RECENZIE - Urgia şi zorile (Urgia şi zorile #1) de Renee Ahdieh

Descriere:

Într-un ţinut aflat sub domnia unui tânăr rege însetat de sânge, fiecare revărsat al zorilor sfâşie sufletul unei alte familii. Califul din Khorasan, un băiat de optsprezece ani, nu este altceva decât un monstru. În fiecare noapte, Khalid cere mâna unei fete, ca apoi, în fiecare dimineaţă, să curme viaţa noii lui mirese cu o frânghie de mătase. 

Când cea mai bună prietenă a Şeherezadei îi cade victimă lui Khalid, ea jură să se răzbune şi, în ciuda vârstei ei fragede, de doar şaisprezece ani, se oferă să-i devină mireasă califului din Khorasan. Şeherezada este hotărâtă nu doar să rămână în viaţă, ci şi să pună capăt, odată pentru totdeauna, domniei despotice a lui Khalid. 

Seară de seară, Şeherezada îl atrage în mrejele sale, tesand poveşti încântătoare, ce-o ajută să mai trăiască încă o zi, deşi ştie prea bine că următorul răsărit de soare ar putea fi ultimul. Dar lucrurile iau o întorsătură cu totul neaşteptată: Khalid nu este nicidecum aşa cum şi l-a imaginat ea. „Monstrul” este doar un tânăr cu sufletul sfâşiat de o suferinţă covârşitoare şi îndelungată. 

Iar Şeherezada descoperă, pe zi ce trece, că se îndrăgosteşte de el. Cum este posibil aşa ceva? Inima ei se dovedeşte, astfel, o trădătoare. Dar Şeherezada înţelege, încetul cu încetul, că nimic nu este aşa cum pare în palatul de marmură şi piatră al califului. Este hotărâtă să descopere tainele ce bântuie locul şi, în ciuda iubirii ei, este pregătită să-i ia viaţă lui Khalid în schimbul celor curmate de el. 

Oare dragostea lor va supravieţui?

RECENZIE:

Urgia şi zorile a fost pentru mine o carte ce-am avut-o întotdeauna pe listă, doar că mereu am citit altceva sau nu era potrivită pentru starea mea de atunci. Şi mă tot gândeam dacă o voi mai citi vreodată sau doar mă amăgesc. Însă azi am dat cu ochii de ea şi nu ştiu dacă de la vreme sau de la faptul că voiam să citesc ceva ce n-aş fi citit normal, pur şi simplu mi s-a făcut poftă şi a părut alegerea potrivită. N-am considerat-o niciodată o poveste de iubire şi nici o încercare de răzbunare, ci mereu când mă uităm la ea mi se părea un roman despre măşti şi aparenţe. 

Acum c-am citit-o pot spune c-am avut dreptate. Toate personajele încearcă să se mintă şi să mintă, să fie altcineva sau altcumva, mai bune sau mai crude, fără sentimente sau mereu voioase şi prietenoase, pline de curaj sau temătoare. Şi ce a fost interesant e faptul că pe cât se mint între ei şi menţin acele aparenţe, pe atât de mult se înşeală singuri. Iar două exemple perfecte sunt Khalid şi Shazi, doi încăpăţânaţi, mânaţi de emoţii nu tocmai strălucitoare, care se lovesc neincentat unul de altul, niciunul nu vrea să cedeze, şi până la urmă îşi dau seama că or unul trebuie să plece capul or să-şi sară unul altuia la gât şi poate aflăm cine a supravieţuit. 

Urgia şi zorile n-a fost o poveste care să mă dea pe spate şi chiar dacă am citit-o în câteva ore nu pot să zic că mi-o voi aminti mereu şi o voi recomanda tuturor prietenilor şi rudelor. Nu mi-a plăcut pe cât m-aşteptam şi deşi înţeleg de ce unora le-a plăcut aşa tare şi e cartea lor de suflet, din acelaşi motiv mi-a displăcut mie. 

N-aş spune că Urgia şi zorile se focusează doar pe răzbunare sau că la baza ei e iubirea şi toate relaţiile ce se crează şi se rup cu repeziciune pe tot parcursul ei, însă dacă stai să te uiţi aceste două teme se ciocnesc şi se împletesc extrem de bine, în acelaşi timp. E că şi cum iubirea se hrăneşte cu sângele vărsat, cu ură, cu adrenalină şi cu frică, iar răzbunarea de cele mai multe ori şi dorinţa de a ucide apar din dezamăgiri sau pentru că amorezul pare c-a călcat strâmb. Plus că totul pare sau e mai simplu când nu eşti implicat, oamenii sunt buni şi răi şi sigur nu se schimbă, nu există motive, niciodată nu avem prejudecăţi, noi mereu avem dreptate, etc. Doar că, ce faci atunci când descoperi că monstrul ce se află în faţa e o reflexie o oglindă şi nu persoană de lângă tine? 

Urgia şi zorile, din punctul meu de vedere, e o lectură uşoară şi plăcută, care te face să te gândeşti la cât de uşor judecăm oamenii şi cât ne place să ne băgăm nasul în poveştile lor, să ştim toate detaliile şi să-i împroşcăm cu noroi, însă cum ajungem noi în locul lor nu mai e aşa simplu şi tare am vrea să nu fim înţeleşi greşit. Shazi are multe astfel de momente şi mi-a plăcut cum autoarea a pus-o în tot felul de situaţii ca să-i mai schimbe ideile şi mai ales să o facă să vadă totul din unghiuri diferite. Însă, în acelaşi timp, nu mi se pare că prinţul nostru Khalid ar fi departe de ea; căci şi el e la fel de impulsiv, rece, indiferent, şi acordă oamenilor atenţie doar când îi oferă plăcere şi fac cum vrea el. Poate şi d-asta cei doi se potrivesc aşa bine şi s-au plăcut din prima, chit că niciunul nu recunoaşte asta. Sau poate, de fapt, mint amândoi şi-ncearcă doar să între unul pe sub pielea celuilalt, aşteptând momentul potrivit ca să ucidă. Hm? Oare care din ele? 

Urgia şi zorile n-a fost cel mai bun roman pe care l-am citit, din punct de vedere al suspansului şi acţiunii, însă scriitura e minunată şi toate acele descrieri, de la locuri şi până la mâncare, te vrăjesc de la prima pagină. Însă nici cel mai rău, căci l-am citit repede şi uneori chiar m-am trezit râzând sau oftând, pentru că n-am reuşit să ghicesc tot ce avea să se întâmple. Plus că personajele reuşesc uneori să te surprindă şi chiar să se surprindă pe ele însele când iau anumite decizii. Cine spune că emoţiile şi mai ales iubirea şi curiozitatea nu te fac uneori să faci lucruri nesăbuite. Sau poate mereu ţi le-ai dorit, însă n-ai avut curajul. 

Recomand Urgia şi zorile tuturor celor care vor un alt decor şi s-au plictisit să citească poveşti scrise în Europa sau America, celor care citesc poveşti de iubire, dar şi celor care devorează romane pline de prietenie şi importanţa familiei, sau celor care ar citi ceva cu acţiune şi suspans, însă nu aşa mult cât să cadă din scaun. Până la urmă n-ai nimic de pierdut dacă o începi şi nici nu-i aşa de stufoasă ca să n-o termini.