Descriere:
Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar fanii s-au întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație.
Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross.
În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.
RECENZIE:
Doamne!!! Oare eu am citit acum asta sau doar am deschis-o şi m-am trezit în lumea jocului, devenind unul din ei şi încercând să pricep ce se întâmplă, ce-am de făcut, în cine trebuie să am încredere, în cine vreau să am încredere şi să fac pe cât posibil să câştig şi să nu mor? Ordinea nu e aceasta şi nici nu prea contează; poate.
Am vrut să citesc cartea asta dinainte să ştiu despre ce-i vorba, căci e scrisă de Marie Lu şi la cât am iubit cealaltă trilogie a ei, ar fi fost culmea să nu o citesc pe aceasta şi să nici nu-mi placă. Iar când am auzit că e despre jocuri şi realitate virtuală şi competiţie şi hackeri şi pericole şi vânători de recompense... oh, mamă! Unde mă înscriu? Ah, şi sper că staţi bine cu sănătatea şi aveţi un puls stabil, deoarece la câte întorsături de situaţie sunt şi ce suspans e în romanul ăsta, de-l tai cu drujba, o s-aveţi nevoie. Altfel cine ştie în ce poziţie o să vă găsească cei de la ambulanţă sau vecina sau fratele/sora/vărul/părinţii/câinele.
Revenind şi fiind puţin mai serioşi, pot spune că am citit Warcross asnoapte şi momentan ochii mei seamănă cu două pizze. Aş fi zis console, doar că alea nu-s rotunde, încă. Îmi propusesem doar să o încep, aşa cum zic de fiecare dată, doar că n-a mers. Nunu! Ultima pagină am citit-o aproape pe la două şi a meritat. Nu recomand să faceţi asta, adică să citiţi până târziu, mai ales dacă dimineaţa trebuie s-ajungeţi undeva; însă dacă vreţi senzaţii tari şi sunteţi cu sporturile extreme, atunci poate transformaţi cititul în asta. Eu îl practic şi e tare bine, nici măcar nu trebuie să ies din casă sau să îmbrac cine ştie ce haine. Plus c-aţi văzut ce scumpe sunt încălţările. Iar Warcross e romanul potrivit pentru asta, căci nu numai că vă va solicita tot corpul şi mintea, dar va avea şi grijă să vă facă să vă simţiţi şi pe pârtie şi la alergat, şi la înnot (pentru că o să rămâneţi fără aer destul de des), şi orice sport vreţi voi.
Aţi zice că o carte n-are cum să semene cu un joc şi să-ţi ofere aceleaşi senzaţii şi efecte şi coloană sonoră şi etc. Mai ales că-ntr-un joc eşti implicat activ, iar când citeşti doar participi, pentru că te uiţi la ce fac ceilalţi. Aş zice că aici e invers. Lu reuşeşte să te tragă în poveste de la prima pagină şi tu eşti pe hoverboard, tu încerci să rezolvi situaţia, tu nu vrei să fii dat afară din chirie, tu încerci să ieşi mereu primul şi să înţelegi ce naibii se întâmplă şi-n cine să ai încredere. Tu îţi pui întrebări şi te trezeşti că ştii să fii şi hacker, deşi, poate, n-ai scris niciodată o bucată de cod. Plus că, la toate acestea se adaugă şi descrierile ce sunt aşa colorate şi vii, de-ai impresia că n-ai deschis o carte şi dai paginile, ci că ţi-ai pus o cască sau nişte ochelari de realitate virtuală. Tare, nu?
Ah, şi faţă de-un joc nici nu durează aşa mult să termini cartea asta. N-o să-ţi ia săptămâni şi zeci de încercări, nu trebuie să creşti în nivel şi nici să cauţi artefacte sau să înveţi vrăji, să-ţi cumperi săbii şi armuri, sau să salvezi vreo prinţesă. Tot ce-ai de făcut e să te bucuri de atmosferă, să vrei să cunoşti personajele şi să vezi departe de măştile lor şi de imaginea pe care ei cred că o proiectează, să ai curajul să investighezi, să n-ai încredere deloc sau să te-ncrezi cu totul, şi s-apeşi play.
Emika, Hideo, Ren, Zero şi toţi ceilalţi, care nu-s puţini, au reuşit într-un timp foarte scurt, să mă facă să-i plac şi să-i iubesc cu toate calităţile şi defectele lor. N-au încercat să pară eroi sau duşmani, nu s-au dat în spectacol, nu s-au ascuns după scuze sau deget, ci doar au trăit. Au furat tot ce-au putut, material sau nu, au luptat, au minţit, au râs, au zâmbit şi au sărutat, au ţinut în braţe, au ucis, au înşelat şi au scăpat sau au fost prinşi. Şi a fost aşa de bine să văd cum Marie Lu a creat aceste persoane foarte gri, dar care, atunci când trebuie şi au ambiţie, îţi iau ochii şi luminează în toate culorile curcubeului; ca şi cum, în interiorul lor se ascunde un miez, ce se învârte cu o viteză inimaginabilă, colorat, viu, ucigător, dar cald, care te poate duce la alt nivel sau te poate ucide. Delicios, aşa-i?
Recomand Warcross? Aş zice da şi nu, pentru că până la urmă depinde de tine dacă vrei s-o citeşti. Şi ca să fac încă o paralelă cu jocurile video, degeaba îţi spun eu că-i bun şi merită, dacă tu nu-l încerci şi nu iei tu controller-ul. Consideră recenzia asta o bucată de gameplay şi hai să vedem dacă te-am convins :). Oricum, nu trebuie să fii gamer sau cititor înrăit ca să-ţi placă. Însă ar fi ceva bun pentru ambii şi pentru toată lumea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu