marți, 4 februarie 2020

RECENZIE - Fetele din Idlewild de Simone St. James


DESCRIERE:

Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…

RECENZIE:

Mi se întâmplă tot mai rar să găsesc cărți ce mă prind de la primele pagini, care mă trag de mână și-mi fac inima să bată, care-mi fac gândurile să se simtă ca într-o mașină de spălat ce se învârte lent, iar apoi trece la programul de stoarcere până nu mai știi dacă exiști; darămite cum te cheamă. E greu să găsesc cărți ce nu doar că mă fac să le devorez, dar care-mi invadează mintea, trupul și sufletul, care mă fac să simt, să râd și să plâng, romane ce mă fac să-njur oameni pe care nu i-am cunoscut, dar pe care i-aș bate cel puțin o dată, dar care mă fac și să-i strâng pe alții în brațe și să-i duc cât mai departe.

Fetele din Idlewild a reușit în patru sute de pagini să mă facă să simt atât de multe. Am fost furioasă, bucuroasă, m-a cuprins entuziasmul sau speranța, mi-am mușcat buzele căci voiam să știu daca fetelor le vor reuși planurile. Am inspirat adânc de atâtea ori și unele capitole și pagini nici nu știu unde s-au dus; știu doar că acum câteva ore eram în autobuz și citeam pagina 70, iar acum sunt aici și am terminat-o. Deși aș zice mai bine că ea m-a terminat - la propriu și la figurat. 

N-o să încerc să explic despre ce-i vorba sau cine ar trebui s-o citească, ori cu ce așteptări ar trebui să vă apucați de ea. Însă ce vă pot spune e că Fetele din Idlewild e ceva mult mai complex și mai layered. Și recunosc că primul sfert al poveștii nu m-a prins așa de tare. Doar că am continuat să citesc și, așa cum școala părea neprietenoasă la început și cum oamenii semănau mai mult cu niște ferestre ce n-au mai fost deschise de secole, treptat, s-a produs un declic; în interiorul meu și-n al ei și am reușit s-ajung la adevărata poveste. 

Fetele din Idlewild nu e doar un mister sau un roman polițist. Nu e nici o carte despre niște fete pe care nu le vrea nimeni și care-și duc viața într-un loc ce pare ignorat de toți, dar pe care-n același timp toată lumea își tine ochii. Nici Fiona nu e piesa cea mai importantă; sau sora ei. Chiar și școala, pe care se insistă așa mult, are un rol modest. Toate astea și multe altele sunt doar bucăți dintr-un puzzle mult mai vechi, ce așteaptă să fie rezolvat, și care se întinde mai mult și mai adânc decât ai crede. Și cu cât descoperi și sapi, cu atât înaintezi plin de energie și curaj, dar în același timp încerci să dai înapoi. Căci doare. Din toate părțile și pe toată lumea. Dar nici așa nu mai pot rămâne lucrurile. 

Aș putea scrie ore întregi aici, însă n-ar avea rost. Important e ca voi să luați cartea și s-o citiți. S-o trăiți. Să simțiți și să trageți propriile concluzii. Căci Simone St. James nu s-a zgârcit deloc și a creat un roman extraordinar, complex și foarte plin, în care a îndesat doar personaje minunate, locuri și întâmplări ce par să nu aibă nicio legătură, dar care merg așa de bine împreună, ce sunt învăluite într-o lumină albă, ce scoate la iveală toate mizeriile, secretele, dorințele și viețile unor oameni ce au știut să se descurce; dar și ale altora ce au fost călcați în picioare, zdrobiți, ruinați, înjosiți, uitați... doar pentru că s-a putut și s-a vrut, și a fost ușor. Și n-au fost ei în locul lor.

Însă Simone St. James oferă și momente pline de umor, tandrețe, iubire și zile în care crezi că totul e frumos și posibil, prietenii și relații ce se nasc și cresc în cele mai nepotrivite locuri sau situații.   

Fetele din Idlewild e unul din romanele ce m-a făcut să plâng, dar nu când l-am citit ori la final. Ci după ce-am stat puțin și m-am gândit la ce-am citit și trăit. După ce totul s-a așezat și am simțit cum ceva se ridică de pe umerii mei, o greutate ce nu știam de unde și când a apărut, dar care apoi s-a cuibărit în suflet. Știu că sună cliseic. Însă am plâns. Și timp de câteva secunde nu mi-am dat seama. Nici nu știu dacă plâng de bucurie sau de tristețe, pentru carte sau pentru mine. Tot ce știu e că eu am citit pentru câteva ore, dar am trăit în atâtea locuri și prin atâția oameni... mulți ani. Iar toate acele emoții și vorbe și vieți, ce-au fost trăite și spuse or ascunse, care au fost retezate or doar tăiate și apoi lipite, m-au lovit iar și iar; și eu le-am lăsat.

Nu știu daca o să vă placă Fetele din Idlewild sau dacă o să vă tenteze să o citiți. Eu o recomand și chit că o veți trăi așa cum am făcut eu sau doar va fi o lectură plăcută, ori doar un anumit aspect vă va prinde, sunt sigură că n-o să regretați. Și sper să mai aud de ea și poate să văd mai mulți oameni ce o citesc; căci e păcat. Mi se pare că merită mult mai multă atenție, dar nu-i băgată în seamă; or n-am văzut eu.

Citiți Fetele din Idlewild și hai să vedem cât puteți să duceți. O să v-aștept la finish