RECENZIE - Mâna de pe zid de Maureen Johnson

Descriere:

Academia Ellingham pare să fie blestemată. Acum au mai murit trei oameni, toți victime aflate la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Și toate s-au întâmplat exact în momentul celui mai mare triumf al lui Stevie…

Pentru că ea știe cine este Maestrul Minciunilor. A rezolvat enigma. Cel mai mare mister al secolului. Sau cel puțin așa crede ea. Stevie e sigură că toate evenimentele se leagă între ele. Morțile din prezent. Morțile din trecut. Alice Ellingham și David Eastman, ambii dispăruți.

Apoi se produce un nou accident, Vermontul este amenințat de o furtună puternică, iar Academia este evacuată. Iar Stevie rămâne pe munte să înfrunte furtuna — și un ucigaș.

RECENZIE:

Nu m-a prins "Mâna de pe zid" de la bun început ca celelalte două volume, dar tot mi-a plăcut și mai ales a doua jumătate din carte am citit-o fără să iau pauză, căci trebuia să știu cum se termină! 

N-o să zic foarte multe căci fiind al treilea volum nu vreau să dezvălui prea mult, dar a fost interesant cum Stevie a reușit să pună piesele cap la cap și să găsească cine a fost în spatele tuturor ghicitorilor și al tragediei. Au fost fost și destule momente totuși în care m-așteptam la mai mult de la ea și dacă ar fi fost mai atentă ar fi evitat anumite belele. Dar apoi n-am mai fi avut atâta acțiune în carte și tot felul de răsturnări de situație, așa că... e cu dus și întors. 

"Mâna de pe zid" n-o să te plictisească dacă deja ți-au plăcut celelalte și acum aștepți să vezi în sfârșit rezolvarea cazului. Personal aș fi preferat să fie puțin mai echilibrată, deoarece au fost capitole în care se întâmplau o mulțime de lucruri, iar altele au fost doar de umplutură sau ca să poate Stevie să mai schimbe trei vorbe cu cineva sau să-și plângă de milă. Și nu zic că momente de genul sunt rele, ci spun că nu m-a ținut complet interesată și în loc să o citesc într-o zi, mi-a luat aproape patru zile. Desigur asta am pățit eu, însă asta nu înseamnă că va fi la fel și pentru tine.

Una peste alta a avut suspans, mi-a plăcut misterul, a fost atmosferică, și doar personajele și scriitura au făcut-o mai puțin plăcută pentru mine; comparativ cu celelalte volume. 

RECENZIE - Secretul din pădure de Kate Alice Marshall

 

Descriere:

Naomi Shaw obișnuia să creadă în magie și să-și petreacă vara cutreierând prin pădure, împreună cu cele mai bune prietene ale ei, Cassidy și Olivia.

Și-au imaginat o lume plină de ritualuri și minuni.

Și au creat Jocul Zeiței.

Totul s-a sfârșit brusc după ce Naomi a fost atacată și înjunghiată de șaptesprezece ori. În mod miraculos, ea a supraviețuit și l-a identificat pe bărbatul care o rănise, iar mărturia fetelor a dus la prinderea unui criminal în serie, căutat pentru uciderea a șase femei.

Însă cele trei prietene au mințit și au păstrat un secret pentru care merită să ucizi.

După douăzeci și doi de ani, Olivia vrea să-l dezvăluie, iar Naomi își propune să afle ce s-a întâmplat de fapt în pădure… indiferent de cât de periculos ar fi adevărul.

RECENZIE:

"Secretul din pădure" chiar a fost o carte bună și mă bucur să spun că nu m-a dezamăgit, deși aveam așa o oarecare reținere să o citesc, căci dacă nu era ce m-așteptam eu și apoi o mai și amanasem atâta timp sperând să fie pe placul meu. Dar mi-a plăcut și înainte de toate o să spun că a fost atmosferică și plină de suspans și tensiune, a avut destule dezvăluiri și întorsături de situație și vinovatul n-a fost deloc cine credeam eu. Sau ar fi trebuit noi să credem.

Nu mi-au plăcut personajele în ideea că ne-am înțelege sau am deveni prieteni, însă mi s-au părut bine scrise, complexe, imperfecte și cu multe secrete și părți ascunse. Chiar te roade curiozitatea să-i cunoști mai bine și autoarea are grijă să-ți dezvăluie câte ceva fix în momentele cheie, să-ți schimbe părerea despre cineva și apoi peste câteva capitole să te surprindă din nou. Căci personajele astea chiar sunt atât de aproape de a fi oameni și ascund mult mai multe straturi și emoții decât lasă să se vadă. 

Iar Naomi își dă seama poate prea târziu că pericolul n-a dispărut niciodată, ci doar s-a ascuns, iar acum e mai aproape de ea ca niciodată. În căutarea ei reușește să dezgroape destule, doar că... la momentul potrivit poate nu se uită unde trebuie. Iar când o face... e oarecum prea târziu.

Pentru mine a fost un thriller bun și poate și cartea potrivită la momentul potrivit. A fost și mai întunecată decât m-așteptam, deși reiese asta și din descriere, doar că nu e vorba doar de ton, ci și de situațiile prin care au trecut și trec personajele. Așa că dacă vrei s-o citești aș zice să ai un pic de grijă, căci în funcție de ce-ai mai citit ar putea să fie ce trebuie sau nu. Mă bucur c-am tăiat-o în sfârșit de pe listă și a fost pe gustul meu: fie că vorbim de scriitură, personaje sau modul în care misterul a fost rezolvat și totul a fost dezvăluit. Naomi și Olivia scot multe la lumină, doar că trebuie să sufere și consecințele. Și nimeni nu are pic de milă.

RECENZIE - Reapariția lui Rachel Price de Holly Jackson

 

Descriere:

Bel, o tânără de 18 ani, și-a trăit toată viața chinuită de misterul care învăluie dispariția mamei sale. În urmă cu 16 ani, Rachel Price s-a făcut nevăzută, iar fetița de atunci a fost singurul martor, doar că aceasta, evident, nu își amintește nimic despre cele întâmplate. Rachel a dispărut, se presupune că este moartă, iar Bel își dorește ca toată lumea să meargă mai departe și să depășească momentul.

Cazul însă revine în atenția comunității atunci când familia Price este de acord să devină protagonista unui documentar despre crime adevărate. Bel abia așteaptă să se termine filmările, pentru ca viața să revină la normal. Doar că... surpriză! Rachel Price reapare în mod misterios, iar lucrurile scapă de sub control.

Femeia vine cu o poveste incredibilă despre ce i s-a întâmplat în cei 16 ani în care a lipsit. Incredibilă, pentru că Bel nu este sigură că este adevărată. Dacă Rachel minte, atunci unde a fost în tot acest timp? Și mai important: ar putea fi această femeie periculoasă? Cu camerele încă filmând-o la fiecare pas, Bel trebuie să descopere adevărul despre mama ei, dar și motivele pentru care aceasta s-a întors din morți.

RECENZIE:

Cu regret spun că „Reapariția lui Rachel Price” este cartea care mie mi-a plăcut cel mai puțin de la autoare și, chit că am încercat să n-am așteptări, tot m-a dezamăgit și m-a lăsat cu un sentiment neplăcut. Dacă tu ai citit-o și ți-a plăcut, chiar mă bucur, căci, până la urmă, și eu tot asta mi-aș fi dorit pentru mine. Însă au fost destule lucruri care m-au deranjat și chiar n-am cum s-o văd altfel. Totuși, dacă e cineva care n-a citit-o și vrea s-o încerce, chiar sper să o facă și poate că veți fi mai mulți care vă veți bucura de ea.

Dar să îți explic de ce nu mi-a plăcut. Cred că, pe primul loc, ar fi faptul că povestea, mai ales în ultimele capitole, n-a fost deloc realistă – atât din punct de vedere a ceea ce s-a întâmplat, cât și gândindu-mă la cum au reacționat personajele, ce-au spus și cum o idee interesantă și cu potențial, pentru mine, s-a transformat în ceva grăbit, lipsit de realism și logică, și care m-a făcut să mă întreb dacă autoarea chiar a crezut că cineva ar crede că așa ceva ar avea sens sau că ar scăpa basma curată și ar fi așa de simplu să rezolvi astfel de situații. Da, știu, este foarte vag ceea ce zic, dar nu vreau să dau spoilere. Însă eu chiar am fost șocată de cum au mers lucrurile și nu în bine. Aș zice că au fost și momente când nu mi-a venit să cred că asta a fost scrisă de una din autoarele mele preferate, căci nici nu pare stilul ei – atât vorbind de firul narativ, de personaje, de scriitură, sau de cât de ridicolă a fost cartea asta pe alocuri.

Despre personaje pot să spun că nu m-am apropiat de niciunul și, după ce-am iubit primele două cărți din seria autoarei și pe Pip, astea mi s-au părut slab scrise, asemănătoare între ele și n-am simțit nimic pe tot parcursul cărții, ceea ce, pentru mine, e un mare minus. Căci da, deși este thriller, tot vreau să empatizez cu personajele, să le înțeleg și să fiu alături de ele. Dar când ele spun una toată cartea, iar apoi se schimbă brusc la 180 de grade doar pentru că sunt lovite de-o dezvăluire șocantă sau ceva ce au aflat... adică, da, înțeleg că îți poți schimba părerea imediat, însă trebuie și să aibă sens – atât din punct de vedere al acțiunilor și vorbelor tale, dar și al caracterului tău.

Iar eu, cu Bel mai ales, nu m-am înțeles, și, spre final, parcă a șters cu buretele tot ce făcuse și zisese pe parcursul cărții. Unii vor spune că deciziile ei au sens și că a făcut, până la urmă, ce a considerat bine, iar eu nu-i contrazic. Dar nici n-o să spun că mie nu mi s-a părut ridicol și lipsit de sens ca cineva – mai ales emoțional și mental – să ia asemenea decizii și apoi să trăiască bine mersi. Însă, mă rog, e 100% o părere subiectivă.

Am câte ceva de zis și despre Rachel și ceilalți, însă ar fi greu de vorbit fără să dezvălui prea mult. Tot ce pot să spun e că, atât personajele, cât și cartea, au avut potențial, doar că, pentru mine, nu a funcționat – mai ales în a doua parte a cărții și apoi la sfârșit. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că ție nu ți-ar plăcea sau că pe tine o să te deranjeze chestiile de care eu mă „plâng” aici. Chiar m-aș bucura să știu că ai o părere diferită de a mea.

Da, a avut suspans și acțiune, și uneori se întâmplau atâtea lucruri în același timp, încât era greu să ții pasul. Însă, dacă-ți plac cărțile cu ritm alert, atunci va fi perfectă. Și, chiar dacă are în jur de 500 de pagini, nu pot să spun că mi s-a părut lungă sau că am citit-o greu. Chiar o citești ușor și, dacă te prinde, există șansa să n-o mai lași din mână până nu o termini; căci doar vrem să aflăm ce-a pățit Rachel, nu? Au fost multe părți care mi-au plăcut, dar, din păcate pentru mine, a avut și destule minusuri.

RECENZIE - Crima din vara lui '99 de Jeneva Rose

 Descriere:

Amintirile de familie ar trebui să fie frumoase. Ale lor, în schimb, ar trebui îngropate pe vecie.

După moartea mamei lor, trei frați înstrăinați se reîntâlnesc pentru a face ordine în bunurile familiei. Beth, fata cea mai mare, a fost mereu sprijinul mamei, rămânând alături de ea până la ultima suflare.

Nicole, mezina, s-a îndepărtat de familie din cauza unei dependențe de droguri. Iar Michael, fratele cel mic, a fugit de trecut, refuzând să se mai întoarcă în micul oraș din Wisconsin de când tatăl lor a plecat, cu șapte ani în urmă.

O simplă sortare a lucrurilor părinților devine rapid o călătorie în istoria întunecată a familiei, în momentul în care o colecție de casete VHS, prăfuite și uitate de timp, ies la lumină. Mânați de curiozitate, cei trei frați redau una dintre casete, descoperind o înregistrare ce dezvăluie o noapte de care niciunul dintre ei nu își amintește.

Imaginea dezvăluită este șocantă: tatăl lor, acoperit de sânge, stă lângă un cadavru. Înainte ca înregistrarea să se întrerupă brusc, în cadru se observă încă o siluetă familiară: pe mama lor.

Acum, Beth, Nicole și Michael se confruntă cu o alegere imposibilă: să dezgroape adevărul care le-ar putea distruge familia sau să lase secretele să moară?

RECENZIE:

„Crima din vara lui '99” mi-a plăcut mai mult ca cealaltă carte citită de la autoare și chiar m-am bucurat să văd că e oarecum mai realistă și mai complexă, sau așa mi s-a părut mie. Eu am citit-o într-o zi și chiar m-a ținut ghicind. N-am reușit să-mi dau seama ce s-a întâmplat sau care era secretul, însă, uitându-mă în urmă, poate era ușor de bănuit?

A fost o carte pe care am citit-o repede și, chiar dacă nu m-am atașat de personaje, a fost interesant să citesc din perspectivele lor și să îi însoțesc în căutarea adevărului. Chiar dacă, în primele capitole, mi-a fost greu să continui să citesc, căci nu prea mă făcea curioasă și mi se pare că s-a concentrat puțin cam mult pe anumite lucruri care nu erau așa de importante, cât să ocupe pagini întregi. Ori poate sunt doar eu, care nu mă înțeleg cu scriitura autoarei, și nu-i neapărat vina cărții.

N-a fost cum m-așteptam eu și, acum, în funcție de fiecare, o să fie sau nu. Eu, după titlu și descriere, mă gândeam că va fi mult mai sângeroasă sau că se va concentra mai mult pe asta. Însă n-a prea fost așa, din punctul meu de vedere, ci a tins mai mult să fie doar un thriller domestic, care nu prea se deosebește de altele pe care le-am mai citit. Totuși, asta nu înseamnă că e o carte rea sau că a făcut ceva greșit, ci doar înseamnă că sunt eu subiectivă și că am citit deja prea multe în genul ăsta și e mai greu să găsesc ceva care să mă mulțumească, sau mereu găsesc ceva de comentat.

Da, mi-a plăcut și nu regret c-am citit-o. Datorită ei, chiar o să citesc și următoarea carte de la autoare, deoarece, după „La bine și la rău”, nu plănuiam să mai fac asta.

RECENZIE - Îmi vei fi sfârșitul de Karen M. McManus

 

Descriere:

Ivy, Mateo și Cal au fost cândva prieteni apropiați. Acum au în comun doar faptul că merg la același liceu, plus începutul neașteptat al unei zile foarte proaste.

Ivy cea serioasă a pierdut alegerile pentru președinția clasei în fața unui bufon și acum trebuie să suporte umilința de a face față unei zile lungi la liceu. Cuceritorul Mateo este epuizat – are două slujbe de când afacerea familiei sale a dat faliment. Iar ciudatului Cal i s-a tras clapa… din nou.

Așa că, atunci când Cal ajunge în campus cu ceva întârziere și dă peste Ivy și Mateo, pare ocazia perfectă pentru a scoate ceva bun dintr-o zi care a început aiurea. Vor chiuli și vor merge în oraș. Doar ei trei, ca pe vremuri. Însă nici nu au ieșit bine din parcarea liceului, că și-au dat seama deja că nu prea au ce să-și spună…

Asta până ce observă un coleg de la Liceul Carlton chiulind și el. Îl urmăresc și ajung la o scenă a crimei, unde colegul tocmai a fost ucis. Ziua lor, din plictisitoare, a devenit fatală. Și urmează să se înrăutățească și mai mult.

Se pare că Ivy, Mateo și Cal totuși încă mai au lucruri în comun. Toți au o legătură cu băiatul omorât. Și cu toții ascund ceva.

Iar acum se întreabă într-un glas: poate că reuniunea lor nu a fost chiar o coincidență?

RECENZIE:

Karen McManus e una din autoarele mele preferate și mi-a plăcut mult tot ce-am citit de la ea, chiar și cartea asta, într-o mică măsură — deși mult mai puțin ca celelalte cărți ale ei. Pentru mine, „Îmi vei fi sfârșitul” a avut o idee interesantă și mi-a plăcut că a fost plină de acțiune și suspans și chiar intensă pe alocuri, doar că nu mi-a plăcut care a fost cu adevărat misterul și ce soluții a avut. Ceea ce este 100% subiectiv și știu că alții n-or să simtă la fel ca mine. Și chiar mi-aș dori ca multora să vă placă mai mult cartea asta. Și eu aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar n-a fost să fie.

Da, mi-au plăcut personajele și, chit că n-am fost de acord cu alegerile lor sau mi s-a părut, uneori, greu de crezut ce se întâmplă, tot pot să spun că au fost bine scrise, sunt imperfecți și, dacă ai mai citit de la autoare, citește-o și pe asta. Iar dacă n-ai mai citit de la ea, poți să o încerci și, cum spuneam, poate tu o să ai mai mult noroc.

Nu-i cea mai bună carte a ei, dar tot am citit-o în câteva ore și m-a ținut în priză, încercând să ghicesc ce o să se întâmple și, mai ales, cum o să rezolve cei trei situația, dar și să nu atragă prea mult atenția asupra lor sau să intre în și mai multe belele. Cu siguranță e perfectă pentru sfârșitul de săptămână sau când ai câteva ore libere.

RECENZIE - Tot ce nu ne-am spus niciodată de Sloan Harlow

 

Descriere:

Au trecut câteva luni de la accidentul care a ucis-o pe cea mai bună prietenă a Ellei, Hayley, iar Ella nu-și poate depăși sentimentul de vinovăție. Acum Ella s-a întors la școală și peste tot unde se uită sunt amintiri despre prietena ei – inclusiv Sawyer, iubitul lui Hayley. Încetul cu încetul, ei se apropie, până când Ella își dă seama de ceva îngrozitor: este îndrăgostită de iubitul celei mai bune prietene.

Cuprinsă de vinovăție, Ella apelează la jurnalul lui Hayley, sperând că va găsi în paginile acestuia ceva care o va face să se simtă mai bine în legătură cu ceea ce se întâmplă. În schimb, ea descoperă că Sawyer are propriile secrete și că relația lui cu Hayley nu a fost perfectă, așa cum părea.

Ella știe că ar trebui să stea departe de el, dar se trezește irezistibil atrasă, dar și speriată de tot ceea ce nu a știut niciodată despre el. Poate că e vorba despre durerea lui. Sau poate despre dorințele lui, curmate de o tragedie. Sau ar putea fi ceva complicat despre care doar Hayley știa?

RECENZIE:

"Tot ce nu ne-am spus niciodată" a fost o carte pe care am ales s-o citesc, deoarece voiam să citesc ceva rapid și lejer, dar nu știam neapărat ce. Și pot să zic că a fost o alegere bună, după ce-am citit-o într-o zi, dar n-aș numi-o o poveste care m-a dat pe spate sau că a fost la fel de surprinzătoare pe cât aș fi vrut eu să fie.

O chestie care mi s-a părut puțin ciudată e faptul că-i considerată o carte pentru adolescenți. Și poate că este, dar, în același timp, anumite scene sau teme discutate și exemplificate mi s-au părut mai potrivite pentru o carte mai mult new adult sau chiar pentru adulți. Sau, dacă autoarea ar fi vrut neapărat să le folosească, atunci poate ar fi putut să le scrie puțin altfel, ca să se potrivească mai bine cu restul părților din carte și cu tonul. Pentru că mie mi s-a părut c-a fost așa, o combinație de roman pentru adulți și adolescenți, și n-a reușit să facă complet și bine niciunul dintre ele. Dar asta-i doar părerea mea.

Cred că e o carte pe care o citești repede și ar fi bună și de luat în vacanță sau de încercat când vrei să ieși din reading slump. Căci are suspans, acțiune, scriitura e plăcută și simplistă, are întorsături de situație și dezvăluiri, și îți va plăcea mai mult sau mai puțin în funcție de cum reacționezi la ele și dacă finalul e ceea ce te așteptai tu. Mie mi s-a părut doar ok și mă așteptam la mai mult, ceea ce e subiectiv. Sunt sigură că altora le va plăcea mai mult și poate chiar vor considera surprinzătoare toate clipele acelea.

Despre personaje n-am aproape nimic de zis, deoarece au fost abia schițate, toți au fost foarte asemănători și nici n-am simțit ceva pe tot parcursul cărții. Lucru care e și mai deranjant, ținând cont că povestea asta se concentrează foarte mult pe personaje și pe relațiile dintre ele. Și nu-i nici deloc una ușoară. Și mai are și de-a face cu destule teme și situații în care se aruncă oamenii ăștia cu capul înainte... iar apoi tot ei dau din colț în colț și nu mai știu pe unde să scoată cămașa. Însă, poate și din asta pot fi luate niște lecții, iar fiecare e liber să-și tragă singur concluziile.

RECENZIE - Diabolica de S.J. Kincaid

 Descriere:

Nemesis e o Diabolică – un monstru, ar spune unii –, un umanoid creat în laborator special pentru Sidonia, fiica Senatorului von Impyrean. E nemiloasă, are o forţă fizică de temut şi i-a fost încredinţată o singură misiune: să ucidă pe oricine ar vrea să-i facă rău Sidoniei. Şi-ar da bucuroasă viaţa pentru ca aceasta să fie în siguranţă. 

Aşa încât atunci când Împăratul află de ereziile Senatorului Impyrean şi-i porunceşte să i-o trimită pe fiica lui la curtea galactică, Nemesis e cea care, deghizată, îi va lua locul Sidoniei. Odată ajunsă acolo, va descoperi că politica e un adevărat cuib de vipere, unde trebuie să se adapteze rapid pentru a supravieţui, folosindu-şi alte abilităţi decât cele fizice. Astfel, în mijlocul pericolelor şi al rebeliunilor, Nemesis îşi va descoperi umanitatea şi, poate, va găsi calea de a salva lumea.

RECENZIE:

Nici nu mai știu de când era „Diabolica” pe lista mea, dar am citit-o în sfârșit și pot să spun că mi-a plăcut mult. Nu știu când sau dacă voi citi vreodată și următoarele volume, dar a fost o poveste satisfăcătoare și m-a ținut în priză cât am citit-o, iar mai mereu m-am gândit ce urmează să se mai întâmple. Chiar dacă nu-i deloc o carte scurtă și uneori chiar aș fi vrut să iau o pauză, suspansul și scriitura sunt atât de bune, încât n-am avut cum. Plus că personajele chiar m-au făcut să-mi pese, ceea ce se întâmplă tot mai rar când citesc, deoarece greu mai găsesc personaje cu adevărat complexe și care să mă facă să simt.

Mi s-a părut foarte interesantă ideea cu umanoizii și a fost, zic eu, și bine scrisă. Mi s-a părut realistă și a fost plăcut să văd cum evoluează povestea și prin câte trece Nemesis, încercând să-și facă treaba, dar și doar vrând să trăiască. Chiar nu-i o poveste ușoară și mi-a plăcut că aflăm atât de multe lucruri, atât despre lume, cât și despre personaje. E plină de acțiune, suspans, multe întorsături de situație și chiar uiți că citești. În afară de un singur twist, care mie nu mi-a plăcut, aș zice că e o carte SF citită recent, căreia n-am ce să-i reproșez.

Personajele au fost bine scrise, complexe și imperfecte și, chit că sunt multe, nu mi s-a părut greu să le rețin sau să le înțeleg. Mi-a plăcut că motivația fiecăruia are sens și, chit că pe mulți nu i-am suportat, tot am apreciat faptul că au fost credibili și n-au fost în poveste doar ca celelalte personaje să aibă niște dușmani sau cu cine să mai interacționeze. În același timp, lumea, deși are multe elemente SF, este realistă și pare atât de vie, încât nu e deloc greu să te pierzi în ea.

„Diabolica” a fost o carte care a avut suspans, acțiune și momente tensionate, dar a avut și altele calme. A fost și despre prietenie, familie, încredere, vulnerabilitate și multe altele. Chiar cred că e o poveste în care fiecare va găsi măcar ceva care să-i placă și care să-l facă să dea paginile, iar dacă n-ai citit-o deja, eu zic că merită măcar încercată.

RECENZIE - Toate secretele tale întunecate de Diana Urban

Descriere:

Bun venit la cină și, din nou, felicitări pentru că ați fost selectați! Acum voi trebuie să faceți selecția.

Ce au în comun regina liceului, starul atlet, premianta, narcomanul, singuraticul și muziciana? Sunt cu toții invitați la o cină a bursierilor, doar ca să descopere că totul este o capcană. Cineva i-a încuiat într-o cameră împreună cu o bombă, o seringă umplută cu otravă și un bilet care spune că au la dispoziție o oră pentru a alege să omoare pe unul dintre ei sau… toată lumea moare.

Amber Prescott este hotărâtă să îi scoată din acea cameră în viață atât pe colegii ei, cât și pe ea, lucru ce se dovedește mai ușor de zis decât de făcut. Niciunul nu știe care ar putea fi legătura dintre ei și cine ar vrea să îi omoare. Pe măsură ce revin asupra evenimentelor din ultimul an care ar putea fi cauze posibile pentru acel ultimatum macabru, devine clar să fiecare are ceva de ascuns. Și cu ceasul ticăind, confuzia se transformă în frică, iar frica devine panică pe măsură ce o întrebare se insinuează cu rapiditate: Pe cine vor alege ei să moară?

RECENZIE:

"Toate secretele tale întunecate" a stat câțiva ani pe lista mea, dar acum a fost cartea perfectă care să mă scoată din reading slump și a mai fost și o surpriză plăcută. Căci mi-a plăcut mai mult decât anticipam și deși pe la jumătate am intuit eu cine-ar fi vinovatul nu m-a deranjat, ci mi-a plăcut. A fost un roman surprinzător, bine executat, cu multă acțiune, dramă, cu personaje bine scrise, multe secrete și un final neașteptat. Aș spune că dacă vrei ceva rapid și lejer de citit să-i dai o șansă. Eu am citit-o dintr-o suflare.

Mi-a amintit mult de cărțile lui Karen McManus și poate și de cele ale lui Holly Jackson așa că dacă-ți plac acelea poate îți va plăcea și asta. 

Mie mi s-a părut plină de suspans și deși e o carte pentru adolescenți și se concentrează foarte mult pe problemele tinerilor, pe dramă, familie, pe școală, pe secrete, lucruri care la acea vârstă sunt extrem de valoroase și periculoase, aș spune că oricine o poate citi. Însă cred că-ți va plăcea mai mult dacă ești mai aproape de vârsta personajelor sau citești de obicei astfel de cărți.  

Nu pot să zic că m-am înțeles cu Amber și ceilalți sau că am fost de acord cu alegerile lor, dar au fost bine scriși, imperfecți și pe tot parcursul cărții te vor face să te întrebi de partea cui ești, cine minte, pe cine crezi și pe cine ai salva tu din această situație. Sau dacă vreunul chiar merită să scape.

RECENZIE - Bărbați răi de Julie Mae Cohen

Descriere:

Saffy, o justițiară cu un cod moral strict, îi elimină pe „bărbații răi” care fac din femei o pradă. Misiunea îi e alimentată de o furie justificată și de setea de dreptate; în același timp, demersurile îi sunt complicate de propriile vulnerabilități și dorințe.

Nici cu viața sentimentală nu stă mai bine – e greu să păstrezi o relație când iubitul de azi poate ajunge victima de mâine.

Asta până când îl întâlnește pe Jonathan, realizator de podcasturi despre crime, care i se pare că e un tip cu adevărat bun.

Dar Jonathan e acuzat de crimă, așa că Saffy se trezește într-o situație inedită pentru ea: trebuie să salveze un bărbat.

RECENZIE:

Pur și simplu cred că "Bărbați răi" n-a fost cartea pentru mine, deși descrierea ei o făcea să sune fix ca o poveste pe gustul meu.

Înainte să spun ce nu mi-a plăcut mie și înainte să fiu extrem de subiectivă, vreau să zic că, dacă te intrigă, dacă te atrage coperta sau pur și simplu vrei să vezi ce-i cu ea, atunci pune mâna și citește-o. Căci nu se știe niciodată și poate o să treci pe lângă o carte bună pentru tine, doar pentru că am zis eu că nu mi-a plăcut.

Eu, deși am fost curioasă și am vrut să mă prindă, nu s-a întâmplat. Mi-a luat câteva zile să o citesc și, de fiecare dată când o lăsam jos, parcă nici nu mă făcea curioasă să citesc în continuare. Acum hai să vedem de ce.

În primul rând, personajele și scriitura. A fost scrisă simplu și a avut capitole scurte, ceea ce mi-a plăcut, dar faptul că e scrisă din mai multe perspective și, totuși, e greu să diferențiezi între ele, uneori dându-ți seama prea târziu în capul cui ești, pentru mine a fost un minus. N-am simțit nimic pe tot parcursul cărții, indiferent ce s-a întâmplat, și, în momentele șocante, mai că aș fi avut chef să dau din umeri sau să casc, atât de mult m-a afectat. Da, știu, e subiectiv și alții vor avea altă părere, dar așa a fost pentru mine.

Personajele au fost slab scrise rău de tot și nu mi-a păsat de ele. Iar felul în care se poartă sau cum reacționează m-a făcut să le plac și mai puțin. Jon, oricât de priceput ar fi, e atât de orb, încât mă mir cum a supraviețuit până acum. Efectiv nu vede ce se întâmplă în jurul lui și cade în capcane atât de ușor, încât, sincer, după o vreme nici nu mi-a mai fost milă de el. Iar Saffy și alții profită de asta cu vârf și îndesat, făcându-mă să mă gândesc dacă nu-și merită soarta. Saffy a fost... interesantă, să zicem, dar, Doamne, autoarea n-ar fi putut să o facă mai clișeică nici dacă ar fi încercat! Deși cred că intenția era să fie misterioasă și periculoasă, să ne arate ce face ea bărbaților care „merită” și cât de inteligentă e, iar Jon să aibă un aliat sau adversar pe măsură.

Mie mi s-a părut doar o grămadă de clișee umblătoare care îl ajută pe Jon – dacă chiar face asta – și toată cartea m-a dus cu gândul la o fetiță răzgâiată (deși e femeie în toată firea), impulsivă și care își face de cap pentru că poate, având impresia că n-o să o găsească nimeni niciodată. Și cam așa și e, căci nu știu ce naibii face poliția sau dacă își aduc creierul cu ei la muncă. Sunt imediat pe urmele lui Jon, dar asupra ei nu planează niciodată vreo vinovăție. Și ai spune: „Dar uite că e isteață și planuiește mereu, n-ar avea cum să-și dea seama.” La care eu aș spune că, din punctul meu de vedere, asta e doar pentru că autoarea a scris povestea în așa fel încât să nu existe consecințe și să fie totul extrem de convenabil pentru ea – ceea ce nu-i deloc realist. Acum, dacă asta sau ce-am zis mai sus pe tine nu te deranjează, aia e.

Da, a avut multă acțiune, suspans și întorsături de situație, dar mie mi s-a părut atât de ridicolă, încât n-am putut să o iau în serios și să spun că m-a ținut cu sufletul la gură. Culmea e că, în timp ce încerca să fie așa neserioasă și sângeroasă pe alocuri, încercând să o facă pe Saffy să pară o justițiară extraordinară, mi-a dat impresia că, în același timp, voia să fie și fix opusul. Rezultatul a fost o mare varză în ochii mei și o învățare de minte să nu-mi mai cumpăr o carte doar pentru că îmi place coperta și să mai și aștept de la ea să-mi placă. Deși, teoretic, n-a fost doar vina copertei, căci și descrierea suna bine. Acum, dacă stau să mă gândesc, descrierea e mult mai bună decât ce-am citit eu în paginile astea.

Îmi pare rău să spun asta, însă, pentru mine, "Bărbați răi" a fost doar ok. Poate-i și vina mea, căci am avut așteptări mari, dar cred că se putea mai bine. Putea fi o carte mult mai complexă din toate punctele de vedere și mi-ar fi plăcut mai tare. Însă asta nu înseamnă că ție n-o să-ți placă sau că e o carte rea. Ci doar că eu și cartea asta nu ne-am potrivit și, din păcate, uneori se mai întâmplă și asta, oricât aș vrea eu să-mi placă toate cărțile pe care le citesc.

Și repet: dacă te interesează, dă-i o șansă. Până la urmă, nu ai ce să pierzi și, sincer, tare m-aș bucura ca ție și altora chiar să le fie pe plac. Și să fiu eu singura pentru care n-a fost să fie.

RECENZIE - Falling. În picaj de T.J. Newman

 

Descriere:

Pune-ți centura de siguranță și așază-te confortabil în scaun. Urmează o călătorie cu suspans nonstop și șocuri care îți vor tăia respirația. Ești pregătit?

Tocmai te-ai îmbarcat într-un zbor spre New York.

La bord sunt alți o sută patruzeci și trei de pasageri.

Ceea ce nu știi este că familia pilotului a fost răpită cu treizeci de minute înainte de zbor.

Pentru ca familia lui să trăiască, toată lumea din avion trebuie să moară.

Singurul mod prin care pilotul își poate salva familia este să urmeze ordinele și să prăbușească avionul.

Îți dorim un zbor plăcut!

RECENZIE:

Am citit cartea asta mai încet doar pentru că n-am avut eu timp de ea, căci altfel aș fi devorat-o într-o singură zi.

E una din acele povești pe care vrei s-o citești repede, deoarece vrei să știi ce o să se întâmple: dacă vor supraviețui, dacă or să reușească să facă ceva și să salveze nu doar oamenii din avion, dar și familia pilotului. În același timp, pe tot parcursul poveștii, m-am întrebat de ce. De ce pilotul e pus în această situație? Vinovatul are ceva cu el sau cu avionul în sine? E un motiv politic sau e personal? A făcut pilotul ceva sau putea fi evitat? Va reuși totuși să facă față situației? E singur acolo sus sau se poate baza pe cineva? Dar dacă spune cuiva, nu înrăutățește lucrurile? Pot ele însă să devină mai rele decât sunt deja?

Scriitura lui Newman m-a prins de la primele capitole și, chit că eu am citit-o pentru acțiune, pentru suspans, pentru că voiam ceva care să-mi dea aceleași emoții ca un film cu tensiune maximă și efecte speciale, a reușit să mă facă și mai mult să-mi pese de personaje. Și, încet-încet, recunosc că aș fi vrut uneori ca timpul să meargă mai lent, ca ei să aibă măcar o șansă să încerce să oprească nebunia asta. Și, Doamne, cum a fost! Toate personajele sunt bine scrise, imperfecte, reale și realiste, iar toți încearcă să facă tot ce pot ca să-și atingă scopul. Acum, că vorbim de cei buni sau de cei răi, e altă discuție, fiindcă niciunul nu vrea să se lase mai prejos.

