duminică, 17 martie 2019

RECENZIE - Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood



Descriere:

O frumoasă, sinceră și provocatoare poveste de dragoste dintre două persoane aparent incompatibile, o poveste despre relația lor cu greu câștigată și despre cum reușesc să dărâme împreună barierele impuse de fundalul vieții lor.

Fiică a unui dealer de metamfetamină, Wavy a învățat să nu se încreadă în nimeni, nici măcar în propriii ei părinți. Luptându-se să-și crească fratele mai mic, la opt ani Wavy este deja singurul „adult“ responsabil din jur. Ea își găsește pacea privind cerul înstelat al nopților care se desfășoară deasupra casei dintr-un ținut provincial al Americii de zi cu zi. Într-una din aceste nopți, totul se schimbă atunci când este martoră la gravul accident de motocicletă suferit de unul dintre bătăușii care lucrează pentru tatăl ei: tânărul Kellen, un fost pușcăriaș, tatuat, rebel, însă cu o inimă de aur.

Până ce Wavy ajunge adolescentă, relația ei cu Kellen devine singurul lucru delicat într-o lume brutală a toxicomanilor și a depravării. Când o tragedie îi frânge familia și o mătușă bine-intenționată intervine, lucrurile pe care Wavy le-a considerat ca fiind minunate se oglindesc prin reperele celor din afară în blamarea urâtului.

Un roman intens și puternic, „Partea urâtă și minunată a lucrurilor“ pune în discuție tot ceea ce știi și crezi despre dragoste.

RECENZIE:

Am luat cartea asta din bibliotecă gândindu-mă că o am de prea mult timp și, că deși mă intrigă, n-am citit-o până acum. Așa că, am deschis-o și aruncându-mă pe canapea, cu picioarele sub mine, am zis că citesc câteva pagini.

 În afară de momentele în care m-am oprit din citit ca să îmi schimb poziția, căci amorțisem sau simțeam că mi-au luat foc picioarele, deoarece nu mai circula sângele, nu m-am mișcat și-am terminat-o în aproximativ patru ore.
 Cum am reușit? Aș spune că-i meritul meu, deoarece pot citi o sută de pagini pe oră, însă aș zice și că e vina cărții; căci nu m-așteptam să fie atât de bună și deși nu e deloc o poveste pe gustul meu, mi-a intrat în suflet și până să-mi dau eu seama ce se întâmplă era prea târziu și, dacă mi-ar fi zis ea să mă opresc nu știu daca aș fi putut sau aș fi vrut. 

Lăsând metaforele și dulcegăriile la o parte, pot spune că romanul ăsta de 444 de pagini nu e o poveste pe care ai mai auzit-o de multe ori sau dacă ai mai citit așa ceva, atunci sigur nu scris așa. Cu toate că nu-s străină de povești mai directe sau vulgare, pline de sânge, bătăi, droguri, viol, și ce mai pot s-adaugi pe listă,  Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a surprins și șocat prin faptul că-ți prezintă toate astea scurt și direct, însă nu simți lovitura aia - pumnul nu-ți izbește fața! Ci te lovește în suflet. Sau în creier. 

Și fie că-ți dai seama sau nu, reușești să treci prin o mulțime de stări pe parcursul lecturii, deși romanul e ca o persoană ce vorbește continuu, dar nu te forțează să asculți, nu-ți spune ce să simți, nu-ți zice că nu poți să pleci sau să mai stai ca să auzi cum se termină.

