Descriere:
Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic?
Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri.
Și nimeni nu este în siguranță.
RECENZIE:
Părere controversată, dar cartea asta nu trebuia să aibă șase sute de pagini și, cu siguranță, mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă cel puțin două sute din ele ar fi lipsit. Și nu zic asta pentru că am ceva cu poveștile lungi, ci pentru că eu am simțit că n-avea de ce să fie așa de lungă și, în multe momente, am simțit că nu progresează deloc sau că eu bat pasul pe loc; tot citeam, dar se învârtea în cerc, iar descoperirile pe care le făceau nu însemnau mai nimic sau nu mă duceau mai aproape de aflarea adevărului.
Totuși, nu doar numărul de pagini mi-a făcut să îmi ia aproape o săptămână să o citesc, ci și faptul că nu m-am înțeles cu scriitura și n-am simțit nimic pe tot parcursul cărții. Iar aici vorbesc atât de emoții, cât și de faptul că nu am simțit vreo urmă de suspans, nu mi-a dat fiori vreo dezvăluire sau nu am rămas șocată la vreo întorsătură de situație. Și da, unele chiar au fost surprinzătoare, dar n-au avut același impact pe care l-ar fi avut dacă mi-ar fi păsat de personaje, dacă aș fi fost mai aproape de carte și dacă chiar m-ar fi prins. Da, m-a împins curiozitatea să o termin, însă cred că e povestea pe care am citit-o cel mai încet în ultimul timp și, culmea, aș fi vrut să meargă mai repede, dar a fost scrisă în așa fel încât să nu-mi permită asta. În același timp, eu cred că ar fi putut avea 300 de pagini și același fir narativ. Și da, repet asta, dar dacă ar fi avut 600 de pagini care chiar să te facă să zici „Da, frate, are sens, avea nevoie de fiecare dintre ele!”, aș fi zis: da, înțeleg. Dar, pentru mine, foarte multe au fost fie degeaba, fie pline de detalii sau scene care au încetinit și mai tare un ritm care, uneori, și așa abia se târa. Scene care ar fi putut fi scrise mai bine și mai scurt și ar fi avut același efect. Și da, e subiectiv. Poate ție sau altcuiva vă place așa cum e.
Spuneam de personaje. Foarte multe, slab scrise, nu m-a atras niciunul, n-am empatizat cu nimeni și, oricât mi-a plăcut Hess și ambiția lui de a rezolva cazul, s-a cam pierdut în grămada celorlalți, care fie ar face orice altceva decât să vadă adevărul sau să-l asculte, fie vor doar să-și apere fundul și scaunul călduț și nu văd primejdia până nu-i pocnește zdravăn. E asta realist? Sigur. Dar nu-mi poți spune, în aceeași răsuflare, că îmi dai detectivi pricepuți, iar apoi îmi arăți fix opusul sau îi împiedici să facă ce au de făcut pentru aproape tot restul cărții. Căci da, n-a fost satisfăcător să primesc răspunsurile pe repede înainte în ultimele pagini, când a trebuit să citesc alte sute înainte, în care am obținut mai nimic. Și da, oricine mă poate contrazice și m-aș bucura să aud că altcineva s-a bucurat mai mult de poveste, însă asta e părerea mea.
Hai să zic și ce mi-a plăcut, deși e foarte puțin. În puținele momente în care cartea asta nu se sufoca singură, a avut suspans, tensiune, chiar m-a făcut curioasă, a fost și înfricoșătoare și atmosferică, în niciun caz nu e un thriller care o lasă ușor cu violența și a fost interesant să văd cum piesele s-au așezat la locul lor. Doar că asta a fost, pentru mine, o foarte mică parte din ea și, da, acum am tăiat-o de pe listă după ani de zile, dar aș fi vrut să fiu și mulțumită de ea. Nu se poate și asta e. Poate altcineva o va citi și va găsi în ea fix ce își dorește.
Pentru mine a fost doar ok. A avut cărți care mi-au plăcut și mai multe care nu mi-au plăcut sau care chiar m-au plictisit, scriitura nu m-a prins deloc și, deși e scrisă din mai multe perspective, n-aș zice că a ajutat-o sau a îmbunătățit ceva, ci dimpotrivă. N-am văzut încă serialul, dar o să mă uit. Și o să fiu șocată, dar bucuroasă, dacă sfârșește prin a-mi plăcea mai mult decât cartea. Omul de castane a fost o idee interesantă, doar că, pentru mine, cartea asta n-a fost nici măcar 50% din ce-ar fi putut să fie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu