RECENZIE - Poveste amuzantă de Emily Henry

 

Descriere:

Lui Daphne i-a plăcut întotdeauna cum logodnicul ei, Peter, le spunea povestea. Cum s-au cunoscut (într-o zi vântoasă), cum s-au îndrăgostit (datorită unei pălării rătăcitoare) și cum s-au mutat înapoi în orașul lui natal, de pe malul unui lac, pentru a-și începe viața împreună. Chiar era iscusit la povestit... până când a realizat că, de fapt, se îndrăgostise de cea mai bună prietenă a lui din copilărie, Petra.

Și așa începe noua poveste pentru Daphne: blocată în încântătorul Waning Bay, Michigan, fără prieteni sau familie, dar cu o slujbă de vis ca bibliotecară pentru copii (din care abia reușește să-și plătească facturile) și devenind colegă de apartament cu singurul om care putea să rezoneze cu situația ei dificilă: fostul iubit al Petrei, Miles Nowak.

Dezordonat și haotic – cu o înclinație către melodii de dragoste despre inimi frânte –, Miles este exact opusul lui Daphne, cea practică și inhibată, ai cărei colegi de muncă știu atât de puține lucruri despre ea încât fac pariu că ori lucrează pentru FBI, ori e în programul de protecție a martorilor.

Cei doi colegi de apartament se evită unul pe celălalt, până într-o zi, când, în timp ce-și îneacă amarul, pun bazele unei prietenii fragile și ale unui plan. Iar dacă așa-zisul plan implică și postarea de fotografii intenționat înșelătoare surprinse în timpul aventurilor estivale petrecute împreună, ei bine, cine i-ar putea învinovăți? Însă totul se petrece doar de dragul spectacolului, evident, pentru că Daphne n-ar începe un nou capitol îndrăgostindu-se de fostul iubit al noii logodnice a fostului ei logodnic... nu?

RECENZIE:

Personal, nu o consider o poveste amuzantă, dar a fost ușor de citit și am dat-o gata în câteva ore. A avut momente în care am râs, altele m-au emoționat sau au fost atât de asemănătoare cu experiențe prin care am trecut și eu, încât m-au răscolit mai mult decât mă așteptam. Căci da, după câteva cărți citite de la ea, știu că orice scrie o să mă emoționeze măcar puțin, o să mă facă să plâng sau voi sfârși prin a ține la personaje mult prea tare. Și asta nu pentru că vreuna dintre ele este ceva ce n-am mai citit, ci datorită felului în care Emily Henry le scrie, datorită faptului că personajele acestea se simt atât de reale, încât ajung să mă atașez de ele, îmi pasă de ce li se întâmplă și, normal, îmi doresc să fie fericite… dar înțeleg și că au de învățat din greșeli, de crescut și că, uneori, trebuie să realizeze ce-și doresc cu adevărat de la ei și de la viață înainte să ceară același lucru și de la altcineva sau să se implice într-o relație.

Pentru mine, "Poveste amuzantă", la fel ca celelalte cărți ale ei, este una care trebuie citită ca să vezi dacă este cu adevărat pentru tine. Da, mie mi-a plăcut, m-a emoționat și m-am înțeles foarte bine cu Daphne și Miles, dar asta nu este o garanție că va fi la fel și pentru tine. Însă, dacă îți plac poveștile romance mai realiste, cu bune și rele, cu vulnerabilitate și nesiguranță, care au personaje ce ar putea fi oameni pe care-i cunoști sau pe care i-ai putea întâlni pe stradă, în vacanță ori la muncă și care nu sunt doar niște ființe create de autor ca să facă firul narativ să se întâmple, atunci poate că această carte este pentru tine.

Nu știu dacă îmi place mai mult decât alte cărți ale ei, dar mi-a trezit o mulțime de emoții. Au fost clipe când am înțeles-o pe Daphne și altele când aș fi vrut să se gândească mai bine. Însă același lucru pot să-l spun și despre Miles, și multe probleme s-ar fi putut rezolva tare ușor dacă doar ar fi comunicat un pic mai mult și n-ar mai fi fugit unul de altul, chit că locuiesc împreună. Dar da, chiar dacă există mici neînțelegeri, n-aș spune că există dramă inutilă sau că a fost ceva care m-a deranjat.

Cred că, dacă ești iubitor de romance, o să-ți placă și această carte, însă o poți citi și dacă nu ești. Poveste amuzantă este mult mai mult decât o simplă poveste de dragoste și, dacă nu ești interesat de relația celor doi, poate o să-ți placă celelalte aspecte sau felul în care cartea aceasta surprinde o felie de viață – una care are și romance, dar în același timp e ca o salată cu de toate, de care aproape oricine se poate bucura.

Între Miles și Daphne nu pot să aleg, căci m-am regăsit în amândoi câte un pic, dar mi-au plăcut în mod egal. Sunt bine scriși, imperfecți și dornici să găsească pe cineva… și totuși conștienți că trebuie să lucreze cu sine înainte să se mai arunce într-o relație.

Chiar cred că merită să-i dai o șansă într-o zi, dacă ai timp, și nu o să regreți.

RECENZIE - Omul de castane de Søren Sveistrup

     Descriere:

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic?

Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri.

Și nimeni nu este în siguranță.

RECENZIE:

Părere controversată, dar cartea asta nu trebuia să aibă șase sute de pagini și, cu siguranță, mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă cel puțin două sute din ele ar fi lipsit. Și nu zic asta pentru că am ceva cu poveștile lungi, ci pentru că eu am simțit că n-avea de ce să fie așa de lungă și, în multe momente, am simțit că nu progresează deloc sau că eu bat pasul pe loc; tot citeam, dar se învârtea în cerc, iar descoperirile pe care le făceau nu însemnau mai nimic sau nu mă duceau mai aproape de aflarea adevărului.

Totuși, nu doar numărul de pagini mi-a făcut să îmi ia aproape o săptămână să o citesc, ci și faptul că nu m-am înțeles cu scriitura și n-am simțit nimic pe tot parcursul cărții. Iar aici vorbesc atât de emoții, cât și de faptul că nu am simțit vreo urmă de suspans, nu mi-a dat fiori vreo dezvăluire sau nu am rămas șocată la vreo întorsătură de situație. Și da, unele chiar au fost surprinzătoare, dar n-au avut același impact pe care l-ar fi avut dacă mi-ar fi păsat de personaje, dacă aș fi fost mai aproape de carte și dacă chiar m-ar fi prins. Da, m-a împins curiozitatea să o termin, însă cred că e povestea pe care am citit-o cel mai încet în ultimul timp și, culmea, aș fi vrut să meargă mai repede, dar a fost scrisă în așa fel încât să nu-mi permită asta. În același timp, eu cred că ar fi putut avea 300 de pagini și același fir narativ. Și da, repet asta, dar dacă ar fi avut 600 de pagini care chiar să te facă să zici „Da, frate, are sens, avea nevoie de fiecare dintre ele!”, aș fi zis: da, înțeleg. Dar, pentru mine, foarte multe au fost fie degeaba, fie pline de detalii sau scene care au încetinit și mai tare un ritm care, uneori, și așa abia se târa. Scene care ar fi putut fi scrise mai bine și mai scurt și ar fi avut același efect. Și da, e subiectiv. Poate ție sau altcuiva vă place așa cum e.

Spuneam de personaje. Foarte multe, slab scrise, nu m-a atras niciunul, n-am empatizat cu nimeni și, oricât mi-a plăcut Hess și ambiția lui de a rezolva cazul, s-a cam pierdut în grămada celorlalți, care fie ar face orice altceva decât să vadă adevărul sau să-l asculte, fie vor doar să-și apere fundul și scaunul călduț și nu văd primejdia până nu-i pocnește zdravăn. E asta realist? Sigur. Dar nu-mi poți spune, în aceeași răsuflare, că îmi dai detectivi pricepuți, iar apoi îmi arăți fix opusul sau îi împiedici să facă ce au de făcut pentru aproape tot restul cărții. Căci da, n-a fost satisfăcător să primesc răspunsurile pe repede înainte în ultimele pagini, când a trebuit să citesc alte sute înainte, în care am obținut mai nimic. Și da, oricine mă poate contrazice și m-aș bucura să aud că altcineva s-a bucurat mai mult de poveste, însă asta e părerea mea.

Hai să zic și ce mi-a plăcut, deși e foarte puțin. În puținele momente în care cartea asta nu se sufoca singură, a avut suspans, tensiune, chiar m-a făcut curioasă, a fost și înfricoșătoare și atmosferică, în niciun caz nu e un thriller care o lasă ușor cu violența și a fost interesant să văd cum piesele s-au așezat la locul lor. Doar că asta a fost, pentru mine, o foarte mică parte din ea și, da, acum am tăiat-o de pe listă după ani de zile, dar aș fi vrut să fiu și mulțumită de ea. Nu se poate și asta e. Poate altcineva o va citi și va găsi în ea fix ce își dorește.

Pentru mine a fost doar ok. A avut cărți care mi-au plăcut și mai multe care nu mi-au plăcut sau care chiar m-au plictisit, scriitura nu m-a prins deloc și, deși e scrisă din mai multe perspective, n-aș zice că a ajutat-o sau a îmbunătățit ceva, ci dimpotrivă. N-am văzut încă serialul, dar o să mă uit. Și o să fiu șocată, dar bucuroasă, dacă sfârșește prin a-mi plăcea mai mult decât cartea. Omul de castane a fost o idee interesantă, doar că, pentru mine, cartea asta n-a fost nici măcar 50% din ce-ar fi putut să fie.

RECENZIE - S-a întâmplat într-o vară de Tessa Bailey

Descriere:

Piper Bellinger e bogată, are influență, iar reputația sa de petrecăreață face ca paparazzi să fie mereu pe urmele ei. 

După ce lucrurile – și consumul de șampanie – scapă de sub control în timpul unei petreceri, Piper ajunge la închisoare, iar tatăl său vitreg decide că tânăra are nevoie de o lecție, așa că o lasă fără bani și o trimite să învețe ce-i responsabilitatea alături de sora sa, obligându-le să plece în Westport, să se ocupe de barul familiei. 

După nici cinci minute în pitorescul orășel, Piper îl întâlnește pe căpitanul Brendan Taggart, un tip masiv, cu barbă, care e convins că ea n-o să reziste nici măcar o săptămână fără luxul cu care e obișnuită. Numai că Piper e hotărâtă să le demonstreze tatălui ei vitreg și localnicului sexy și morocănos că are mai multe de oferit, nu doar drăgălășenia. 

Fata pasionată de evenimente mondene și de distracție și marinarul ursuz sunt complet diferiți, dar atracția care mocnește între ei nu mai poate fi ignorată. Vor reuși, oare, cei doi să treacă peste tot ce îi desparte?

RECENZIE:

Am cam ezitat să o citesc, căci nu prea sunt eu fanul cărților de dragoste, mai ales al celor care au personaje ca Piper, interesate de petreceri, lux și lumea gălăgioasă și plină de bani. Și nu că ar fi ceva greșit cu acea lume, ci pentru că, în majoritatea timpului, acele personaje sunt superficiale, clișeic scrise și nu mă pot apropia de ele. Dar mă bucur să spun că, deși Piper e așa, mi-a arătat mie și lui Brendan că poate fi mai mult de atât și că are mai multe calități decât să arate bine în poze sau să știe cum să farmece oamenii atunci când vrea să obțină ceva. Ori că îi pasă doar de lucrurile scumpe, de cine știe ce rochie sau că e doar o tânără răzgâiată, care a trăit în puf și o să fugă plângând înapoi la prima întâlnire cu o viață care nu e așa cum s-a obișnuit ea să trăiască.

Deși trebuie să recunosc că Piper, în primele capitole, m-a iritat puțin și abia așteptam să lase falsitatea aia la o parte și să fie așa cum e ea – mult mai imperfectă, mai plină de viață și mai umană. Sau așa am văzut eu lucrurile. Căci nu neapărat că se prefăcea față de ceilalți, ci mai mult cred că se mințea singură. Sau, până atunci, cunoscuse doar un fel de viață și abia după ce a ajuns în oraș și l-a întâlnit pe Brendan, ori a început să vorbească și cu alții, a realizat că poate avea altceva – ceva care poate că îi place mai mult și o face să se simtă mai bine în pielea ei. Și că poate acum vrea altceva decât petreceri, scandaluri, haine scumpe și postări pe Instagram, care îi aduc like-uri și complimente de la necunoscuți.

Însă, deși am sfârșit prin a mă înțelege cu Piper și prin a empatiza cu ea, tot Brendan mi-a plăcut mai mult. Și nu, nu doar pentru că e tipul din carte, ci pentru că mi-a plăcut mai mult felul lui de a fi, modul în care își trăiește viața și cum vorbește cu oamenii, chiar și cu Piper. Mai ales în unele momente, când, sincer, a avut mult mai multă răbdare decât aș fi avut eu. Și, deși a judecat-o – așa cum mulți am fi făcut-o – tot a încercat să o cunoască și să o ajute. Chit că nu câștiga nimic în acel moment și poate viața lui ar fi fost mai simplă dacă o lăsa de capul ei.

Pentru mine, S-a întâmplat într-o vară a fost cartea potrivită la momentul potrivit – am vrut ceva lejer, puțin amuzant și un pic romantic, și fix asta a fost. E o poveste pe care am citit-o repede și m-am bucurat să fiu alături de Piper și Brendan în acest mic orășel, să cunosc oamenii, să le aud discuțiile, să văd cum Piper și Brendan se cunosc mai bine, cum sunt vulnerabili și, deși n-au planuri serioase, cum își lasă garda jos și fiecare își asumă un risc. Merită? Poate. Dacă o citești, o să descoperi singur dacă cei doi iau alegerile care trebuie, dar vei vedea și dacă această poveste e pentru tine.

Mie mi-a plăcut și sunt încântată că am mai descoperit o autoare pe care o pot adăuga la lista mea de oameni care scriu cărți romance pe gustul meu. Și, dacă îți plac și ție cărțile despre relații, despre oameni, despre comunități, despre a merge în viață după ce te face să te simți bine și nu neapărat a rămâne în zona de confort – deși asta, teoretic, mereu sună bine – atunci citește-o. Chiar e simpatică și, chiar dacă o citești doar pentru romance, tot o să fie bine. Nu știu dacă avem aceleași gusturi, dar eu nu cred că ar fi o alegere proastă.

RECENZIE - O minciună perfectă de Peter Swanson

 

Descriere:

Harry Ackerson a considerat-o întotdeauna pe mama sa vitregă, Alice, frumoasă și sexy într-un mod „nepământean“. Ea a fost mereu amabilă și atentă, chiar dacă un pic distantă în ultimii ani. Cu câteva zile înainte ca Harry să absolve facultatea, Alice îl sună cu o veste șocantă. Tatăl său este mort, iar poliția crede că s-a sinucis. Distrus, Harry se întoarce în Maine, acasă la tatăl său, și, împreună cu Alice, își propun să afle ce s-a întâmplat.

La scurt timp, Harry întâlnește o tânără misterioasă pe nume Grace McGowan. Deși susține că este nou sosită în zonă, Harry bănuiește că Grace i-a cunoscut părinții. Dar Grace nu este singura femeie atrăgătoare interesată de Harry. Senzuala Alice îi face și ea avansuri. Harry este tot mai vrăjit de cele două femei, însă cu cât se apropie mai mult de ele, cu atât se simte mai izolat și mai dezorientat, temându-se că atât Grace, cât și Alice ascund secrete periculoase – chiar mortale – și că nici una nu spune adevărul.

RECENZIE:

„O minciună perfectă” a fost cartea mea de duminică, când nu știam ce vreau să citesc, dar îmi doream ceva care să mă prindă din prima, și, de obicei, așa funcționează thrillerele pentru mine. Am mai citit o carte de la autor înainte, însă asta a sfârșit prin a-mi plăcea mai mult. Și de data asta, din punctul meu de vedere, autorul a nimerit-o și cu finalul... și, fără să dau spoilere, pot să zic că fiecare primește ceea ce merită. Sau nu? Discutabil. Dar, dacă ai citit-o, zi-mi ce crezi sau, dacă o vei citi, sunt curioasă cum ți se va părea.

Deși e o poveste care se citește repede, n-aș spune că e chiar o lectură ușoară, ținând cont de anumite teme care sunt discutate sau prezente în ea și de cum se poartă personajele și ce hotărâri iau. Mai e și faptul că mie mi s-a părut realistă și, cum toți au fost bine scriși, parcă a lovit și mai tare. Plină de acțiune, dezvăluiri, mult egoism și de ce sunt în stare unii să obțină ce vor sau pe cine vor.

„O minciună perfectă” e o carte care teoretic are un singur vinovat, un criminal, dar chiar așa e? Adică, dacă stau să mă gândesc, da, e unul singur, dar nici ceilalți nu sunt fără pată și, indirect, ai spune că l-au ajutat. Chiar dacă și-au văzut de propriile interese, iar ajutorul e mai mult așa, un rezultat ce vine din urmă.

N-aș spune că-i o carte pentru toată lumea și nu mă refer doar la faptul că e thriller, ci pentru că nu știu dacă toți cititorii ar fi dispuși să citească ce se petrece în paginile astea. O recomand? Da, dar înainte aș zice să te interesezi și să cam știi în ce te bagi. Poate exagerez, însă e mai bine să previi decât să spui că n-ai știut sau că te-a lovit de nicăieri.

RECENZIE - Clubul Crimelor de Joi de Richard Osman

 

Descriere:

Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate.

Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete adevărate.

Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă.

Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.

RECENZIE:

Nu speram să devină o nouă preferată de-a mea sau să mă dea pe spate, căci, deși e iubită de foarte mulți, aveam și eu dubiile mele și-am zis că e mai bine să fiu realistă. Dar nici nu mă așteptasem să-mi placă așa de puțin.

Am citit-o ieri, după ce-am tot amânat-o ani la rând, sperând să găsesc momentul perfect, doar că nu mai venea, și-am zis că ori o citesc acum, ori va rămâne iarăși la coadă. Și, sinceră să fiu, a fost doar ok. Da, partea de mister e ok, a avut suspans, acțiune, e relativ interesant să vezi cum cei patru investighează și ajută poliția, iar discuțiile dintre ei sunt chiar simpatice pe alocuri sau amuzante. Dar nu mi s-a părut nimic special și, în niciun caz, nu cred că am citit acea carte pe care mulți o tot laudă și o ridică în slăvi. Oricât am încercat eu să mă apropii mai mult de personaje, să le înțeleg, să mă înțeleg mai bine cu scriitura și să simt și eu ceva.

Părere controversată, dar cartea asta e plină de prea multe personaje, iar mie nu mi s-au părut atât de bine scrise cât să le diferențiezi, să le cunoști cu adevărat, să vezi ce simt și să simți și tu ceva odată cu ele. În același timp, nu mi-a plăcut deloc felul în care e scrisă, fie că vorbim de scriitură sau de perspective, și, cu cât citeam, cu atât mă simțeam mai distantă față de toți și toate; ceea ce n-ar trebui să se întâmple niciodată într-o carte și, mai ales, într-un thriller sau într-o poveste care se concentrează pe personaje, pe relațiile dintre ele și care mai pune și astea în prim-plan, lăsând misterul undeva pe fundal.

Tot auzisem că „vai, stai să-i cunoști pe cei de la Club, căci sunt așa de drăguți și de isteți și n-au cum să nu-ți placă!” sau „e una din seriile mele preferate și cea mai bună dintotdeauna când vine vorba de mister cu aer cosy” sau „e perfectă dacă îți plac personajele mai în vârstă” și da, voiam toate astea! Voiam să-i cunosc și să întâlnesc niște personaje complexe și realiste, care au farmec și care au o viață în spate și tot felul de experiențe. Voiam să merg la Club și să rezolvăm crimele împreună. Doar că am mers și cred c-am greșit întâlnirea, căci n-am întâlnit niciunul din acei oameni, ci doar niște schițe ale lor; farmecul n-a existat, iar rezolvarea misterelor și investigația în sine n-au fost deloc ceva extraordinar sau ce n-am mai citit. Poate-s rea și o să supăr destui fani, dar mie mi s-a părut slabă cartea asta și, oricât de subiectivă pot să fiu, o să zic că, da, asta-i doar părerea mea. Oricine poate să o citească și să aibă altă părere, așa cum și alții au citit-o și au păreri diferite.

Sunt puțini cei cărora nu le-a plăcut așa tare, iar acum eu sunt unul dintre ei. Pentru mine e doar o carte foarte lăudată, care, din păcate, n-a fost deloc cum mă așteptam și care a fost trasă în jos de scriitură și de personaje. Fix lucrurile care altora le-au plăcut, ceea ce demonstrează că avem gusturi diferite și, dacă vrei să vezi cum e, citește-o. Poate îmi vei da dreptate sau o să spui că ție ți-a plăcut și nu înțelegi părerea mea. Și oricare din aceste reacții e în regulă.

RECENZIE - Profesoara de Freida McFadden

 

Descriere:

Viața lui Eve pare perfectă. Are o casă minunată, o carieră care o împlinește și un soț incredibil de arătos. În fiecare dimineață, Eve se trezește lângă Nate, îl sărută și apoi pleacă împreună la liceul Caseham, unde predau matematică și engleză. Totul este exact cum ar trebui să fie. Sau... nu chiar.

Anul trecut, liceul a fost zguduit de un scandal devastator ‒ o aventură interzisă între un profesor și o elevă. Iar în centrul furtunii a fost Addie, o tânără cu un trecut întunecat, pe care încearcă din răsputeri să-l ascundă.

Addie nu este de încredere. Minte. Manipulează. Rănește și distruge vieți. Toată lumea o știe. Dar nimeni nu o cunoaște cu adevărat.

Când amenințările ei pun viața lui Eve în pericol, adevărul începe să iasă la iveală, ca un șarpe care se strecoară din umbră. Pe măsură ce descoperă tot mai multe detalii tulburătoare despre viața lui Addie, Eve află și cel mai întunecat secret al soțului său.

Iar adevărul aproape o lasă fără suflare.

RECENZIE:

Știu că mulți au păreri împărțite legat de cărțile ei, dar mie-mi plac. Îmi plac pentru că se citesc repede și te țin în suspans, chiar dacă multe decizii ale personajelor sunt ridicole sau nu le pot lua în serios. Însă nu pot să spun că-s plictisitoare. Freida știe cum să te țină în priză și, oricât de enervante sau clișeice sunt personajele ei, sau oricât ai spune că scriitura ei e prea simplă, tot o să termini cartea și o să-ți placă sau nu. Nu consider cărțile ei extraordinare sau cele mai bune thrillere scrise vreodată, dar mi se par distractive. Sunt ca un bol mare cu popcorn, pe care-l devorezi când vrei să-ți îmbunătățești ziua, dar știi că n-o să-ți țină de foame. Și recunosc că mereu vreau să văd cum se joacă ea cu ideile și ce a mai creat de data asta.

Și așa a fost și cu "Profesoara", care n-a mers deloc cum mă așteptam eu, referindu-mă aici la întorsături de situație și dezvăluiri. Da, a avut suspans și multă acțiune, dar a fost și ridicolă și, mai ales spre final, mă întrebam ce o să se mai întâmple, căci logica și realismul părăsiseră de mult timp conversația. În niciun caz n-o să spun vreodată că romanele Freidei sunt realiste, însă asta… mi se pare că a întrecut, așa, ușor, cam tot ce-am citit de la ea și e pe o nouă treaptă a ridicolului. Acum, pentru unii e de bine, pentru alții nu. Pentru mine a fost o carte citită repede, care mi-a oferit o stare de bine pe moment și m-a făcut apoi să am poftă să citesc altceva, ceea ce e mereu un lucru bun.

Totuși, în esență, "Profesoara" prezintă o realitate care există pentru mulți și, deși e exagerată în poveste, n-aș putea spune că așa ceva nu se întâmplă și că, de multe ori, vinovații nu scapă nepedepsiți sau, tocmai invers, victimele sunt blamate și mai mult sau devin ținta glumelor oribile. Iar asta e chiar un bun reminder și poate un semn să ne gândim de două ori când auzim o bârfă și să nu luăm în seamă totul așa de ușor. Că s-ar putea să avem încredere fix în cine nu trebuie. Așa cum au avut Addie și chiar și Eve, și apoi au avut de tras, până mai că și-au văzut viața cu ochii.

Și da, nu-s ele cele mai complexe și bine scrise personaje, cam ca toate personajele din cărțile Freidei, dar poți, oarecum, să empatizezi cu ele și să speri că o să învețe din propriile greșeli. Și că, poate, vor arăta și altor cititori că asta e o realitate care se poate întâmpla și trebuie luată în serios, chit că în carte are un ton mai ridicol și îți amintește de un film d-ăla pe care-l vezi acum și îl uiți câteva ore mai târziu. Și poate fix aerul ăsta așa ușurel și exagerat o va face mai digerabilă pentru mulți.

Una peste alta, mie mi-a plăcut. Nu-i una din preferatele mele de la ea, de multe ori chiar am râs la cât de zăpăcită e, dar, pentru suspans, acțiune și faptul c-am citit-o fără pauze, pot să zic că a fost ok și a meritat.

RECENZIE - O mie de săruturi de Tillie Cole

 

Descriere:

Un sărut durează o clipă Dar o mie de săruturi pot dura o viață

Când Rune Kristiansen se mută din Norvegia în Georgia împreună cu părinții când abia împlinește cinci ani, Poppy Litchfield, fata noilor lui vecini, îi devine cea mai bună prietenă. Mai mult chiar, cei doi copii devin de nedespărțit și își promit să rămână cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Iar peste ani, după ce ajung să trăiască împreună primul sărut și își promit să își dăruiască o mie de săruturi, fiecare împărtășit într-o clipă specială din viața lor, nimic nu îi mai poate despărți. Dar se pare că destinul le pune prietenia și iubirea la încercare și îi desparte vreme de doi ani.

Reîntors din Norvegia în liniștitul orășel Blossom Grove, Rune, acum un adolescent rebel de 17 ani, se gândește la un singur lucru: de ce Poppy, prietena lui din copilărie, fata pe care o considerase sufletul său pereche și care promisese că avea să-l aștepte, a rupt orice legătură cu el fără nici o explicație? Dar, când află adevărul crud din spatele tăcerii lui Poppy, își dă seama că adevărata încercare a destinului abia acum începe: timpul este cel mai mare dușman al iubirii lor, amenințând cele o mie de săruturi promise.

RECENZIE:

Cred că am citit-o la momentul potrivit și sunt sigură că, în mare parte, din cauza asta mi-a plăcut atât de tare. Sau, din cauza asta, a reușit să mă emoționeze așa mult și, de multe ori, de-a lungul paginilor, încât am ajuns să plâng, uneori fără să-mi dau seama. Nu m-aș fi așteptat să mă prindă și, în niciun caz, nu m-aș fi așteptat să mă facă atât de mult să simt, să mă atașez de personaje sau să mă afecteze atât de mult tot ce se întâmplă.

Sigur, nu cred că o să placă tuturor sau la fel de mult, dar pentru mine a fost o carte foarte bună, aici și acum, și mă bucur că am citit-o. Mă bucur că i-am cunoscut pe Rune și pe Poppy și că am crescut alături de ei, că am petrecut cu ei tot felul de momente și chiar a fost frumos să urmăresc relația lor, să-i cunosc mai bine și să văd unde îi duce viața. Cu siguranță, călătoria asta și fiecare discuție a lor, fiecare moment, fiecare sărut, n-au fost cum m-aș fi așteptat eu și mă bucur. În niciun caz nu e o carte ușoară și lejeră, deși se citește repede și, deși ai putea spune că are și destule clișee, chiar dacă n-o să te emoționeze rău sau să te afecteze, eu zic că măcar o să te lase pe gânduri.

Mi-a plăcut foarte mult cum e scrisă; toate personajele au părut atât de reale și chiar m-au răscolit. Mă bucur să spun că, da, asta e o carte care mi-a arătat că m-am înșelat în privința ei, căci n-aș fi zis vreodată că e genul meu, și nu cred că o să o uit prea curând. N-am neapărat ce să-i reproșez, pe lângă faptul că o să am nevoie să râd mult după tot plânsul ăla și toate emoțiile, și nu știu ce să zic neapărat de epilog... chiar era nevoie? Sau, dacă era, atunci aș fi mai vrut câteva capitole între sau mai multe explicații. A părut repezit față de restul și încă un pumn în stomac înainte să se termine cartea. N-am o părere bună despre asta, dar, mna, poate altora le-a plăcut. Totuși, asta nu înseamnă că „O mie de săruturi” nu-i o carte care nu merită să-și găsească cititorii.

Chiar cred că Poppy și Rune merită cunoscuți și cred că e o poveste care, dacă e cea potrivită pentru cineva, atunci poate să ofere multe momente frumoase, emoții, niște felii serioase și sănătoase de viață, unele mai plăcute, altele mai puțin, dar care ne amintesc sau mi-au amintit că luăm foarte multe lucruri ca pe ceva care nu se termină niciodată. Și nu știu dacă asta e mai bine sau mai rău.

RECENZIE - Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell

 

Descriere:

Într-o noapte frumoasă de vară, într-o cochetă suburbie englezească, o tânără dispare împreună cu iubitul ei, după o petrecere la conacul unei noi prietene de la colegiu.

Un an mai târziu, o scriitoare se mută în casa de la marginea pădurii care o desparte de proprietatea în care s-au petrecut evenimentele. Cunoscută pe plan local sub numele Dark Place, pădurea este locul preferat de scriitoare pentru plimbările sale. În timpul unei asemenea plimbări, ea dă peste un indicator misterios pe care scrie „Sapă aici“. Poate acesta să fie un indiciu spre întâmplările care au dus la dispariția tânărului cuplu? Și ce anume este îngropat în locul acesta bântuit?

RECENZIE:

Recunosc că, citind descrierea, mi-am imaginat că lucrurile vor merge într-un fel și acum, că am citit-o, mă bucur să spun că am avut dreptate doar pe jumătate.

Am citit „Noaptea în care a dispărut” pe nerasuflate și m-a prins atât datorită scriiturii, care e simplistă și oarecum atmosferică, cât și structurii – scrisă din mai multe perspective și alternând prezentul cu trecutul – jucându-se cu tine și făcându-te să ghicești ce urmează să se întâmple, ce-o să mai fie dezvăluit și oare o să-i găsească vreodată pe cei doi.

N-am mai citit de la Lisa Jewell, dar am mai auzit de ea și acum înțeleg și de ce. Cartea a fost plină de suspans, au fost multe întorsături de situație și, chiar și când ritmul a fost mai lent, autoarea s-a concentrat pe personaje, pe relațiile dintre ele, pe drama și tensiunea ce ardeau mocnit și abia așteptau doar o scânteie ca să rabufnească.

Ai putea spune că e un roman mai tacit din punct de vedere al investigațiilor și aș zice că ai dreptate, dar aici e doar vorba de poliție. Căci altfel sunt destule personaje care investighează sau pun întrebări, pun lucrurile cap la cap și fie ajută direct poliția, fie iau legătura cu rudele celor doi și încearcă să contribuie la nașterea unor progrese reale în găsirea Tallulei și a așa-zișului ei iubit. Și, vorbind de relații, doar puțin – fiindcă nu vreau să dau spoilere – vreau să menționez că m-am bucurat să văd cât de bine sunt scrise și că autoarea le-a acordat grija și timpul necesar, făcându-le vii, complexe, imperfecte, și nu doar la suprafață sau ca să deservească firul narativ. Și același lucru pot să zic și despre personajele care, deși sunt multe, chiar am reușit să le rețin și mereu mi-am amintit de ele, indiferent în câte scene au apărut. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut cartea mai mult; căci nu știu dacă doar misterul în sine m-ar fi ținut să o citesc așa de repede.

Cred că oricine o poate citi și, chiar dacă nu ești interesat să dezlegi misterul, tot o să ai parte de o poveste bună. Deoarece poate fi citită și pentru că prezintă foarte bine cum, fix, prietenii sau cei în care ai încredere te bagă în belele, cum uneori îți dai seama prea târziu că nu trebuia să ai încredere în ei, cum, fix, cei dragi îți fac rău – da, oamenii aia pe care-i știi de la 14 ani. Arată și de ce sunt capabili oamenii bogați și, mai ales, cum poliția, ca întotdeauna, nu-i interoghează la fel de mult. Și arată și că, de cele mai multe ori, un pericol nu vine niciodată singur și, în multe cazuri, fie ți-o faci cu mâna ta, fie semnele sunt acolo, dar, din oarecare motiv, nu te dai la o parte.

RECENZIE - Pachetul de Sebastian Fitzek

 

Descriere:

Tânăra psihiatru Emma Stein a fost violată într-o cameră de hotel și din acel moment nu a mai părăsit casa. Ea a fost a treia victimă a unui psihopat care a tăiat părul de pe capetele femeilor abuzate înainte de a le ucide. Emma, fiind singura care a scăpat cu viață, se teme că ucigașul ar putea să o urmărească pentru a-și finaliza fapta groaznică.

 În paranoia ei, ea crede că recunoaște chipul psihopatului în fiecare bărbat întâlnit, deși nu l-a văzut niciodată pe acesta. Numai în casa ei mică de la marginea Grunewaldului din Berlin se simte în continuare în siguranță - până când într-o bună zi poștașul îi cere să accepte un pachet pentru vecinul ei. Un bărbat al cărui nume nu îl cunoaște și pe care nu l-a văzut niciodată, deși a trăit ani de zile pe strada ei. Astfel începe misterul.

RECENZIE: 

De când am văzut prima dată coperta și titlul cărții ăsteia, am știut că vreau s-o citesc doar ca să văd care-i faza cu pachetul. Acum că am citit-o, pot să spun că poate ambalajul e mult mai interesant decât interiorul și, deși, da, mi-a plăcut cartea, au fost câteva lucruri care mi-au displăcut și au cam stricat-o pentru mine.

În primul rând, scriitura n-a fost pentru mine. M-am simțit detașată de tot ce se întâmpla, n-am empatizat cu nimeni și n-am simțit absolut nimic, indiferent cât a suferit Emma, ceea ce mi s-a părut trist. Căci dacă ar fi reușit să-mi trezească emoții, atunci aș fi citit-o altfel, iar Emma nu mi s-ar mai fi părut atât de slab scrisă, confuză, uneori dramatică fără rost, extrem de impulsivă – atât de mult încât s-a pus de foarte multe ori în pericol, când ar fi putut, cu un pic de creier, să obțină același rezultat, dar fără să riște să moară sau să fie descoperită.

În al doilea rând, deși n-am nimic cu poveștile care arată fața mai urâtă a vieții, asta mi s-a părut că uneori se concentrează prea mult pe ce-a suferit Emma, pe traumele ei, pe cum abia își duce viața și cum nu mai e în stare de nimic, făcând-o doar o victimă perfectă, care poate să facă paradă în fața altora sperând să stârnească milă și să primească atenție. Ceea ce nu spun că nu-și dorește de la unii, dar mi-a dat impresia, așa, puțin, și de o glorificare a abuzului și a victimelor crimelor sexuale. Da, arată cât de puțin îi pasă poliției și legii, cum nu le crede lumea, chiar și cei apropiați, ceea ce e groaznic, inuman, greșit, dar cred că autorul ar fi putut obține același efect și dacă o lăsa mai ușor sau dacă ar fi scris altfel.

Vorbind de firul narativ și de ce se întâmplă, pot să spun că, da, are suspans, sunt destule dezvăluiri și întorsături de situație, mai ales în ultimul sfert, și nu, n-am reușit să ghicesc vinovatul. Dar, în același timp, n-aș fi avut cum. Din punctul meu de vedere, nu cred că povestea asta e genul acela care îți oferă destule indicii cât să o poți rezolva singur, iar când am aflat adevărul, mi-a luat ceva să înțeleg cum se leagă totul și cât sens are puzzle-ul propus de autor. Sincer, nu prea are. Și, pentru mine, asta nu e un thriller realist. Are prea multe părți exagerate sau puse acolo doar ca să șocheze, însă, dacă te uiți îndeaproape, nu se leagă, iar dacă ai transpune asta, cât de puțin, în realitate, n-ar funcționa.

Sigur, asta nu e o problemă pentru mulți, e ceva ce mă deranjează pe mine. Problema asta, alături de faptul că de multe ori cartea e plină de un sentiment de confuzie, mai mult m-a îndepărtat decât să mă apropie de personaje și de adevăr. Căci nu e ușor să urmărești și să ții minte ce s-a întâmplat dacă firul narativ și personajele se tot răzgândesc în legătură cu ce se întâmplă, cu ce s-a întâmplat cu adevărat, când unele momente importante sunt scrise în câteva fraze, pe repede înainte, iar altele, nesemnificative, primesc mai mult spațiu, doar ca Emma să monologheze, învârtindu-se în cercuri. Și nu spun că starea asta de confuzie e rea sau greșită în mistere, în general, căci, tocmai, când e scrisă bine, chiar poate face o carte mai bună și îți poate stârni interesul și mai tare. Doar că aici, zic eu, c-a fost executată prost și doar a dăunat poveștii. Iarăși, ceva ce doar pe mine poate m-a deranjat.

Și ar mai fi personajele… care mi s-au părut extrem de subțire scrise, mai mult niște pioni care există doar ca să facă firul narativ să se întâmple sau cărora să li se întâmple lucruri. Toți sunt abia descriși, plați, n-am simțit nimic pentru ei și e păcat. Căci, dacă măcar personajele ar fi fost punctul forte al cărții ăsteia, atunci poate și restul n-ar fi arătat atât de rău, sau întreaga carte ar fi fost mai coerentă, și nu o grămadă de bucăți aruncate într-o cutie, sperând, așteptând, ca cineva să le lipească și să facă ceva concret cu ele.

Una peste alta, mi-a plăcut "Pachetul", doar că a avut și prea multe minusuri și nu m-am bucurat cu adevărat de ea. Pentru mine, a fost acea carte care a avut o idee bună, dar autorul n-a prea nimerit-o cu execuția. Totuși, o să mai încerc cărți de la acest autor și poate următoarea lui carte îmi va plăcea mai mult.

RECENZIE - Pânda de noapte de Tracy Sierra

 

Descriere:

Pași pe trepte. Doar o secundă să reacționezi. Ce se întâmplă în continuare va decide totul. Singură acasă cu copiii în timpul unei furtuni, o mamă aude un zgomot — în casele vechi se aud tot timpul zgomote.

Dar acesta e tulburător de familiar: un pas neobișnuit de greu și de lent, care urcă pe scară. Vede silueta unui bărbat pe hol, învăluită în umbre. Îngrozită, își trezește în liniște copiii și-i împinge în cea mai veche parte a casei, într-o cămăruță secretă.

Se ascund toți în timp ce bărbatul îi caută și încearcă să-i ispitească pe copii cu promisiuni și s-o convingă pe mamă să iasă la lumină. În bezna sufocantă, femeia încearcă să-și păstreze calmul și să facă un plan. Să caute o armă sau o cale de evadare? Însă apoi îl zărește. Chipul acela. Vocea aceea. Și își dă seama că situația e și mai gravă decât se temea, pentru că știe exact cine e bărbatul — și ce vrea.

RECENZIE:

Deși am auzit păreri împărțite legat de cartea asta, am ales s-o citesc și să mă conving singură. Și-n primul sfert chiar am crezut că poate lumea e doar prea subiectivă sau are așteptări prea mari, căci mie-mi plăcea. Era plină de suspans și, chit că erau momente când nu se întâmpla nimic și era doar tensiune, era palpitant și avea starea aia continuă de „pe viață și pe moarte”, ceea ce mă făcea să n-o las din mână.

Doar că apoi ritmul a început să încetinească. Au urmat niște întorsături de situație, iar decizii ale personajului principal nu mi-au picat bine deloc și nici nu aveau sens neapărat, deoarece eu cred c-ar fi putut face mult mai multe și să nu mai fie așa o cârpă udă, panicată. Da, am înțeles, stare de șoc, bla bla bla, dar când știi că poți naibii să mori sau că tipul ăla te poate găsi și să-ți rănească copiii, atunci cred că ai trece peste și ai fi un pic mai practică. Ceea ce, da, face și ea… după un timp.

Despre poliție, restul personajelor și tipul ăla, nici nu știu ce să zic. Totul a fost atât de clișeic și răsuflat, iar toți au fost atât de plați, scoțând pe gură niște replici pe care le-am mai auzit. Sigur, poți să zici că-s inspirate din realitate, ceea ce-i adevărat. Am apreciat că autoarea arată cum sunt privite și judecate fetele și femeile în astfel de situații și cum oricine ar crede orice altă posibilitate decât ce zic ele sau pe oricine altcineva.

Cât despre tipul ăla… sincer, mie mi s-a părut ca monștrii ăia din filmele horror: cu cât se pune reflectorul pe ei, cu atât îți pierzi interesul – părerea mea 100% subiectivă. Dar nu zic că nu-i înfricoșător, căci este! Doar că mă așteptam la mult mai mult de la el și de la toate personajele, în general. Mă așteptam la mai mult de la cartea asta.

