La abatorul local, Marcos este un foarte eficient manager-adjunct în branșa sacrificării oamenilor – deși nimeni nu le mai spune așa.
Soția l-a părăsit, tatăl piere în ghearele demenței, iar el depune eforturi supraomenești să nu se gândească la felul în care-și câștigă existența.
După ce animalele, infectate de un virus otrăvitor, au fost omorâte, și după o perioadă de Tranziție plină de ipocrizie, consumul de carne umană — „carne specială" — a devenit legal. Într-o zi, Marcos primește în dar un exemplar de „calitate superioară", pe care, în ciuda interdicțiilor, îl tratează ca pe o ființă umană.
De aici și până la a-și pune întrebarea dacă nu cumva am renunțat la umanitate în schimbul proteinei animale nu mai e decât un pas.
RECENZIE:
Cu siguranță cartea asta nu e pentru toată lumea și n-o pot recomandă tuturor. Așa că înainte să pui mâna pe ea, te rog să citești descrierea cu atenție și să decizi dacă e pentru tine.
Eu știam cam la ce să mă aștept, un fel distopie care m-a făcut să zic că e roman horror, dar m-a și dus cu gândul la un coșmar ce ar putea să devină realitate, cândva, cumva, undeva. Însă tot m-a surprins cu cât de directă e proza, cu propoziții scurte, fără emoții, cu destule descrieri, și cu niște personaje ce nu mi-au transmis nimic. Acum nu știu dacă asta a fost intenția autoarei sau eu nu m-am potrivit cu stilul ei și n-am reușit să empatizez sau să simt ceva, ci doar să urmăresc desfășurarea evenimentelor și să-mi mai cadă și fața când am ajuns la sfârșit.
Totuși, dacă personajele nu mi-au trezit emoții, apoi cartea îți dă destule lucruri de gândit și de simțit, căci nu se sfiește să-ți prezinte o posibilă realitate, extrem de crudă, vie, plină de reguli, care chiar îți intră în creier și-n suflet. Și cred că oricât de puternic crezi că ești, tot o să te afecteze un pic sau o să te facă să privești lumea cu alți ochi, fie ea reală sau nu.
"Noi, carnivorii" mi s-a părut o carte bună, bine scrisă și singurul minus pe care i-l găsesc e că a fost prea scurtă pentru tot ce-a vrut să facă. Sau mai bine zis, mi s-a părut c-a fost o colecție de momente și scene, fiecare concentrându-se pe un anumit aspect sau ceva ce trebuia dezvăluit, apoi mergea mai departe și tot așa. Adică nu a fost o poveste continuă, amplă, care să stea mai mult la fiecare. Însă țînând cont că are 240 n-ar fi avut cum.
Și cu siguranță ce-o să-mi rămână în cap pentru mult timp e finalul. Mai rămăsese un dram de speranță în poveste și și ăla a fost storcit fix pe ultima pagină. Uitându-mă în urmă poate-ar fi trebuit să văd asta, dar... am sperat. Și-am greșit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu