duminică, 8 octombrie 2017

RECENZIE - Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity #1) de Victoria Schwab


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri.

Descriere:

 În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. 

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali.

 Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. 

Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? 

Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIE:

Ai citit vreodată o carte plină de întuneric şi în loc să te sperie, te-a făcut să te afunzi şi mai tare, să mergi şi mai repede şi să zâmbeşti larg, căci simţeai cum îţi sare inima din piept, din cauza entuziasmului şi a fricii? Ai întâlnit vreodată personaje gri sau negre, cu sufletul ca de smoală, însă cald şi cu nişte îmbrăţişări reci, dar care te făceau să te simţi ca-ntr-o zi de vară, cu soarele-n păr? Ai văzut vreodată sângele curgând, aşa roşu şi fluid, desenând modele pe podea, în timp ce trupul încerca să înghită ultimele fărâme de aer, înainte că mintea să dea stingerea, şi-ai simţit că vrei să-l atingi sau să guşti? Dacă la toate ai răspuns cu "da" sau doar ai un zâmbet până peste urechi, atunci ai venit la locul potrivit. Sau poate doar ai citit cartea. Iar dacă eşti aici şi încă n-ai citit Acest cântec neîmblânzit, atunci stânga împrejur şi poftă bună! 

Acum, lăsând puţin încercările mele nereuşite de a evoca atmosfera romanului la o parte, pot să zic c-am mâncat Acest cântec neîmblânzit mai rău că atunci când vin acasă, după ore de muncă şi bâţâit în autobuz, şi dau pe gât, fără să mestec, prima mâncare ce-mi cade în mână. Nu e o comparaţie foarte apetisantă şi plăcută ochiului, ştiu, dar să vă faceţi aşa o idee. C-am devorat-o e puţin spus şi nici nu pot să zic că i-am halit sufletul; căci nu cred că are unul. Dar, Doamne! Acest cântec neîmblânzit, zău, c-a scos toate gândurile întunecate din mine, alea sângeroase şi pe care vreau să le ţin închise, căci să fim serioşi nu vrei să ai în cap oameni torturaţi şi fântâni de sânge şi suflete chinuite, când nu eşti în intimitatea casei tale. Însă dacă voi puteţi şi nu vi se vede pe faţă, şi nu vă licăre ochii ca pomul de Crăciun, cum păţesc eu, şi n-aveţi un zâmbet larg, dar exagerat, eu vă felicit.

Acest cântec neîmblânzit e o poveste reală şi realistă, scrisă cu tuşe groase şi negre, vopsită cu roşu şi alb şi tonuri grele şi lipicioase, dar care te atrag şi te încălzesc, te-mbie şi te farmecă, mai ceva ca un pled în culorile curcubeului şi presărat cu sclipici şi inimioare. Am savurat descrierile şi felul în care gândurile şi emoţiile sunt puse pe foaie, le-am inspirat adânc şi le-am lăsat să se cuibărească în sufletul meu, iar când n-au mai avut loc le-am ţinut în palmă.

 Mi-au plăcut Kate şi August şi din prima am ştiut că vom fi prieteni buni. Am iubit faptul că, deşi nu afli din prima totul despre ei şi familiile lor, şi nu poţi să ştii toate colţişoarele sufletelor şi minţilor lor, se deschid încet şi până la finalul romanului tot şuvoiul ăla vine peste tine. Dar nu te îneci, căci sunt valuri şi chiar dacă par mari, îţi gâdilă genunchii şi parcă te-ai lăsa aşa puţin la fund; doar să guşti şi să vezi cum ar fi înecul. Doar că nu te-ar lasă ei... să trăieşti. Să mori, scuzaţi, am vrut să zic! :)) Sunt oameni faini, nu le place când suferi... prea puţin. 

Simt că această carte şi această recenzie v-arată, din nou, o faţă a mea, aceea de om ţăcănit, care adoră să vadă, să citească, s-audă şi să scrie despre sânge, moarte, vise sparte, aripi frânte, violenţă, durere, ură, urlete. Însă, în acelaşi timp, toate acestea descriu viaţa şi stau la baza ei. Ele ne împing şi ne dau şuturi în fund când nu mai putem, ele ne strâng de gât şi ne rup articulaţiile când vrem să ne dăm bătuţi, ele ne fac să vedem şi să auzim când fugim să ne-ascundem după o uşă zăvorâtă. Fără ele n-am vrea să trăim şi poate n-am lupta aşa mult să mai primim încă o zi. Măcar una. 

Cred că Acest cântec neîmblânzit, pe lângă povestea pe care Schwab o coase cu măiestrie şi pe lângă personajele ce par rupte din basmele de groază sau coşmaruri, ilustrează şi cruda realitate de zi cu zi. Ce e până la urmă un monstru? Dar un om? Cum îţi dai seama care-i care? Când un om ucide, înşeală, fură şi torturează, mai e om? Dar când un monstru oferă speranţe, salvează vieţi, îţi oferă îmbrăţişări şi-ţi sărută rănile, atunci e tot monstru? 

Acest cântec neîmblânzit arată cum e să câştigi când ai ajuns în genunchi şi doar morţi sunt în jurul tău, dar şi cum poţi să pierzi, deşi ai avut totul calculat, n-ai rănit pe nimeni şi ai vrut să faci pace. Pentru că nu e vorba doar de tine, ci şi de ceilalţi. Şi dacă ei vor sânge, tu nu le poţi da un steag alb. De ce? Pentru că băţul ăla, sigur, o s-ajungă să fie armă de care o să mori şi dacă e să fie vreun război, pe tine te vor trimite la înaintare. Nu zic că e mai bine să fii crud, rău, egoist, dar nici să fii idealist şi să-ţi doreşti ca toţi să trăim în pace şi armonie. Nu că n-ar fi posibil. Dar ce facem cu smoala clocotită din suflet, cu gândurile ce ne fac să ne muşcăm buzele şi cu degetele ce vor să simtă cum pulsul scade şi creşte într-un ritm controlat? Vorbim de monştrii aici, normal. Căci oameni nu cred că mai există, cu adevărat.

Ar mai fi atât de multe de spus despre carte, însă nu vreau să mă lungesc. Aş mai spune doar că August, Kate, Leo, Ilsa şi toţi ceilalţi sunt oricând bineveniţi la mine acasă, şi că de mult n-am mai citit un roman în care să nu găsesc personaje enervante. Fiecare, cu bune şi cu rele, a avut motive, a ştiut ce vrea, s-a pus în valoare şi puţin i-a păsat de părerile celorlalţi. 

Schwab n-a creat nişte personaje, ci nişte persoane, care cu fiecare pagină au prins contur şi până la final, s-au aşezat, în carne, oase şi sânge, de-a stânga şi de-a dreapta cititorului.Iar să faci un cititor să iubească astfel de caractere nu e uşor. Şi nu pentru că par răi, cruzi, nebuni şi monstruoşi! Ci pentru că e tare greu să-i faci să fie reali, palpabili şi credibili. Acest cântec neîmblânzit e plin de monştri şi sânge, moarte, speranţe, vise, durere, plăcere, ură, zâmbete, prietenie şi familie, doar că nu în forma clasică. Şi ce schimbare delicioasă s-a dovedit a fi. 

Recomand cu tot sufletul meu mic şi negru! ❤️

0 comentarii: