Descriere:
Într-o noapte frumoasă de vară, într-o cochetă suburbie englezească, o tânără dispare împreună cu iubitul ei, după o petrecere la conacul unei noi prietene de la colegiu.
Un an mai târziu, o scriitoare se mută în casa de la marginea pădurii care o desparte de proprietatea în care s-au petrecut evenimentele. Cunoscută pe plan local sub numele Dark Place, pădurea este locul preferat de scriitoare pentru plimbările sale. În timpul unei asemenea plimbări, ea dă peste un indicator misterios pe care scrie „Sapă aici“. Poate acesta să fie un indiciu spre întâmplările care au dus la dispariția tânărului cuplu? Și ce anume este îngropat în locul acesta bântuit?
RECENZIE:
Recunosc că, citind descrierea, mi-am imaginat că lucrurile vor merge într-un fel și acum, că am citit-o, mă bucur să spun că am avut dreptate doar pe jumătate.
Am citit „Noaptea în care a dispărut” pe nerasuflate și m-a prins atât datorită scriiturii, care e simplistă și oarecum atmosferică, cât și structurii – scrisă din mai multe perspective și alternând prezentul cu trecutul – jucându-se cu tine și făcându-te să ghicești ce urmează să se întâmple, ce-o să mai fie dezvăluit și oare o să-i găsească vreodată pe cei doi.
N-am mai citit de la Lisa Jewell, dar am mai auzit de ea și acum înțeleg și de ce. Cartea a fost plină de suspans, au fost multe întorsături de situație și, chiar și când ritmul a fost mai lent, autoarea s-a concentrat pe personaje, pe relațiile dintre ele, pe drama și tensiunea ce ardeau mocnit și abia așteptau doar o scânteie ca să rabufnească.
Ai putea spune că e un roman mai tacit din punct de vedere al investigațiilor și aș zice că ai dreptate, dar aici e doar vorba de poliție. Căci altfel sunt destule personaje care investighează sau pun întrebări, pun lucrurile cap la cap și fie ajută direct poliția, fie iau legătura cu rudele celor doi și încearcă să contribuie la nașterea unor progrese reale în găsirea Tallulei și a așa-zișului ei iubit. Și, vorbind de relații, doar puțin – fiindcă nu vreau să dau spoilere – vreau să menționez că m-am bucurat să văd cât de bine sunt scrise și că autoarea le-a acordat grija și timpul necesar, făcându-le vii, complexe, imperfecte, și nu doar la suprafață sau ca să deservească firul narativ. Și același lucru pot să zic și despre personajele care, deși sunt multe, chiar am reușit să le rețin și mereu mi-am amintit de ele, indiferent în câte scene au apărut. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut cartea mai mult; căci nu știu dacă doar misterul în sine m-ar fi ținut să o citesc așa de repede.
Cred că oricine o poate citi și, chiar dacă nu ești interesat să dezlegi misterul, tot o să ai parte de o poveste bună. Deoarece poate fi citită și pentru că prezintă foarte bine cum, fix, prietenii sau cei în care ai încredere te bagă în belele, cum uneori îți dai seama prea târziu că nu trebuia să ai încredere în ei, cum, fix, cei dragi îți fac rău – da, oamenii aia pe care-i știi de la 14 ani. Arată și de ce sunt capabili oamenii bogați și, mai ales, cum poliția, ca întotdeauna, nu-i interoghează la fel de mult. Și arată și că, de cele mai multe ori, un pericol nu vine niciodată singur și, în multe cazuri, fie ți-o faci cu mâna ta, fie semnele sunt acolo, dar, din oarecare motiv, nu te dai la o parte.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu