RECENZIE - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall

 

Descriere:

Naomi Shaw obișnuia să creadă în magie și să-și petreacă vara cutreierând prin pădure, împreună cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy și Olivia.

Și-au imaginat o lume plină de ritualuri și minuni.

Și au creat Jocul Zeiței.

Totul s-a sfârșit brusc după ce Naomi a fost atacată și înjunghiată de șaptesprezece ori. În mod miraculos, ea a supraviețuit și l-a identificat pe bărbatul care o rănise, iar mărturia fetelor a dus la prinderea unui criminal în serie, căutat pentru uciderea a șase femei.

Însă cele trei prietene au mințit și au păstrat un secret pentru care merită să ucizi.

După douăzeci și doi de ani, Olivia vrea să-l dezvăluie, iar Naomi își propune să afle ce s-a întâmplat de fapt în pădure… indiferent de cât de periculos ar fi adevărul.

RECENZIE:

"Secretul din pădure" chiar a fost o carte bună și mă bucur să spun că nu m-a dezamăgit, deși aveam așa o oarecare reținere să o citesc, căci dacă nu era ce m-așteptam eu și apoi o mai și amanasem atâta timp sperând să fie pe placul meu. Dar mi-a plăcut și înainte de toate o să spun că a fost atmosferică și plină de suspans și tensiune, a avut destule dezvăluiri și întorsături de situație și vinovatul n-a fost deloc cine credeam eu. Sau ar fi trebuit noi să credem.

Nu mi-au plăcut personajele în ideea că ne-am înțelege sau am deveni prieteni, însă mi s-au părut bine scrise, complexe, imperfecte și cu multe secrete și părți ascunse. Chiar te roade curiozitatea să-i cunoști mai bine și autoarea are grijă să-ți dezvăluie câte ceva fix în momentele cheie, să-ți schimbe părerea despre cineva și apoi peste câteva capitole să te surprindă din nou. Căci personajele astea chiar sunt atât de aproape de a fi oameni și ascund mult mai multe straturi și emoții decât lasă să se vadă. 

Iar Naomi își dă seama poate prea târziu că pericolul n-a dispărut niciodată, ci doar s-a ascuns, iar acum e mai aproape de ea ca niciodată. În căutarea ei reușește să dezgroape destule, doar că... la momentul potrivit poate nu se uită unde trebuie. Iar când o face... e oarecum prea târziu.

Pentru mine a fost un thriller bun și poate și cartea potrivită la momentul potrivit. A fost și mai întunecată decât m-așteptam, deși reiese asta și din descriere, doar că nu e vorba doar de ton, ci și de situațiile prin care au trecut și trec personajele. Așa că dacă vrei s-o citești aș zice să ai un pic de grijă, căci în funcție de ce-ai mai citit ar putea să fie ce trebuie sau nu. Mă bucur c-am tăiat-o în sfârșit de pe listă și a fost pe gustul meu: fie că vorbim de scriitură, personaje sau modul în care misterul a fost rezolvat și totul a fost dezvăluit. Naomi și Olivia scot multe la lumină, doar că trebuie să sufere și consecințele. Și nimeni nu are pic de milă.

RECENZIE - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

 

Descriere:

O ucenică. O bibliotecă magică. Un vrăjitor puternic.

Și o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea Marilor Biblioteci.

Toți vrăjitorii sunt malefici. Elisabeth a știut asta întotdeauna. Abandonată de mică, a fost crescută în una dintre Marile Biblioteci din Austermeer și a crescut printre unelte vrăjitorești – grimoare magice care șoptesc pe rafturi și își zornăie lanțurile de fier. Dacă sunt provocate, se transformă în monștri grotești din cerneală și piele.

Când un act de sabotaj eliberează cel mai periculos grimoar din bibliotecă, intervenția disperată a lui Elisabeth o implică în complot. Neavând pe nimeni altcineva la care să apeleze, cu excepția dușmanului ei de moarte, vrăjitorul Nathaniel Thorn, și a misteriosului său slujitor demonic, Silas, se trezește în mijlocul unei conspirații vechi de secole, care ar putea să ardă până în temelii nu numai Marile Biblioteci, ci și întreaga lume odată cu ele.

In timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

Mă bucur să spun că "Vraja spinilor" a fost fix cum mi-am dorit și că am devorat-o într-o zi. Plină de acțiune, suspans, întorsături de situație, magie, personaje bine scrise și grimori cu o personalitate mai dezvoltată decât a unor oameni întâlniți în alte cărți. În același timp, cred că e și cartea potrivită la momentul potrivit pentru mine.

Mi-a fost foarte ușor să pătrund în această lume, iar Elisabeth e destul de ambițioasă cât să te facă să vrei să vezi ce o să facă în continuare. Silas și Nathaniel sunt și ei destul de fermecători și misterioși cât să te convingă să mai stai puțin. O să fii în pericol? Poate. Dar o să te distrezi și n-o să zici vreodată că te plictisești. Și, cu siguranță, povestea se complică din ce în ce mai tare pe măsură ce ei petrec timp împreună, iar Elisabeth nu vrea să renunțe la investigarea complotului și găsirea vinovatului, dar mai ales la găsirea unui plan pentru a opri totul. Ceea ce nu-i deloc ușor când nu o ascultă nimeni sau când unii vor să scape de ea. Sincer, am apreciat răbdarea și ambiția ei, pentru că au fost destule momente în care nu cred că mi-aș fi menținut calmul în anumite situații sau față de așa-zișii oameni educați, care se presupune că știu ce fac.

"Vraja spinilor" a fost atmosferică și, pe lângă tot suspansul și momentele care îți taie răsuflarea, aș spune că e perfectă pentru iubitorii de cărți, fie ele magice sau nu, sau pentru cei care vor ceva fantasy, dar fără să plece prea departe de lumea noastră. Iar personajele nu fac decât să amplifice și mai mult acest amestec echilibrat. Și, sinceră să fiu, cred că mi-ar fi plăcut povestea chiar și fără magie, atâta timp cât ar fi avut aceleași personaje. Elisabeth, Silas, Nathaniel și alții sunt complecși, vii, imperfecți și chiar n-ai cum să rămâi impasibil când petreci timp cu ei. Am trecut prin tot felul de emoții de-a lungul paginilor și, mai că m-a bușit plânsul spre final, ceea ce cred că m-a șocat mai mult decât ce s-a întâmplat. Doar că apoi cartea se mai încheie cu încă o întorsătură de situație.

Dacă n-ai citit-o până acum, chiar te rog să o faci și nu cred că vei regreta.

RECENZIE - Regele malefic (Făpturile Văzduhului #2) de Holly Black

 

Descriere:

După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

Nu credeam că o să spun asta, dar mă bucur că am ales să continui seria și să citesc „Regele malefic”. Primul volum mi s-a părut doar ok, n-am înțeles de ce-i așa popular și chiar mi-am zis că n-are rost să mai citesc; doar că aveam și restul volumelor și, dacă tot dădusem banii, măcar să le termin. Așa că am citit „Regele malefic” și, spre surprinderea mea, l-am devorat și chiar m-a prins. Povestea mi s-a părut mai atmosferică, mai bine scrisă, personajele au fost mai complexe, mai vii și mai crude ca-n prima carte, iar acțiunea și suspansul au curs la fel de mult ca vinul în pocalele zânelor.  

Totul mi-a plăcut mai mult ca în prima carte și chiar au fost și momente care m-au luat prin surprindere, iar anumite decizii luate de Jude și de Cardan m-au făcut să ridic din sprâncene sau să mă uit șocată la pagini. De exemplu, în niciun caz nu mă așteptam la acel final și nici n-am bănuit cine e trădătorul sau dacă e doar unul. În același timp, e atât de multă înșelătorie și manipulare în cartea asta încât nici nu mai știi la cine să te uiți, pe cine să bănuiești sau să crezi, și cu siguranță n-aș fi vrut să fiu în locul lui Jude; mai ales în capitolele când am crezut că n-o s-o mai scoată la capăt.  

Sunt atâtea lucruri care se întâmplă, dezvăluiri de tot felul, întorsături de situație, momente tensionate și... când crezi că poți respira puțin sau când crezi că a găsit și Jude un aliat, se întâmplă ceva și realizezi cât ai greșit. Căci cei mai periculoși dușmani sunt oamenii care îți sunt aproape și te cunosc, nu? Cei care te fac destul de vulnerabil cât să lași garda jos. Iar Jude, care ar fi trebuit să știe deja asta, a căzut în această capcană de atâtea ori... Sigur, a pățit-o și Cardan, și au fost și alții care și-au pierdut puterea, dar cred că ea, ca de fiecare dată, a primit cu vârf și îndesat.  

Sper ca, de data asta, să-i fie învățătură de minte și, dacă și următorul volum e la fel de bun, poate-mi schimb părerea legat de seria asta.  

RECENZIE - Jocurile moștenirii de Jennifer Lynn Barnes

Descriere:

Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: să supraviețuiască liceului, să obțină o bursă de studii și să scape. Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias Hawthorne moare și îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? Avery nu are habar de ce – și nici măcar cine e Tobias Hawthorne. Pentru a intra în posesia moștenirii, trebuie să se mute în Hawthorne House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere poartă amprenta bătrânului – și pasiunea lui pentru puzzle-uri, ghicitori și coduri.

Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne i-a dezmoștenit. Printre aceștia se numără și cei patru nepoți Hawthorne: niște băieți periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu certitudinea că, într-o bună zi, vor moșteni miliarde. Succesorul prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery este o escroacă și e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un puzzle care trebuie rezolvat.

Captivă într-o lume a bogăției și a privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să intre ea însăși în joc pentru a putea rămâne în viață.

RECENZIE:

Ca un om ce iubește jocurile, competițiile, puzzle-urile și casele pline de pasaje secrete, cartea asta părea o lectură perfectă. Și totuși abia acum am ajuns să o citesc și după ce-am citit-o pot să zic că m-așteptam la mult mai mult. Da, a fost bună, nu zic nu, dar la cât e de lăudată speram că tot ce se întâmplă să fie poate cel puțin dublat, atât ca cantitate, dar și calitate.

"Jocurile moștenirii" e o carte care deși m-a prina de la prima pagină, m-a făcut să trag oarecum de mine următoarele capitole, căci Avery nu e un personaj de care mi-a păsat. Da, am înțeles prin ce trece, mi-a părut rău de ea, mi-am dorit să reușească, dar în același timp ea că om m-a lăsat indiferentă și aș spune că asta nu s-a remediat prea mult pe tot parcursul cărții. Și, cred eu, că pentru mine, asta a fost deoarece mi-a dat impresia că voia să fie extrem de diferită de toată lumea, de toate fetele, să arate ce poate și că "nimeni nu e ca mine"; doar că-n același timp, încerca să pară neobservată sau se întreba de ce-o tratează lumea diferit sau ce așteaptă de la ea.

 Nu m-a deranjat cât să nu citesc cartea, dar cu siguranță am fost un pic dezamăgită să realizez că-ntr-un weekend am început-o de trei ori și oricât aș fi vrut nu mă făcea să continui. Și chiar nu mint când de la primul capitol și până aproape primul sfert am tot insistat să progresez sperând ca lucrurile să devină mai bune, ceea ce da, s-a întâmplat, dar nu datorită lui Avery.

Personajele sunt toate bine scrise și chiar dacă mi s-au părut prea multe, deși în același timp înțeleg de ce sunt atâtea, cred că autoarea a făcut o treaba bună în a le individualiza și a le face cât de cât să pară vii și să-ți pese de ele. Și da, intenționat, mi se pare că frații sunt scoși cel mai în față și că de multe ori o eclipsează și pe Avery. Acum dacă asta te deranjează sau nu, e ceva subiectiv. Eu personal nu m-am simțit atașată de niciun personaj și indiferent ce s-a întâmplat pe pagină am simțit o distanță între noi, nu m-au emoționat și încă încerc să-mi dau seama dacă-i vina personajelor sau a scriiturii.

Scriitură ce mi-a plăcut mai puțin decât m-așteptam și chiar m-a surprins, deoarece mi s-a părut foarte simplistă, detașată și uneori chiar rece, deși în acel moment poate se întâmplă ceva total opus. N-am mai citit de la autoare așa că aștept să văd dacă asta e stilul ei sau doar cartea asta e așa. În același timp, vorbind de scriitură și nu numai, "Jocurile moștenirii" e cu siguranță o carte și o serie mult prea lăudată și oricât mi-a plăcut, n-o să zic că m-a dat pe spate sau că da, e una din cele mai bune serii apărute în ultimii ani. 

Da, ca idee, puzzle-uri, casă, atmosfera și chiar și personajele create, e o poveste ce te ține în priză, vrei să știi, vrei să te afli acolo și dacă se poate să și participi sau să stai de vorbă cu frații sau chiar și cu Avery, să investighezi cu ei și să încerci să gestionezi atât moștenirea enormă, cât și neamurile sâcâitoare și presa. Însă ca execuție, scriitură și emoție, aș zice că nu și sper ca următoarele volume să fie mult mai bune și să rezolve și micile chestii ce m-au enervat puțin și nu m-au lăsat să mă pierd cu totul în pagini. 

"Jocurile moștenirii" e o serie ce mă bucur c-am început-o, într-un final, și o voi continua. Chiar cred că merită să-i dai o șansă dacă-ți plac cărțile asemănătoare și chiar dacă nu te atrag Avery, frații sau chiar și întreaga dramă cu moștenirea, eu zic că merită să o citeșți măcar pentru casă și pentru puzzle-uri, căci mie mi s-au părut foarte reușite și alături de întorsături de situație și dezvăluiri oferă o lectură pe cinste. Nu o fi neapărat o lectură de vară, dar atmosfera, ușurința cu care se citește după ce te prinde și toți banii menționați, chiar o să-ți dea senzația de relaxare și măcar pentru câteva ore o să te facă să te gândești "hey, poate și eu aș putea să primesc din senin o astfel de moștenire!".

RECENZIE - Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera

 
Descriere:

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

RECENZIE:

Cartea asta m-a făcut să plâng, deși știam cum se termină. Și da, posibil să fi fost un amestec de cartea asta a rezonat puternic cu mine, m-am atașat foarte tare de personaje, dar a și fost povestea potrivită la momentul potrivit. Și știu și că nu va fi la fel pentru tine sau pentru toți. 

D-asta și zic să o încerci și să descoperi singur în ce tabără te afli: a celor care s-au bucurat de ea, le-au plăcut mult clipele alături de Rufus și Mateo, s-au pus în locul lor, și au și uitat că citesc, sau al celor care au zis că n-are sens să o citești dacă știi cum se termină, ori n-au fost impresionați, nu înțeleg de ce are note așa de mari și n-ar recomanda-o.

"Amândoi mor la sfârșit" e o carte scrisă cu mare accent pe personaje, fie că vorbim de cele principale, prietenii lor, Crainicii Morții, sau de cele pe care le întâlnim poate doar o dată. Și recunosc că mie mi-au plăcut mult toți, i-am înțeles și chiar am stat și m-am gândit ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul lor, dacă am avea și noi așa ceva în lumea noastră. 

Normal c-aș fi vrut să aflu mai multe despre cum funcționează, cine sau ce decide, dacă cineva chiar a reușit să scape această soartă sau dacă a încercat. Însă țînând cont că nu-i aspectul principal al poveștii nu m-a deranjat că mai mult s-a păstrat misterul și că autorul ne-a lăsat, pe mine și pe personaje, să ne imaginăm și să presupunem noi. Dar dacă pentru tine asta ar fi important, atunci poate e bine să ții cont când decizi dacă o citești sau nu. 

Deși și fără asta s-au întâmplat destule lucruri și nu de puține ori mi s-a întâmplat să și uit că toate au loc într-un timp așa de scurt. Nimic nu pare grăbit, relațiile sau emoțiile nu mi s-au părut superficiale, chiar m-am cufundat, efectiv, în pagini și am mai ieșit după câteva ore... când a trebuit să las cartea din mână ca să nu-mi vărs lacrimile pe ea. Și nu, nu zic că tu o să plângi. Așa am reacționat eu în acel punct, în acel moment. Și nu spun asta ca metodă de convingere, ci pentru că mai mereu menționez dacă mă emoționează ceva sau nu. Iar ultimele cărți pe care le-am citit n-au făcut asta pentru mine, așa că e bine să zic și când se întâmplă.

Mi-a plăcut foarte tare modul în care-i scrisă, majoritatea capitolelor sunt scurte sau foarte scurte, și fiecare a mai adăugat o piesă la acest întreg. Mie mi s-a părut o poveste completă și complexă, chit că miezul e destul de simplu și poate fi rezumat într-un titlu, am trăit cu personajele și n-aș avea nimic de reproșat. În afară de un moment de la final. Aș fi vrut ca aia să fi evoluat un pic altfel, dar asta-i doar părerea mea. 

Recomand cartea asta pentru că e plăcută, se citește foarte repede, e pe atât de plină de viață și de bucurie, frumusețe, râs, cât și de moarte, pierdere, regrete, speranță, teamă și multe altele. Nu trebuie să fi de vârsta personajelor ca să-ți placă și nu trebuie să citești cărți pentru adolescenți ca să te bucuri de ea. Cred că oricine poate rămâne cu ceva din ea, chiar și dacă la final crezi că a fost doar o carte ce ți-a luat mintea de la problemele tale sau nici nu ți-a plăcut. Dar cred și că trebuie să fi într-o anumită stare ca să o citești, căci, până la urmă lucrurile despre care vorbește, chiar prin abordarea asta un pic fantastică, nu-s ușoare și e posibil să te afecteze mai mult decât crezi. Sau nu. 

Pentru mine a fost o supriză plăcută, mi-a plăcut mai mult decât m-așteptam, nu credeam că voi simți așa de multe și că va fi o carte la care mă voi gândi mult timp de acum încolo. Iar Rufus și Mateo vor fi cu siguranță două personaje pe care le voi păstra acolo în sufletul meu.

RECENZIE - Surorile Hollow de Krystal Sutherland

Descriere:

Tulburător de fermecătoare.
Insuportabil de frumoase.
Inexplicabil de periculoase.
Faceți cunoștință cu surorile Hollow!

Toată lumea știe că Iris, Vivi și Grey sunt ciudate. De când au dispărut de pe o străduță din Scoția, când erau mici, doar ca să revină peste o lună, fără nicio amintire despre ce li se întâmplase, tot felul de evenimente stranii și sinistre par să le urmărească. Și se schimbă.

Părul le devine alb.
Ochii li se înnegresc.
Și le este mereu foame.

Zece ani mai târziu, Iris visează la o viață normală în timp ce așteaptă cu nerăbdare să termine liceul – ceva ce surorile ei faimoase și pline de strălucire, care cutreieră lumea, n-au reușit. Dar când Grey dispare fără urmă, lăsând indicii bizare, Iris și Vivi trebuie să o găsească. Și nu sunt singurele care o caută.
Pe măsură ce amintiri urâte și imposibile încep să-și croiască drum la suprafață, surorile Hollow descoperă că nu sunt tocmai ce par a fi și că noaptea este într-adevăr plină de lucruri oribile și întunecate.

RECENZIE:

"Surorile Hollow" a fost una din cărțile ce-am vrut s-o citesc de ceva timp și totuși chiar și când am ales-o s-o citesc am amânat-o cel puțin o lună. Până am zis o citesc acum sau iar ajunge la fundul listei. Și-am citit-o.

 

Nu pot să zic că știam la ce să mă aștept, însă îmi făcusem o oarece idee judecând coperta, descrierea și numele, însă aș vrea să spun că n-a fost ce m-așteptam și mă bucur. Chiar și mai mult față de cum am pățit cu alte cărți, căci povestea a fost mult mai bună, mai întunecată, mult mai "messy", iar dezvăluirile și intorsaturile de situație au fost surprizatoare și totuși niciuna nu mi s-a părut prea de tot sau care să mă scoată din poveste. Totul a avut sens și satisfăcător, de la început și până la final; chit c-aș mai fi vrut niște răspunsuri sau informații.

"Surorile Hollow" e un roman bun de fantasy horror și sincer mi-a plăcut tare mult. Chiar dacă în prima parte nu știam neapărat dacă e doar impresia mea că se mișcă încet sau nu se întâmplă nimic cu adevărat. Adică firul narativ continua să se desfășoare, dar totul era la foc mic, și doar foarte târziu am zis eu că da, acum chiar se petrece ceva. 

Adică da, se întâmplă lucruri toată cartea, însă cu siguranță în mare parte, pentru mine, au lipsit cu adevărat suspansul și dorința de a devora paginile și nu doar de a citi cartea într-un ritm lejer de parcă m-aș fi uitat la articole despre grădinărit. Poate pe voi nu vă deranjează ritmul ăsta, însă eu am mereu nevoie de ceva care să mă facă curioasă și nu să mă gândesc "da îmi place, dar parcă aș citi altceva sau aș face altceva acum". 

Personajele au fost bine scrise, mult mai complexe, diverse și gri decât m-am așteptat și asta mă bucură întotdeauna. Și chiar dacă nu m-am atașat de niciunul și n-am fost alături de ele cu tot sufletul, tot aș vrea ca mai multă lume să le cunoască și poate să se regăsească în poveste sau să se piardă pentru câteva ore în această călătorie și tot ce înseamnă ea.. 

Eu i-am dat 4 stele și cu siguranță o să mai citesc de la autoare. Și nu zic că "Surorile Hollow" e pentru toată lumea, dar cred că atât iubitorii de fantasy, cât și cei care citesc horror se vor distra cu cartea asta. Pentru că-i genul de poveste destul de complexă, bogată, atmosferică, cozy, dar înfricoșătoare, cu un accent pe familie și o relație între surori cum n-am mai citit de ceva timp, și cu un final ce pe mine m-a făcut să vreau mai mult. Și totuși nu știu dacă având n-ar face mai mult rău decât bine.

RECENZIE - Tweet Cute de Emma Lord

Descriere:

S-o cunoaștem pe Pepper, căpitanul echipei de natație, o perfecționistă înrăită și suprasolicitată. Poate că familia ei se destramă, dar afacerea lor cu fast-food bubuie – în mare parte datorită lui Pepper, care abia reușește să-și pună ordine în viața reală, în timp ce administrează în taină contul masiv al companiei familiei ei, Big League Burger.

Intră în scenă Jack, clovnul clasei și ghimpele permanent din coasta lui Pepper. Când nu încearcă să scape din umbra geamănului său extrem de popular, este ocupat să lucreze în magazinul de delicatese al familiei. Poate că relația lui cu afacerea de care îi depinde viitorul lui nu e întotdeauna perfectă, dar când Big League Burger îi fură rețeta de sandviș cu brânză la grătar, inventată de bunica lui, ar face orice să-i distrugă, înarmat cu un arsenal de tweeturi.

Când vine vorba de dragoste și brânză, totul e permis – asta până când certurile între Jack și Pepper se transformă într-un război viral pe Twitter. Pe negândite, în vreme ce sunt ocupați să se războiască cu meme sarcastice și contre pe Twitter, se îndrăgostesc unul de celălalt în viața de zi cu zi – discutând pe o aplicație de chat anonimă făcută de Jack.

RECENZIE:

Cred c-aveam "Tweet Cute" pe listă de când a apărut în afară, căci coperta era prea drăguță, iar descrierea mi s-a părut amuzantă, dar m-a și intrigat; căci, cui nu-i plac competițiile și mai ales cele care au de-a face cu tehnologia și mâncarea sau cu identitățile, oarecum, secrete. Well, mie-mi plac toate astea și sincer mi-a plăcut și cartea, poate fix cât m-așteptam. 

Poate par un cititor greu de mulțumit, însă dacă-mi dai un fir narativ bun, niște personaje realiste și imperfecte, dacă mă faci să simt ce simt ei și mă faci și curioasă în același timp, atunci mă cucerești destul de repede. Iar autoarea a știut ce să facă, deoarece nu doar c-am devorat "Tweet Cute", dar m-a făcut să mă atașez de personaje și să-i înțeleg și am ajuns să-mi doresc să reușească atât cu restaurantele, cât și-n competiția lor "serioasă", dar și-n romance. 

Sincer e cam greu să zic de ce mi-a plăcut așa tare "Tweet Cute", țînând cont că pentru a înțelege trebuie să-i cunoști pe Pepper și pe Jack și să trăiești cu ei prin toată nebunia asta. Stresul cu școala, restaurantul, părinții, postările pe twitter, aplicația anonimă, să fii acolo când sunt nesiguri și ambițioși și simt că nu mai pot, dar nici nu vor să renunțe, atunci când se sprijină unul pe altul sau se tachinează sau se înțeleg, ori se trădează ori vor să fie cât mai departe de celălalt sau cât se poate de aproape.

 E greu să-nțelegi când nu citești pasajele când se vorbește despre mâncare și înghiți în sec, căci ai vrea măcar o gură din chestiile pe care le pregătesc sau le vând la restaurante, fiindcă sună foarte bine! Și și-n descrierile astea e o artă. 

Sau când cartea nu se concentrează pe așa zisa iubire dintre ei, ci pe prietenia lor sau pe relațiile ce le au cu ceilalți, sau pe familie și tot ce înseamnă, de la momente frumoase, frustrări, trădări, și până la amintiri, ambiții, orgolii, și cum uneori face mult bine sau mult rău fără că măcar să ne dăm seama ori când credem că toți văd lucrurile așa cum o facem noi. Ceea ce de multe ori, normal, că nu e adevărat. 

Ce mi-a mai plăcut la "Tweet Cute"? 

Mi-a plăcut c-a prezentat viața de liceu și tot ce implică, de la învățat, activități, ieșiri cu prietenii, nesiguranțe și sucesse, petreceri, bârfă și drame, dar fără să fie exagerat sau forțat. Mi s-a părut realist și-am apreciat că n-a fost o prezentare clișeică sau autoarea n-a mers într-o direcție pe care eu o consider greșită doar că să șocheze sau pentru că "așa sunt toți adolescenții în perioada asta". Dar mna, cred că toți am avut experiențe diferite și o să avem o părere diferită când citim cartea, însă asta-i a mea. 

Și mi-a plăcut mult de tot că niciun conflict nu rămâne nerezolvat, nicio neînțelegere nu e lăsată deoparte prea mult și atunci când personajele stau de vorbă, chiar se ascultă unul pe altul, sunt sinceri și vulnerabili și înțelegători, și nu doar îl lasă pe celălalt ca să le vină lor rândul. Mi-a plăcut că fiecare își asumă greșelile și că învață din ele și că atunci când se iartă e pe bune. Chiar m-am bucurat mult că deși am avut destule situații care au constat în minciuni și manipulare și furt, ele n-au rămas neadresate și romanul asta n-a fost plin de "miscommunication", așa cum se întâmplă de multe ori și mă scoate din pepeni de fiecare dată. 

Și legat de povestea de iubire, mie mi-a plăcut. A fost credibilă, naturală și nu mi s-a părut forțată, iar Jack și Pepper sunt așa drăguți împreună și-s amândoi niște aliați și prieteni extraordinari unul pentru celălalt.(Care au și niște alți prieteni buni ce le sunt alături, la bine și la rău. Chiar dacă unii apar de unde nu te-ai aștepta sau oscilează între aliat și dușman pe parcursul poveștii) Iar când lucrează împreună, și nu unul împotriva altuia, sunt de neoprit. Chiar mi s-au părut simpatice replicile dintre ei și mi-a plăcut să petrec timp alături de ei sau cu ei și familiile lor. 

"Tweet Cute" e cu siguranță una din cărțile foarte bune citite anul ăsta și cred că o s-o pun și pe lista de favorite, căci sincer n-am nimic să-i reproșez, am găsit și destule citate care să mă lovească în emoții sau să mă pună pe gânduri, poftă de mâncare mi-a făcut, suspans a avut, iubire a avut, și personajele (de la Jack și Pepper și până la prietenii și familiile lor) au fost fix ce mi-am dorit. Iar finalul a fost doar cireașa de pe tort. 

5/5

RECENZIE - Umbrele care ne despart de Tricia Levenseller

Descriere:

Alessandra s-a săturat să fie ignorată și are un plan pentru a obține puterea dorită:

1. Curtează-l pe Regele Umbrelor.
2. Căsătorește-te cu el.
3. Ucide-l și ia-i regatul.

Nimeni nu știe cât de puternic este cu adevărat Regele Umbrelor. Unii susțin că le poate comanda umbrelor care se învârt în jurul lui să-i îndeplinească orice poruncă. Alții afirmă că ele îi vorbesc, șoptindu-i gândurile dușmanilor săi. Asta n-o împiedică pe Alessandra, conștientă de propria valoare, să facă tot ce îi stă în putință să obțină coroana.

Însă nu este singura care încearcă să-l ucidă pe rege. Pe măsură ce au loc tot mai multe tentative de asasinare, Alessandra se trezește luptând să-l țină în viață, suficient cât el să o încoroneze regina lui – străduindu-se, în tot acest timp, să nu-și piardă inima. Până la urmă, cine ar fi mai potrivită pentru Regele Umbrelor dacă nu o regină vicleană și parșivă?

RECENZIE:

Am fost sceptică legat de cartea asta de când a apărut și asta dinainte să văd pe unii iubind-o și lăudând-o și pe alții dându-i 2 stele și zicând că nu-i bună de nimic. Și acum c-am citit-o pot să zic că înțeleg ambele tabere. Căci "Umbrele care ne despart" e o carte ce se citește extrem de ușor și te prinde din primul capitol, iar personajul Alessandrei e ca o gură de aer proaspăt, țînând cont de ce eroine găsim de obicei în romanele de dragoste și mai ales în cele fantasy, dar mai ales pentru adolescenți. Deși nu știu dacă ar fi neapărat pentru adolescenți, țînând c-au fost destule momente ce m-au făcut să mă gândesc dacă asta nu e cel puțin New Adult și nu Young Adult. Dar țînând cont că granița dintre astea e subțire și-n mare e vorba de marketing... eh. 

Revenind. Da, am citit-o în nici 4 ore și m-a prins și m-am distrat urmărind povestea și având ocazia să fiu mai aproape de Regele umbrelor și de Alessandra și să-i cunosc pe amândoi. Ambii mi-au plăcut ca personaje și pot să fiu c-au fost realist creionați și că nu mi-au displăcut. Deși ambii au fost poate prea creduli uneori sau au renunțat prea ușor? Sau s-au dedat unor pericole doar pentru că?... Ar fi avut sens, aparent.

 Și da, chestiile de genul și altele mi-au amintit că citesc un roman pentru adolescenți și n-o zic cu răutate, căci îmi plac. Ci zic că mi-au amintit pentru că dacă stai să analizezi povestea, firul narativ și personajele se poartă uneori ca și cum ar fi mai mult de atât, iar apoi se schimbă și tot așa. Cumva zici că a fost o carte în care au fost maturi și imaturi în funcție de situație sau calmi și impulsivi sau calculați și orbi, ceea ce înțeleg că se întâmplă și e normal și uman... dar în același timp mi s-a părut inconsistent; de parcă ei sau autoarea nu se hotărau cum să fie, odată și pentru totdeauna.

Și cică "Umbrele care ne despart" ar fi roman fantasy. M... nu. Eu cred că e un roman de dragoste cu elemente fantastice, ceea ce e cu totul altceva. Căci în mintea și-n ochii mei, cartea asta e nici 2% fantasy. Nu m-așteptam la cine știe ce lume complexă sau personaje multe sau un sistem magic complicat sau știu eu... însă știi și simți când citești fantasy și alta e când citești ceva cu elemente de. Dar cum nici nu m-așteptam la altceva pot să zic că dezamăgirea mea n-a fost prea mare. Însă dacă tu vrei să citești un roman fantasy ce are și românce, atunci nu asta e pentru tine. 

"Umbrele care ne despart" e o carte ce-o citești într-o zi, care te face curios și care te plimbă prin castel, la baluri, te duce mai aproape de Rege și te plimbă alături de Alessandra care încearcă să-și folosească farmecele pe el și pe aproape orice bărbat care respiră și care o poate ajuta în vreun fel. Și nu glumesc. E asta un pic enervant și uneori imposibil de crezut? Da, căci poate arată ea bine și e pricepută, dar să fim serioși... însă, heh, normal că funcționează țînând cont că-i personajul principal. Și poate că asta m-a enervat, însă mi-a plăcut cât de sinceră și sigură pe ea e, mai ales legat de viața ei privată, ceea ce în contextul epocii din carte e ceva nou, și cum folosește așa în avanatajul ei. Dacă ei tot se bagă, ea de ce să nu profite. 

Sinceră să fiu nu m-a dat pe spate Regele, însă cu siguranță mi-a plăcut mai mult că alți tipi din cărți și am reușit să-l înțeleg. În același timp mi-a plăcut cum a evoluat pe parcursul cărții și față de Alessandra, mi se pare că chiar a crescut și și-a schimbat în bine (?) viziunea asupra lucrurilor și nu doar pentru că s-a îndrăgostit. Ceea ce-n cazul ei mi se pare că s-a întâmplat și poate nu deranjează, însă mie mi se pare un pic... ciudat să te schimbi brusc doar că te-ai îndrăgostit de un tip pe care-l știi de.. 2 luni? Dar, mă rog. 

Ah, și dacă romance-ul nu mi s-a părut 100% credibil, deși au fost destule momente sexy, dar și unele drăguțe, pot să zic că mi-a plăcut firul narativ ce-a ținut de cine încearcă să-l ucidă pe Rege și cum și toate încercările de a afla cine e și de a-l pedepsi pe asasin. Partea asta cu siguranță m-a ținut mai lipită de pagini decât dorința mea de a știi dacă Alessandra reușește să-l cucerească pe Rege sau dacă el o să-i cadă în brațe și ea o să reușească să obțină ce vrea.

Recomand cartea asta doar dacă vrei ceva ușor, rapid, fără bătaie de cap, cu acțiune și suspans, care să te țînă ocupat pentru câteva ore. Nu-i cea mai bună carte citită vreodată și nici cel mai bun romance. Fantasy în niciun caz. Însă e o lectură care pe moment ți se pare delicioasă și dacă nu stai să o analizezi prea tare atunci chiar o să te distrezi. Totul se duce de râpă când te uiți prea îndeaproape, ceea ce eu, recunosc, am evitat să fac. 

4/5

RECENZIE - Daisy Darker de Alice Feeney

 Descriere:

După ani întregi în care s-au evitat reciproc, membrii familiei Darker se reunesc pentru a sărbători ziua de naștere a bunicii, care împlinește 80 de ani, în casa ei gotică, de pe o mică insulă stâncoasă. Când va veni fluxul, vor fi izolați de restul lumii timp de opt ore – adică o noapte.

Toți ascund un secret. Sau mai multe.

La miezul nopții izbucnește o furtună, iar bunica este găsită moartă.

O oră mai târziu, este descoperit un alt cadavru…

Captivi pe o insulă, membrii familiei Darker trebuie să dezlege misterul din prezent și să-și înfrunte greșelile din trecut, înainte ca mareea să se retragă și toate secretele să le fie dezvăluite.

RECENZIE:

Am fost atât entuziasmată, cât și extrem de sceptică când m-am apucat de cartea asta. Pentru că indiferent cât de bine sunau ideea și descrierea, dacă execuția nu mi se părea ok, atunci n-avea să mai conteze nici faptul că era scrisă de Alice Feeney de la care am citit deja 3 cărți, cărți ce mi-au plăcut foarte mult.

Însă "Daisy Darker" cred că e singura care mi-a dat emoții amestecate pe parcurs și chiar și după ce-am terminat-o, tot nu știu exact cum să mă simt. Căci a fost bine scrisă și personajele au fost extrem de complexe, realiste și morally grey, a fost atmosferică și plină de acțiune și suspans, s-a citit foarte repede, însă au fost câteva chestii ce m-au pus pe gânduri - cum ar fi ultimele întorsături de situație și dezvăluiri. Și nu știu dacă ele în sine, sau faptul că mă fac să strâmb din nas și, căci au cam stricat credibilitatea și realismul poveștii sau ce percepusem eu a așa ceva. Acum nu zic că n-ar fi fost posibil, dar totuși... 

Adică, m-apucasem eu să încerc să ghicesc ce se întâmplă și chiar să bănuiesc pe toată lumea, să vin cu motive și poate și cele mai imposibile și nebunești finaluri sau dezvăluiri, dar n-aș fi putut fi mai departe de adevăr. Bine, oarecum. Să zicem c-am fost 40% corectă și restul... oh well, restul mi-a dat autoarea cu cartea în cap și mă simt de parcă am ajuns să citesc alt gen literar aproape. "Daisy Darker" ar fi putut să fie o nouă favorită și să-i dau 5/5, dar după asta în niciun caz nu-i mai mult de 4/5. Dar asta-i doar părerea mea.

Ignorând partea aia pentru moment, pot să spun că m-a surprins cât de repede s-a citit "Daisy Darker" și nu doar pentru că citesc eu mai repede ca alții, ci efectiv cartea e scrisă în așa fel încât o dai gata înainte să-ți dai seama că ooops, ai citit mai mult decât ai fi vrut sau gândindu-te că nu e o carte subțire, ceea ce-i adevărat, și n-are cum. Însă datorită scriiturii, personajelor, a modului în care-ți amintește de cartea Agathei Christie, a atmosferei, a morții ce se plimbă prin pagini, a suspansului și dezvăluirilor, a faptului că avem capitole din trecut și din prezent, chiar e posibil. 

Recomand cartea? Sigur. Chiar dacă ai mai citit de la autoare sau nu, chiar dacă-ți plac misterele sau nu, ori dacă ești fan al dramelor și familiilor mari, dar "messy". Plină de secrete, minciuni, intenții îndoielnice, invidie, copilărie și amintiri, o casă ce sună extrem de frumos și groaznică în același timp, frustrări și câte și mai câte.

Lectură plăcută și poate vouă vă place finalul mai mult decât mi-a plăcut mie.

4/5

RECENZIE - Fiica Zeiței Lunii (Regatul Celest #1) de Sue Lynn Tan

Descriere:

Un roman fantasy inspirat de legenda zeiței chineze a lunii, Chang’e, în care o tânără își descoperă curajul, puterea și menirea, în încercarea de a-și salva mama de cel mai puternic nemuritor al tarâmului.

Xingyin și-a petrecut întreaga viață pe lună, ascunsă de ochii temutului Împărat Celest, care i-a exilat mama pentru furtul Elixirului Nemuririi. Însă, când magia îi scapă de sub control, tânăra este nevoită să fugă de acasă și să supraviețuiască de una singură în Regatul Celest, un ținut plin de minuni și secrete.

Ascunzându-și identitatea, Xingyin se infiltrează în Palatul de Jad și devine tovarășa de studii a prințului Liwei, fiul dușmanului ei de moarte, atrăgând totodată și atenția căpitanului Wenzhi, unul dintre cei mai tineri și mai apreciați războinici ai Regatului Celest.

Antrenamentele și studiile intense o ajută să mânuiască arcul cu o precizie letală și să învețe tainele magiei elementare, dar, pentru a-și elibera mama, Xingyin trebuie să vâneze creaturi legendare, să înfrunte dușmani necruțători și să-și protejeze inima cu orice preț.

Iar când o formă interzisă de magie amenință viitorul Regatului Celest, Xingyin va trebui să aleagă între sacrificarea celor dragi și cufundarea tarâmului în haos.

Fiica Zeiței Lunii îmbină poveștile pasionale de dragoste și legendele într-o aventură captivantă despre familie, datorie, onoare și speranță.

RECENZIE:

Cred că-s singurul om care a citit cartea asta și nu i-a plăcut în niciun fel. Și chiar am încercat, căci am terminat-o.

"Fiica Zeiței Lunii" e una din cărțile ce a fost, și încă e, peste tot online, mai ales datorită edițiilor speciale și coperții. Însă am văzut și că mulți au citit-o și le-a plăcut, așa că mă gândeam că o să-mi placă și mie măcar puțin. Mare greșeală. 

Primele capitole au fost ok, dar apoi treptat m-am pierdut interesul și entuziasmul, iar dezamăgirea și-a făcut loc. Nu-mi pare rău că am citit-o, ci îmi pare rău că am citit-o sperând că va fi bună și așteptând povestea aia de care toată lumea vorbea și care are majoritar 5⭐️ și e preferata multora. Eu n-am găsit-o și mă întreb acum dacă sunt eu ori cartea n-a fost pentru mine. Și poate e cazul.

Aș zice să o citiți și să vă faceți singuri o părere. Poate personajele ce mie mi s-au părut beyond cliche o să vi se pară bine scrise, poate firul narativ vă va prinde, poate scriitura va fi ceva proaspăt și magic pentru voi. Poate lumea va fi frumoasă și vie și veți devora paginile. Măcar să fiu eu singurul om care a citit-o și mi s-a părut printre cele mai slabe citite anul ăsta.

2/5

RECENZIE - Hoțul de Praf de Stele (Marea de nisip #1) de Chelsea Abdullah

 Descriere:

Loulie al-Nazari este Negustoreasa de la Miezul Nopții și, împreună cu ajutorul gărzii ei de corp, un djinn enigmatic, caută și vinde obiecte magice interzise. Când salvează viața unui prinț, Loulie atrage atenția sultanului, care o șantajează să găsească o lampă străveche, înzestrată cu puterea de a renaște natura pe pământul sterp – cu prețul sacrificării tuturor djinnilor.

Având de ales între a se supune și a fi executată, Loulie pornește în căutarea artefactului însoțită de garda ei de corp, de fiul cel mai mare al sultanului și de o hoață necruțătoare. De-a lungul călătoriei, cei patru trebuie să supraviețuiască atacurilor ghoulilor, să fie mai vicleni decât o regină-djinn răzbunătoare și să înfrunte un asasin nemilos din trecutul negustoresei.

Iar într-o lume în care nu există o diferență între poveste și realitate, iluzie și adevăr, Loulie va descoperi că totul – dușmanul ei, magia ei, chiar și propriul trecut – este înșelător și că trebuie să decidă cine vrea să fie în acest viitor imprevizibil și plin de primejdii.

RECENZIE:

N-aveam deloc așteptări de la cartea asta, dar trebuie să recunosc că datorită coperții și descrierii mi-am imaginat o poveste care o să mă dea pe spate, personaje complexe, o lume bogată și care o să mă vrăjească, tot felul de creaturi interesante, comori, o excursie fabuloasă prin palat, deșert și o mulțime de întorsături de situație. Și aș minți dacă aș spune că aceste ingrediente n-au fost în carte, oarecum.

