Descriere:
Doi băieți se îndrăgostesc în timpul cursului de scriere creativă de la liceu. Unul provine dintr-o familie nonconformistă, celălalt, dintr-o comunitate religioasă conservatoare.
Cu trei ani în urmă, familia lui Tanner Scott s-a mutat din California în Utah, o mișcare care l-a determinat pe adolescentul dezorientat să își ascundă adevărata orientare sexuală. Ajuns în ultimul semestru de liceu, băiatul plănuiește să parcurgă cele din urmă cursuri fără cine știe ce bătăi de cap, iar apoi să facă marele salt spre libertate, părăsind orășelul în care se simte prins ca-ntr-o capcană.
Atunci când Autumn, cea mai bună prietenă a lui, îl provoacă să vină la Seminar – cursul la care elevii trebuie să scrie o carte în doar patru luni –, Tanner nu poate rezista tentației. Să inventezi o poveste în patru luni pare simplu, crede el, însă observă cu năduf că patru luni înseamnă totuși o eternitate.
De cât timp însă are nevoie Tanner să se îndrăgostească? Din câte se pare, o secundă îi e mai mult decât suficient pentru a-l remarca pe Sebastian Brother, un fost elev al școlii care a reușit să vândă unei mari edituri romanul scris în timpul cursului și care acum este mentor pentru liceenii interesați de literatură. Singura problemă în calea fericirii lui Tanner ar fi că Sebastian este mormon și urmează să plece într-o misiune de evanghelizare timp de doi ani.
RECENZIE:
Cred că "Autoboyografie" e una din acele cărți ce trebuie citită ca să-ți dai seama dacă îți place, pentru că oricât te-ar atrage coperta sau descrierea, e egal cu zero dacă nu te prinde, dacă personajele nu te atrag și nu-i înțelegi sau nu ajungi să te atașezi de ei. Și chiar și atunci când se întâmplă, poate vor fi momente când nu ești de acord cu felul în care acționează sau cu modul în care anumite aspecte sunt discutate sau abordate în carte sau în viețile lor.
Mie "Autoboyografie" mi-a plăcut, însă în cea de-a doua parte a cărții aș zice că și-a mai pierdut luciul și au fost câteva lucruri ce nu mi s-au părut ok și poate aș fi vrut un pic mai multă grijă pentru cum Tanner le-a abordat sau cum s-a purtat cu Sebastian. Fie că vorbim de religie, de felul în care e privită familia și valorile ei, modul în care fiecare își vede viața și ce vrea de la ea.
"Autoboyografie" e o carte ce te face să-ți aduci propriile idei și experiențe când o citești și prin ele să o vezi într-un mod diferit, intenționat sau nu, având apoi o impresie legat de cum ar fi bine sau nu să evolueze situația și relațiile. Așa că ce m-a deranjat pe mine, pentru tine poate să fie ok sau, din contră, poate ai și mai multe de zis.
Dacă mă gândesc la ea ca la o lectură lejeră, ce are a face cu scrisul, cu doi băieți ce ajung să aibă o relație și care n-ar putea să aibă vieți și familii mai diferite, cu valori, idealuri și credințe la poluri opuse aproape, atunci aș spune că nu-i rea. Însă mie Tanner și Sebastian nu mi s-au părut egali în ideea că amândoi pot să pună sub semnul întrebării ce sunt, ce simt, pentru ei și pentru celălalt, cum se raportează la valorile lor sau ale familiei lor.
Deoarece de foarte multe ori Sebastian l-a respectat pe Tanner și n-a încercat să-l schimbe sau să-l judece, l-a iertat, i-a oferit spațiu și timp, însă când a fost vorba ca Tanner să-l înțeleagă, să-i ofere timp și spațiu, eu n-am observat să-i fi dat. Tanner a fost doar impulsiv, nemulțumit când nu primea ce voia, când Sebastian nu lăsa pur și simplu tot ce știuse până atunci ca să fie cu el și pe placul lui... și nu zic că Sebastian nu voia poate același lucru, dar nu poți să ceri cuiva să facă schimbări așa de mari imediat, doar pentru că din punctul unde ești tu îți pare simplu. Pentru că pare ușor din perspectiva ta, dar tu ai altă viață, altă familie și nu știi cum e să fii în locul lui... dar mna, de pe margine cred că toți ne credem deștepți sau îndreptățiți doar fiindcă ni se permite sau am avut o familie înțelegătoare și credem că e la fel pentru toți. Trebuie doar să fi sincer și să vrei, nu?
Așa că la capitolul ăsta mi s-a părut că personajele au fost un pic prea imature, dar apoi ai putea spune "dar sunt adolescenți" și posibil să ai dreptate. (deși eu cred că vârsta nu e importantă și știm cu ochii că sunt oameni maturi și imaturi indiferent câți ani au) Însă eu aș fi vrut mai mult.
Și vorbind de mai mult, și asta cred că m-a deranjat și mai tare... dar nu prea pot să discut, căci spoilers. Modul în care Tanner a gestionat un moment între el și Sebastian și a implicat-o și pe Autumn m-a lăsat... mnda. (deși dacă mă gândesc bine relația dintre Autumn si Tanner cu totul mi s-a părut o mare varză și niciunul din ei nu știe ce vrea sau nu-s destul de maturi cât să vadă o problemă, decât după ce-i prea târziu).
Cred că aia a fost clipă în care cartea pentru mine s-a cam rupt. Pentru că personal n-am fost de acord cu cele întâmplate, nu mi s-a părut că Autumn sau Tanner s-au purtat cum trebuia, nici atunci și nici după, dar mna. Poate că tu n-ai avea o problemă cu asta sau cu felul în care personajele sunt portretizate sau felul în care curg discuțiile.
Overall, a fost ok și dacă nu te uiți prea îndeaproape sau o citești pentru că vrei să-ți ții mintea ocupată cred că o să-ți placă și mai mult. Ori poate n-o să te deranjeze felul în care teme ca familia, religia, credința, orientarea sexuală, idealuri, țeluri, sinele, relații, prietenie, sunt tratate. Mi-a plăcut și mie în mare, dar cum spuneam au fost momente în care mi s-a părut că personajele au fost impulsive și n-au tratat cu destulă grijă o situație sau o persoană, deși ar fi așteptat asta dacă rolurile erau inversate. Au fost și alte clipe când discuții serioase sau decizii au fost repezite sau băgate sub preș. Și... poate nu-s eu destul de romantică sau poate prea pesimistă, dar finalul ăla a venit așa parcă de nicăieri. Și nu că nu mă bucur, dar totuși. Mi s-a părut c-a fost băgat acolo că trebuia să se termine cartea și nu pentru că logic și natural ar fi avut sens și lucrurile de până atunci ar fi rezultat în el, dar mă rog.
