma, care ar fi trebuit să aibă grijă de copil. La urma urmei, Emma îi era ca o soră – cineva în fața căruia Sophie își putea deschide oricând sufletul, în ciuda bârfelor care circulau pe seama ei prin sat. Dar acum Sophie are sentimentul că a făcut o greșeală de neiertat și familia îi este în pericol.

Pentru că, în final, cât de bine o cunoaște pe Emma? Ar fi trebuit să-i încredințeze tot ce avea mai de preț?

Timpul e pe cale să se scurgă. Lipsită de puterea de a-și ajuta fiul, la ore distanță de casă, Sophie e la un pas de a afla adevărul. Iar viața ei nu va mai fi niciodată ca înainte.

RECENZIE: 

Prietena e al doilea roman pe care-l citesc de la această autoare și pot spune că anumite lucruri ce m-au deranjat la primul, și-am sperat că țin mai mult de carte și nu de stilul ei, sunt și-n acesta; ceea ce înseamnă că ele fac parte din stilul și scriitura autoarei și nu pot spera că or să dispară sau că le voi observa mai puțin data viitoare. 

Teresa Driscoll scrie genul de cărți ce se citesc foarte repede, ceea ce nu-i rău, mai ales când e vorba de thriller/mystery, cu o poveste ce te face curios, știe să construiască suspans și te face să te uiți de două ori la toate personajele. Și te uiți la toți oamenii de două ori pentru că nici unul nu e bun sau rău, toți au calități și defecte și întotdeauna iți ia ceva până îi cunoști, aproape, complet și-i poți înțelege. Sau nu. Dar și pentru că sunt atât de mulți și e greu să-i deosebești sau să ții minte cine ce face, ce-a spus și unde era în x moment - ceea ce într-un asemenea roman nu pică bine. 

Acum nu știu dacă eu am problema asta și e vina mea că nu pot să-i deosebesc sau să țin minte informații despre fiecare ori e vina autoarei, ce pare să nu se străduiască în a construi și contura mai bine personajele; și-n a le oferi mai mult de un nume, o funcție/meserie și titulatura de soțul/soția/mama cuiva, făcându-le să-mi rămână în minte ca niște figuri neclare ce se amestecă și se separă, la infinit, și după fiecare contopire și separare sunt mai diforme și mai neclare ca înainte.

Personajele, pentru mine, sunt extrem de importante într-un roman, căci, într-un fel, degeaba povestea sau ideea e interesantă dacă nu pot empatiza cu cei ce o trăiesc; sau nu pot să-i văd sau să le asociez numele cu fața or să-mi amintesc daca Y l-a trădat pe X sau invers, or poate era vorba de o a treia persoană. 

Dar să zicem că la mystery/thriller pot să trec mai ușor peste faptul că personajele nu-s așa de complexe sau focusul nu-i pe ele tot timpul. Doar că atunci când nu e deloc, încep să am o problemă. Fiindcă încep să am impresia că autoarea/autorul a avut o idee și a scris povestea, apoi a aruncat repede niște personaje și gata; adică putea fi oricine în locul lor și-ar fi fost la fel. Plus că asta afectează și firul narativ și plăcerea mea de a citi cartea. De ce? Pentru că pot să pierd indicii sau să-mi pese cătuși de puțin cine a mințit pe cine sau cine a murit sau o să mă întreb dacă îmi pasă atât de mult cât să citesc până la final și să aflu ce s-a întâmplat.

Însă, poate voi nu o să aveți această problemă și totul vi se va părea în regula, veți reuși să înțelegeți totul din prima și o să spuneți c-ați citit altă carte comparativ cu mine. Ceea ce m-ar bucura foarte tare. :)

Lăsând personajele deoparte, Prietena a fost ok. Nu-i cel mai strălucit roman pe care l-am citit, dar nici cel mai prost. Acțiunea și suspansul există, iar autoarea se folosește de fragmente din trecut și prezent ca să spună povestea, ceea ce-a făcut totul foarte intrigant și pot zice c-am fost curioasă până la ultima pagină.

Per total, Prietena e un roman ce-l citești în câteva ore, poate atunci când vrei ceva ușor, dar cu un pic de acțiune și suspans, și nu foarte lung și complicat. Paginile curg și înainte să-ți dai seama vei fi citit jumătate, iar tu vei fi în mijlocul misterului ca o gălușcă în supă. Delicios. Deși, acum mi-e foame. :))

Mă bucur c-am citit romanul și c-am aflat ce poate Teresa Driscoll ca autoare. Totuși, nu-s sigură că drumurile noastre se vor mai întâlni prea curând. Vă las și pe voi, și chiar vă invit, s-o cunoașteți. Și poate, să-i iubiți cărțile. Ceea ce eu n-am reușit.

RECENZIE - Motanul s-a sinucis de Gabriel Bota

Descriere:

Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fără oprire cu tot ce găsea prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să se joace cu aerul. Când l-am găsit în parcare, ramolit și plin de noroi, tu l-ai luat repede în brațe și l-ai adus în casă. Nu avea mai mult de două săptămâni și zâmbea fericit printre mustățile lui subțiri. I-ai făcut culcuș între pernele din pat și astfel, în fiecare seară, adormeam ascultându-l cum ne toarce în urechi. Eram atât de fericiți, încât nici nu știam că suntem. A fost primul nostru copil. Când ne-au vizitat prietenii, au fost și ei uimiți de puterea motanului. Fiindcă motanul nostru avea o putere care, în timp, nu i s-a mai părut nimănui ciudată. Când îl luai în brațe, începea să toarcă, iar din acel moment începeai să fii fericit fără să știi că ești. Și încet-încet, ne-am trezit în decursul a câteva luni că, în fiecare seară, casa noastră devenea neîncăpătoare. Mai întâi, prietenii noștri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele și vecinii, până și vânzătoarea de la chioșcul de ziare ne-au bătut la ușă.

„Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu“, ne-a spus doamna Crina în timp ce ținea motanul în brațe.

Și ușa noastră s-a tot deschis și pe ea intrau în fiecare zi diferiți oameni, funcționari publici, avocați, vânzătoare din piață, balerine, doctori, șoferi de tir, actori, muncitori de pe șantier, care nu voiau altceva decât să ne țină câteva minute motanul în brațe.

RECENZIE:

De când am văzut coperta și titlul, prima oară, am știut că vreau să citesc Motanul s-a sinucis și pot spune că știam la ce să mă aștept. Ceea ce a fost doar pe jumătate adevărat.

Motanul s-a sinucis e un volum ce pare mic și unul pe care-l citești foarte repede, însă e și un amestec complex, cu multe staturi și tot feluri de legături. Nimeni nu-ți spune ce se întâmplă, nu primești răspunsuri și n-ai nicio hartă, sau indicații, să te lămurești; dar daca ești atent și iei în seamă toate detaliile, atunci, după câteva povesti, reușești să-ți construiești propriul drum și lucrurile curg mult mai ușor. 

Motanul s-a sinucis e genul de carte ce trebuie s-o citești ca să înțelegi despre ce-i vorba, să simți tu, să guști, să auzi și să vezi, să trăiești povestea și să te așezi lângă toți acei oameni. Nu aș reuși nici în câteva cuvinte și nici în pagini întregi să explic sau să prezint ce se ascunde în text sau sub coperta ce pare așa foarte jucăușă și inocentă. (și nu e deloc) Așa că cel mai bine ar fi, daca sunteți curioși sau doar vreți să citiți ceva interesant și diferit, în sensul bun, să puneți mâna pe ea.

Mie, unele povești mi-au plăcut foarte mult, iar altele mai puțin, însă cred că toate au avut locul lor și rolul lor în puzzle-ul Motanului. Iar felul în care începe și se termină totul mi-a dat așa un sentiment plăcut și, chiar și după ce-am închis cartea și-am pus-o în bibliotecă, a rămas cu mine. 

N-aș spune că e o carte ce-ți dă de gândit, așa cum fac multe, dar nici nu te lasă. Și ceva tot o să rămână cu tine, chit că-ți place foarte mult or o vei închide după câteva pagini. 

Motanul s-a sinucis nu e ceva ce citesc de obicei, nu e nici ceva ce m-a dat pe spate sau care să mă facă să-l recomand tuturor, dar e ceva de care m-am bucurat pentru câteva ore și a fost o surpriză plăcută. Iar când spun că nu l-aș recomanda tuturor nu o zic, pentru că nu-i bun. Ci pentru că nu e pentru toată lumea și doar voi veți știi dacă vi se potrivește. 

Iar asta se vă întâmpla când veți deschide volumul și veți citi poate prima pagină sau prima povestire. : ) 

P.S.: am uitat să spun, dar unele fraze sau pasaje crează niște imagini atât de colorate și vii, încât uneori trebuie să te oprești și să recitești. Și să te bucuri. Așa că, poate, o citiți doar pentru acelea, dacă nu vă face altceva cu ochiul.  

RECENZIE - Coșmarul de la Killman Creek (Stillhouse Lake #2) de Rachel Caine

Descriere:

De fiecare dată când Gwen închidea ochii, îl vedea în coșmarurile sale. Acum ochii ei sunt deschiși, iar el se încăpățânează să nu dispară.

Gwen Proctor a câștigat bătălia de a-și salva copiii din calea fostului ei soț, criminalul în serie Melvin Royal, și a complicilor lui psihopați. Dar războiul nu s-a sfârșit. Mai ales că Melvin a evadat din închisoare… Mai ales că ea a primit acum un mesaj terifiant.

Nu ești în siguranță nicăieri.

Refugiul ei de la Stillhouse Lake a devenit o capcană. Gwen își lasă copiii în grija unui vecin înarmat, care și-a făcut din propria casă o fortăreață. Cu ajutorul lui Sam Cade, fratele uneia dintre victimele lui Melvin, Gwen pleacă să vâneze criminalul. A învățat cum s-o facă de la cel mai pervers asasin aflat încă în viață.

Dar lucrurile cu care se confruntă sunt mai presus de toate temerile ei – o minte sofisticată și bolnavă a plănuit atent să o distrugă. Pe măsură ce încrederea în cei din jur începe să se risipească, Gwen rămâne doar cu furie și dorință de răzbunare, în timp ce se apropie de propria-i pradă. Și e limpede ca lumina zilei că unul dintre ei – vânător sau țintă – va sfârși mort.

RECENZIE:

Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut mai mult ca primul volum și mi se pare o lectură mai plină, atât din punct de vedere al emoțiilor și tensiunii, atât interioare cât și exterioare, dar și din punct de vedere al acțiunii, suspansului și tot ce se întâmplă pe parcusul celor aproape patru sute de pagini. 

Fiind al doilea volum, nu pot să zic foarte multe despre el și nici nu vreau. Și pentru că e continuare și aș da spoilere fără să vreau pentru el și primul, dar și pentru că eu consider c-ar fi bine daca le-ați citi fără să știți prea multe lucruri. Oricum descrierile spun destule și personal nu prea le-am dat atenție înainte să m-apuc de citit. Căci îmi place mai mult să fiu surprinsă și să fac eu legăturile, decât să realizez că ce am citit pe copertă părea ceva nesemnificativ și s-a dovedit a fi o întorsătură de situație și  s-a stricat momentul.

Însă poate voi nu sunteți ca mine și nu vă interesează așa tare toată partea asta cu atmosfera și rezolvatul puzzle-urilor. Așa că faceți cum credeți.

În Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut cum autoarea a păstrat întotdeauna ritmul și de fiecare dată a reușit să-l crească și mai mult, uneori folosindu-se de inteligența personajelor sau de situații, iar alteori bazându-se pe niște situații sau decizii ce m-au făcut să oftez și să-mi dau ochii peste cap, pentru că cine ar face așa ceva?! Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă acele personaje sunt mai puțin deștepte decât le-am văzut eu sau eu sunt mai lipsită de sentimente ca ele și ce mi s-a părut mie prostesc, pentru ei a fost o hotărâre luată pe emoții și nu gândindu-se ce rău se poate întâmpla. 

Însă tot n-am putut scăpa de gândul "how covenient!" și de gustul amar de clișeu în care cartea asta și autoarea au preferat să se cufunde în unele momente, în loc să fi obținut aceleași rezultate și reacții de la personaje și cititori, dar fără să fi stricat tot farmecul și atmosfera.

 Iar pentru asta romanul nu e printre preferatele mele și nu pot spune că-l voi recomanda cu cel mai mare drag; mai ales că s-a înecat fix spre final, punct în care cărțile de genul ar trebui te prindă și mai bine și să te târască, în timp ce-ncerci să respiri, și nu să te lase să mergi așa încet și să te gândești cum ai fi scris-o tu mai bine sau ce-ar fi fost dacă...

Totuși, Coșmarul de la Killman Creek e o continuare pe măsură, și s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, ce nu erau oricum foarte mari, căci al doilea volum într-o serie e mereu ori foarte bun ori te face să te-ntrebi dacă n-a fost scris de altcineva sau autorul s-a concentrat s-ajungă la a treia carte și-a fost pe sistem de trebuie să se întâmple și asta a doua cumva, dar fără tragere de inimă. Așa că, mă bucur că Rachel a scris o carte bună, mai bună ca prima, iar dacă lucrurile continuă așa, poate, cea de-a treia mă va da pe spate definitiv. 

Abia aștept.

Și ce puteți aștepta voi de la acest roman, asta după ce-l citiți pe primul, este un roman interesant, cu multe straturi și personaje complexe, cu bune și cu rele, sângeros pe alocuri, dar fără să exagereze, și cu multe jocuri psihologice. Ce cred eu c-au fost executate foarte bine și că merită citite sau trăite. Nu pe propria piele, desigur. 

Recomand atât primul volum, cât și pe acesta, dacă vreți cărți cu criminali și monștri, dar care sunt reali, cruzi și extrem de periculoși. Și nu fiindcă știu nenumărate moduri în care pot să răpească pe cineva sau să le distrugă viața or să-i facă bucățele și să-i livreze ca pe pachetele de Crăciun, ci pentru că sunt oameni. Iar oamenii sunt cei mai imprevizibili și periculoși monștri. Dar și cei care îi formează.

RECENZIE - Să nu plângi! de Mary Kubica

Descriere:

Autoarea bestseller-ului New York Times “Fata cea bună”, Mary Kubica se întoarce acum cu o poveste electrizantă despre obsesie și înșelătorie, o poveste care îți dă dependență.

În centrul orașului Chicago, o tânără pe nume Esther Vaughan dispare fără urmă din apartamentul ei. Printre lucrurile sale este găsită și o scrisoare, dedicată misterios „Dragostei mele“, lăsând-o pe prietena și colega ei de apartament, Quinn Collins, să se întrebe dacă Esther era într-adevăr persoana pe care credea că o știa.

 Între timp, într-un mic orășel de coastă din Michigan, aflat la o oră distanță de Chicago, o necunoscută apare în cafeneaua unde Alex Gallo, un adolescent de 18 ani, se ocupă de curățenie. Este atras imediat de frumusețea și șarmul fetei, dar ceea ce pornește ca un flirt inocent se transformă brusc în ceva mult mai întunecat și sinistru.

În vreme ce Quinn caută răspunsuri despre Esther, iar Alex e tot mai subjugat de vraja femeii necunoscute, maestra suspansului Mary Kubica își conduce cititorii într-o aventură incredibilă, care va culmina cu un deznodământ șocant ce ne arată că, oricât de departe și de repede am fugi de el, trecutul tot ne va ajunge din urmă.

RECENZIE:

Să nu plângi! e al treilea roman pe care-l citesc de la această autoare și aș putea să spun că mi-a plăcut cel mai puțin. Și n-aș zice că asta a fost pentru că, deși urmărim două perspective și doi oameni total diferiți, eu n-am putut să fac foarte ușor diferența dintre ele și uneori trebuia să mă uit de două ori la numele capitolului ca să știu cine vorbește atunci. 

Sau pentru că stilul autoarei mi s-a părut lipsit de nuanțe, emoții, or ceva care să mă trezească și să mă facă să-mi pese de ce se întâmplă; căci dacă ești cu mâinile și ochii în mijlocul unei astfel de povești, dar tu ești mai plictisit sau dezinteresat că atunci când asculți horoscopul la televizor, n-aș zice că autorul s-a chinuit prea mult. Or poate am citit eu prea multe cărți de genul ăsta și nu prea mai simt.

Lăsând scriitura lui Kubica deoparte, ce m-a făcut să trag de-o carte, de ~350 de pagini, aproape trei zile, ceea ce pentru mine e extrem de mult, ținând cont că citesc un thriller în câteva ore, aș spune că povestea în sine n-a fost chiar așa de rea. Rea inseamnand c-a avut totuși ceva ce m-a făcut curioasă și m-a făcut să-mi pun întrebări, personajele au fost oarecum interesante și creionate, a fost și-un pic de suspans. Însă misterul în sine a fost destul de subțire și până ți se spune ce s-a întâmplat cu adevărat iți cam dai seama singur. Sau asta mi s-a întâmplat mie și apoi doar am așteptat să mi se confirme.

N-aș zice că m-am bucurat prea tare c-am avut dreptate. Și poate, sau sigur, a fost și vina mea. Așteptam o poveste mult mai complexă și mai întunecată, cu mult mai multe straturi și întorsături de situație; pe când Să nu plângi! e ceva mult mai mic, compact și nu chiar atât de tulbure. Ceea ce-i un lucru bun dacă ești în căutare de ceva rapid și ușor, dar care te și ține în priză pe parcursul lecturii.

Să nu plângi! aș spune că e un roman ce-l poți citi oricând, nu trebuie să citești cărți polițiste de obicei ca să-ți placă sau să-l înțelegi, pentru că e foarte ușor de urmărit, iar stilul simplist al autoarei te prinde imediat în poveste și ai zice că citești un roman pentru plajă (sau unul ce-l poți savura în timp ce stai ascuns sub o pătură pufoasă), doar că n-are poveste de dragoste, ci o persoană dispărută și o mulțime de drame și secrete.

RECENZIE - În cel mai întunecat colț de Elizabeth Haynes

Descriere:

Atunci când tânăra și adorabila Catherine Bailey îl întâlnește pe Lee Brightman, parcă nu-i vine să creadă ce noroc a lovit-o. Splendid, carismatic și un pic misterios, Lee pare mult prea perfect pentru a fi adevărat.

Dar ceea ce începe ca un șir de atenții copleșitoare și cu partide de sex spontane și pasionale se transformă în gelozie și furie, iar Catherine descoperă în curând că ochii albaștri fermecători ai lui Lee și trăsăturile lui angelice ascund o natură violentă. Tulburată de comportamentul lui din ce în ce mai haotic și obsesiv, ea încearcă să rupă relația. Apelând la prieteni pentru ajutor, e șocată să afle că aceștia nu o cred. Aproape complet izolată și împinsă în cel mai întunecat colț al propriului univers, Catherine planifică disperată o cale de ieșire.

Patru ani mai târziu, Lee a ajuns în spatele gratiilor, iar Catherine – care acum își spune Cathy – încearcă să-și reconstruiască viața într-un nou oraș. Deși trupul i s-a vindecat, trauma din trecut încă o mai bântuie. Până ce Stuart Richardson, noul și atractivul ei vecin, se mută alături. Încurajând-o să își înfrunte temerile, el aprinde scânteia speranței pentru a iubi din nou și a avea o viață normală.

Până în ziua în care sună telefonul…

RECENZIE:

În cel mai întunecat colț a fost o carte pe care am citit-o repede și m-am împins s-o citesc cât mai repede, deoarece voiam să știu ce se întâmplă și mai ales cum se termină (de parcă Catherine ar fi depins de mine), dar și pentru că mi-a provocat o mulțime de emoții, extrem de puternice, și nu știu cât aș fi rezistat până să răbufnesc sau să prelungesc așa lectura.

Cartea nu are un ritm alert și nici vreun mister neapărat sau ceva care să te facă să citești cu sufletul la gură. Nu-i o poveste cu indicii sau o mulțime de crime or vreun detectiv și criminal ce-și dau târcoale, ci e ceva ce pare atât de departe și ireal, dar în același timp întotdeauna prezent și poate mai răspândit și activ, fix unde ne așteptăm mai puțin. 

Aș spune și că Elizabeth Haynes m-a făcut să vreau să mă opresc din citit și să arunc romanul cât colo, și nu pentru că povestea e proastă sau m-am plictisit, ci pentru că e atât de realist, de viu și de direct scris, încât de la primele pagini simți că ești acolo (și că nu poți scăpa); iar în multe momente chiar nu ți-ai dori.

În cel mai întunecat colț e o poveste ce trebuie citită și simțită pe propria "minte", fiindcă pe propria piele cu siguranță sper să nu!, și nu cred c-aș reuși, și nici n-o să-ncerc, să cuprind în vreun fel tot ce te face romanul ăsta să simți, toate lucrurile pe care le scoate la suprafață, fricile ce te pune să le privești și să le (re)trăiești, momentele în care-ți tii respirația și numeri și verifici odată cu Catherine și secundele în care te chinui să citești mai repede anumite pasaje; deoarece dor și oferă atenție și spatiu unui personaj ce, ah, ar merita și-ar fi meritat o soartă mai puțin blândă.

Toate personajele din roman mi-au plăcut și mi s-au părut bine construite, iar cu timpul m-am atașat de toate, deși la început mi se păreau imature, dependente de tot felul de substanțe, umblând prin locuri nepotrivite și cu oameni, ce pot fi numiți oameni doar din punct de vedere biologic. Atât cele pe care-aș fi vrut să le pot salva și ajuta, cât și cele pe care le-aș fi bătut și închis chiar eu, m-au făcut s-admir efortul lui Haynes de a oferi nu doar o poveste complexă și realistă, ci și creionarea acestor oameni, și toate fețele și fațetele ce ne sunt prezentate.

Aș recomanda În cel mai întunecat colț dacă vreți o lectură directă, uneori foarte dură, atât în limbaj, cât și-n situațiile prezentate sau locurile în care decide să meargă, plină de alcool, sex, violență, abuz, manipulare, dar și o poveste plină de oameni ce nu se lasă doborâți, de speranță și prieteni, greșeli, iertare, răbdare cu tine și cu alții, OCD și multe altele. În niciun caz nu e un roman ce se citește ușor, și nu pentru că scriitura nu te lasă sau e foarte dens, ci pentru că atmosfera e apăsătoare, emoțiile sunt multe și grele, iar până ajungi să te obișnuiești cu modul în care e scris o să treacă puțin. 

Nu regret c-am citit În cel mai întunecat colț, mă bucur c-am cunoscut-o pe Catherine și pe toți oamenii ce-au ajutat-o (dar și cei care au rănit-o), dar nu aș reciti asta prea curând sau vreodată. Cu siguranță nu e o poveste ce-o voi uita curând și mi-aș dori, daca vreți și considerați că e o lectură pentru voi, să fie citită de cât mai mulți și dată mai departe. 

Deoarece, sub stratul de ficțiune și "citesc asta ca să mă relaxez sau să mă îngrozesc", e ceva uman, viu, un ceva ce se află și-n noi, ceva ce poate ne va face să privim cu alți ochi unii oameni sau anumite situații, și poate să ne apărăm, să ne ajutăm și să evităm anumite lucruri sau persoane; or să-i apăram pe ei și să-i înțelegem, să-i ajutam și să fim acolo, chit că doar îi ascultăm sau facem ceva mai mult.

RECENZIE - Sunt cu ochii pe tine de Teresa Driscoll

DESCRIERE:

Pe tine ce te-ar convinge să intervii?

Când Ella Longfield surprinde doi tineri atrăgători flirtând cu două adolescente într-un tren, nu-și bate prea mult capul cu asta – până în clipa în care află că băieții tocmai au ieșit din închisoare, iar instinctul ei matern o pune în stare de alertă. Dar chiar în momentul în care vrea să ceară ajutor, ceva o oprește. În dimineața următoare află vestea că una dintre adolescente – Anna Ballard, o frumusețe cu ochii verzi – a dispărut. 

Un an mai târziu, Anna tot nu a fost găsită. Ella este devastată de vina că nu a intervenit, și nu e singura care nu poate uita. Cineva îi trimite scrisori de amenințare, care o fac să se teamă pentru propria viață. 

Apoi, o întâmplare dezvăluie faptul că familia și prietenii Annei ar putea avea ceva de ascuns. Prietena ei cea mai bună, Sarah, nu a spus tot adevărul în legătură cu ce s-a întâmplat în acea seară – iar părinții, de asemenea, au la rândul lor secrete. 

Cineva știe unde se află Anna – și nu vor să spună. Dar sunt cu ochii pe Ella.

RECENZIE:

Am vrut să citesc azi ceva în ton cu vremea d-afară, însă nu mi-a venit să mă îndrept spre ceva prea stufos sau fantasy, așa c-am ales Sunt cu ochii pe tine. Un titlu interesant, cu o descriere tare intrigantă și care m-a făcut să-mi pun multe întrebări de dinainte să m-apuc s-o citesc; deși aș zice că întrebările nu s-au oprit când m-am apucat de citit și nici în timp ce dădeam paginile în tramvai și-ncercam în același timp să mă țin de bară cu două degete, doar să nu-mi iau ochii din carte, dar nici după ce-am dat ultima pagină. 

Sunt cu ochii pe tine a fost o lectură rapidă și mă bucur să spun că povestea m-a prins de la prima pagină și că nu mi-a dat drumul deloc. Autoarea îmbină foarte bine suspansul și momentele de acțiune cu cele calme sau cele în care tensiunea se strânge încet, dezvăluirile vin treptat și ritmul a fost unul potrivit. 

Personajele au fost ok, deși nimic special și pentru c-au fost mai multe decât m-așteptam, și-au tot apărut, mi-a fost greu să rețin cine era fiecare și cât de important era. Cred că autoarea se putea lipsi de câteva sau să le creioneze puțin mai bine, fiindcă unele au părut doar de umplutură sau ca să mai bifeze ceva pe listă. 

Așa cum s-a întâmplat și cu anumite fire narative ce mi s-a părut c-au fost lăsate neterminate sau încheiate doar pentru că autoarea le-a băgat, n-a mai știut pe unde s-o apuce și totuși trebuia să trântească ceva.

Singurul lucru ce mi-a plăcut mai puțin la roman, desi per total îl consider unul bun și l-aș recomanda celor ce vor o lectură ușoară și ce te ține în priză, e ultimul sfert. Aflăm cine ce-a făcut, de ce, ce s-a întâmplat cu Anna, dacă Sarah e vinovată cu ceva, ce se întâmplă cu Ella sau cu părinții fetelor, ce au făcut toți în acea noapte și mai ales cum s-au schimbat viețile lor după. Acest ultim sfert, comparat cu restul cărții, mi s-a părut mai grăbit, Teresa parcă a încercat să înghesuie cât mai mult și să răspundă la toate întrebările, ceea ce-a și făcut, doar că execuția n-a fost cea mai bună, din punctul meu de vedere. 

Aș zice că Sunt cu ochii pe tine poate fi citit de oricine și nu trebuie să citești de obicei cărți polițiste sau să-ți placă misterele. Și, cred eu, c-ar fi o carte interesantă cu care să-ți petreci o zi sau mai multe. Mai ales că are puține pagini, stilul e cursiv și autoarea nu se încurcă foarte tare cu descrieri sau bătutul pasului pe loc, iar modul în care se jonglează cu perspectivele face totul să treacă foarte repede și nu știi când ai dat deja gata câteva zeci de pagini.

Ah, și dacă nu vă tentează neapărat misterul și tot ce ține de dispariția Annei, atunci poate sunteți curioși de cum sunt văzute și discutate familia, în diversele ei forme, relațiile dintre părinți și copil, prieteniile, ce se întâmplă când trece timpul peste ele sau când egoismul sau o dorință de moment reușește să șteargă o întreagă relație or să facă oamenii să nu mai fie ei.

Personal, o să caut să mai citesc de la Teresa Driscoll și dacă citiți sau ați citit romanul, sunt curioasă cum vi s-a părut. 

RECENZIE - Necunoscuta de Mary Kubica

Descriere:

O întâlnire absolut întâmplătoare dă naștere unei rețele complicate de secrete și minciuni.

Ea o vede pe adolescentă stând în ploaia nemiloasă, strângând un bebeluș în brațe. Se urcă în metrou și pleacă, dar nu și-o poate scoate pe fată din minte… Heidi Wood a fost dintotdeauna implicată în activități caritabile: lucrează la o organizație nonprofit și salvează de pe străzi pisici fără stăpân.

 Cu toate astea, soțul și fiica ei sunt oripilați atunci când Heidi se întoarce acasă într-o zi cu o fată pe nume Willow și cu bebelușul acesteia, în vârstă de patru luni. Aparent lipsită de locuință, adolescenta ar putea fi o răufăcătoare – sau chiar mai mult de atâta.

 În ciuda obiecțiilor familiei, Heidi o invită pe Willow să rămână în casa ei, împreună cu bebelușul.

 În următoarele zile, Heidi o ajută pe Willow să se pună pe picioare, dar, în timp ce secrete din trecutul acesteia încep să iasă la iveală, Heidi se vede nevoită să decidă până unde e dispusă să meargă pentru a ajuta o străină. 

Ceea ce a început ca un act de bunătate scapă cu totul de sub control, în feluri care ar fi fost imposibil de imaginat înainte.

RECENZIE:

  Necunoscuta e al doilea roman al autoarei pe care-l citesc, primul fiind Fata cea bună, și pot spune că am aceleași sentimente amestecate și că mi-a plăcut povestea atât de mult pe cât am vrut să arunc cartea undeva și să n-o mai văd.

Însă stai să-ți explic de ce. Atunci când citesc un thriller sau un mystery m-aștept să fie și situații mai greu de crezut sau momente la care să mă opresc, îmi dau ochii peste cap de câteva ori, oftez, pentru că sunt atât de trase de păr sau n-au nicio logică sau mă întreb ce naibii a avut autorul în minte când le-a băgat în poveste, doar că Mary Kubica are tendința să te pălească numai cu momente de genul ăsta.

 Și dacă în Fata bună a fost cum a mai fost și am înghițit momentele alea, în așa fel cum nu mă deranjează când în filme eroul se bate cu zece oameni, poate și cu mâinile goale, și-i face praf, iar el n-are, aproape, nimic la final, în  Necunoscuta, mai ales ultimul sfert de carte, am simțit c-am trecut de la asta e credibil -> n-aș prea crede, dar fie -> deja mi-au ajuns sprâncenele la ceafă și mi se deșurubează ochii la cât mă mir și mi-i dau peste cap -> cineva s-a aruncat în gol de pe Lună și a supraviețuit călătoriei până pe pământ. 

Ultima e prea de tot, nu? Ei, cam așa m-am simțit eu cu cât am citit mai mult, iar când am ajuns la final mă întrebam ce naibii am citit?. Pe copertă scrie roman psihologic și asta credeam și eu, dar unele întorsături de situație sau dezvăluiri m-au făcut să cred că or așteptările mele de la aceste romane sunt greșite or eu și Mary avem păreri total opuse legat de asta, or autoarea a mers pe ideea: "fiecare dezvăluire/întorsătură de situație va fi mai dementă și imposibil de crezut ca cea anterioară doar să crape pipota în cititori și să spună că-s genială!".

Nu pot să zic că m-am simțit înșelată sau indusă în eroare, dar cumva am fost mințită ca la drumul mare - căci numai roman psihologic, ceea ce implică o doză, mare, de realism, zic eu, n-a fost. Dacă ați citit cartea atunci știți ce zic, și poate sunteți de acord cu mine, iar dacă n-ați citit-o poate-i dați o șansă. Poate vouă o să vă placă direcția în care merge povestea și n-o să stați ca mine întrebându-vă cu ce-ați greșit și de ce aveți impresia că citiți un roman ce vă face să vă gândiți c-ați citit SF-uri mai realiste. 

Lăsând deoparte "credibilitatea" ultimei părți din carte,  Necunoscuta nu e o poveste rea. Doar că iarăși n-am empatizat cu personajele și nu mi-a pasat de nimeni, ceea ce-i un mare minus, iarăși a trebuit să fiu atentă la numele capitolelor ca să-mi dau seama cine vorbește, căci autoarea nu încearcă deloc să separe vocile și nu e ca și cum ai x oameni, din perspectiva cărora citești, ci ai un om ce joacă mai mulți. Ceea ce mi se pare leneș și lipsă de interes; sau să fie un stil ce eu nu-l înțeleg. 

 Necunoscuta are suspans, te face să-ți pui multe întrebări, se joacă puțin cu așteptările tale și fix personajele ce credeai că-s bune și sănătoase la cap se dovedesc a fi duse de mult pe râu în jos și fără drum de întoarcere. Ceea ce m-a bucurat așa un pic, deoarece îmi plac romanele ce sunt ca un cub și cu fiecare capitol îți mai arată un unghi nou sau iți arată același lucru, dar din altă poziție; și apoi descoperi că era altceva.

Recomand  Necunoscuta daca vrei un roman rapid, se citește foarte repede (chit c-a fost mai mult decât trebuia și-n unele părți mi s-a părut c-a insistat prea mult), descrierile sunt foarte vii și de la prima pagină simți/auzi/vezi/miroși orașul. Iar dacă n-ai o problemă cu exagerările sau accepți orice, indiferent cât este de greu de crezut, doar pentru că-i ficțiune, atunci va fi și mai bine! Eu n-am putut și nici n-o să pot vreodată în cazul unui thriller/mystery/roman psihologic. Și nici nu vreau.

RECENZIE - Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood

Descriere:

O frumoasă, sinceră și provocatoare poveste de dragoste dintre două persoane aparent incompatibile, o poveste despre relația lor cu greu câștigată și despre cum reușesc să dărâme împreună barierele impuse de fundalul vieții lor.

Fiică a unui dealer de metamfetamină, Wavy a învățat să nu se încreadă în nimeni, nici măcar în propriii ei părinți. Luptându-se să-și crească fratele mai mic, la opt ani Wavy este deja singurul „adult“ responsabil din jur. Ea își găsește pacea privind cerul înstelat al nopților care se desfășoară deasupra casei dintr-un ținut provincial al Americii de zi cu zi. Într-una din aceste nopți, totul se schimbă atunci când este martoră la gravul accident de motocicletă suferit de unul dintre bătăușii care lucrează pentru tatăl ei: tânărul Kellen, un fost pușcăriaș, tatuat, rebel, însă cu o inimă de aur.

Până ce Wavy ajunge adolescentă, relația ei cu Kellen devine singurul lucru delicat într-o lume brutală a toxicomanilor și a depravării. Când o tragedie îi frânge familia și o mătușă bine-intenționată intervine, lucrurile pe care Wavy le-a considerat ca fiind minunate se oglindesc prin reperele celor din afară în blamarea urâtului.

Un roman intens și puternic, „Partea urâtă și minunată a lucrurilor“ pune în discuție tot ceea ce știi și crezi despre dragoste.

RECENZIE:

Am luat cartea asta din bibliotecă gândindu-mă că o am de prea mult timp și, că deși mă intrigă, n-am citit-o până acum. Așa că, am deschis-o și aruncându-mă pe canapea, cu picioarele sub mine, am zis că citesc câteva pagini.

 În afară de momentele în care m-am oprit din citit ca să îmi schimb poziția, căci amorțisem sau simțeam că mi-au luat foc picioarele, deoarece nu mai circula sângele, nu m-am mișcat și-am terminat-o în aproximativ patru ore.

 Cum am reușit? Aș spune că-i meritul meu, deoarece pot citi o sută de pagini pe oră, însă aș zice și că e vina cărții; căci nu m-așteptam să fie atât de bună și deși nu e deloc o poveste pe gustul meu, mi-a intrat în suflet și până să-mi dau eu seama ce se întâmplă era prea târziu și, dacă mi-ar fi zis ea să mă opresc nu știu daca aș fi putut sau aș fi vrut. 

Lăsând metaforele și dulcegăriile la o parte, pot spune că romanul ăsta de 444 de pagini nu e o poveste pe care ai mai auzit-o de multe ori sau dacă ai mai citit așa ceva, atunci sigur nu scris așa. Cu toate că nu-s străină de povești mai directe sau vulgare, pline de sânge, bătăi, droguri, viol, și ce mai pot s-adaugi pe listă,  Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a surprins și șocat prin faptul că-ți prezintă toate astea scurt și direct, însă nu simți lovitura aia - pumnul nu-ți izbește fața! Ci te lovește în suflet. Sau în creier. 

Și fie că-ți dai seama sau nu, reușești să treci prin o mulțime de stări pe parcursul lecturii, deși romanul e ca o persoană ce vorbește continuu, dar nu te forțează să asculți, nu-ți spune ce să simți, nu-ți zice că nu poți să pleci sau să mai stai ca să auzi cum se termină.

 De ce spun că romanul e ca o persoană? Pentru că, de la primele pagini n-ai impresia că citești, ci că auzi pe cineva vorbind; iar faptul că fiecare capitol oferă șansa unui alt personaj să zică ceva, întregind povestea și adăugând nuanțe sau detalii, rupând tot ce fusese zis înainte sau rearanjând bucățile ce păreau să nu-și aibă locul, iți dau impresia că stai la o masă cu niște oameni pe care abia i-ai cunoscut, dar care-s total pe gustul tău și nu vrei deloc să te gândești la momentul când fiecare din voi va merge pe drumul lui.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a luat prin surprindere, căci nu m-așteptam să-mi placă. Și nu mă refer la scriitură sau la personaje or la firul narativ. Ci nu m-așteptam să mă facă să simt atât de mult povestea și să simt personajele și să vreau să le apăr sau să le pocnesc zdravăn când n-aveau curajul să facă ceva sau, din contră, ca să le opresc din a face ceva periculos. Dar mi-a plăcut al naibii de mult și nu regret c-am citit-o, ci poate acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am citit-o mai repede! Ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Sunt mai mult ca sigură că  Partea urâtă și minunată a lucrurilor nu e o carte pentru toată lumea și știu deja că mulți or să spună că e o poveste prea trasă de păr sau că personajele sunt nebune și nepotrivite și că relațiile dintre ele sunt bolnave sau încalcă legile firii sau legea și că mulți ar trebui să putrezească în închisoare. Și sunt total de acord! D-asta nici n-o să încerc să conving pe cineva să o citească, însă dacă vreți să vedeți cum vi se pare, din partea mea, sunteți total bineveniți să încercați. 

Cât despre personajele ce-ar trebui nu să putrezească în închisoare, ci să moară în chinuri, cred c-am avea păreri diferite. Căci niciunul din ele nu e bun sau inocent sau lipsit de egoism, însă în același timp fix ăia la care te aștepți să fie un exemplu, să aibă grijă de cei din jur, să pună ceva pe masă sau să se gândească: "Ar trebui să nu fac asta, căci n-are cine să vadă dacă acel copil mai apucă ziua de mâine." o să-ți arate că-i doare fix în cur. Și nici acolo. 

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte prea sinceră pentru mulți și poate spune prea bine și direct ce e greșit în lumea asta și cât de înșelătoare pot fi aparențele sau ce bine or greșit poate arăta o discuție sau o întâmplare dacă nimerești în mijlocul ei cu două secunde mai devreme sau mai târziu. Iar daca vreți s-o citiți, ca să vă pierdeți într-o poveste și să visați, imaginandu-vă ce minunată, delicioasă și plină de plăceri e, de droguri, sex, motocicliști, alcool, femei, familii fericite și mai știu eu ce, atunci căutați altceva. 

Căci  Partea urâtă și minunată a lucrurilor e fix opusul. E adevărul ăla gol pe care nu vrei să-l auzi sau privirea aia fixă și sinceră ce nu vrei s-o întâlnești, căci nu poți să duci, e vocea aia care șoptește, însă tu simți că țipă, deoarece sapă și ajunge în niște locuri ce tu zici că nu știe nimeni de ele.

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte ce te va face să te simți extrem de treaz și, probabil, te va face să te gândești de două ori înainte să judeci pe cineva sau să spui că tu știi cel mai bine cum ar trebui să decurgă lucrurile sau că după tine unii merită să moară or că unele relații sunt greșite/ar trebui interzise. Total de acord. Dar ai accepta ca cineva să-ți spună ție toate astea și să intre așa cu bocancii în povestea/viața ta și sa-ti zică el/ea cum se procedează, ca să fie totul corect, legal și curat? Ah, n-are voie  și zici că știi adevărul sau cum e cel mai bine? Mă faci să râd. 

Zisesem că scriu puțin. Fir-ar ea de carte...

RECENZIE - Doi pot ține un secret de Karen M. McManus

Descriere:

Echo Ridge este un orășel modest și obișnuit din America. Ellery nu l-a vizitat niciodată, dar a auzit tot ce era de știut. În acel oraș, mătușa ei a dispărut pe când avea șaptesprezece ani. Și doar cu cinci ani în urmă, o regină a balului din liceu a făcut să se audă în întreaga lume de Echo Ridge atunci când a fost omorâtă. Acum, Ellery trebuie să se mute acolo, pentru a locui cu o bunică pe care de abia o cunoaște.

Orașul e ca un tablou idilic, dar ascunde secrete. Și chiar înainte ca anul școlar să înceapă, cineva le amenință pe cele mai populare fete din liceu, promițând că va face ca jocul să devină și mai periculos decât în urmă cu cinci ani. Apoi, ca pentru a dovedi că amenințarea este reală, o altă fată dispare.

Ellery știe tot ce e de știut despre secrete. Mama ei le are; bunica, la fel. Cu cât stă mai mult în Echo Ridge, cu atât își dă seama că fiecare ascunde ceva. Problema e că secretele sunt periculoase, iar oamenii nu prea se pricep să le țină. E motivul pentru care în Echo Ridge cel mai sigur e să îți păstrezi mereu secretele pentru tine.

RECENZIE:

Am ezitat puțin până am citit romanul ăsta și asta pentru că descrierea și ideea cărți nu-s ceva chiar pe gustul meu, și nici nu mi se par atât de tentante, însă pot spune că mi-a plăcut. Chiar mai mult decât speram. Am citit Doi pot ține un secret fară să aștept nimic și poate a fost mai bine așa, căci am auzit și destui oameni ce s-au plâns pe goodreads și pe youtube zicând că voiau mai mult, că li s-a părut un roman slab sau că firul narativ a fost plictisitor or că finalul i-a dezamăgit. 

Personal, am avut parte de-o poveste intrigantă, ce m-a prins de la primele pagini și, chiar și când ai impresia că nu se întâmplă neapărat ceva, descoperi informații noi despre personaje sau afli că orice detaliu sau vorbă poate fi interpretat/ă și văzut/ă din mai multe unghiuri; iar asta poate definitiv să te aducă mai aproape de adevăr sau de moarte.

Cred că cel mai puternic element al Doi pot ține un secret este scriitura și felul în care autoarea te face să te pierzi în poveste, chit că suspansul nu e foarte mare sau ritmul acțiunii seamănă cu flacăra unei lumânări și nu cu un foc uriaș de tabără. Iar personajele, chit că nu sunt unele ce te fac să zici "uau, sigur nu le-am mai întâlnit și-n alte cărți" te fac curios și reușesc să pară creionate și vii cât să nu te plictisești sau să lași cartea deoparte. De la prima pagima și până la ultima m-am simțit ca-ntr-un film cu o atmosferă relaxată, cu decor bogat, cu oameni ce ascund atât de multe și care, alături de alții ce vor doar să-și vadă de viața lor, continuă să se complice și mai mult; și să complice și viețile altora, doar pentru că e distractiv sau pentru a-și acoperi spatele. Sau pentru că pot. 

Chit Doi pot ține un secret e o poveste nu tocmai plină de fericire, unicorni și zile petrecute pe plajă bând limonadă cu gheață, e un roman ce are acel iz, nu te face să se simți îngrozit sau speriat, nu e o poveste plină de sânge sau detalii grețoase, nimic din ea n-o să-ți ridice părul în cap și totuși... fix d-asta ar trebuie să-ți fie frică. De ce? Pentru că-i greu să te ascunzi de-un pericol sau de-un criminal ce nu știi de unde o să lovească și mai ales nu-ți poți da seama, cu adevărat, cât e de grav. Și ce e real în tot acel labirint de oglinzi și oraș în care toți stiu pe toată lumea și toți sunt prieteni și lumea tot moare... apoi toți își văd de viețile lor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Până mai moare cineva.  

Cred că Doi pot ține un secret merită citit și dacă-ți plac romanele cu mister și tentă polițistă, și totuși nu vrei ceva foarte complicat și lung, atunci e alegerea perfectă. Însă e alegerea perfectă și dacă-ți plac personajele ce joacă după propriile lor reguli și care preferă să-și bage nasul în investigație, deși toți le spun să stea deoparte. Or poate vă e dor de-o poveste ce se desfășoară în liceu, dar nu vreți și toată acea dramă. Sau vreți un roman în care moartea și criminalii sunt priviți ca pe ceva aproape normal și lumea vrea să-i oprească, însă în același timp sunt curioși doar ce urmează. 

Doi pot ține un secret e o lectură ușoară, rapidă, cu foarte multe personaje bine conturate, nu-i ceva extraordinar sau ce n-ai mai citit, însă e fix romanul ăla ce pare că-l știi, dar care așteaptă doar să te apropii îndeajuns ca să-ți demonstreze contrariul. Recomand! :) 

RECENZIE - Al nostru este cerul de Luke Allnutt

Descriere:

O poveste despre iubire, pierdere și regăsirea speranței.

Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack.

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare.

“Al nostru este cerul” îi va atinge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

RECENZIE:

De când am cartea am căutat un moment potrivit s-o citesc și am amânat lectura, gandindu-mă că n-am starea care trebuie și că mai bine ar fi s-aștept. Doar că, Al nostru este cerul e una din acele cărți pentru care nu există moment potrivit sau stare; ci o citești atunci când o iei într-o doară de pe raft, fară să ai un scop anume sau zicandu-ți că vei citi câteva pagini, sau o vei citi atunci când or ești foarte optimist și te gândești că n-are cum să te doboare așa de tare or ești deja cu moralul la pământ și-ți spui că ce poate să fie mai rău. 

Personal, am citit Al nostru este cerul știind la ce să mă aștept, căci descrierea oferă destule, sau prea multe, informații și mai rămâne de aflat când, cum, unde, de ce și cine e de vină. Fiindcă, așa cum ne place nouă oamenilor, întotdeauna e cineva vinovat, nu? Chiar și când dezastrul e creat de o boală. 

Recunosc că la început personajele nu m-au atras și nu simțeam ceva neapărat întâlnindu-le și auzindu-le vorbind și răzând, în timp ce viața își urma cursul și îi trăgea după ea. Doar că, treptat, am ajuns să le înțeleg și nu pentru c-aș fi găsit vreo ușă secretă sau ele ar fi devenit brusc mai vii și mai pline de culoare și complexitate, ci pentru că am încetat eu să le mai văd ca pe niste ființe imaginare și le-am văzut ca pe oameni. Oameni cărora li se întâmplă ceva, oameni ce nu știu cum să reacționeze și ce să facă, ce-și pun o mulțime de întrebări unul altuia, dar care, în mintea lor, se sufocă și se rup încet, căci: poate e vina lor, poate găsesc o soluție, poate că unul din ei a adus moartea dinainte ca boala să-și facă simțită prezența lângă Jack. 

M-am pus în locul lor, al amândurora, ca om, ca viitor părinte, poate, ca sora, ca persoană ce înțelege măcar la nivel al imaginației și comparând cu situații asemănătoare din viața mea, prin ce trec ei și aș spune că nu e deloc ușor. Nu e ușor, deoarece, pe lângă boala, ce afectează pe cineva drag lor și nu pe ei (căci știm cu toții că suferința altora sau a celor dragi e mai greu de suportat decât a noastră) și pe lângă toată acea suferință, neputință, speranță, dorință și impulsul de a da orice și a face orice doar să fie un pic mai bine, există ceva mult mai puternic: vina. 

Cu toții ne întrebăm: "ce-ar fi fost dacă? dacă încercăm asta? e mai bine să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul? se merită să provoc și mai multă durere, intervenții și înțepături unui om, căci există acea șansă de 0,01%? dar daca șansa e așa de mică nu mai bine petrecem timpul rămas făcând altceva? dacă, prin nefăcând nimic, am ucis acel om? sunt rău dacă supun pe cineva drag la chinuri suplimentare, căci vreau să se facă bine, dar nu pentru el, ci pentru că eu să nu rămân singur?" și multe altele. Și eu m-am întrebat, în timp ce citeam, ce-aș fi făcut. Și l-am înțeles pe Rob și toate deciziile pe care le-a luat, așa cum am fost de acord și cu Anna și mi s-a părut rezonabilă. Amândoi au avut dreptate și au și greșit. Ei și mulți alții.