Au fost și momente din trecut sau scene care mie nu mi se pare că meritau atâta spațiu și mă gândesc câte și-au avut rostul cu adevărat în forma asta și câte au fost băgate acolo doar ca să mai crească numărul paginilor sau să sporească suspansul și tensiunea într-un mod artificial, care n-a prea funcționat, ci dimpotrivă. Asta fiind iarăși subiectiv, și dacă mie nu mi-a plăcut, nu înseamnă că ție sau altcuiva n-o să-i placă.

Din punctul meu de vedere, ideea a fost interesantă, dar execuția n-a prea ieșit și, mai ales în a doua jumătate, s-a dus serios pe gheață. Atât de mult, că atunci când am ajuns la final sau când mai apăreau dezvăluiri, sau când femeia asta chiar își folosea creierul și nu doar se văita ori se panica aiurea, părând și mai jalnică – ceea ce sigur nu o ajuta – parcă nici nu mă mai interesa. Ceea ce e trist.

Că de-asta citesc thrillere. Ca să-mi pese, să mă țină în priză, să le devorez, fiindcă vreau să știu ce se întâmplă și am nevoie de puzzle-ul complet cât mai repede. "Pânda de noapte" a avut ingredientele, însă, de la început și până la final, le-a pierdut încet și sigur pe drum. Păcat, mare păcat.

O recomand? Sigur. Cred că-i mai bine să te convingi singur. Dar nu-ți recomand să ai vreun fel de așteptări când te apuci de ea.

RECENZIE - Sanctus de Simon Toyne

 

Descriere:

Citadela, sudul Turciei – un munte sălbatic, care adăposteşte cel mai vechi lăcaş de cult şi cel mai mare mister al omenirii. Călugării care viermuiesc prin măruntaiele lui fac parte dintr-o sectă antică, numită Sanctus, care practică ritualuri de o violenţă inimaginabilă.

Într-o dimineaţă, un călugăr al ordinului urcă în vârful muntelui, întinde braţele în formă de cruce şi se aruncă în gol. Trupul îi este plin de tăieturi până la os, în forma literei Tau. Detectivul Arkadian are o misiune grea: ordinul Sanctus este protectorul textului original al Bibliei. Undeva în măruntaiele muntelui există o grădină care pare a fi cea a Edenului, dar aici cunoaşterea nu înseamnă păcat originar, ci putere divină. Când ziarista Liv pătrunde în Citadelă, ea e pe cale să descopere unul dintre cele mai înspăimântătoare secrete ale civilizaţiei.

RECENZIE:

Mă bucur că am citit cea mai veche carte de pe TBR-ul meu, dar în niciun caz nu pot să spun că mi-a plăcut. Sincer, mă așteptam să fie ok, căci nu sunt fană a cărților care au de-a face cu religia în vreun fel sau cu orice conspirație, religioasă sau nu. Dar a fost o dezamăgire totală.

Scriitura a fost plată, plină de detalii care, din punctul meu de vedere, doar au îngreunat și mai mult cartea. Personajele au fost multe și aproape deloc individualizate, nu aveau vreo urmă de personalitate sau viață în ele, iar firul narativ, mai ales în a doua jumătate, a luat-o la vale. Legat de marele secret, n-o să dau spoilere, dar pe mine nu m-a impresionat. Nu știu dacă autorul voia să șocheze, să pară luminat sau ambele, dar pe mine m-a lăsat rece, iar după ce-am îndurat cele 500 de pagini, aia a fost doar ultima bomboană de pe colivă.

Da, am citit-o repede și m-a împins curiozitatea să o termin, dar nu pot să zic că m-au prins acțiunea sau suspansul, și nici că m-au dat pe spate dezvăluirile și întorsăturile de situație. Poate, în mâinile altcuiva, o să fie cartea potrivită și va oferi o lectură plăcută, dar eu în niciun caz nu o recomand. Unii zic că ar fi un fel de roman de Dan Brown mai slab și poate că așa e. Deși am citit cărțile lui acum mulți ani și, oricât am clătinat și la alea din cap, măcar au fost mai bine scrise și nu am numărat paginile până la final.

Am și restul trilogiei, dar sincer, în viitorul apropiat, nu cred că mă voi apropia de ele.

RECENZIE - Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness

 

Descriere:

În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă, fără să vrea, în cursul cercetărilor ei, un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Însă descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul, considerat pierdut de secole, este râvnit de toți aceștia, iar faptul că Diana este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă.

Printre creaturile care se strâng în jurul Dianei se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Însă relația care se înfiripă între vampirul de o mie cinci sute de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă ce domnea de multă vreme între creaturi și oameni – și, cu siguranță, va transforma lumea Dianei.

RECENZIE:

Nu credeam că o să fie cea mai bună carte citită luna asta, dar nici nu mă așteptam să-mi displacă atât de multe lucruri la ea.

Începând cu Diana, care, teoretic, are 33 de ani, e independentă, își poate purta singură de grijă și nicio creatură nu se poate apropia de ea fără să știe. Mda, de-asta se poartă ca o copilă când e Matthew prin preajmă și instinctul ei de supraviețuire e egal cu zero, oricât ar încerca ea sau alții să mă convingă. Și de-asta acceptă așa de ușor să lucreze cu el, deși știe că fiecare specie are regulile ei. Chiar și dacă n-ar ține cont de ele, de ce ai avea imediat totală încredere într-un tip pe care l-ai întâlnit acum două minute?! Iar asta se întâmplă pe tot parcursul cărții, și oricine îi spune că ar trebui să stea departe de el sau să aibă mai multă grijă doar are ceva cu ea sau îl vede pe el ca pe un pericol. Dar cum e un pericol dacă se poartă frumos cu ea?... Wow. Parcă nu tocmai așa te poate manipula cineva, folosindu-se de tine ca să obțină ce vrea, iar apoi să-ți facă felul când ai garda jos?

Dar nu, stai liniștit, nu doar ea e problema. Nici Matthew nu-i mai breaz și, chiar de primele dăți, mie mi s-a părut că a încălcat niște limite. Dar dacă ea nu-i zice nimic, ba chiar îl și încurajează, ce să mai zic? Adică el e atras de ea și ea de el, așa că, dacă el face ceva ce ar fi dubios sau o amenințare, atunci e doar înțeles greșit sau sigur are un motiv pentru asta. Pe când dacă alt bărbat din poveste face la fel, dar ea are ceva cu el, atunci aia nu e bine, înseamnă că îi vrea răul și trebuie să plătească.

Sincer, uitându-mă la ei și la cum merge relația lor, care e o ciorbă de clișee, cred că mi-am amintit că am citit cărți pentru adolescenți mai bune și, cu siguranță, cu personaje mai mature. Și nu, nu mă refer la vârstă. Toată cartea am avut impresia că ei doar joacă rolurile unor adulți, doar că personalitatea și experiența de viață zici că nu există. Ori poate tot ce e între ei le-a șters creierul.

De fapt, toată cartea asta e o ciorbă de clișee și niciun personaj nu mi s-a părut bine scris sau să-mi transmită ceva. Multe personaje sunt puse acolo doar ca să îndeplinească un rol, să ofere informații sau să facă pe psihologii ori pe doctorii pentru ei, dar fără să fie mai mult decât niște pioni. Și, de-ar fi fost doar asta... Dar nu. Căci nici firul narativ nu mi-a plăcut și, spre final, chiar mi-am pierdut răbdarea. Au fost momente tot mai dese în care aș fi jumulit-o pe Diana, poate-i mai venea mintea la cap. Adică totul se întâmplă din cauza ei și a lui Matthew, însă când lumea încearcă să le explice consecințele sau ce-i de făcut, doamne, sunt absurzi, nu-i înțeleg, cer prea mult de la ei, le pun relația în pericol. Wow... că voi nu faceți aceleași lucruri pentru ceilalți, dar aia nu mai contează, nu? Voi să fiți fericiți. Dar să beneficiați de ajutorul lor și de toate cele.

Deci da, ca să nu mă mai lungesc, nu mi-a plăcut. N-a avut suspans sau ceva care să mă dea pe spate, scriitura a fost fie prea simplă, fie s-a concentrat pe detalii sau momente care, mie, nu mi s-au părut atât de importante încât să umple pagini întregi. Personajele nu mi-au plăcut, firul narativ a fost ce-a fost, iar eu am citit 600 de pagini și n-am simțit nimic. Poate doar bucurie că s-a terminat și că acum nu mai trebuie să mă gândesc ce carte bună ar fi, căci știu adevărul. Și ai crede că, la cât de important e manuscrisul ăla, o să se chinuie mai tare să pună mâna pe el, dar aparent cei doi au alte lucruri mai importante de făcut.

Una peste alta, nu cred că e o carte oribilă, dar în niciun caz n-a fost pentru mine.

RECENZIE - Aristotel și Dante plonjează în apele lumii de Benjamin Alire Sáenz

 

Descriere:

În "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului", doi băieți dintr-un orășel de la graniță se îndrăgostesc.

Acum, ei sunt nevoiți să descopere ce înseamnă să rămâi îndrăgostit și să-și construiască o relație într-o lume care pare că le pune la încercare însăși existența.

Pe tot parcursul liceului, Ari a îngropat adânc în sine cine este el cu adevărat, rămânând tăcut și invizibil. S-a așteptat ca ultimul an să fie la fel. Dar când s-a îndrăgostit de Dante, ceva din el a ieșit la iveală, iar acum simte că nu se mai poate întoarce la cine era înainte. Dintr-odată, își face prieteni noi, protestează împotriva hărțuirilor de tot felul, iar vocea lui începe să fie auzită. Și, ca întotdeauna, îl are alături pe Dante – Dante cel visător și isteț – care îl calcă pe nervi pe Ari, dar, totodată, îl umple de dorință. Cei doi sunt hotărâți să-și croiască propriul drum într-o lume care nu-i înțelege.

Însă, când Ari se confruntă cu o pierdere neașteptată, va trebui să lupte mai mult ca oricând pentru a-și clădi o viață care să fie, cu adevărat, doar a lui.

RECENZIE:

Mi-era un pic frică să citesc cartea asta, deoarece primul volum este una dintre cărțile mele preferate dintotdeauna și, deși l-am citit acum ani buni, încă nu l-am uitat. Dar, în cele din urmă, am citit-o și, chiar dacă nu mi-a plăcut la fel de mult, ceea ce nu mă așteptam, tot mi-a plăcut și m-am bucurat să-i revăd pe Ari și pe Dante.

Cartea este plină de emoții, de momente și discuții care arată cât s-au schimbat cei doi și cât de mult urmează să se mai schimbe, dar, în același timp, prezintă și evoluția relației lor, cum devine mai complexă și poate mai matură. Aș spune chiar că este o poveste care te trece prin toate stările alături de personaje și nu prea ai cum să nu fii afectat de ceea ce se întâmplă sau măcar să nu îți pese de ele.

Nu este genul de carte pe care să o citești pentru firul narativ, ci una despre oameni, despre sentimente, despre viață și despre cum poți pierde și câștiga în același timp, despre cum universului nu-i pasă de tine, deși ai impresia că îți este alături. Este o carte pe care o citești repede, dar care te va lăsa pe gânduri. Și da, este necesar să citești primul volum înainte de acesta. Totuși, nu văd asta ca pe o problemă.

RECENZIE - Ultimul imperiu (Născuți din ceață, #1) de Brandon Sanderson

 

Descriere:

De o mie de ani oamenii n-au mai văzut soarele sau o floare, de când Lordul Legiuitor a început să conducă lumea. Omenirea e împărţită în două clase: skaa şi nobili. Singurul lucru care le deosebeşte este că nobilii se nasc uneori cu anumite abilităţi de a folosi metalele în acţiuni ca Domolirea, Aţâţarea sau Împingerea. Ocazional însă împerecherea dintre clase produce un skaa cu talente de nobil; de aceea, Lordul Legiuitor ucide copiii născuţi din asemenea relaţii. Uneori însă câte unul scapă cu viaţă. Iar Kelsier este un astfel de Supravieţuitor… legendarul „Născut din ceaţă", care aduce acum speranţă pentru skaa.

RECENZIE:

În sfârșit, am citit Ultimul Imperiu și pot să spun că am citit-o într-o zi și câteva ore, ceea ce, pentru mine, e un dublu succes: pentru că am reușit să citesc 800 de pagini într-un timp așa scurt, dar și pentru că povestea a fost atât de bună și m-a prins suficient cât să pot face acest lucru. Deși n-aș recomanda nimănui să fie așa nebun, dimpotrivă. Să-și lase timp să savureze povestea și să nu fie ca mine, care, când prinde o carte, nu se lasă până nu o termină, indiferent câte pagini are.

Chit că mi-a plăcut povestea, în niciun caz n-a fost atât de bună pe cât speram eu și nu m-a dat pe spate atât de mult pe cât aș fi vrut. De exemplu, scriitura nu mi s-a părut deloc extraordinară și, de multe ori, n-am simțit nimic pentru personaje sau pentru ce se întâmpla și, în niciunul dintre momentele tensionante, triste sau pline de moarte, nu mi-a trezit vreo emoție. Ceea ce, pentru mine, e un mare minus și asta m-a luat mai mult prin surprindere decât orice întorsătură de situație, dar asta e. Din punctul meu de vedere, scrisul lui Sanderson e mai degrabă simplist, ceea ce nu-i rău, doar că, de multe ori, aș fi vrut să se concentreze mai mult și pe personaje sau pe emoțiile lor, nu doar pe acțiune, pe bătălii sau să-mi zică "Vin roșește" pentru a mia oară.

Și, ca veni vorba de asta... Doamne! Dacă aș fi băut un pahar de fiecare dată când Vin roșește sau i se înpurpurează fața, cred că nu mai eram trează nici măcar până la jumătatea cărții. Poate asta e personajul ei, dar mie mi s-a părut doar enervant, iar Sanderson o folosește cu orice ocazie. Indiferent ce se întâmplă, cu cine vorbește sau dacă e o scenă tensionată sau relaxată, Vin roșește. Wow... ce porcărie. Dar mă rog, e doar părerea mea și mi s-a părut și mai aiurea, ținând cont că ea e singura fată din grupul personajelor principale, dar și în general. Iar celelalte din carte, fără să intru în detalii, sunt doar niște bârfitoare manipulatoare. Foarte frumos. Dacă Sanderson s-a obosit să ofere diversitate când vine vorba de personajele masculine, fie că vorbim de fizic, moral sau personalitate, la femei nu-mi pare că s-a străduit prea tare. Și cui îi pasă, nu? Sunt doar niște femei într-o lume fantasy majoritar a bărbaților. Și poate că altor cititori fix astea le plac, iar eu doar mă enervez degeaba.

Dar hai să vorbesc și despre ce mi-a plăcut la cărămida asta, care, sincer, mi-a cam rupt mâinile și chiar nu-i deloc comod să citești 800 de pagini în format fizic, ore în șir. Este atmosferică, are suspans, magia e extrem de interesantă și felul în care e descrisă te face să crezi că așa ceva chiar ar putea exista, e plină de acțiune și întorsături de situație, iar uneori descoperi că există personaje periculoase, care pot aduce moartea foarte ușor, și, uneori, ți-e mai frică de ele decât de Lordul Legiuitor. Kelsier e un personaj care mi-a plăcut și, chit că nu m-a impresionat la fel de mult cum îl laudă alți fani ai seriei, m-am bucurat să-l cunosc mai bine. La fel și pe ceilalți membri din ceata lui.

Și, zau, că mi-ar fi plăcut să petrec mult mai mult timp cu ei decât cu Vin. Care, da, are momente când demonstrează că e în stare de ceva și-și folosește abilitățile, dar sunt și atâtea clipe când e naivă sau se poartă ca un copil răsfățat, care dă din picior când nu-i convine ceva. E ca și cum, în funcție de moment, are altă personalitate și, din punctul meu de vedere, e cel mai slab construit personaj din carte. Aș zice că multe s-au întâmplat din cauza ei și nu doar alea bune.

Una peste alta, mi-a plăcut Ultimul Imperiu și cred c-o să continui seria. Au fost unele momente mai bune decât aș fi crezut, iar altele au fost dezamăgitoare sau nu cum aș fi vrut eu. Unele personaje m-au surprins plăcut, iar altora le-aș fi făcut eu felul. Totuși, dacă te apuci de ea, cred că, în 800 de pagini, o să găsești cel puțin ceva care să-ți placă. Înarmează-te cu timp și cu niște brațe puternice, căci o să ai nevoie.

