luni, 4 octombrie 2021

RECENZIE / REVIEW - Poeta X / The Poet X de Elizabeth Acevedo


Descriere:

În copilărie dar și în adolescență, alături de o mamă habotnică și un tată pierdut în lumea lui, Xiomarei i s-a tot repetat cum trebuie să fie o fată - ce nu se cade să facă și cum se cuvine să se îmbrace, ce prieteni are voie să aibă și în ce trebuie să creadă. Apoi, adolescentă fiind, cu bucle, buze pline și gene lungi care o fac aproape frumoasă, Xiomara înfruntă privirile flămânde, care ar vrea să o dezbrace, să o transforme în ce nu este. 

Unde ar mai putea găsi loc să fie ea însăși și cum să se facă auzită și înțeleasă când toată lumea o toarnă în tipare? Iar când se îndrăgostește, cum să mai poată ascunde forța care o locuiește? Xiomara are armele ei, un caiet plin de poezii, pe care-l ascunde de ochii mamei și un club de poezie unde va înțelege că trebuie să refuze să tacă.

RECENZIE:

Să citesc ceva în versuri nu e prima mea alegere, deși îmi place poezia și mi s-a părut mereu ceva minunat cum unii autori reușesc în doar câteva versuri sau strofe să spună o întreagă poveste sau să-ți dea fiori sau să iubești viață. Tocmai d-asta amânam să citesc Poeta X

Am auzit mereu doar păreri pozitive și știam de frumusețea versurilor albe și a imaginilor pe care Elizabeth reușește să le creeze sau să le invoce din sufletul cititorului, fie ele plăcute sau fix acele lucruri de care nu vrei să-ți amintești, dar am crezut că nu e o carte pentru mine. Țin să spun că m-am înșelat! Și-acum poate-mi pare puțin rău că am așteptat atât de mult. 

Am citit Poeta X în câteva ore și, cred, că mult din acel timp a fost și oprindu-mă și meditând la ceea ce am citit - fie că un vers era frumos sau o strofă mi-amintea cât de nesigură și singură sau neînțeleasă m-am simțit în adolescență or scoțând la iveală acele sentimente de iubire de sine și "o să le arăt eu lor". Aș zice că pe cât de ușor se citește, căci limbajul nu este complicat, pe atât te trece prin toate stările posibile și îți rămân în minte pasaje sau emoții. Ale tale sau ale personajelor. 

Deși cartea este scrisă în versuri, firul narativ sau personajele sunt la fel de complexe și nuanțate ca ceva scris în proză. A fost interesant să văd cum autoarea a făcut ca fiecare poezie să fie luată și savurată separat, dar să și contribuie la întreg și să ofere un sens de evoluție și găsirea răspunsurilor.

Recomand Poeta X adolescenților, căci toate gândurile sunt specifice vârstei, iar cu acele întrebări sau situații ne-am confruntat toți. Și cred că mi-ar fi prins bine să citesc asta atunci și să înțeleg că ce se întâmplă nu e ceva individual sau care mă face “ciudată”. Fie că-i vorba de părinți, relații, școală, hobby-uri, religie sau propriul corp. DAR poate fi citită și iubită de oricine, la orice vârstă și ar fi cadoul perfect pentru cineva, indiferent de vârstă.

..................................................................................................

Reading something written in verse is not my first choice, even though I enjoy poetry and I always thought how awesome is that authors succeed in just few lines to tell an entire story or give you shivers or make you love life. And this why I kept pushing aside this book. 

I always heard only positive things and I knew of the beauty of the lyrics and the images that Elizabeth manages to create or invoke from the reader, whether they are pleasant or exactly those things you don't want to remember, but I thought that it's not a book for me. I want to say I was wrong! And now maybe I'm a bit sorry I waited so long.

I read The Poet X in a few hours and I think a lot of that time was stopping and thinking about what I just read - whether a verse was beautiful or a stanza reminded me how insecure and lonely or misunderstood I felt as a teenager or bringing to light those feelings of self-love and "I'm gonna show them". I would say that the easier it is to read, because the language is not complicated, the more you go through all the possible moods or feelings and emotions get stuck in your mind. Yours or the characters'.

Although the book is written in verse, the narrative thread or characters are as complex and nuanced as something written in prose. It was interesting to see how the author made each poem be enjoyed separately, but also contributing to the whole narrative and providing a sense of evolution and finding answers.

I would recommend Poet X to teenagers and young people, because all the thoughts are age-specific, and we have all faced those questions or situations. And I think it would have been good for me to read that then and understand that what is happening is not something individual or that makes me "weird". Whether it's parents, relationships, school, hobbies, religion or your own body. BUT it can be read and loved by anyone, at any age and would be the perfect gift for anyone, regardless of age.


duminică, 3 octombrie 2021

RECENZIE - E cineva la tine acasă de Stephanie Perkins



Descriere:

A trecut aproape un an de când Makani Young a venit să locuiască în Osborne cu bunica ei și încă se adaptează la noua viață din Nebraska rurală. Și-a făcut un mic grup de prieteni și pare chiar să se îndrăgostească din nou. A sperat să lase în urmă, în Hawaii, secretele întunecate, dar trecutul e greu de uitat.

Apoi, o serie de crime abominabile pune pe jar micul oraș. Victime cad, unul câte unul, elevi de la noul liceu al lui Makani. Nimeni nu știe cine urmează pe listă, iar criminalul nu e de oprit nici măcar după ce i se află surprinzătoarea identitate.

Între teroarea care pândește la fiecare pas și torida relație secretă cu ciudatul școlii, ultimul an de liceu al lui Makani se poate dovedi unul mortal… la propriu!

RECENZIE:

O să-ncep prin a spune că am fost mereu interesată de true crime și de criminali în serie sau de oameni ce comit tot felul de acte de neimaginat. Și cel mai mult mă atrag și mă intrigă cei care nu le-ai acordă prea multă atenție sau par extrem de normali și "invizibili" - așa cum spune cineva în carte, la un moment dat. În același timp iubesc romanele thriller sau misterele și mai ales cele care au loc în orașe mici sau diverse comunități. 

De ce? Căci, pe lângă popularitatea acestor locuri (țînând cont în câte filme și cărți sunt folosite), este vorba de acel impact, să-i spunem așa. Sau șoc. Fiindcă una e ca ucigașul să fie un străin și să atace oameni pe care nu-i cunoaște, ce sunt doar piese în jocul lui, iar altă e când e cel care-ți încasează la magazin sau vecinul de peste drum ori cineva care a umblat pe aceleași holuri cu tine. Și chiar cred, așa cum vedem de multe ori și la tv sau pe internet, ca șansele ca cineva cunoscut să te atace sunt mult mai mari. De ce? Pentru că deja îți știe oarecum programul, unde stai, cam de ce eșți în stare și mai ales, posibil să aibă și un motiv. 

Iar aceste motive sunt mult mai personale, poate, decât simpla plăcere de a ucide sau unul din cele top trei: bani, sex, droguri. În același timp, șocul va fi și mai mare, deoarece una e să te atace cineva pe care nu-l cunoșți, iar altă e să vezi o figură cunoscută și să descoperi că vrea să vă jucați un pic.

E cineva la tine acasă a fost pe lista mea de când a apărut în afară, în special datorită coperții, ce eu cred că arată genial, dar și descrierii. Iar faptul c-a apărut și la noi m-a convins să o cumpăr imediat și să o citesc. Și sper s-o faceți și voi. Deși nu recomand să o începeți ca mine pe la zece seară și apoi să vedeți c-ați devorat jumătate din carte și e ora două. 

Pentru mine, E cineva la tine acasă, e o poveste ce m-a prins din primul capitol și a reușit în doar câteva pagini să-mi arate cine-i Makani, ce vrea și unde se află. Iar autoarea continuă să adauge o mulțime de personaje, dar le schițează așa de bine că imediat știi cine-i cine, le auzi vocea și nu contează cât de mult apar în poveste - tot îți rămân în minte. 

Atmosfera e un alt element al cărții, ce mi-a plăcut extrem de mult. Perkins descrie simplist și de multe ori în câteva cuvinte, însă reușește de fiecare dată să te facă să vezi, simți, auzi, guști tot ce se află în jurul tău. Chiar și să-ți dea fiori când știi că ucigașul e prin apropiere și poate în loc să te îndepărtezi de el doar ii faci viața mai ușoară. Am terminat cartea și și acum mi se plimbă prin minte cadre din orășel și marea de porumb, școala sau masa plină de piese de puzzle. 

Mi-a plăcut mult ideea de fiecare știe pe fiecare și toți au încredere unul în altul, ceea ce-ar trebui să însemne doar bucurie și ajutor. Însă când lucrurile încep să se întâmple, asta face ca Nebraska să fie numai bună pentru strânsul recoltei... sau victimelor. 

E cineva la tine acasă aș zice că-i o carte pentru iubitorii de mistere, căci te face să ghicești și-s atâtea personaje ce dau de bănuit, iar atmosfera și decorul sunt delicioase. Însă, oricine altcineva o poate citi și să aibă parte de-o lectură pe cinste și poate și mai mult. Nu e un roman sufocat de anchete și termeni, capitolele sunt scurte și mereu se întâmplă ceva! Chiar m-am distrat încercând să ghicesc cine, analizandu-i pe toți, dar n-am reușit. Ceea ce m-a încântat. Și chiar și după ce descoperi cine e, povestea nu încetinește. De fapt, o ia razna și mai tare!

Aș zice că acum e momentul perfect s-o citiți. Însă după, nu știu dacă o să puteți respira ușurați. Căci povestea rămâne acolo chiar și după ultima pagină. Mai ales că-i una ce se poate întâmpla - oriunde, oricând, oricui. 

* Scenele de crimă, deși nu-s descriere în detaliu pot fi deranjante. Depinde cu ce sunteți obișnuiți. Mie mi-a plăcut cât de bine au fost scrise.


































marți, 22 iunie 2021

RECENZIE - Mare Tranquillitatis de Katja Millay


Descriere:

Fostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul – identitatea, spiritul, dorința de a trăi – să plătească pentru asta.

Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.

Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa nouă colegă de școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până când nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu cât o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.

Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional și despre miracolul celei de-a doua șanse.

RECENZIE:

Am terminat cartea și am rămas cu sentimentul că am citit o poveste și-am întâlnit niște personaje, dar în același timp, am cunoscut niște oameni și am citit despre viețile lor. Pățesc tot mai rar acest lucru. Și pentru asta, nu știu dacă o să-mi iasă din minte prea ușor "Mare Tranquilitatis."

Am impresia că e una din acele cărți ce rămâne cu tine, chit că este o cărămidă de 460 de pagini. Și uneori, în timp ce citeam, m-am întrebat de ce așa lungă. Dar a fost lungă cât o viață de om. M-am întrebat și de ce sunt oamenii ăștia așa de indeciși și uneori vor pe cineva sau vor ceva, dar merg fix în direcția opusă. Și zic oameni, fiindcă, pentru mine, n-au părut simple personaje.

Cumva, regret că am citit-o abia acum, căci o am în bibliotecă din 2015. Dar cred că dacă aș fi citit-o atunci sau oricând, dar nu acum, n-ar fi fost aceeași experiență. Căci, am zâmbit și-am vrut așa tare să plâng, în timp ce-am citit ultimul capitol. Cartea asta e așa de PLINĂ! Nici nu pot încerca să descriu sau să rezum, deoarece e despre viață și oameni. Și cum, uneori, nu mai simți unde ți-e locul sau dacă viața mai e pentru tine. Dar în același timp, vrei să trăiești și să simți atât de mult! 

Cred că și peste câteva luni sau un an îmi voi mai aminti de ea. Și știu și că mulți cititori n-o vor iubi sau n-o să treacă nici măcar de primele 100 de pagini. Sau de primul capitol. Și eu am vrut să renunț. Și poate-ar fi fost ok. Dar continuând și mergând în această călătorie, cunoscându-i pe toți și, încet, cu fiecare capitol, văzând cum fiecare arată părți din ei și sunt vulnerabili...  Am fost alături de ei în zile normale și relații, momente triste și fericite, nopți nedormite și alte nopți superbe și pline, certuri și plânsete și săruturi, îmbrățișări și "lasă-mă în pace", dar "vino înapoi"... vino la acel loc, la acel om. Nu regret nimic!

Știu că recenzia mea n-are neapărat sens și e și foarte lungă. Știu și că nu vorbesc despre firul narativ sau despre personajele ce par clișeice, sau cum e iar o poveste ce are loc în anii de liceu și Doamne, toată drama! Căci, DA, toate astea se întâmplă, dar sunt și lucruri mai importante. Asta e prima carte, în mulți ani, ce a descris un liceu și niște adolescenți și nu m-a făcut să o închid sau să-mi dau ochii peste cap. Pentru că am simțit că e realistă și adevărată. Nu o altă poveste plină de dramă ce nu are sens și personaje de carton. 

"Mare Tranquilitatis" are și, ceea ce ar numi unii, un triunghi amoros. CEEA CE EU URĂSC. Însă aici nu m-a deranjat! De ce?! Pentru că nu a fost executat într-un mod clișeic și "eh, am mai văzut". N-au fost doi băieți ce vor aceeași fată și ea nu se poate hotărâ. N-au fost trei oameni ce n-au vorbit sau să fie imaturi or să se gândească doar la sex.

A fost mai mult de atât. Și toți au făcut alegeri, iar și iar. Și n-au ales doar iubirea. Însă eu nu consider că e un triunghi amoros. Ci o văd mai mult ca pe o relație sau niște relații ce au "legat" oamenii și le-au oferit pe cineva, într-un moment când au avut nevoie. Și ghiciți ce? Nu era vorba de plăcere fizică.

"Mare Tranquilitatis" nu e DOAR despre adolescenți, petreceri, beție, dramă, sex, bârfe și a fi popular, or a te certa cu părinții sau a avea bani mulți. E și despre lupta cu viața, cu oamenii și cu noi înșine, și încercarea de a ne găsi sau regăsi. Cartea e despre prietenii și familie, și relații. Despre cum poți iubi pe cineva, fără să simți nevoia să-i pui sentimentului un nume sau o etichetă, or să-ncerci să explici ce fel de relație este. 

"Mare Tranquilitatis" e despre dragoste, o dragoste în care partea fizică a relației nu-i cea mai importantă, deoarece iubești acel om mai mult de atât. Este despre viață și toate complexitățile ei.

Și totuși, totul e așa de simplu. Cartea e despre oameni și cât de urâți și frumoși, fragmentați și perfecți sunt. Și cum sunt ființe care merită iubire și ură și săruturi, și uneori merită certați. Poate exagerez, dar dacă aș putea să descriu cartea asta într-un singur cuvânt, i-aș spune VIAȚĂ. Viața mea, a personajelor, a tuturor, și tot ce formează și înseamnă viață.

N-o să spun că recomand cartea asta tuturor, căci dacă aveai nevoie de un motiv să te convingă, la cât am vorbit, cred că am făcut-o deja. Iar dacă nu, atunci poate trebuie s-o citești și să descoperi singur dacă-i pentru tine. Și dacă alegi s-o citești, sper, să-ți placă la fel de mult!

marți, 15 iunie 2021

RECENZIE - Crima perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți (Crima perfectă #1) de Holly Jackson

 

Descriere: 

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea.

Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic. 

Prietena din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul. 

Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însa nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

RECENZIE:

Crima perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți a fost pe lista mea de posibilități de când a apărut în afară, însă pentru un timp am tot evitat, deoarece toată lumea ce o citea avea doar lucruri bune de spus. Și nu că asta ar fi rău, dar de obicei sunt mai sceptică; mai ales că am citit și citesc foarte multe mystery/thrillers și e mai greu să găsesc unul care să mă mai (sur)prindă. 

Însă am cedat. Și am cumpărat-o și citit-o în format e-book, în engleză. Planul fusese să citesc primele capitole și să aflu până la urmă în ce tabără sunt: a celor ce iubesc cartea și spun că e cel mai bun thriller pe care l-au citit tot anul ori a celor care n-au fost convinși, li s-a părut ok, au ghicit misterul etc. Surprinzător mi-a plăcut. Mint! Am iubit-o! Iar acele câteva capitole s-au dus... și-am tot citit până am terminat-o în câteva ore.

Iar când am văzut c-a apărut și la noi, am zis că o cumpăr și să o citesc iarăși. Chiar voiam să o citesc pe îndelete de data asta și să observ poate vreun detaliu pe care, prima dată, în foamea mea :)), l-am ignorat. A fost o lectură la fel de plăcută și a doua oară! Și având-o în mâini am și putut vedea mai bine indiciile sau documentele ce apar în carte. Căci da, povestea conține și elemente mass-media/imagini, mesaje, etc și nu este doar text. 

Nu pot vorbi despre cum se desfășoară investigația și ce descoperă Pip, dar pot să zic că a fost cum m-așteptam, în sensul bun, însă au fost și multe momente ce m-au lăsat cu gura căscată sau a trebuit să recitesc. Felul cum procedează Pip, modul în care gândește, relațiile cu celelalte personaje, ce sunt suspecți sau nu, intorsaturile de situație, chiar și umorul sau unele discuții, au făcut din cartea asta unul din cele mai bune thriller-e pe care le-am citit anul trecut. Dacă nu, cel mai bun. 

Holly Jackson a reușit să creeze o poveste fresh, deși ideea cărții nu e una originală și am mai văzut-o executată în alte YA thrillers. Însă aici nu m-a lăsat deloc ușor să ghicesc cine și ce-a făcut, iar Pip a avut grijă să mă convingă să merg cu ea și să o ajut, aducând tot felul de argumente și dovezi. Chiar și în momentele în care mi se părut puțin, prea, grăbită și aș fi vrut să îi fie un pic mai teamă; că doar o viață avem. 

Recomand Crimă perfectă.Instrucțiuni pentru fete cuminți atât celor care citesc mystery/thrillers sau sunt atrași de povești ce se cer rezolvate, dar și celor care cred că acest roman nu e pentru ei. Ori prea îl laudă toată lumea. Sau celor care vor o lectură rapidă, care să-i țină ocupați pentru câteva ore sau zile, indiferent dacă citesc sau nu thrillers de obicei. 

Nu cred că trebuie să-ți placă misterele sau crimele ca să te bucuri de cartea asta, dar dacă-ți plac, atunci cred că va fi ca un desert din care spui că iei doar o lingură... shh. n-o să spun nimănui că ai devorat tot.

Rating: 💜💜💜💜💜

marți, 4 februarie 2020

RECENZIE - Fetele din Idlewild de Simone St. James


DESCRIERE:

Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…

RECENZIE:

Mi se întâmplă tot mai rar să găsesc cărți ce mă prind de la primele pagini, care mă trag de mână și-mi fac inima să bată, care-mi fac gândurile să se simtă ca într-o mașină de spălat ce se învârte lent, iar apoi trece la programul de stoarcere până nu mai știi dacă exiști; darămite cum te cheamă. E greu să găsesc cărți ce nu doar că mă fac să le devorez, dar care-mi invadează mintea, trupul și sufletul, care mă fac să simt, să râd și să plâng, romane ce mă fac să-njur oameni pe care nu i-am cunoscut, dar pe care i-aș bate cel puțin o dată, dar care mă fac și să-i strâng pe alții în brațe și să-i duc cât mai departe.

Fetele din Idlewild a reușit în patru sute de pagini să mă facă să simt atât de multe. Am fost furioasă, bucuroasă, m-a cuprins entuziasmul sau speranța, mi-am mușcat buzele căci voiam să știu daca fetelor le vor reuși planurile. Am inspirat adânc de atâtea ori și unele capitole și pagini nici nu știu unde s-au dus; știu doar că acum câteva ore eram în autobuz și citeam pagina 70, iar acum sunt aici și am terminat-o. Deși aș zice mai bine că ea m-a terminat - la propriu și la figurat. 

N-o să încerc să explic despre ce-i vorba sau cine ar trebui s-o citească, ori cu ce așteptări ar trebui să vă apucați de ea. Însă ce vă pot spune e că Fetele din Idlewild e ceva mult mai complex și mai layered. Și recunosc că primul sfert al poveștii nu m-a prins așa de tare. Doar că am continuat să citesc și, așa cum școala părea neprietenoasă la început și cum oamenii semănau mai mult cu niște ferestre ce n-au mai fost deschise de secole, treptat, s-a produs un declic; în interiorul meu și-n al ei și am reușit s-ajung la adevărata poveste. 

Fetele din Idlewild nu e doar un mister sau un roman polițist. Nu e nici o carte despre niște fete pe care nu le vrea nimeni și care-și duc viața într-un loc ce pare ignorat de toți, dar pe care-n același timp toată lumea își tine ochii. Nici Fiona nu e piesa cea mai importantă; sau sora ei. Chiar și școala, pe care se insistă așa mult, are un rol modest. Toate astea și multe altele sunt doar bucăți dintr-un puzzle mult mai vechi, ce așteaptă să fie rezolvat, și care se întinde mai mult și mai adânc decât ai crede. Și cu cât descoperi și sapi, cu atât înaintezi plin de energie și curaj, dar în același timp încerci să dai înapoi. Căci doare. Din toate părțile și pe toată lumea. Dar nici așa nu mai pot rămâne lucrurile. 

Aș putea scrie ore întregi aici, însă n-ar avea rost. Important e ca voi să luați cartea și s-o citiți. S-o trăiți. Să simțiți și să trageți propriile concluzii. Căci Simone St. James nu s-a zgârcit deloc și a creat un roman extraordinar, complex și foarte plin, în care a îndesat doar personaje minunate, locuri și întâmplări ce par să nu aibă nicio legătură, dar care merg așa de bine împreună, ce sunt învăluite într-o lumină albă, ce scoate la iveală toate mizeriile, secretele, dorințele și viețile unor oameni ce au știut să se descurce; dar și ale altora ce au fost călcați în picioare, zdrobiți, ruinați, înjosiți, uitați... doar pentru că s-a putut și s-a vrut, și a fost ușor. Și n-au fost ei în locul lor.

Însă Simone St. James oferă și momente pline de umor, tandrețe, iubire și zile în care crezi că totul e frumos și posibil, prietenii și relații ce se nasc și cresc în cele mai nepotrivite locuri sau situații.   

Fetele din Idlewild e unul din romanele ce m-a făcut să plâng, dar nu când l-am citit ori la final. Ci după ce-am stat puțin și m-am gândit la ce-am citit și trăit. După ce totul s-a așezat și am simțit cum ceva se ridică de pe umerii mei, o greutate ce nu știam de unde și când a apărut, dar care apoi s-a cuibărit în suflet. Știu că sună cliseic. Însă am plâns. Și timp de câteva secunde nu mi-am dat seama. Nici nu știu dacă plâng de bucurie sau de tristețe, pentru carte sau pentru mine. Tot ce știu e că eu am citit pentru câteva ore, dar am trăit în atâtea locuri și prin atâția oameni... mulți ani. Iar toate acele emoții și vorbe și vieți, ce-au fost trăite și spuse or ascunse, care au fost retezate or doar tăiate și apoi lipite, m-au lovit iar și iar; și eu le-am lăsat.

Nu știu daca o să vă placă Fetele din Idlewild sau dacă o să vă tenteze să o citiți. Eu o recomand și chit că o veți trăi așa cum am făcut eu sau doar va fi o lectură plăcută, ori doar un anumit aspect vă va prinde, sunt sigură că n-o să regretați. Și sper să mai aud de ea și poate să văd mai mulți oameni ce o citesc; căci e păcat. Mi se pare că merită mult mai multă atenție, dar nu-i băgată în seamă; or n-am văzut eu.

Citiți Fetele din Idlewild și hai să vedem cât puteți să duceți. O să v-aștept la finish

duminică, 19 ianuarie 2020

RECENZIE - Trandafirii de mai (Colecționarul #2) de Dot Hutchison


Descriere:

La patru luni după explozia care a avut loc în Grădină, un loc unde tinere cunoscute ca Fluturi erau ținute prizoniere, polițiștii Brandon Eddison, Victor Hanoverian și Mercedes Ramirez încă se mai confruntă cu urmările cazului terifiant: le ajută pe supraviețuitoare să-și reia viețile, afară, în libertate. Cu iarna aflată pe sfârșite, Fluturii au în față zile mai lungi și calde în care să încerce să se vindece. Dar, pentru polițiști, schimbarea anotimpurilor înseamnă un singur lucru înfricoșător: siguranța că undeva, prin țară, o altă tânără va fi găsită moartă în biserică, cu gâtul tăiat, cu cadavrul înconjurat de flori.

Sora Priyei Sravasti a fost victima aceluiași criminal, cu ani în urmă. Acum, ea și mama ei își schimbă locuința la câteva luni, căutând un nou început. Când ea se va nimeri în calea criminalului, vânătoarea va deveni inevitabilă, imposibil de amânat. Criminalul va putea fi descoperit doar cu ajutorul Priyei – oare dorința ei disperată de a avea o finalitate pentru trauma suferită o va face să-și riște viața?

RECENZIE:

Primul volum din serie, Grădina cu Fluturi, mi-a plăcut tare mult și chiar dacă am mai citit multe cărți de atunci, tot mi-aduc aminte cum m-am simțit când am citit-o și după ce-am terminat-o. Așa că n-am așteptat prea mult să citesc al doilea volum. 

Aș zice că Trandafirii de mai și Grădina cu Fluturi, pe lângă faptul că-s din aceeași serie, și că a doua este continuarea celeilalte, cumva le văd și ca pe niște cărți ce se completează sau ca pe niste surori. Și spun asta deoarece am stat să mă gândesc care-mi place mai mult sau care din ele mi-a dat de gândit sau în care din ele m-a surprins criminalul și creativitatea lui sau ce scene m-au uimit și le-am admirat, căci vizual arată minunat, la cum le descrie autoarea, dar scene ce m-au și șocat, pentru că e până la urmă vorba de crime și acei oameni nu meritau să moară. Nu așa.

Trandafirii de mai e un roman ce l-am citit încet și nu pentru că nu m-a prins sau nu mi-a plăcut, ci pentru că e foarte încărcat de imagini, ce-s și ele pline de violență și de frumusețe, și mi-am permis să stau și să le admir. (poate mai mult decât ar fi trebuit) Însă n-aș spune că n-am simțit suspansul și acțiunea trăgându-mă spre final, iar modul în care romanul e scris și perspectivele ce apar, m-au făcut să cresc puțin ritmul și să strâng mai tare paginile. 

Deși am spus la început că ambele romane îmi plac și n-aș avea ce să le reproșez, aș vrea să zic că au fost oarecum două lucruri ce m-au iritat puțin. Am înțeles de ce autoarea a ales să procedeze așa, dar în același timp aș fi vrut să găsească o altă cale și să nu... poate dacă ați citit veți înțelege la ce mă refer. Și, fără să dezvălui prea mult, o să zic că Priya, pe cât de rațională și isteață mi s-a părut pe, aproape, tot parcursul poveștii, pe atât de naivă și de copilăroasă mi s-a părut spre final. Am înțeles de ce-a procedat așa, dar în același timp nu știu dacă i-ar mai fi convenit, daca lucrurile se întâmplau sau se sfârșeau altfel.

În niciun roman nu încerc să spun că un personaj n-a făcut cum trebuia sau că aș știi eu mai bine, căci până la urmă suntem diferiți și procedăm diferit, însă de-a lungul cărții au fost momente în care personajele au făcut lucruri ce se loveau cap în cap cu ce-au spus înainte sau care nu se potriveau deloc cu personalitatea lor sau modul de a gândi. Și nu zic că mereu oamenii gândesc logic sau nu fac chestii ce nu li se potrivesc, dar aici a fost un lucru peste care n-am putut să trec.

 Căci s-a întâmplat des și toată maturitatea, inteligența, și complexitatea pe care o aveau personajele și care m-au făcut să le plac și să le admir și să le consider reale și realiste (și nu doar niște ființe ce uneori sunt ca niste muște în fața unui geam deschis) a fost înlocuită de naivitate sau prostie. Și da, mulți oameni se poartă așa în funcție de ce se întâmplă și cât de stresați sunt sau mai știu eu... și totuși. Oamenii ăștia au procedat așa cu bună știință. Iar eu am considerat asta un mod ieftin de a face povestea să se miște din loc și mi-a stricat și impresia ce-o aveam despre ei. Iar dacă asta intenționa Dot, atunci a făcut o treabă bună; gustul dezamăgirii n-o să dispară prea curând.

Trandafirii de mai merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum și vă roade curiozitatea, iar dacă n-o să vă deranjeze ceea ce nu mi-a picat mie bune, atunci veți avea parte de-o lectură pe cinste! Pentru mine, Trandafirii de mai a fost o continuare bună, și-aș fi spus c-a fost la de bună că prima, poate și-un pic mai mult (căci mi-a plăcut să văd evoluția anumitor personaje sau să aflu mai mult despre ele, ori să văd cum evoluează relațiile), dar ultimul sfert al cărții mă face să spun că o consider mai slabă. 

Asta nu o să mă facă să nu mai citesc următoarele cărți, dar așteptările mele vor fi mai mici sau inexistente. Dot mi-a demonstrat că poate scrie personaje complexe și imperfecte, poate crea scene înfricoșătoare, dar care te și surprind prin frumusețea lor și mulțimea de detalii și semnificații, m-a ținut în priză. Dar mi-a arătat și că poate apela la trucuri ieftine, ce poate pe mulți nu-i deranjează, doar ca să ajungă unde vrea. 

marți, 7 ianuarie 2020

RECENZIE - Prietena de Teresa Driscoll


Descriere:

În tren alături de soțul său, la zeci de kilometri depărtare de casă și de fiul ei în vârstă de patru ani, Ben, Sophie primește un apel care o înspăimântă. Doi băieți sunt în spital, ca urmare a unui tragic accident. Unul dintre ei este Ben.

A crezut că poate avea încredere în noua ei prietenă, Emma, care ar fi trebuit să aibă grijă de copil. La urma urmei, Emma îi era ca o soră – cineva în fața căruia Sophie își putea deschide oricând sufletul, în ciuda bârfelor care circulau pe seama ei prin sat. Dar acum Sophie are sentimentul că a făcut o greșeală de neiertat și familia îi este în pericol.

Pentru că, în final, cât de bine o cunoaște pe Emma? Ar fi trebuit să-i încredințeze tot ce avea mai de preț?

Timpul e pe cale să se scurgă. Lipsită de puterea de a-și ajuta fiul, la ore distanță de casă, Sophie e la un pas de a afla adevărul. Iar viața ei nu va mai fi niciodată ca înainte.

RECENZIE: 

Prietena e al doilea roman pe care-l citesc de la această autoare și pot spune că anumite lucruri ce m-au deranjat la primul, și-am sperat că țin mai mult de carte și nu de stilul ei, sunt și-n acesta; ceea ce înseamnă că ele fac parte din stilul și scriitura autoarei și nu pot spera că or să dispară sau că le voi observa mai puțin data viitoare. 

Teresa Driscoll scrie genul de cărți ce se citesc foarte repede, ceea ce nu-i rău, mai ales când e vorba de thriller/mystery, cu o poveste ce te face curios, știe să construiască suspans și te face să te uiți de două ori la toate personajele. Și te uiți la toți oamenii de două ori pentru că nici unul nu e bun sau rău, toți au calități și defecte și întotdeauna iți ia ceva până îi cunoști, aproape, complet și-i poți înțelege. Sau nu. Dar și pentru că sunt atât de mulți și e greu să-i deosebești sau să ții minte cine ce face, ce-a spus și unde era în x moment - ceea ce într-un asemenea roman nu pică bine. 

Acum nu știu dacă eu am problema asta și e vina mea că nu pot să-i deosebesc sau să țin minte informații despre fiecare ori e vina autoarei, ce pare să nu se străduiască în a construi și contura mai bine personajele; și-n a le oferi mai mult de un nume, o funcție/meserie și titulatura de soțul/soția/mama cuiva, făcându-le să-mi rămână în minte ca niște figuri neclare ce se amestecă și se separă, la infinit, și după fiecare contopire și separare sunt mai diforme și mai neclare ca înainte.

Personajele, pentru mine, sunt extrem de importante într-un roman, căci, într-un fel, degeaba povestea sau ideea e interesantă dacă nu pot empatiza cu cei ce o trăiesc; sau nu pot să-i văd sau să le asociez numele cu fața or să-mi amintesc daca Y l-a trădat pe X sau invers, or poate era vorba de o a treia persoană. 

Dar să zicem că la mystery/thriller pot să trec mai ușor peste faptul că personajele nu-s așa de complexe sau focusul nu-i pe ele tot timpul. Doar că atunci când nu e deloc, încep să am o problemă. Fiindcă încep să am impresia că autoarea/autorul a avut o idee și a scris povestea, apoi a aruncat repede niște personaje și gata; adică putea fi oricine în locul lor și-ar fi fost la fel. Plus că asta afectează și firul narativ și plăcerea mea de a citi cartea. De ce? Pentru că pot să pierd indicii sau să-mi pese cătuși de puțin cine a mințit pe cine sau cine a murit sau o să mă întreb dacă îmi pasă atât de mult cât să citesc până la final și să aflu ce s-a întâmplat.

Însă, poate voi nu o să aveți această problemă și totul vi se va părea în regula, veți reuși să înțelegeți totul din prima și o să spuneți c-ați citit altă carte comparativ cu mine. Ceea ce m-ar bucura foarte tare. :)

Lăsând personajele deoparte, Prietena a fost ok. Nu-i cel mai strălucit roman pe care l-am citit, dar nici cel mai prost. Acțiunea și suspansul există, iar autoarea se folosește de fragmente din trecut și prezent ca să spună povestea, ceea ce-a făcut totul foarte intrigant și pot zice c-am fost curioasă până la ultima pagină.

Per total, Prietena e un roman ce-l citești în câteva ore, poate atunci când vrei ceva ușor, dar cu un pic de acțiune și suspans, și nu foarte lung și complicat. Paginile curg și înainte să-ți dai seama vei fi citit jumătate, iar tu vei fi în mijlocul misterului ca o gălușcă în supă. Delicios. Deși, acum mi-e foame. :))

Mă bucur c-am citit romanul și c-am aflat ce poate Teresa Driscoll ca autoare. Totuși, nu-s sigură că drumurile noastre se vor mai întâlni prea curând. Vă las și pe voi, și chiar vă invit, s-o cunoașteți. Și poate, să-i iubiți cărțile. Ceea ce eu n-am reușit.

joi, 2 ianuarie 2020

cititul în 2020 sau ce planuri au cărțile pentru mine


Sal'tare! Ce mai faceți și, mai ales, ce mai citiți? :D 

V-ați gândit deja ce cărți vreți să citiți anul acesta? (poate din acelea pe care le tot amânați, dar știți că vor fi tare bune) Sau câte? :)

Eu am zis c-o să încerc să citesc cât mai multe cărți, mai ales din cele pe care le am, atât în format fizic, cât și pe kindle, de foarte mult timp. Căci m-am săturat să se tot holbeze la mine, iar eu să le ignor.  Și așa o să aflu și dacă-mi plac sau nu ne, mai, potrivim. 

Voiam și să vă spun că recenziile de pe blog nu or să se înmulțească dacă citesc mai mult. Pentru că, așa cum a fost și anul trecut, o să scriu recenzii doar cărților ce m-au impresionat sau m-au făcut să simt ceva sau au fost speciale. Plus că-s foarte multe cărți ce le citesc fără să mă gândesc că vreau să spun ceva despre ele sau am ce să zic; și vreau doar să mă bucur de conținut. Dar pe goodreads o să notez tot ce citesc, câte stele, 2-3 rânduri sau o să scriu o recenzie, dacă e cazul, ce va apărea și pe blog; sau nu. 

Așa că dacă vreți să fiți la curent cu tot ce citesc, chiar tot :)), vă invit pe goodreads. Unde, momentan, sunt cel mai activă și  unde găsiți (tot) ce citesc, ce cărți mai adaug pe lista mea, mai postez și citate care-mi plac sau pe care nu vreau să le "pierd".

Puteți să mă urmăriți acolo doar dacă vreți. Nu e obligatoriu și poate unele cărți nu vor fi pe gustul vostru. (ținând cont că citesc atât în română, cât și-n engleză, dar de la YA, middle-grade și până la non ficțiune, adult, thrillers, romance etc)

Legat de goodreads challenge, sau câte cărți vreau să citesc în 2020, momentan am ales să pun 50. Anul trecut am citit 72, ceea ce a fost ok, dar a fost și mult mai puțin comparativ cu alți ani. Deși am avut mult mai mult timp liber, comparativ cu anii trecuți. Așa c-am zis să fiu realistă și nici să pun un număr mare, să n-am chef, iar apoi să citesc forțat sau doar să ajung la acel număr. Dar dacă voi ajunge la 50 de cărți, atunci pot foarte ușor să modific și, poate, să aleg o cifră mai mare. Oricum acest challenge e mai mult orientativ și chiar nu țin neapărat să-l ating sau să mă laud cu el; e un fel de întrecere cu mine însumi și o încercare de a citi cât mai multe cărți din cele ce stau pe lista mea de cel puțin 3-4 ani și pe care, încă, mă întreb de ce nu le-am devorat deja.

Nu am un top cu cele mai bune cărți citite anul trecut, dar nici unul cu cele ce mi-au plăcut mai puțin sau cărți ce le-am urât sau mi-au displăcut sau cărți ce m-au dezamăgit. Însă am în plan, poate, să fac toate astea pentru anul acesta. Dacă o să citesc într-atât cât să am cu ce să umplu acele locuri. :))

Dar dacă voi aveți unul din aceste topuri sau liste, atunci puteți să-mi spuneți, căci întotdeauna sunt curioasă să aflu recomandări. 

În același timp, am încetat, chiar și pentru mine, să mai fac TBRs sau să-mi aleg la începutul lunii ce cărți vreau să citesc, pentru că nu funcționează și, în funcție de stare, citesc cu totul altceva. 

Cam atât de la mine. 

Sper s-aveți un an cât mai bogat și plin de cărți care să vă surprindă, de personaje care să vă facă să râdeți sau să plângeți, și sper să găsiți locuri cât mai interesante. :)

RECENZIE - Motanul s-a sinucis de Gabriel Bota


Descriere:

Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fără oprire cu tot ce găsea prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să se joace cu aerul. Când l-am găsit în parcare, ramolit și plin de noroi, tu l-ai luat repede în brațe și l-ai adus în casă. Nu avea mai mult de două săptămâni și zâmbea fericit printre mustățile lui subțiri. I-ai făcut culcuș între pernele din pat și astfel, în fiecare seară, adormeam ascultându-l cum ne toarce în urechi. Eram atât de fericiți, încât nici nu știam că suntem. A fost primul nostru copil. Când ne-au vizitat prietenii, au fost și ei uimiți de puterea motanului. Fiindcă motanul nostru avea o putere care, în timp, nu i s-a mai părut nimănui ciudată. Când îl luai în brațe, începea să toarcă, iar din acel moment începeai să fii fericit fără să știi că ești. Și încet-încet, ne-am trezit în decursul a câteva luni că, în fiecare seară, casa noastră devenea neîncăpătoare. Mai întâi, prietenii noștri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele și vecinii, până și vânzătoarea de la chioșcul de ziare ne-au bătut la ușă.
„Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu“, ne-a spus doamna Crina în timp ce ținea motanul în brațe.
Și ușa noastră s-a tot deschis și pe ea intrau în fiecare zi diferiți oameni, funcționari publici, avocați, vânzătoare din piață, balerine, doctori, șoferi de tir, actori, muncitori de pe șantier, care nu voiau altceva decât să ne țină câteva minute motanul în brațe.

RECENZIE:

De când am văzut coperta și titlul, prima oară, am știut că vreau să citesc Motanul s-a sinucis și pot spune că știam la ce să mă aștept. Ceea ce a fost doar pe jumătate adevărat.

Motanul s-a sinucis e un volum ce pare mic și unul pe care-l citești foarte repede, însă e și un amestec complex, cu multe staturi și tot feluri de legături. Nimeni nu-ți spune ce se întâmplă, nu primești răspunsuri și n-ai nicio hartă, sau indicații, să te lămurești; dar daca ești atent și iei în seamă toate detaliile, atunci, după câteva povesti, reușești să-ți construiești propriul drum și lucrurile curg mult mai ușor. 

Motanul s-a sinucis e genul de carte ce trebuie s-o citești ca să înțelegi despre ce-i vorba, să simți tu, să guști, să auzi și să vezi, să trăiești povestea și să te așezi lângă toți acei oameni. Nu aș reuși nici în câteva cuvinte și nici în pagini întregi să explic sau să prezint ce se ascunde în text sau sub coperta ce pare așa foarte jucăușă și inocentă. (și nu e deloc) Așa că cel mai bine ar fi, daca sunteți curioși sau doar vreți să citiți ceva interesant și diferit, în sensul bun, să puneți mâna pe ea.

Mie, unele povești mi-au plăcut foarte mult, iar altele mai puțin, însă cred că toate au avut locul lor și rolul lor în puzzle-ul Motanului. Iar felul în care începe și se termină totul mi-a dat așa un sentiment plăcut și, chiar și după ce-am închis cartea și-am pus-o în bibliotecă, a rămas cu mine. 

N-aș spune că e o carte ce-ți dă de gândit, așa cum fac multe, dar nici nu te lasă. Și ceva tot o să rămână cu tine, chit că-ți place foarte mult or o vei închide după câteva pagini. 

Motanul s-a sinucis nu e ceva ce citesc de obicei, nu e nici ceva ce m-a dat pe spate sau care să mă facă să-l recomand tuturor, dar e ceva de care m-am bucurat pentru câteva ore și a fost o surpriză plăcută. Iar când spun că nu l-aș recomanda tuturor nu o zic, pentru că nu-i bun. Ci pentru că nu e pentru toată lumea și doar voi veți știi dacă vi se potrivește. 

Iar asta se vă întâmpla când veți deschide volumul și veți citi poate prima pagină sau prima povestire. : ) 

P.S.: am uitat să spun, dar unele fraze sau pasaje crează niște imagini atât de colorate și vii, încât uneori trebuie să te oprești și să recitești. Și să te bucuri. Așa că, poate, o citiți doar pentru acelea, dacă nu vă face altceva cu ochiul.  

joi, 7 noiembrie 2019

RECENZIE - Coșmarul de la Killman Creek (Stillhouse Lake #2) de Rachel Caine



Descriere:

De fiecare dată când Gwen închidea ochii, îl vedea în coșmarurile sale. Acum ochii ei sunt deschiși, iar el se încăpățânează să nu dispară.

Gwen Proctor a câștigat bătălia de a-și salva copiii din calea fostului ei soț, criminalul în serie Melvin Royal, și a complicilor lui psihopați. Dar războiul nu s-a sfârșit. Mai ales că Melvin a evadat din închisoare… Mai ales că ea a primit acum un mesaj terifiant.

Nu ești în siguranță nicăieri.

Refugiul ei de la Stillhouse Lake a devenit o capcană. Gwen își lasă copiii în grija unui vecin înarmat, care și-a făcut din propria casă o fortăreață. Cu ajutorul lui Sam Cade, fratele uneia dintre victimele lui Melvin, Gwen pleacă să vâneze criminalul. A învățat cum s-o facă de la cel mai pervers asasin aflat încă în viață.

Dar lucrurile cu care se confruntă sunt mai presus de toate temerile ei – o minte sofisticată și bolnavă a plănuit atent să o distrugă. Pe măsură ce încrederea în cei din jur începe să se risipească, Gwen rămâne doar cu furie și dorință de răzbunare, în timp ce se apropie de propria-i pradă. Și e limpede ca lumina zilei că unul dintre ei – vânător sau țintă – va sfârși mort.


RECENZIE:

Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut mai mult ca primul volum și mi se pare o lectură mai plină, atât din punct de vedere al emoțiilor și tensiunii, atât interioare cât și exterioare, dar și din punct de vedere al acțiunii, suspansului și tot ce se întâmplă pe parcusul celor aproape patru sute de pagini. 

Fiind al doilea volum, nu pot să zic foarte multe despre el și nici nu vreau. Și pentru că e continuare și aș da spoilere fără să vreau pentru el și primul, dar și pentru că eu consider c-ar fi bine daca le-ați citi fără să știți prea multe lucruri. Oricum descrierile spun destule și personal nu prea le-am dat atenție înainte să m-apuc de citit. Căci îmi place mai mult să fiu surprinsă și să fac eu legăturile, decât să realizez că ce am citit pe copertă părea ceva nesemnificativ și s-a dovedit a fi o întorsătură de situație și  s-a stricat momentul.

Însă poate voi nu sunteți ca mine și nu vă interesează așa tare toată partea asta cu atmosfera și rezolvatul puzzle-urilor. Așa că faceți cum credeți.

În Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut cum autoarea a păstrat întotdeauna ritmul și de fiecare dată a reușit să-l crească și mai mult, uneori folosindu-se de inteligența personajelor sau de situații, iar alteori bazându-se pe niște situații sau decizii ce m-au făcut să oftez și să-mi dau ochii peste cap, pentru că cine ar face așa ceva?! Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă acele personaje sunt mai puțin deștepte decât le-am văzut eu sau eu sunt mai lipsită de sentimente ca ele și ce mi s-a părut mie prostesc, pentru ei a fost o hotărâre luată pe emoții și nu gândindu-se ce rău se poate întâmpla. 

Însă tot n-am putut scăpa de gândul "how covenient!" și de gustul amar de clișeu în care cartea asta și autoarea au preferat să se cufunde în unele momente, în loc să fi obținut aceleași rezultate și reacții de la personaje și cititori, dar fără să fi stricat tot farmecul și atmosfera.

 Iar pentru asta romanul nu e printre preferatele mele și nu pot spune că-l voi recomanda cu cel mai mare drag; mai ales că s-a înecat fix spre final, punct în care cărțile de genul ar trebui te prindă și mai bine și să te târască, în timp ce-ncerci să respiri, și nu să te lase să mergi așa încet și să te gândești cum ai fi scris-o tu mai bine sau ce-ar fi fost dacă...

Totuși, Coșmarul de la Killman Creek e o continuare pe măsură, și s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, ce nu erau oricum foarte mari, căci al doilea volum într-o serie e mereu ori foarte bun ori te face să te-ntrebi dacă n-a fost scris de altcineva sau autorul s-a concentrat s-ajungă la a treia carte și-a fost pe sistem de trebuie să se întâmple și asta a doua cumva, dar fără tragere de inimă. Așa că, mă bucur că Rachel a scris o carte bună, mai bună ca prima, iar dacă lucrurile continuă așa, poate, cea de-a treia mă va da pe spate definitiv. 

Abia aștept.

Și ce puteți aștepta voi de la acest roman, asta după ce-l citiți pe primul, este un roman interesant, cu multe straturi și personaje complexe, cu bune și cu rele, sângeros pe alocuri, dar fără să exagereze, și cu multe jocuri psihologice. Ce cred eu c-au fost executate foarte bine și că merită citite sau trăite. Nu pe propria piele, desigur. 

Recomand atât primul volum, cât și pe acesta, dacă vreți cărți cu criminali și monștri, dar care sunt reali, cruzi și extrem de periculoși. Și nu fiindcă știu nenumărate moduri în care pot să răpească pe cineva sau să le distrugă viața or să-i facă bucățele și să-i livreze ca pe pachetele de Crăciun, ci pentru că sunt oameni. Iar oamenii sunt cei mai imprevizibili și periculoși monștri. Dar și cei care îi formează.

marți, 29 octombrie 2019

RECENZIE - Să nu plângi! de Mary Kubica


Descriere:

Autoarea bestseller-ului New York Times “Fata cea bună”, Mary Kubica se întoarce acum cu o poveste electrizantă despre obsesie și înșelătorie, o poveste care îți dă dependență.

În centrul orașului Chicago, o tânără pe nume Esther Vaughan dispare fără urmă din apartamentul ei. Printre lucrurile sale este găsită și o scrisoare, dedicată misterios „Dragostei mele“, lăsând-o pe prietena și colega ei de apartament, Quinn Collins, să se întrebe dacă Esther era într-adevăr persoana pe care credea că o știa.

 Între timp, într-un mic orășel de coastă din Michigan, aflat la o oră distanță de Chicago, o necunoscută apare în cafeneaua unde Alex Gallo, un adolescent de 18 ani, se ocupă de curățenie. Este atras imediat de frumusețea și șarmul fetei, dar ceea ce pornește ca un flirt inocent se transformă brusc în ceva mult mai întunecat și sinistru.

În vreme ce Quinn caută răspunsuri despre Esther, iar Alex e tot mai subjugat de vraja femeii necunoscute, maestra suspansului Mary Kubica își conduce cititorii într-o aventură incredibilă, care va culmina cu un deznodământ șocant ce ne arată că, oricât de departe și de repede am fugi de el, trecutul tot ne va ajunge din urmă.

RECENZIE:

Să nu plângi! e al treilea roman pe care-l citesc de la această autoare și aș putea să spun că mi-a plăcut cel mai puțin. Și n-aș zice că asta a fost pentru că, deși urmărim două perspective și doi oameni total diferiți, eu n-am putut să fac foarte ușor diferența dintre ele și uneori trebuia să mă uit de două ori la numele capitolului ca să știu cine vorbește atunci. 

Sau pentru că stilul autoarei mi s-a părut lipsit de nuanțe, emoții, or ceva care să mă trezească și să mă facă să-mi pese de ce se întâmplă; căci dacă ești cu mâinile și ochii în mijlocul unei astfel de povești, dar tu ești mai plictisit sau dezinteresat că atunci când asculți horoscopul la televizor, n-aș zice că autorul s-a chinuit prea mult. Or poate am citit eu prea multe cărți de genul ăsta și nu prea mai simt.

Lăsând scriitura lui Kubica deoparte, ce m-a făcut să trag de-o carte, de ~350 de pagini, aproape trei zile, ceea ce pentru mine e extrem de mult, ținând cont că citesc un thriller în câteva ore, aș spune că povestea în sine n-a fost chiar așa de rea. Rea inseamnand c-a avut totuși ceva ce m-a făcut curioasă și m-a făcut să-mi pun întrebări, personajele au fost oarecum interesante și creionate, a fost și-un pic de suspans. Însă misterul în sine a fost destul de subțire și până ți se spune ce s-a întâmplat cu adevărat iți cam dai seama singur. Sau asta mi s-a întâmplat mie și apoi doar am așteptat să mi se confirme.

N-aș zice că m-am bucurat prea tare c-am avut dreptate. Și poate, sau sigur, a fost și vina mea. Așteptam o poveste mult mai complexă și mai întunecată, cu mult mai multe straturi și întorsături de situație; pe când Să nu plângi! e ceva mult mai mic, compact și nu chiar atât de tulbure. Ceea ce-i un lucru bun dacă ești în căutare de ceva rapid și ușor, dar care te și ține în priză pe parcursul lecturii.

Să nu plângi! aș spune că e un roman ce-l poți citi oricând, nu trebuie să citești cărți polițiste de obicei ca să-ți placă sau să-l înțelegi, pentru că e foarte ușor de urmărit, iar stilul simplist al autoarei te prinde imediat în poveste și ai zice că citești un roman pentru plajă (sau unul ce-l poți savura în timp ce stai ascuns sub o pătură pufoasă), doar că n-are poveste de dragoste, ci o persoană dispărută și o mulțime de drame și secrete.

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Nou în bibliotecă sau cum mi-am "aerisit" mintea...


Sal'tare! :) 

Ce mai faceți și ce-ați mai citit? Cum sunteți și ce v-ați mai cumpărat? 

A trecut mult timp de când n-am mai postat pe blog ceva ce n-a fost recenzie și, mai ales, un articol în care să vă spun și să vă arat ce cărți mi-am mai luat. Însă, nu prea am mai cumpărat cărți atât de des sau mi-am luat doar una și n-avea sens să creez un post doar pentru aia. 

Doar că astăzi am ieșit puțin să mă plimb, căci voiam să-mi "aerisesc" creierii, și, normal, c-am ajuns și într-o librărie. Plus, câteva anticariate. Planul era că dacă intru și găsesc cartea x, căci o văzusem pe site-ul lor, atunci nu mai aveam nevoie de altceva. ... Până am intrat în anticariate și am găsit o mulțime de cărți ale unui autor pe care l-am citit în liceu, și-am zis că trebuie să le am. De ce? Fiindcă atunci le-am împrumutat de la bibliotecă, iar acum dacă voiam să le recitesc n-aveam cum și de unde. Așa c-am profitat de faptul că erau în fața mea, ieftine și mai ales unele ce nu le aveam. Unele din ele chiar sunt greu de găsit și la preț întreg; sau n-am căutat eu unde trebuie. 

Dar nu mă mai lungesc și hai, să-ncepem. O să v-arăt pozele și mai vorbim pe parcurs. :) 

Să despachetăm! :D
💀  Începem cu cartea pentru care am mers la anticexlibris și pentru care am dat câteva ture între cele două magazine, căci pe site apărea în stoc (cu 8 bucăți), dar fetele n-aveau nici cea mai vagă idee unde e, dacă mai e și dacă au avut-o vreodată :/ 

Însă mi-a plăcut și-mi place coperta prea mult și mi-ar fi părut rău daca n-aș mai fi găsit-o. În poze nu se vede neapărat toată "strălucirea" - părțile albastre, în funcție de lumină, se văd mai mult sau mai puțin, ceea ce-i dă un aer foarte bântuit și magic

Tot la antic am mai găsit două cărți, una la fel de atrăgătoare ca cea de sus, iar a doua încă mă gândesc dacă s-o păstrez eu (căci am văzut câteva sezoane din show, dar nu sunt la zi) sau s-o dau fratelui meu ce e mare fan.

Și poza de grup:

💀 După ce-am terminat cu antic, am intrat la anticariatul de lângă Târgul Cărții, cred că trored (?) se numește, unde am găsit o carte de Stephen King. Și cum o aveam pe lista de cumpărături și mă gândeam să o iau de Crăciun, am zis hai, mai bine o iau acum. 

💀 Normal, c-am intrat și la Târgul Cărțîi, dacă tot eram prin zonă. Încă mă gândesc c-aș fi putut ocoli și-aș fi supraviețuit :)) Sau măcar nu-mi mai plângea portofelul. Glumesc! Chiar m-am bucurat foarte tare când am văzut c-au o mulțime de cărți ale lui Levy și și mai multe ce nu le-aveam deja acasă. Și la toate acestea am mai adăugat și o carte despre Agatha Christie, căci n-aș fi putut altfel. N-am citit încă tot sau cât aș vrea de la ea, dar e una din autoarele mele favorite. 

💀 În ultimul rând, dar nu cel din urmă, am poposit un pic și la Anticariat unu, unde am găsit alte două romane ale lui Levy, o carte ce m-a intrigat când am răsfoit-o într-o librărie, mai de mult, dar n-am luat-o, și un roman ce l-am citit de două ori, dar n-aveam o copie a mea. Așa că, le-am luat și pe ele acasă. 

Șiii, poză cu toată lumea:


Cam atât de la mine și nu vă speriați (daca n-ați făcut-o deja), am venit cu două pungi mici-mici acasă. Vă asigur! :)

Spuneți-mi voi ce v-ați mai luat sau ce-ați mai citit recent. Or, dacă ați citit vreuna din acestea sau vă tentează ceva.

 Iar până data viitoare, eu vă urez lectură plăcută și cât mai multe cărți bune! 💀

miercuri, 9 octombrie 2019

RECENZIE - În cel mai întunecat colț de Elizabeth Haynes


Descriere:

Atunci când tânăra și adorabila Catherine Bailey îl întâlnește pe Lee Brightman, parcă nu-i vine să creadă ce noroc a lovit-o. Splendid, carismatic și un pic misterios, Lee pare mult prea perfect pentru a fi adevărat.

Dar ceea ce începe ca un șir de atenții copleșitoare și cu partide de sex spontane și pasionale se transformă în gelozie și furie, iar Catherine descoperă în curând că ochii albaștri fermecători ai lui Lee și trăsăturile lui angelice ascund o natură violentă. Tulburată de comportamentul lui din ce în ce mai haotic și obsesiv, ea încearcă să rupă relația. Apelând la prieteni pentru ajutor, e șocată să afle că aceștia nu o cred. Aproape complet izolată și împinsă în cel mai întunecat colț al propriului univers, Catherine planifică disperată o cale de ieșire.

Patru ani mai târziu, Lee a ajuns în spatele gratiilor, iar Catherine – care acum își spune Cathy – încearcă să-și reconstruiască viața într-un nou oraș. Deși trupul i s-a vindecat, trauma din trecut încă o mai bântuie. Până ce Stuart Richardson, noul și atractivul ei vecin, se mută alături. Încurajând-o să își înfrunte temerile, el aprinde scânteia speranței pentru a iubi din nou și a avea o viață normală.

Până în ziua în care sună telefonul…

RECENZIE:

În cel mai întunecat colț a fost o carte pe care am citit-o repede și m-am împins s-o citesc cât mai repede, deoarece voiam să știu ce se întâmplă și mai ales cum se termină (de parcă Catherine ar fi depins de mine), dar și pentru că mi-a provocat o mulțime de emoții, extrem de puternice, și nu știu cât aș fi rezistat până să răbufnesc sau să prelungesc așa lectura.

Cartea nu are un ritm alert și nici vreun mister neapărat sau ceva care să te facă să citești cu sufletul la gură. Nu-i o poveste cu indicii sau o mulțime de crime or vreun detectiv și criminal ce-și dau târcoale, ci e ceva ce pare atât de departe și ireal, dar în același timp întotdeauna prezent și poate mai răspândit și activ, fix unde ne așteptăm mai puțin. 

Aș spune și că Elizabeth Haynes m-a făcut să vreau să mă opresc din citit și să arunc romanul cât colo, și nu pentru că povestea e proastă sau m-am plictisit, ci pentru că e atât de realist, de viu și de direct scris, încât de la primele pagini simți că ești acolo (și că nu poți scăpa); iar în multe momente chiar nu ți-ai dori.

În cel mai întunecat colț e o poveste ce trebuie citită și simțită pe propria "minte", fiindcă pe propria piele cu siguranță sper să nu!, și nu cred c-aș reuși, și nici n-o să-ncerc, să cuprind în vreun fel tot ce te face romanul ăsta să simți, toate lucrurile pe care le scoate la suprafață, fricile ce te pune să le privești și să le (re)trăiești, momentele în care-ți tii respirația și numeri și verifici odată cu Catherine și secundele în care te chinui să citești mai repede anumite pasaje; deoarece dor și oferă atenție și spatiu unui personaj ce, ah, ar merita și-ar fi meritat o soartă mai puțin blândă.

Toate personajele din roman mi-au plăcut și mi s-au părut bine construite, iar cu timpul m-am atașat de toate, deși la început mi se păreau imature, dependente de tot felul de substanțe, umblând prin locuri nepotrivite și cu oameni, ce pot fi numiți oameni doar din punct de vedere biologic. Atât cele pe care-aș fi vrut să le pot salva și ajuta, cât și cele pe care le-aș fi bătut și închis chiar eu, m-au făcut s-admir efortul lui Haynes de a oferi nu doar o poveste complexă și realistă, ci și creionarea acestor oameni, și toate fețele și fațetele ce ne sunt prezentate.

Aș recomanda În cel mai întunecat colț dacă vreți o lectură directă, uneori foarte dură, atât în limbaj, cât și-n situațiile prezentate sau locurile în care decide să meargă, plină de alcool, sex, violență, abuz, manipulare, dar și o poveste plină de oameni ce nu se lasă doborâți, de speranță și prieteni, greșeli, iertare, răbdare cu tine și cu alții, OCD și multe altele. În niciun caz nu e un roman ce se citește ușor, și nu pentru că scriitura nu te lasă sau e foarte dens, ci pentru că atmosfera e apăsătoare, emoțiile sunt multe și grele, iar până ajungi să te obișnuiești cu modul în care e scris o să treacă puțin. 

Nu regret c-am citit În cel mai întunecat colț, mă bucur c-am cunoscut-o pe Catherine și pe toți oamenii ce-au ajutat-o (dar și cei care au rănit-o), dar nu aș reciti asta prea curând sau vreodată. Cu siguranță nu e o poveste ce-o voi uita curând și mi-aș dori, daca vreți și considerați că e o lectură pentru voi, să fie citită de cât mai mulți și dată mai departe. 
Deoarece, sub stratul de ficțiune și "citesc asta ca să mă relaxez sau să mă îngrozesc", e ceva uman, viu, un ceva ce se află și-n noi, ceva ce poate ne va face să privim cu alți ochi unii oameni sau anumite situații, și poate să ne apărăm, să ne ajutăm și să evităm anumite lucruri sau persoane; or să-i apăram pe ei și să-i înțelegem, să-i ajutam și să fim acolo, chit că doar îi ascultăm sau facem ceva mai mult.