RECENZIE - AERIA (MAGONIA #2) de Maria Dahvana Headley

Descriere:

Aza Ray s-a întors pe Pamânt. Prietenul ei, Jason, este în culmea fericirii.

Familia îi este vindecată. Ea duce o viață normală sau pe cât de normală poate fi, dacă ți-ai petrecut ultimul an murind, trezindu-te pe o navă și descoperind că propriul tău cântec poate schimba lumea.

Și într-adevar… nu este o viață normală. O parte din Aza tânjește după lumea din nori, oricât de mult i-ar iubi pe cei de pe Pământ. Când paranoia lui Jason legată de siguranța Azei îl determină să facă o greșeală teribilă, Aza devine ea însăși o fugară în Magonia, nevoită să se confrunte cu mama ei, Zal Quel, o ființă radicală, însetată de sânge, proaspăt evadată, și cu Dai, partenerul ei de cântat. Aza trebuie să călătorească pâna la capatul lumii în căutarea unei arme legendare, Stolul, într-o aventură care o va schimba pentru totdeauna.

În această continuare extraordinară a fascinantului roman Magonia, o fată trebuie să facă o alegere imposibilă între două familii, două cămine… și două versiuni ale propriei personalități.

RECENZIE:

Uneori mi-e greu să-ncep o recenzie sau nu ştiu ce să scriu în ea. Ca şi acum. Doar că, în marea majoritate a timpului, se-ntamplă deoarece acele cărţi m-au întors pe dos şi m-au făcut să simt tot felul de lucruri sau m-au făcut să gândesc şi să încerc să pun piese de puzzle împreună, să găsesc răspunsuri la mistere sau crime, sau probeme delicate. Însă, acum e diferit. Mi-e greu să scriu această recenzie, pentru că romanul şi duologia asta e ceva din altă lume faţă de ce-am citit până acum; din punct de vedere al ideii, scriiturii şi personajelor, şi n-aş vrea s-o stric. 

Aeria mi s-a părut la fel de complicată şi complexă ca primul volum, doar că acum deja eram obişnuită cu vapoarele zburătoare şi cu păsările şi cântecele şi modul în care Headley reuşeşte să te ameţească; şi nu pentru c-ar scrie cine ştie ce odisee sau text cifrat, ci pentru că e ireal. Da, toţi am citit romane şi poveşti în care apar creaturi care ştim că nu există, gen vârcolaci, sirene, zâne, unicorni şi mai ştiu eu ce. Însă ai citit vreodată o poveste care să semene pe cât de puţin cu ce descrie Headley? Ce încerc să zic e că de destule ori a trebuit să mă opresc şi să las cartea jos ca să mă gândesc bine şi să-mi imaginez personajele, să pun cuvintele alea de pe pagină în capul meu şi să le aşez în aşa fel cât să aibă sens. Pentru că nu-s creaturi sau oameni pe care-i întâlnim mereu şi nu e aşa uşor că i cum ar zice cineva troll şi gata, o imagine aproximativă, modificată uşor de ce zice autorul, a şi apărut în capul tău.

Am admirat originalitatea seriei şi modul în care Headley a ştiut să creeze o lume ce n-o uiţi aşa uşor, care-ţi rămâne pe retină datorită culorilor şi regulilor care trebuie urmate, ca totul să nu se prăbuşească *uneori chiar la propriu*, tot alaiul de personaje ce reprezintă, parcă, aproape toate felurile de caractere şi aspecte fizice pe care le poţi întâlni în această lume. Mi-a plăcut şi cum au evoluat lucrurile, cum personajele n-au fost puse în umbră, dar nici scoase în faţă, ascunzându-le pe cele care apar doar o dată sau auzim de ele. A fost interesant să-nţeleg şi să văd toată mecanica din poveste şi m-am bucurat şi m-am trezit zâmbind uneori, pentru că nici în cele mai minunate vise eu n-aş fi putut să creionez aşa personaje şi să vin cu o idee diferită, dar care, deşi la început pare să n-aibă sens şi ţi-e greu să o cuprinzi , pe parcurs creşte, prinde contur şi devine o structură tare solidă şi logică. 

Ce mi-a plăcut mai puţin la Aeria şi Magonia a fost faptul că n-am simţit mai nimic. Mi s-a părut că autoarea a fost uneori prea ocupată să explice lumea sau cum arătau anumite păsări, ce-aveau de făcut sau ce era locul ăla pe lângă care treceau, şi n-a mai investit şi-n emoţiile personajelor. Sau poate-s eu mai nesimţită şi n-am reuşit să mă ataşez de nimeni şi n-am simţit nimic, pentru că mi-a fost mintea în altă parte. Aza, Jason, Zal şi restul, au fost pentru mine nişte oameni la care m-am uitat printr-un geam şi de la care am prins doar frânturi de suflet şi gânduri. Aş fi vrut să fie mai mult, să-i simt, să pară reali, să-i facă autoarea să se aşeze lângă mine şi să nu mai stea, bidimensionali, lipiţi de pagini. 

Lăsând aspectul ăsta la o parte, Aeria e un roman bun, are suspans, există destule momente care să-ţi ia inima s-o ia la goană, avem şi întorsături de situaţie, şi momente dulci, sunt şi unele în care vrei să ucizi tu, cu mâinile goale, un personaj, există şi poveşti de dragoste, familie, prietenie, ură, speranţă. Şi toate astea sunt strânse într-un pumn, ce stă aşa de la început şi până la final, iar tu te-ntrebi dacă ar fi mai bine să le dea drumul sau nu. Ar fi mai simplu dacă ele ar fi libere sau ar zbura departe şi nici n-ai apuca să expiri? 

Ştiu că poate recenzia n-are sens sau n-am spus eu tot ce trebuia, însă că de fiecare dată, recomand citirea integrală şi atentă a romanului. De ce? Pentru că, până la urmă, orice e trăit pe propria piele e mult mai bun şi doar tu ştii cum ar trebui să se simtă şi dacă e pe gustul tău. Până una alta eu mă duc să-mi caut o barcă plutitoare şi poate te-apuci şi tu de citit. Iar dacă dai seria şi mai departe, căci sigur ai vreun prieten sau mai mulţi ce-au auzit de ea, dar n-au încercat-o încă, va fi şi mai bine. 

De ce-ar trebui să o citeşti? Fiindcă e una din puţinele poveşti cu o idee extrem de originală care s-a ţinut pe picioare până la final şi nu s-a lăsat prinsă în clişee sau n-a vrut să fie plină de dramă, certuri fără sens, insta love, totul-se-rezolvă-repede-şi-perfect-la-final... etc.