RECENZIE - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

 

Descriere:

O ucenică. O bibliotecă magică. Un vrăjitor puternic.

Și o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea Marilor Biblioteci.

Toți vrăjitorii sunt malefici. Elisabeth a știut asta întotdeauna. Abandonată de mică, a fost crescută în una dintre Marile Biblioteci din Austermeer și a crescut printre unelte vrăjitorești – grimoare magice care șoptesc pe rafturi și își zornăie lanțurile de fier. Dacă sunt provocate, se transformă în monștri grotești din cerneală și piele.

Când un act de sabotaj eliberează cel mai periculos grimoar din bibliotecă, intervenția disperată a lui Elisabeth o implică în complot. Neavând pe nimeni altcineva la care să apeleze, cu excepția dușmanului ei de moarte, vrăjitorul Nathaniel Thorn, și a misteriosului său slujitor demonic, Silas, se trezește în mijlocul unei conspirații vechi de secole, care ar putea să ardă până în temelii nu numai Marile Biblioteci, ci și întreaga lume odată cu ele.

In timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

Mă bucur să spun că "Vraja spinilor" a fost fix cum mi-am dorit și că am devorat-o într-o zi. Plină de acțiune, suspans, întorsături de situație, magie, personaje bine scrise și grimori cu o personalitate mai dezvoltată decât a unor oameni întâlniți în alte cărți. În același timp, cred că e și cartea potrivită la momentul potrivit pentru mine.

Mi-a fost foarte ușor să pătrund în această lume, iar Elisabeth e destul de ambițioasă cât să te facă să vrei să vezi ce o să facă în continuare. Silas și Nathaniel sunt și ei destul de fermecători și misterioși cât să te convingă să mai stai puțin. O să fii în pericol? Poate. Dar o să te distrezi și n-o să zici vreodată că te plictisești. Și, cu siguranță, povestea se complică din ce în ce mai tare pe măsură ce ei petrec timp împreună, iar Elisabeth nu vrea să renunțe la investigarea complotului și găsirea vinovatului, dar mai ales la găsirea unui plan pentru a opri totul. Ceea ce nu-i deloc ușor când nu o ascultă nimeni sau când unii vor să scape de ea. Sincer, am apreciat răbdarea și ambiția ei, pentru că au fost destule momente în care nu cred că mi-aș fi menținut calmul în anumite situații sau față de așa-zișii oameni educați, care se presupune că știu ce fac.

"Vraja spinilor" a fost atmosferică și, pe lângă tot suspansul și momentele care îți taie răsuflarea, aș spune că e perfectă pentru iubitorii de cărți, fie ele magice sau nu, sau pentru cei care vor ceva fantasy, dar fără să plece prea departe de lumea noastră. Iar personajele nu fac decât să amplifice și mai mult acest amestec echilibrat. Și, sinceră să fiu, cred că mi-ar fi plăcut povestea chiar și fără magie, atâta timp cât ar fi avut aceleași personaje. Elisabeth, Silas, Nathaniel și alții sunt complecși, vii, imperfecți și chiar n-ai cum să rămâi impasibil când petreci timp cu ei. Am trecut prin tot felul de emoții de-a lungul paginilor și, mai că m-a bușit plânsul spre final, ceea ce cred că m-a șocat mai mult decât ce s-a întâmplat. Doar că apoi cartea se mai încheie cu încă o întorsătură de situație.

Dacă n-ai citit-o până acum, chiar te rog să o faci și nu cred că vei regreta.

RECENZIE - Salem's Lot de Stephen King

 

Descriere:

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte.

Dar, când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el.

Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

RECENZIE:

Pentru mine, cartea asta a fost doar ok. Da, a fost atmosferică și, uneori, m-a ținut în priză, căci se întâmplau lucruri interesante sau suspansul chiar era prezent și își făcea treaba. Doar că acele momente au fost mult prea puține comparativ cu numărul de pagini și cu toate celelalte, când citeam, însă eram total detașată de ce se întâmpla. Și de-ar fi fost doar asta... Dar nu.  

Personajele sunt foarte multe și foarte puține sunt scrise bine sau atât cât să le diferențiezi, să reții cine-i cine și să nu le confuzi. Totul e o ciorbă de nume și trupuri interschimbabile, ceea ce mie nu mi-a plăcut. Și chiar și așa-zisele personaje principale suferă de această boală. Pe lângă asta, nu m-am apropiat de niciunul, foarte puțin mi-a păsat de ei și mereu a fost ca și cum era o distanță între noi. Ceea ce, când ai un roman care se concentrează pe oameni, pe trăirile lor și pe supraviețuirea lor, devine o și mai mare problemă. Sau așa e din punctul meu de vedere.  

Și dacă astea ar fi fost singurele mele probleme cu cartea asta... Dar nu. Cum spuneam, au fost momente când acțiunea era în forță și se întâmplau lucruri, aveai dezvăluiri și suspans, apoi, pentru capitole întregi, nu se întâmpla mai nimic, apoi iar se întâmpla ceva și tot așa. Teoretic, asta n-ar fi o problemă, dar, în cartea asta, n-a existat un echilibru și eu simțeam că interesul meu scade încet și doar voiam să ajung odată la sfârșit. Sfârșit care, iarăși, a fost șocant sau neașteptat, însă care, pe mine, m-a făcut să mă simt doar meh... adică, wow, a fost nevoie de peste 500 de pagini ca să ajungem aici?  

Sincer, dacă nu aș mai fi citit de la King și nu mi-ar fi plăcut alte cărți ale lui, atunci, poate, nu m-aș fi enervat așa tare. În niciun caz asta nu-i o carte pe care i-aș recomanda-o cuiva, dacă mă întreabă cineva de cărțile lui. 100% părere subiectivă! Căci sunt sigură că, pe undeva, există oameni cărora le-a plăcut. Mie nu și chiar vreau să uit c-am citit-o.  

RECENZIE - Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (Frații Montague, #2) de Mackenzi Lee

DESCRIERE:

Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina.

Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere.

Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar? Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.

RECENZIE: 

"Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne" a fost o carte pe care am citit-o repede și, sincer, mi-a plăcut să călătoresc iar alături de Felicity, Monty și prietenii lor vechi și noi, să vedem iar peste ce oameni și locuri mai dau, în ce se mai bagă, ce probleme mai creează sau ce reușite mai au și dacă Felicity își îndeplinește visul până la urmă și ajunge să studieze medicina.

Toată frustrarea lui Felicity și felul în care bărbații se poartă cu ea și cum nici măcar n-o ascultă, darămite să o ia în serios, mi-au amintit oarecum și de "Anatomie". Deși aici aș spune că e mult mai rău și Felicity chiar are nevoie de un miracol sau de mai multe ca să poată măcar să se apropie de realizarea țelului ei sau să-i facă pe oamenii ăștia să înceteze s-o vadă doar ca pe o femeie care nu stă în banca ei și are doar un vis copilăresc. Adică, ce-ar ști femeile despre medicină? Cum ar rezista ele într-un asemenea mediu și cum ar putea ele să se priceapă? De parcă bărbații, doar fiind bărbați, sunt înzestrați și dau pe-afară de talent și abilități.

Sincer, eu chiar m-am enervat în momentele alea și doar de-aș fi putut să o ajut. E bine, totuși, că are oameni lângă ea care o sprijină sau măcar o ajută să vadă partea bună a lucrurilor sau să se descarce.

Totuși, povestea asta devine mult mai complicată și, curând, intrarea la medicină e cea mai mică problemă a lui Felicity. N-o să dau spoilere, însă pot să spun că povestea e plină de acțiune, suspans, pirați și călătorii pe mare, locuri spectaculoase, aliați și dușmani surprinzători, care, uneori, te mai și trag pe sfoară sau îți sar în ajutor când nu mai aveai nicio speranță. Iar, pe lângă toate astea, are și momente amuzante sau care te fac să crezi că poate există o șansă minusculă ca lucrurile să meargă mai bine și Felicity chiar să reușească să obțină ce vrea. Iar dacă vă era dor de Monty din prima carte, o să vă bucurați să-l întâlniți și aici pentru puțin timp. Eu m-am bucurat.

Nu regret c-am citit-o și, poate, vreodată o să citesc și al treilea volum. Până atunci, mă bucur că nu mai zace necitită pe rafturile mele.