 De ce spun că romanul e ca o persoană? Pentru că, de la primele pagini n-ai impresia că citești, ci că auzi pe cineva vorbind; iar faptul că fiecare capitol oferă șansa unui alt personaj să zică ceva, întregind povestea și adăugând nuanțe sau detalii, rupând tot ce fusese zis înainte sau rearanjând bucățile ce păreau să nu-și aibă locul, iți dau impresia că stai la o masă cu niște oameni pe care abia i-ai cunoscut, dar care-s total pe gustul tău și nu vrei deloc să te gândești la momentul când fiecare din voi va merge pe drumul lui.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a luat prin surprindere, căci nu m-așteptam să-mi placă. Și nu mă refer la scriitură sau la personaje or la firul narativ. Ci nu m-așteptam să mă facă să simt atât de mult povestea și să simt personajele și să vreau să le apăr sau să le pocnesc zdravăn când n-aveau curajul să facă ceva sau, din contră, ca să le opresc din a face ceva periculos. Dar mi-a plăcut al naibii de mult și nu regret c-am citit-o, ci poate acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am citit-o mai repede! Ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Sunt mai mult ca sigură că  Partea urâtă și minunată a lucrurilor nu e o carte pentru toată lumea și știu deja că mulți or să spună că e o poveste prea trasă de păr sau că personajele sunt nebune și nepotrivite și că relațiile dintre ele sunt bolnave sau încalcă legile firii sau legea și că mulți ar trebui să putrezească în închisoare. Și sunt total de acord! D-asta nici n-o să încerc să conving pe cineva să o citească, însă dacă vreți să vedeți cum vi se pare, din partea mea, sunteți total bineveniți să încercați. 

Cât despre personajele ce-ar trebui nu să putrezească în închisoare, ci să moară în chinuri, cred c-am avea păreri diferite. Căci niciunul din ele nu e bun sau inocent sau lipsit de egoism, însă în același timp fix ăia la care te aștepți să fie un exemplu, să aibă grijă de cei din jur, să pună ceva pe masă sau să se gândească: "Ar trebui să nu fac asta, căci n-are cine să vadă dacă acel copil mai apucă ziua de mâine." o să-ți arate că-i doare fix în cur. Și nici acolo. 

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte prea sinceră pentru mulți și poate spune prea bine și direct ce e greșit în lumea asta și cât de înșelătoare pot fi aparențele sau ce bine or greșit poate arăta o discuție sau o întâmplare dacă nimerești în mijlocul ei cu două secunde mai devreme sau mai târziu. Iar daca vreți s-o citiți, ca să vă pierdeți într-o poveste și să visați, imaginandu-vă ce minunată, delicioasă și plină de plăceri e, de droguri, sex, motocicliști, alcool, femei, familii fericite și mai știu eu ce, atunci căutați altceva. 
Căci  Partea urâtă și minunată a lucrurilor e fix opusul. E adevărul ăla gol pe care nu vrei să-l auzi sau privirea aia fixă și sinceră ce nu vrei s-o întâlnești, căci nu poți să duci, e vocea aia care șoptește, însă tu simți că țipă, deoarece sapă și ajunge în niște locuri ce tu zici că nu știe nimeni de ele.

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte ce te va face să te simți extrem de treaz și, probabil, te va face să te gândești de două ori înainte să judeci pe cineva sau să spui că tu știi cel mai bine cum ar trebui să decurgă lucrurile sau că după tine unii merită să moară or că unele relații sunt greșite/ar trebui interzise. Total de acord. Dar ai accepta ca cineva să-ți spună ție toate astea și să intre așa cu bocancii în povestea/viața ta și sa-ti zică el/ea cum se procedează, ca să fie totul corect, legal și curat? Ah, n-are voie  și zici că știi adevărul sau cum e cel mai bine? Mă faci să râd. 


Zisesem că scriu puțin. Fir-ar ea de carte...

duminică, 3 martie 2019

RECENZIE - Doi pot ține un secret de Karen M. McManus



Descriere:

Echo Ridge este un orășel modest și obișnuit din America. Ellery nu l-a vizitat niciodată, dar a auzit tot ce era de știut. În acel oraș, mătușa ei a dispărut pe când avea șaptesprezece ani. Și doar cu cinci ani în urmă, o regină a balului din liceu a făcut să se audă în întreaga lume de Echo Ridge atunci când a fost omorâtă. Acum, Ellery trebuie să se mute acolo, pentru a locui cu o bunică pe care de abia o cunoaște.

Orașul e ca un tablou idilic, dar ascunde secrete. Și chiar înainte ca anul școlar să înceapă, cineva le amenință pe cele mai populare fete din liceu, promițând că va face ca jocul să devină și mai periculos decât în urmă cu cinci ani. Apoi, ca pentru a dovedi că amenințarea este reală, o altă fată dispare.

Ellery știe tot ce e de știut despre secrete. Mama ei le are; bunica, la fel. Cu cât stă mai mult în Echo Ridge, cu atât își dă seama că fiecare ascunde ceva. Problema e că secretele sunt periculoase, iar oamenii nu prea se pricep să le țină. E motivul pentru care în Echo Ridge cel mai sigur e să îți păstrezi mereu secretele pentru tine.

RECENZIE:

Am ezitat puțin până am citit romanul ăsta și asta pentru că descrierea și ideea cărți nu-s ceva chiar pe gustul meu, și nici nu mi se par atât de tentante, însă pot spune că mi-a plăcut. Chiar mai mult decât speram. Am citit Doi pot ține un secret fară să aștept nimic și poate a fost mai bine așa, căci am auzit și destui oameni ce s-au plâns pe goodreads și pe youtube zicând că voiau mai mult, că li s-a părut un roman slab sau că firul narativ a fost plictisitor or că finalul i-a dezamăgit. 

Personal, am avut parte de-o poveste intrigantă, ce m-a prins de la primele pagini și, chiar și când ai impresia că nu se întâmplă neapărat ceva, descoperi informații noi despre personaje sau afli că orice detaliu sau vorbă poate fi interpretat/ă și văzut/ă din mai multe unghiuri; iar asta poate definitiv să te aducă mai aproape de adevăr sau de moarte.

Cred că cel mai puternic element al Doi pot ține un secret este scriitura și felul în care autoarea te face să te pierzi în poveste, chit că suspansul nu e foarte mare sau ritmul acțiunii seamănă cu flacăra unei lumânări și nu cu un foc uriaș de tabără. Iar personajele, chit că nu sunt unele ce te fac să zici "uau, sigur nu le-am mai întâlnit și-n alte cărți" te fac curios și reușesc să pară creionate și vii cât să nu te plictisești sau să lași cartea deoparte. De la prima pagima și până la ultima m-am simțit ca-ntr-un film cu o atmosferă relaxată, cu decor bogat, cu oameni ce ascund atât de multe și care, alături de alții ce vor doar să-și vadă de viața lor, continuă să se complice și mai mult; și să complice și viețile altora, doar pentru că e distractiv sau pentru a-și acoperi spatele. Sau pentru că pot. 

Chit Doi pot ține un secret e o poveste nu tocmai plină de fericire, unicorni și zile petrecute pe plajă bând limonadă cu gheață, e un roman ce are acel iz, nu te face să se simți îngrozit sau speriat, nu e o poveste plină de sânge sau detalii grețoase, nimic din ea n-o să-ți ridice părul în cap și totuși... fix d-asta ar trebuie să-ți fie frică. De ce? Pentru că-i greu să te ascunzi de-un pericol sau de-un criminal ce nu știi de unde o să lovească și mai ales nu-ți poți da seama, cu adevărat, cât e de grav. Și ce e real în tot acel labirint de oglinzi și oraș în care toți stiu pe toată lumea și toți sunt prieteni și lumea tot moare... apoi toți își văd de viețile lor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Până mai moare cineva.  

Cred că Doi pot ține un secret merită citit și dacă-ți plac romanele cu mister și tentă polițistă, și totuși nu vrei ceva foarte complicat și lung, atunci e alegerea perfectă. Însă e alegerea perfectă și dacă-ți plac personajele ce joacă după propriile lor reguli și care preferă să-și bage nasul în investigație, deși toți le spun să stea deoparte. Or poate vă e dor de-o poveste ce se desfășoară în liceu, dar nu vreți și toată acea dramă. Sau vreți un roman în care moartea și criminalii sunt priviți ca pe ceva aproape normal și lumea vrea să-i oprească, însă în același timp sunt curioși doar ce urmează. 

Doi pot ține un secret e o lectură ușoară, rapidă, cu foarte multe personaje bine conturate, nu-i ceva extraordinar sau ce n-ai mai citit, însă e fix romanul ăla ce pare că-l știi, dar care așteaptă doar să te apropii îndeajuns ca să-ți demonstreze contrariul. Recomand! :) 

marți, 22 ianuarie 2019

RECENZIE - Al nostru este cerul de Luke Allnutt


Descriere:

O poveste despre iubire, pierdere și regăsirea speranței.

Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack.

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare.

“Al nostru este cerul” îi va atinge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

RECENZIE:

De când am cartea am căutat un moment potrivit s-o citesc și am amânat lectura, gandindu-mă că n-am starea care trebuie și că mai bine ar fi s-aștept. Doar că, Al nostru este cerul e una din acele cărți pentru care nu există moment potrivit sau stare; ci o citești atunci când o iei într-o doară de pe raft, fară să ai un scop anume sau zicandu-ți că vei citi câteva pagini, sau o vei citi atunci când or ești foarte optimist și te gândești că n-are cum să te doboare așa de tare or ești deja cu moralul la pământ și-ți spui că ce poate să fie mai rău. 

Personal, am citit Al nostru este cerul știind la ce să mă aștept, căci descrierea oferă destule, sau prea multe, informații și mai rămâne de aflat când, cum, unde, de ce și cine e de vină. Fiindcă, așa cum ne place nouă oamenilor, întotdeauna e cineva vinovat, nu? Chiar și când dezastrul e creat de o boală. 

Recunosc că la început personajele nu m-au atras și nu simțeam ceva neapărat întâlnindu-le și auzindu-le vorbind și răzând, în timp ce viața își urma cursul și îi trăgea după ea. Doar că, treptat, am ajuns să le înțeleg și nu pentru c-aș fi găsit vreo ușă secretă sau ele ar fi devenit brusc mai vii și mai pline de culoare și complexitate, ci pentru că am încetat eu să le mai văd ca pe niste ființe imaginare și le-am văzut ca pe oameni. Oameni cărora li se întâmplă ceva, oameni ce nu știu cum să reacționeze și ce să facă, ce-și pun o mulțime de întrebări unul altuia, dar care, în mintea lor, se sufocă și se rup încet, căci: poate e vina lor, poate găsesc o soluție, poate că unul din ei a adus moartea dinainte ca boala să-și facă simțită prezența lângă Jack. 

M-am pus în locul lor, al amândurora, ca om, ca viitor părinte, poate, ca sora, ca persoană ce înțelege măcar la nivel al imaginației și comparând cu situații asemănătoare din viața mea, prin ce trec ei și aș spune că nu e deloc ușor. Nu e ușor, deoarece, pe lângă boala, ce afectează pe cineva drag lor și nu pe ei (căci știm cu toții că suferința altora sau a celor dragi e mai greu de suportat decât a noastră) și pe lângă toată acea suferință, neputință, speranță, dorință și impulsul de a da orice și a face orice doar să fie un pic mai bine, există ceva mult mai puternic: vina. 

Cu toții ne întrebăm: "ce-ar fi fost dacă? dacă încercăm asta? e mai bine să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul? se merită să provoc și mai multă durere, intervenții și înțepături unui om, căci există acea șansă de 0,01%? dar daca șansa e așa de mică nu mai bine petrecem timpul rămas făcând altceva? dacă, prin nefăcând nimic, am ucis acel om? sunt rău dacă supun pe cineva drag la chinuri suplimentare, căci vreau să se facă bine, dar nu pentru el, ci pentru că eu să nu rămân singur?" și multe altele. Și eu m-am întrebat, în timp ce citeam, ce-aș fi făcut. Și l-am înțeles pe Rob și toate deciziile pe care le-a luat, așa cum am fost de acord și cu Anna și mi s-a părut rezonabilă. Amândoi au avut dreptate și au și greșit. Ei și mulți alții.

Al nostru este cerul e o carte ce nu te farmecă prin scriitura aleasă și mai știu eu ce expresii, nu are personaje bune sau rele, nici măcar gri, nu e o poveste la care o să plângi sau o să râzi. Nu e ceva ce te va lăsa cu un gol în stomac sau pe care o vei recomanda tuturor prietenilor și apoi vă veți întâlni să vorbiți despre ea. Pentru mine, Al nostru este cerul e ceva ce citești dacă vrei, e o punere în cuvinte a vieții unei familii, în același timp e suma a trei povești ce se întrepătrund și n-ar exista una fară cealaltă, e o plimbare în trei, cititorul mergând braț la braț cu viața și moartea, privind în jur și trăind. Sau murind încet, odată cu personajele. 

Nu recomand Al nostru este cerul și nu cred că e ceva de recomandat. Cred că-i o carte ce o citești singur, o simți, o trăiești, și îi dai drumul când o termini. Poate vei spune că o s-o uiți, căci n-a avut cine știe ce impact, finalul nu te-a dat pe spate, știai cum se termină, ai mai citit povești triste și toți murim până la urmă. Sunt de acord. Însă, în același timp, eu zic că-i ceva ce va rămâne cu tine, așa cum a rămas și cu mine, ca o rană ce s-a vindecat, dar mai ai semnul pe piele. Nu te mai doare, iți amintești rar de ea, dar când o vezi apare un gând, apoi el se rupe în două, patru... zece... o sută. Și timpul va trece și tu vei încerca să găsești un răspuns la o întrebare ce nu ești sigur de unde-a venit sau doar vei privi spre cer; căci el oricum e acolo pentru noi. Ca viață și moartea ce-și așteaptă rândul.

Încă ceva. Știu că nu m-am axat în recenzie pe firul narativ sau dacă mi-a plăcut, n-am vorbit neapărat de personaje și dacă mi s-au părut bine creionate sau dacă mi-a plăcut dialogul or descrierea m-a făcut să simt. Nimic din toate astea nu m-a impresionat și da, cartea dacă o iei la rece n-are nimic special. Dar eu nu pentru asta am citit-o. Am citit-o pentru emoții și pentru c-am vrut să privesc cum cineva (sau mai mulți) trăiește și moare în același timp. Așa cum facem toți. 

Dacă voi o citiți altfel, atunci sper să vă placă la fel de mult. : )

p.s.: am zis că e o recenzie scurtă. n-a fost.

marți, 8 ianuarie 2019

RECENZIE - Văduva de Fiona Barton


DESCRIERE:

În ziua în care inspectorul de poliție Bob Sparkes i-a bătut la ușă și a început să pună întrebări, Jean Taylor a adoptat un rol pe care îl mai jucase, intermitent, și înainte. Un rol care le-a permis ei și soțului ei să meargă mai departe când necazurile se acumulau...

Dar soțul ei a murit cu o săptămână în urmă, iar Jean nu mai trebuie să se prefacă. Au existat o mulțime de lucruri pe care ea a preferat să nu le știe sau să nu le vadă în legătură cu crima oribilă de care soțul ei era suspectat. În ultimii ani a fost prea ocupată să fie soția perfectă, să rămână alături de el cât timp au trăit sub privirile acuzatoare ale celorlalți, hărțuiți de presă și de poliție.

 Acum însă nu mai are motiv să tacă. În plus, oamenii – și mai ales insistenta jurnalistă Kate Waters – vor să-i afle povestea, vor să știe cum a fost pentru ea să trăiască alături de un criminal.

Dar, din coșmarul ultimilor ani, Jean a învățat un lucru: că pe oameni îi poți face să creadă orice, în special ceea ce vor să creadă. Va putea ea oare să se dezbare de personajul ei? Să-și dezvăluie secretele și să recunoască – în primul rând față de sine – adevărul?

RECENZIE:

 Nu știu cum o să sune asta, dar mi-a luat aproape două luni să citesc Văduva de Fiona Barton, și singurele cuvinte ce-mi vin în minte sunt "dezamăgitor", "extrem de lung" și "ritm lent" (sau cum zic americanii it dragged a lot!). Și când zic că mi-a luat două luni nu mă refer la faptul c-am citit zilnic și am dat-o gata în două luni, ci, c-am citit aproximativ cincizeci de pagini într-o zi, când am început-o, apoi două luni nu prea m-am gândit la ea și în ultimele două zile am citit restul de 270 de pagini; căci am vrut s-o termin și să nu mă mai simt ca o mâță cu o tigaie prinsă de coadă.  
  
 Acum, hai să vă explic ce părere am eu despre această carte, fără a mă pierde în amănunte și să nu vă ia și vouă două luni să citiți recenzia. :))  
  
 Am decis să citesc Văduva, căci mi-a atras atenția titlul și descrierea când a apărut la noi, iar apoi coperta a tot continuat să-mi prindă ochiul când intram în librării și în online. Iar când am găsit-o ieftin într-un anticariat, la un preț extrem de mic, am zis c-ar fi cazul să o iau și să văd ce-i cu ea; măcar să-mi satisfac curiozitatea. Iar curiozitatea mea a fost satisfăcută de nu s-a mai putut și, în acest moment, mă tot întreb dacă a meritat lectura. 
  
 N-am mai citit nimic altceva de la Fiona Barton, însă după acest roman am o mulțime de sentimente amestecate. Stilul ei e unul interesant și crează suspans într-un mod oarecum neobișnuit, căci nu simți tensiune și nu se axează pe evenimente mari ca să-ți stârnească curiozitatea. Ci presară tot felul de detalii de-a lungul capitolelor, schimbă perspectivele când te-aștepți mai puțin (și când la prima vedere n-are niciun sens), iar majoritatea întrebărilor pe care personajele și le pun lor, sau celorlalți, par nevinovate - doar că toate acestea puse cap la cap te fac deseori să te oprești din citit și să ai câte-o revelație. E al naibii de satisfăcător când ți-ai dat seama de ceva, fără ca autoarea să-ți spună direct, iar unele răspunsuri chiar nu sunt spuse cu voce tare sau scrise pe pagină.  

Însă, pe cât de mult mi-a plăcut să mă joc de-a ascunselea cu autoarea și să găsesc vinovatul alături de personaje, atât de mult mi-a venit să las baltă cartea și să trec mai departe. Fiindcă, așa cum ziceam la început, mi s-a părut extrem de lent ritmul și povestea extrem de lungă. Și nu lungă vorbind de numărul de pagini, căci am citit povești din același gen mult mai stufoase, ci vorbind de modul în care e scrisă - pur și simplu am avut impresia că merg prin smoală, abia puteam să înaintez și eu voiam să alerg. 

Alături de această "lentoare", personajele și felul care e scrisă au fost la fel de încântătoare. Nu m-a deranjat faptul că există un număr mare de personaje și fiecare cu rolul lui, ci m-a enervat faptul că autoarea i-a redus la niște figuri din bețe (stickfigures). În afară unei descrieri fizice sumare, ce apare o singură dată atunci când întâlnim personajul prima oară, iar apoi nici o altă dată nu mai e pomenită, autoarea nu ne oferă nimic prin care le putem identifica sau diferenția între ele. Dacă n-ar fi titlurile capitolelor ce arată din perspectiva cui este capitolul ar fi foarte greu să știi cine vorbește; căci toate femeile sună la fel și toți bărbații sunt aproape la fel. Ca voce, și nu din punct de vedere al caracterului și rolului în roman.

Pe lângă descrierile, aproape, inexistente ale personajelor, atât fizice cât și de orice fel, căci autoarei îi e mai ușor să spună "ea era nervoasă" sau "lui îi era somn", decât să arate și să ajute cititorul să-și imagineze ceva și nu să se simtă ca citind un scenariu (deși cred că și ăla are ceva descriere), nici descrierea locurilor sau camerelor nu e prezentă prea mult. Am avut parte de multe "camere simplu mobilate", "living cu canapea și măsuță" și "bucătărie mică și cu niște dulapuri albe", și multe scene în care personajele existau în vid. De la prima și până la ultima pagină a romanului n-am putut să "văd" nimic din tot ce-am citit și pentru mine asta e o mare dezamăgire și un mare minus pentru carte. Căci nu citesc ca să văd alb infinit în capul meu, ci ca să îmi imaginez lucruri și să fiu în locuri în care altfel nu aș putea, poate, să ajung.  

După toate aceste minusuri, probabil, vă întrebați dacă mi-a plăcut ceva și răspunsul e da. Pe lângă lipsa descrierii, senzația de "nu se mai termină odată și abia se mișcă" și personajele ce semănau cu niște decupaje de carton, am reușit să mă bucur de poveste. Ideea în sine a romanului mi s-a părut interesantă, iar felul cum autoarea a decis să spună povestea, oferind aproape tuturor personajelor un număr de capitole și șansa să spună cu "gura" lor a fost savuroasă. Cumva au compensat pentru restul lucrurilor mai puțin digerabile.

Plus că Văduva te face de la primele pagini să ghicești ce s-a întâmplat cu adevărat, cine e vinovatul, cum va rezolva poliția cazul. Va fi vreodată găsit vinovatul? Cine e vinovatul? Sunt mai mulți oameni implicați? De ce e văduva atât de importantă și care-i rolul ei real în poveste? Știe mai mult decât afișează și oare fix oamenii ce sunt cei mai deschiși față de ceilalți și-n capitolele lor au sânge pe mâini? Oare părinții victimei sunt mai vinovați ca ei sau a fost doar vina lor și totul e o neînțelegere? 

Personal, n-am încercat să ghicesc cine, ce, cum și unde, căci doar căutarea acestor răspunsuri m-a călăuzit în călătoria mea ce s-a desfășurat cu viteză melcului beat umblând prin smoală, și dacă-mi tăiam și această plăcere, atunci aș fi terminat cartea, posibil, pe lumea cealaltă. 

Nu recomand Văduva dacă vreți un roman rapid, palpitant și care să vă țină pe marginea scaunului, să citiți până târziu în noapte, căci nu e deloc așa. E un roman la care-ți trebuie răbdare și atenție, deoarece multe răspunsuri le primești treptat și-n bucăți, de-a lungul capitolelor, și trebuie ca tu să le pui cap-la-cap, fiindcă autoarea sau personajele nu fac asta; sau o fac destul de târziu în poveste și până atunci nu știu câtă răbdare ai. Eu cumva m-am ținut ocupată cu aceste mici puzzle-uri și când aflam ce s-a întâmplat cu adevărat sau dacă cineva mințise sau nu, doar comparam impresiile/teoriile mele cu adevărul. 

Recomand Văduva dacă vreți o poveste ușoară și scrisă simplist, cu puțină descriere, cu personaje care deși sunt multe n-o să vă umple mintea, căci majoritatea apar în carte ca nume sau profesii, căci așa cum am zis mai sus autoarea îi descrie o dată fizic și mai în detaliu, iar în rest nu primești altceva. Așa că, ține de voi cât rețineți și dacă aspectul acesta e important pentru voi. La fel ca descrierile locurilor sau lipsa lor, or poate vă plac poveștile în care contează doar acțiunea, suspansul și misterul, iar restul lucrurilor mai puțin sau deloc. Sau poate vă plac romanele ce au o mulțime de perspective și voci, iar Văduva are destule și toate așezate într-un mod cât mai intrigant și ce te face să te simți ca privind un film cu un cast larg și pestriț.

Și ca răspund ce mă întrebam la început, nu, nu regret c-am citit cartea, dar dacă aș fi știut toate acele minusuri sau măcar de modul lent în care totul se mișcă și e scris, atunci aș fi așteptat s-o citesc. Acum, însă, depinde de voi. Iar dacă o citiți chiar sunt curioasă cum vi se va părea. Iar dacă ați citit-o deja, atunci sper că v-a plăcut mult mai mult.

joi, 3 ianuarie 2019

RECENZIE - Boris de Valentina Negoiță


Descriere:

Îmi imaginez o vodkă și-n mână îmi apare o sticlă de Belvedere. Îmi imaginez și țigări și-mi apare un pachet de trabucuri Cohiba. Îmi place! O lumină orbitoare apare în fața mea, cred că e Dumnezeu ăsta. Îmi aprind trabucul la lumina Lui și merg mai departe. „Da’ prost ești…“, concluzionează Dumnezeu.

„Umor debordant, imaginație cât cuprinde, personaje vii și colorate, luciditate tăioasă, un stil matur și captivant, multă naturalețe – toate acestea sub un singur titlu, Boris, al unei adolescente incredibil de talentate. Lăsați-vă cuceriți de aventurile eroului nonconformist și sensibil, savurați fiecare pagină a romanului. Veți putea dori, cândva, să-l și recitiți!“ (Cristina Nemerovschi)

RECENZIE:

De obicei nu mi-e foarte greu să spun că mi-a plăcut o carte sau nu, însă au fost și cazuri când în timp ce-am citit una sau când am terminat-o m-am enervat sau mă întrebăm de ce citesc eu asta, căci nu e genul meu și uite îmi pică fix ca o băutură tare pe care o dai pe gât ca pe apă și apoi simți că-ți arde gâtlejul și-ți crapă ochii în cap. Or acele cărți ce mi-au plăcut cât le-am citit și odată ce le-am dat gata au fost date și uitării, căci n-au avut nimic care să le facă să stea mai mult în culcușul minții mele odată ce le-am pus înapoi pe raft. Și cu toții știm că de obicei lucrurile alea ce nu ne-au picat bine, băuturile alea ce ne-au făcut să ne strâmbăm și să tușim, țipând după apă,  ajung să ne placă, cu fiecare pahar pe care ne chinuim să-nvățăm să-l bem și să savurăm și arsura aia dulce și scurtă ce vine după tăria de la început.

Boris așa cum îi sună și numele, sonor, scurt și tăios, uneori înțepător și "ghețos", că un vânt ce-ți intră până-n suflet și te îngheață din interior spre afară, deși te-ai îmbrăcat cum ai putut mai bine, a fost o lectură extrem de scurtă și ușor de devorat, însă în același timp nu la fel de lejer de înghițit. Și te face de foarte multe ori să iei câte-o pauză, să ridici ochii din carte și să te uiți la tavan, întrebându-te: "Boris, de ce, mamă? De ce mă zgârii pe gât cu așchiile alea înghețate și totuși de ce mai vreau, măcar, un sfert de pahar. Și mai dă-mi câteva pagini!", deoarece sunt multe pasaje în care autoarea și-a permis să îmbine realitatea cu fantasticul minții personajelor, băutura nu de puține ori acționează ca un fel licoare magică și după un capitol, două, te-ntrebi dacă doar ei, ăia din pagini, s-au amețit un pic sau ei doar așteptau ca tu să-ți revii.

N-o să încerc să vorbesc despre personaje sau le explic, căci le dispare tot farmecul. Citindu-le și întâlnindu-le, m-am dus cu gândul la literatura rusă studiată în facultate, și m-a cuprins o stare extrem de ciudată și contradictorie; căci, pe cât am iubit acele povești și personaje, pe atât de tare m-am enervat pe ele că erau greu de înțeles, că aveau atâtea secrete și se ascundeau după atâtea uși și sub atâtea straturi și după fiecare ușă și fiecare strat mai găseai altele și mai groase. Însă, la fel ca Boris și amicii lui, aveau farmec și aveau acel ceva ce nu te lăsa să te dai bătut. Luptai pentru clipele în care-i vedeai limpede și îi înțelegeai perfect, ca atunci când vezi fiecare scoică și nisip de pe fundul mării, însă totul se amestecă și dispare când vine furtuna din larg.

N-am de gând să recomand Boris nimănui, căci e o carte ce doar pare simpatică și apoi își înfige colții în tine, în timp ce te îndoapă cu dulciuri, mâncare și băutură, iar tu nu știi dacă să te așezi mai comod și să profiți de oferte, în timp ce personajele își văd de viețile lor în jurul tău și tu ai ocazia să-i privești și să-i auzi îndeaproape, sau să zici "nu, mulțumesc!", căutând cea mai rapidă cale de scăpare. Boris e un roman ce se citește repede și poate lua o oră, două sau trei, doar că după ce-l pui înapoi pe raft, nesuferitul nu vrea să plece și din capul tău. Așa că, dacă o să continui să te tot gândești la ei sau o să-i auzi pe ceilalți vorbind unul peste altul or ai impresia că-i vezi de la geam, sau când ieși să te plimbi, îți urez mult noroc! Și ia cu vin. Sau cu ciocolată?

Iar dacă îndrăznești să-l citești sau ai început fără să știi ce te așteaptă, vrăjit sau indus în eroare de coperta simpatică, or ți-ai spus "ha! eu rezist la orice și oricât!", atunci să-ți fie bine. See you on the other side! ( :