Descriere:
Cum v-ați întâlnit?” Întrebarea de bază de care are parte orice cuplu. Iar răspunsul este de obicei o poveste siropoasă despre cum ați ajuns voi doi în cătarea arcului lui Cupidon.
Întâlnirea mea romantică (mă rog, nu chiar așa de romantică) este puțin diferită. Mă plimbam printr-un cartier exclusivist din Beverly Hills în căutarea cuiva care să mă ia de nevastă, nu de alta, dar ca s-o fac geloasă pe dușmanca mea, care tocmai mă concediase. El a apărut de după colț, un căpcăun superb care bălmăjea ceva despre o afacere pe care nu reușea să o încheie, așa că era disperat să găsească o soluție.
Și atunci am dat nas în nas. Nicio scânteie. Niciun indiciu că între noi ar putea înflori iubirea.
Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă îndopam cu cartofi prăjiți și guacamole, ascultându-l pe bărbatul acesta superb povestindu-mi despre problemele lui, care într-un final l-au determinat să îmi ceară ajutorul. Mai exact, m-a rugat să joc pentru el rolul lui Vivian Ward, știi tu, personajul din Pretty Woman, minus partea flușturatică.
Adică să locuim împreună într-o vilă, să ieșim la întâlniri romantice duble și să ne prefacem că suntem nu numai îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt, ci și logodiți. Îți imaginezi? Nebunia supremă!
Dar oamenii fac lucruri nebunești atunci când sunt disperați, iar eu chiar eram pe culmile disperării. În concluzie, am fost de acord.
Singura mea greșeală? Singura mea mare… URIAȘĂ… greșeală? M-am îndrăgostit de extraordinarul domn Huxley Cane!
RECENZIE:
Citind "Dragoste la prima avere" a fost un risc pentru mine. Rar găsesc cărți romance ce-mi plac și acum când am mai puțin timp de citit decât de obicei încerc să fiu mai selectivă cu ce citesc. Însă dacă nu caut și nu citesc, nici alte favorite nu voi găsi. Așa că, în loc să citesc un thriller sau fantasy ca de obicei, am citit asta și n-a fost așa rea cum îmi spunea vocea din capul meu. Dar nici pe spate nu m-a dat și sincer sunt cel puțin trei lucruri care m-au deranjat și pe care le pot numi dintr-un foc.
Nu știu alții ce părere au despre povestea asta sau ce-ai simțit când au citit-o, însă eu n-am prea simțit. Chit că se întâmplă destule în carte și personajele trec printr-o mulțime de situații și momente, au discuții aprinse și-au fost și destule clipe care ar fi trebuit să mă facă să roșesc (căci autoarea chiar reușește să scrie niște scene credibile de amor), eu m-am simțit departe de Huxley și Lottie. Fie că erau nervoși, fericiți, frustrați, atât de aproape de a lăsa totul baltă și a lua-o la sanatoasa sau încercând cu greu să reziste tentației și atracției dintre ei.
Și normal că aș fi vrut ca lucrurile să stea diferit, m-aș fi bucurat să plâng cu ei și să râd, să-i înțeleg mai bine, chiar să mă emoționez și să nu am mereu senzația că citesc o carte, când eu aș fi vrut să mă pierd în poveste. Nu să știu că citesc cuvinte de pe o pagină și atât. Da, cititul e subiectiv și știu că ce zic poate pentru tine n-o să aibă sens sau vei spune că pentru tine a fost perfect. Ceea ce-i bine. Nu toți avem aceleași gusturi și experiențe și nu toți simțim poveștile și ne apropiem de personaje în același fel.
Vorbind de personaje mie nu mi s-au părut cine știe ce. I-am mai întâlnit și-n alte cărți, nu mi s-au părut bine scriși și vii, ci doar o mână de clișee și trăsături pe care autoarea a tot vrut să le scoată în evidență. Nu, nu sunt nașpa și nici scriitura nu e. Doar eu aș fi vrut mult mai mult. Atât de la ei cât și de la firul narativ. Care desigur că a avut acel conflict din ultimul sfert, căci de ce ne-am lipsi de el?!, destule momente teoretic amuzante sau pasionale, tensiune, un pic de dramă, destule clișee ce o să te bucure sau o să te enerveze, după caz... Și o relație ce ar fi trebuit să pară realistă.
Cum ziceam rar îmi plac cărțile romance, așa că unpopular opinion probabil, dar mie nu mi s-a părut că ăștia doi chiar simțeau ceva unul pentru altul. Chit că era pe pagină, chit că o spuneau sau nu cu voce tare, indiferent de scenele de sex. Ce-am văzut eu a fost atracție fizică și pe ici pe colo un pic de altceva. Plus că totul se întâmplă așa de repede încât... chiar vrei să cred că doi străini se pot îndrăgosti așa de tare și să nu aibă dubii? Adică naibii, fix conflictul din ultimul sfert a arătat adevărul... chit că apoi au dres-o repede, că doar se termina cartea.
Pentru mine "Dragoste la prima avere" a fost doar ok. Da a fost o lectură ușoară, deloc rapidă, sinceră să fiu, parcă prea lungă pentru un romance (dar mai nou toate poveștile de dragoste au cel puțin 400-500 de pagini, deci ce știu eu?) și o carte ce pe moment m-a ajutat să mă relaxez, să urmăresc cum Huxley și Lottie încearcă să o scoată la capăt și... poate, să și facă față tuturor afacerilor și problemelor pe care le au, dar și acelora în care se bagă singuri, fără să clipească.
Știu că altora o să le placă mai mult decât mie și, lor Lottie și Huxley n-o să le pară așa imaturi pentru vârsta lor și că vor crede în relația lor. Da, am zis imaturi, pentru că deși teoretic au 28 și respectiv 35 de ani, după mine nu s-au purtat așa mare parte din timp. Și da, mă poți contrazice, asta e doar părerea mea. Nu de puține ori vedeam cum se poartă și ziceam "ah, nu e așa rău." până îmi aminteam câți ani au. Și da, și-n viața reală unii oameni se pot purta așa la orice vârstă... însă asta nu înseamnă că nu mi se pare ridicol.
Recomand cartea? Sigur. Mai ales dacă citești mai mult romance ca mine și știi ce fel de povești îți plac sau dacă descrierea cărții ăsteia e pe gustul tău. Și nu, nu trebuie să citești povești de dragoste neapărat ca să o iei. Poți pur și simplu să vrei o carte care să re relaxeze, să te facă să râzi, cu destulă tensiune și suspans, dar și clipe ce pe tine poate te vor emoționa sau scene și mesaje spicy pe care n-ai vrea să le citești sau să le asculți cu cineva prin preajmă. Sau în public.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu