RECENZIE - Trădarea Câștigătorului (Trilogia Câștigătorului #2) de Marie Rutkoski

Descriere:

O căsătorie regală e ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă… apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestsellerului Blestemul Câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.

RECENZIE:

Eu n-o să vă ţin în suspans, aşa cum m-a ţinut pe mine cartea asta, şi o să vă spun c-am devorat ultimele capitole din ea, astăzi, în timpul pauzelor scurte de la job. Pentru că n-aş fi rezistat până înapoi acasă fără să ştiu ce se întâmplă şi ce-au personajele de gând să mai facă şi mai ales să mai spună. Căci, sincer, or avea faptele glas şi greutate, dar Dumnezeule, ce viu şi captivant e dialogul. Iar dacă aţi citit ştiţi ce spun. Însă dacă n-aţi citit nu e timpul pierdut. Eu v-aştept! Cu tot cu Arin şi Kestrel şi toată lumea. 

Revenind la Trădarea Câştigătorului. *oftat adânc* Recunosc c-am început romanul fiind sceptică. De ce? Pentru că primul volum mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am spus că următorul n-are cum să fie mai bun, n-are cum să mă surprindă şi să mă cuprindă aşa tare, nu mă va da pe spate şi nu voi chicoti sau nu mă voi îneca, deoarece uit naibii să respir. M-am înşelat? Normal! Fiindcă acest volum doi s-a dovedit a fi un fel de Kestrel 2.0 care, deşi îmbrăcat frumos în acea rochie la care încă mă holbez *atunci când nu admir sabia*, m-a bătut cu tot ce-a avut mai bun. Mi-a dat cu acţiune şi întorsături de situaţie, cu momente amuzante, m-a făcut să visez, mi-a făcut cunoştinţă cu prinţi şi oameni de toate rangurile şi mi-a adus aminte că cei mai răi oameni sunt ăia cu ochi mari de căţel lăsat în frig. Am fost acolo cu Kestrel şi Arin şi prinţul *al cărui nume îl tot uit :/* şi cei care le pun piedici, dar şi cu cei care îi ajută şi vor să-i ridice, le-am văzut speranţele, ura, iubirea, zâmbetele şi lacrimile, crescând şi scăzând, curgând şi învolburându-se ca marea când e furtună şi Doamne, ce frumos a fost!

Marie Rutkoski reuşeşte, din punctul meu de vedere, ceva ce puţini autori pot să facă şi să ducă la capăt. Construieşte nişte imagini atât de fragile şi pline de detalii, le presară cu emoţii, umple personajele de trăiri şi cu fiecare capitol le mai adaugă ceva, te ţine mereu aproape şi te trage de mână când rămâi în urmă, te face s-alergi când te mănâncă picioarele şi nu mai vezi numărul paginilor, dar te şi lasă să respiri când nu mai poţi. Însă, toată această urzeală nu îngreunează scriitura şi nimic nu se pierde pe drum. Tot romanul, ca şi primul, e ca o rochie complicată, cu o mulţime de piese şi straturi, nasturi şi funde şi pietre preţioase şi bucle, dar care e aşa de uşoară şi poţi să te învârti şi să te aşezi şi să te ridici şi să te bâţâi cum vrei tu în ea. 

Cred că nu mai trebuie să spun că iubesc seria asta şi că regret că n-am citit-o mai de mult. Ştiam că-mi va plăcea, însă în acelaşi timp mă gândeam că nu va fi genul meu. De ce? Îmi plac romanele cu fete şi femei ce luptă pentru ele şi nu au nevoie de un bărbat ca să trăiască până la finalul zilei, care gândesc şi nu s-aruncă cu capul înainte, care-şi fac planuri şi analizează toate posibilele obstacole şi căi, dar şi care, uneori, din repezeală sau dorinţa de schimbare şi adrenalină, sar din avion fără paraşută. Doar că astfel de personaje sunt greu de scris şi e şi mai greu să păstrezi echilibrul; să nu obţii nici un băieţoi, dar nici o fată în pantaloni, dacă mă înţelegeţi :)). 

Însă, Rutkoski a reuşit şi chiar i-aş cere scuze lui Kestrel. Nu trebuia să mă îndoiesc vreodată de isteţimea, farmecul şi felul ei de a folosi cuvintele, în aşa fel încât să-i joace pe degete pe majoritatea bărbaţilor, dar şi pe femei, fără să se dezbrace sau să-şi plece capul.

Despre băieţi şi mai ales despre Arin şi prinţ nu vreau să vorbesc, altfel stăm aici până apare volumul trei. Plus că, zău, nu vreau să vă lipsesc de prilejul de a-i întâlni şi cunoaşte îndeaproape chiar voi. Merită şi va fi interesant. Căci, fix atunci când credeţi că nu mai e nimic de descoperit, mai zâmbesc ei altfel, mai spun ceva, te mai iau în braţe, te fac să vrei să-i strângi de gât... ştiţi voi, lucruri normale. O să le spun că veniţi în vizită, da? Însă, lăsând gluma la o parte, Marie chiar creează nişte persoane extrem de vii şi indiferent câte sunt şi cât de puţin apar, le ţii minte şi chiar şi după ce termini romanul parcă-ţi rămân aşa în jur şi poţi să-i vezi cu coada ochiului, pe oriunde te duci. 

Un alt punct forte al Trădării Câştigătorului îl reprezintă relaţiile din el, fie că e vorba de iubire, de război, prietenie, familie, dorinţa de răzbunare, admiraţie, orice, sunt conturate aşa de bine şi deşi sunt atâtea, nu se încurcă şi nu se pierd. Într-un spaţiu aşa de strâmt fiecare îşi ştie locul şi după ce se încâlcesc ele şi se întretaie, se bat şi se încolăcesc, merg mai departe, sperând să se revadă sau nu, fără să se subţieze sau să-şi piardă din esenţă. Mda, am dat-o în metafore, dar sincer e adevărat, şi tare aş vrea să ştiu secretul. Marie, când ai timp, să-mi spui şi mie cum e cu toate iţele alea. :) 

Bine, eu o să mă opresc aici. Şi nu că n-aş mai avea ce să adaug, doar că nu-mi doresc să fac o recenzie mai mare ca Trădarea Câştigătorului şi, în acelaşi timp, vreau ca voi să citiţi cartea şi seria pentru că vă atrage, vă tentează, vă face curioşi sau vreţi voi să-mi arătaţi că e lăudată şi poate vouă nu vă place. Dacă veniţi şi cu argumente e şi mai bine! Întotdeauna sunt curioasă de ce cred alţii şi când sunt păreri diferite e discuţia şi mai bogată. 

Personal, am avut ochii pe trilogie de când a apărut primul volum, dar nu m-am apucat de ea până acum, deoarece nu mă dau în vânt după romanele cu rochii pe copertă şi pentru că nu-mi plac intrigile politice. Dar să vezi! Aici mi-au plăcut foarte mult şi a fost aşa bun că mai vreau! Şi până la urmă Marie Rutkoski nu că m-a făcut să nu mai displac aceste 'subiecte', doar că a ştiut cum să le scrie şi să le folosească, în aşa fel încât să mi se pară delicioase. Recomand seria? Sigur. Cui? Oricui. Însă, mai ales celor care n-ar citi aşa ceva. Mai ştii, poate e noua ta favorită! :)