Pentru mine "Hoțul de Praf de Stele" a fost bună și m-a ținut lipită de pagini cam până la jumătatea cărții, iar apoi încet, încet am început să mă pierd și în loc să crească intensitatea și să mă facă și mai curioasă, am început să simt că înaintez prin nisip, cu picioarele goale, sub o căldură ce mă moleșește și aș putea să renunț din a ajunge la final și nu aș pierde nimic. Ceea ce mie nu-mi place. Vreau ca o carte să tragă de mine! Să mă facă să stau până noaptea târziu ori să fie primul lucru pe că vreau să pun mâna când mă trezesc. Și totuși am putut sta două zile fără ca măcar să mă uit spre ea... ceea ce poate pentru alții nu-i o problemă, dar eu sunt obișnuită să termin o carte în maxim o zi sau să mă gândesc "doamne, abia aștept să mă întorc la ea." Pe când cu asta, în ultima parte, tot ce-am gândit a fost "doamne, cât mai e până se termină?".

Scriitura mi s-a părut greu de urmărit în multe locuri, nu mi-a transmis absolut nimic, personajele mi s-au părut simpliste și mai mult niște clișee și nu oameni care chiar aveau o viață și substanță în lumea asta imaginară. Mi se pare aiurea să citesc scene de acțiune sau să fiu în mijlocul unei bătălii, al unei trădări, în cele mai frumoase locuri din deșert, și tot ce pot să mă gândesc e "doamne cât e de plictisitor" și să-mi pară rău că nu-mi place. De parcă ar fi vina mea.

Și poate e. Căci da, "Hoțul de Praf de Stele" mie nu mi-a plăcut deloc și n-o să mai citesc următoarele volume. Dar aș zice că poate n-a fost o carte pentru mine și poate ție sau altcuiva o să-i placă. Poate dacă o citeam acum câțiva ani mi s-ar fi părut altfel or poate genul ăsta de povești sau mod de scriere nu-i genul meu. Fiindcă ideea de djinni mi s-a părut interesantă, faptul că suntem în deșert, toată partea cu magia și obiectele interzise, deghizarile, furișatul, fiecare cu planurile lui și căutarea artefactului și a orașului, m-au intrigat și sunt elemente ce mă atrag la o poveste. Însă în cazul asta, deși ele au fost acolo, nu a funcționat. 

Sunt dezamăgită și tristă că nu mi-a plăcut și că mai ales am luat-o de cum a apărut. Însă nu pot să zic n-o încerca, stai departe de ea sau nu e pentru tine. Căci poate o să fiu singură persoană căreia i-a displăcut și majoritatea vor descoperi acea carte care-i va purta spre o aventură pe cinste, plină de bunătăți și de personaje ce vor ajunge noile lor preferate. 

Spuneam că jumătate din carte mi-a plăcut și am continuat să o citesc, am citit ~300 pagini sperând că o să-și revină și că poate doar îmi ia ceva să mă obișnuiesc cu povestea or poate doar partea aia nu-mi place. Dar n-a fost să fie. Asta e. Nu toate cărțile sunt pentru toată lumea și oricât am încercat asta nu-i pentru mine. Păcat. Acum pot doar să sper că altcineva o să o citească și o să zică "da, a fost fix cum voiam eu și e o lectură pe cinste!". Ceea ce sper să vi se întâmple vouă. 

2/5

RECENZIE - Piatră, hârtie, foarfecă de Alice Feeney

 

Descriere:

Ai încredere în persoana cu care te-ai căsătorit?

Crezi că o cunoști? Mai gândește-te… 

Lucrurile merg prost între doamna și domnul Wright de multă vreme. Când Adam și Amelia câștigă un weekend în Scoția, călătoria pare să fie exact ocazia de care au nevoie pentru a-și rezolva problemele.

Scenaristul Adam Wright, care recunoaște singur că este obsedat de muncă, a avut toată viața prosopagnozie, o boală rară care-l împiedică să distingă fețele celor din jur. Nu-și poate recunoaște prietenii sau membrii familiei, nici măcar propria soție.

La fiecare aniversare, soții fac schimb de cadouri tradiționale — din hârtie, bumbac, lut, tinichea — și în fiecare an, soția lui Adam îi scrie o scrisoare pe care nu-l lasă niciodată să o citească.

Până acum.

Amândoi știu că acest weekend le va salva sau le va distruge căsnicia. Unul dintre ei minte și cineva nu vrea ca Adam și Amelia să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

RECENZIE:

"Piatră, hârtie, foarfecă" a fost o carte ce am citit-o aproape pe nerăsuflate. Atât pentru că m-a intrigat, dar și pentru că modul în care e scrisă a fost foarte interesant.

Mi-a plăcut mult cum scrisorile adaugă la poveste și oferă informații suplimentare, dar te lasă și să vezi personajele într-o altă lumină și alt moment al vieții lor. 

În același timp, am fost plăcut surprinsă să văd că nu e scrisă doar dintr-o perspectivă și jocul de a ghici cine e vinovatul sau ce se va întâmplă a devenit și mai palpitant.

Recunosc că unele chestii le-am văzut venind, însă altele au fost o surpriză și un șoc. După unele întorsături și dezvăluiri chiar a trebuit să fac o pauză și să procesez ce tocmai s-a întâmplat, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.

Deși a fost thriller, a avut și câteva replici ce mie mi s-au părut amuzante și asta a adăugat enjoyment-ului.Personajele au fost și ele realist conturate și imperfecte, cât să-mi dea impresia că așa ceva s-ar putea întâmplă în viața de zi cu zi și nu știu dacă asta mă bucură sau nu. :)) Iar finalul chiar a fost ceva ce n-o să uit prea curând!

Sincer, dacă citiți thrillers eu zic că asta ar fi o lectură pe cinste, mai ales dacă de obicei ghiciți cam ce urmează.

Însă și dacă nu citiți, poate fi ceva rapid, scurt și care vă ține în priză, o poveste nu neapărat sângeroasă și cu o scriitură atmosferică, plină de emoție și care îți arată că trecutul nu stă niciodată în urmă.

4/5