Al nostru este cerul e o carte ce nu te farmecă prin scriitura aleasă și mai știu eu ce expresii, nu are personaje bune sau rele, nici măcar gri, nu e o poveste la care o să plângi sau o să râzi. Nu e ceva ce te va lăsa cu un gol în stomac sau pe care o vei recomanda tuturor prietenilor și apoi vă veți întâlni să vorbiți despre ea. Pentru mine, Al nostru este cerul e ceva ce citești dacă vrei, e o punere în cuvinte a vieții unei familii, în același timp e suma a trei povești ce se întrepătrund și n-ar exista una fară cealaltă, e o plimbare în trei, cititorul mergând braț la braț cu viața și moartea, privind în jur și trăind. Sau murind încet, odată cu personajele. 

Nu recomand Al nostru este cerul și nu cred că e ceva de recomandat. Cred că-i o carte ce o citești singur, o simți, o trăiești, și îi dai drumul când o termini. Poate vei spune că o s-o uiți, căci n-a avut cine știe ce impact, finalul nu te-a dat pe spate, știai cum se termină, ai mai citit povești triste și toți murim până la urmă. Sunt de acord. Însă, în același timp, eu zic că-i ceva ce va rămâne cu tine, așa cum a rămas și cu mine, ca o rană ce s-a vindecat, dar mai ai semnul pe piele. Nu te mai doare, iți amintești rar de ea, dar când o vezi apare un gând, apoi el se rupe în două, patru... zece... o sută. Și timpul va trece și tu vei încerca să găsești un răspuns la o întrebare ce nu ești sigur de unde-a venit sau doar vei privi spre cer; căci el oricum e acolo pentru noi. Ca viață și moartea ce-și așteaptă rândul.

Încă ceva. Știu că nu m-am axat în recenzie pe firul narativ sau dacă mi-a plăcut, n-am vorbit neapărat de personaje și dacă mi s-au părut bine creionate sau dacă mi-a plăcut dialogul or descrierea m-a făcut să simt. Nimic din toate astea nu m-a impresionat și da, cartea dacă o iei la rece n-are nimic special. Dar eu nu pentru asta am citit-o. Am citit-o pentru emoții și pentru c-am vrut să privesc cum cineva (sau mai mulți) trăiește și moare în același timp. Așa cum facem toți. 

Dacă voi o citiți altfel, atunci sper să vă placă la fel de mult. : )

p.s.: am zis că e o recenzie scurtă. n-a fost.

RECENZIE - Boris de Valentina Negoiță

Descriere:

Îmi imaginez o vodkă și-n mână îmi apare o sticlă de Belvedere. Îmi imaginez și țigări și-mi apare un pachet de trabucuri Cohiba. Îmi place! O lumină orbitoare apare în fața mea, cred că e Dumnezeu ăsta. Îmi aprind trabucul la lumina Lui și merg mai departe. „Da’ prost ești…“, concluzionează Dumnezeu.

„Umor debordant, imaginație cât cuprinde, personaje vii și colorate, luciditate tăioasă, un stil matur și captivant, multă naturalețe – toate acestea sub un singur titlu, Boris, al unei adolescente incredibil de talentate. Lăsați-vă cuceriți de aventurile eroului nonconformist și sensibil, savurați fiecare pagină a romanului. Veți putea dori, cândva, să-l și recitiți!“ (Cristina Nemerovschi)

RECENZIE:

De obicei nu mi-e foarte greu să spun că mi-a plăcut o carte sau nu, însă au fost și cazuri când în timp ce-am citit una sau când am terminat-o m-am enervat sau mă întrebăm de ce citesc eu asta, căci nu e genul meu și uite îmi pică fix ca o băutură tare pe care o dai pe gât ca pe apă și apoi simți că-ți arde gâtlejul și-ți crapă ochii în cap. Or acele cărți ce mi-au plăcut cât le-am citit și odată ce le-am dat gata au fost date și uitării, căci n-au avut nimic care să le facă să stea mai mult în culcușul minții mele odată ce le-am pus înapoi pe raft. Și cu toții știm că de obicei lucrurile alea ce nu ne-au picat bine, băuturile alea ce ne-au făcut să ne strâmbăm și să tușim, țipând după apă,  ajung să ne placă, cu fiecare pahar pe care ne chinuim să-nvățăm să-l bem și să savurăm și arsura aia dulce și scurtă ce vine după tăria de la început.

Boris așa cum îi sună și numele, sonor, scurt și tăios, uneori înțepător și "ghețos", că un vânt ce-ți intră până-n suflet și te îngheață din interior spre afară, deși te-ai îmbrăcat cum ai putut mai bine, a fost o lectură extrem de scurtă și ușor de devorat, însă în același timp nu la fel de lejer de înghițit. Și te face de foarte multe ori să iei câte-o pauză, să ridici ochii din carte și să te uiți la tavan, întrebându-te: "Boris, de ce, mamă? De ce mă zgârii pe gât cu așchiile alea înghețate și totuși de ce mai vreau, măcar, un sfert de pahar. Și mai dă-mi câteva pagini!", deoarece sunt multe pasaje în care autoarea și-a permis să îmbine realitatea cu fantasticul minții personajelor, băutura nu de puține ori acționează ca un fel licoare magică și după un capitol, două, te-ntrebi dacă doar ei, ăia din pagini, s-au amețit un pic sau ei doar așteptau ca tu să-ți revii.

N-o să încerc să vorbesc despre personaje sau le explic, căci le dispare tot farmecul. Citindu-le și întâlnindu-le, m-am dus cu gândul la literatura rusă studiată în facultate, și m-a cuprins o stare extrem de ciudată și contradictorie; căci, pe cât am iubit acele povești și personaje, pe atât de tare m-am enervat pe ele că erau greu de înțeles, că aveau atâtea secrete și se ascundeau după atâtea uși și sub atâtea straturi și după fiecare ușă și fiecare strat mai găseai altele și mai groase. Însă, la fel ca Boris și amicii lui, aveau farmec și aveau acel ceva ce nu te lăsa să te dai bătut. Luptai pentru clipele în care-i vedeai limpede și îi înțelegeai perfect, ca atunci când vezi fiecare scoică și nisip de pe fundul mării, însă totul se amestecă și dispare când vine furtuna din larg.

N-am de gând să recomand Boris nimănui, căci e o carte ce doar pare simpatică și apoi își înfige colții în tine, în timp ce te îndoapă cu dulciuri, mâncare și băutură, iar tu nu știi dacă să te așezi mai comod și să profiți de oferte, în timp ce personajele își văd de viețile lor în jurul tău și tu ai ocazia să-i privești și să-i auzi îndeaproape, sau să zici "nu, mulțumesc!", căutând cea mai rapidă cale de scăpare. Boris e un roman ce se citește repede și poate lua o oră, două sau trei, doar că după ce-l pui înapoi pe raft, nesuferitul nu vrea să plece și din capul tău. Așa că, dacă o să continui să te tot gândești la ei sau o să-i auzi pe ceilalți vorbind unul peste altul or ai impresia că-i vezi de la geam, sau când ieși să te plimbi, îți urez mult noroc! Și ia cu vin. Sau cu ciocolată?

Iar dacă îndrăznești să-l citești sau ai început fără să știi ce te așteaptă, vrăjit sau indus în eroare de coperta simpatică, or ți-ai spus "ha! eu rezist la orice și oricât!", atunci să-ți fie bine. See you on the other side! ( :