Mi-a plăcut foarte mult Falling și nu știu dacă ar plăcea tuturor, însă pentru mine a fost ceea ce trebuia. A fost lejeră, rapidă, a avut suspans, au fost destule întorsături de situație și, chiar dacă e un scenariu nebunesc, nu poți să spui că nu ar fi posibil și în realitate. Iar faptul că, în carte, totul e scris extrem de realist m-a încântat, dar mi-a și dat fiori în același timp, căci, de pe-o zi pe alta, ficțiunea ar putea deveni realitate. Iar asta nu-i deloc încântător.

Așa că, da, dacă vrei un thriller fără momente plictisitoare, plin de acțiune, cu personaje care fac ce au de făcut și încearcă, într-un mod realist, să facă față unei situații de criză, atunci citește-o. Sau poate vrei să o citești ca să afli dacă e posibil să supraviețuiești unui asemenea scenariu. Iar cei din echipaj, aș zice, oferă o prezentare foarte bună a răspunsurilor și a ceea ce ar fi de făcut.

RECENZIE - Poveste amuzantă de Emily Henry

 

Descriere:

Lui Daphne i-a plăcut întotdeauna cum logodnicul ei, Peter, le spunea povestea. Cum s-au cunoscut (într-o zi vântoasă), cum s-au îndrăgostit (datorită unei pălării rătăcitoare) și cum s-au mutat înapoi în orașul lui natal, de pe malul unui lac, pentru a-și începe viața împreună. Chiar era iscusit la povestit... până când a realizat că, de fapt, se îndrăgostise de cea mai bună prietenă a lui din copilărie, Petra.

Și așa începe noua poveste pentru Daphne: blocată în încântătorul Waning Bay, Michigan, fără prieteni sau familie, dar cu o slujbă de vis ca bibliotecară pentru copii (din care abia reușește să-și plătească facturile) și devenind colegă de apartament cu singurul om care putea să rezoneze cu situația ei dificilă: fostul iubit al Petrei, Miles Nowak.

Dezordonat și haotic – cu o înclinație către melodii de dragoste despre inimi frânte –, Miles este exact opusul lui Daphne, cea practică și inhibată, ai cărei colegi de muncă știu atât de puține lucruri despre ea încât fac pariu că ori lucrează pentru FBI, ori e în programul de protecție a martorilor.

Cei doi colegi de apartament se evită unul pe celălalt, până într-o zi, când, în timp ce-și îneacă amarul, pun bazele unei prietenii fragile și ale unui plan. Iar dacă așa-zisul plan implică și postarea de fotografii intenționat înșelătoare surprinse în timpul aventurilor estivale petrecute împreună, ei bine, cine i-ar putea învinovăți? Însă totul se petrece doar de dragul spectacolului, evident, pentru că Daphne n-ar începe un nou capitol îndrăgostindu-se de fostul iubit al noii logodnice a fostului ei logodnic... nu?

RECENZIE:

Personal, nu o consider o poveste amuzantă, dar a fost ușor de citit și am dat-o gata în câteva ore. A avut momente în care am râs, altele m-au emoționat sau au fost atât de asemănătoare cu experiențe prin care am trecut și eu, încât m-au răscolit mai mult decât mă așteptam. Căci da, după câteva cărți citite de la ea, știu că orice scrie o să mă emoționeze măcar puțin, o să mă facă să plâng sau voi sfârși prin a ține la personaje mult prea tare. Și asta nu pentru că vreuna dintre ele este ceva ce n-am mai citit, ci datorită felului în care Emily Henry le scrie, datorită faptului că personajele acestea se simt atât de reale, încât ajung să mă atașez de ele, îmi pasă de ce li se întâmplă și, normal, îmi doresc să fie fericite… dar înțeleg și că au de învățat din greșeli, de crescut și că, uneori, trebuie să realizeze ce-și doresc cu adevărat de la ei și de la viață înainte să ceară același lucru și de la altcineva sau să se implice într-o relație.

Pentru mine, "Poveste amuzantă", la fel ca celelalte cărți ale ei, este una care trebuie citită ca să vezi dacă este cu adevărat pentru tine. Da, mie mi-a plăcut, m-a emoționat și m-am înțeles foarte bine cu Daphne și Miles, dar asta nu este o garanție că va fi la fel și pentru tine. Însă, dacă îți plac poveștile romance mai realiste, cu bune și rele, cu vulnerabilitate și nesiguranță, care au personaje ce ar putea fi oameni pe care-i cunoști sau pe care i-ai putea întâlni pe stradă, în vacanță ori la muncă și care nu sunt doar niște ființe create de autor ca să facă firul narativ să se întâmple, atunci poate că această carte este pentru tine.

Nu știu dacă îmi place mai mult decât alte cărți ale ei, dar mi-a trezit o mulțime de emoții. Au fost clipe când am înțeles-o pe Daphne și altele când aș fi vrut să se gândească mai bine. Însă același lucru pot să-l spun și despre Miles, și multe probleme s-ar fi putut rezolva tare ușor dacă doar ar fi comunicat un pic mai mult și n-ar mai fi fugit unul de altul, chit că locuiesc împreună. Dar da, chiar dacă există mici neînțelegeri, n-aș spune că există dramă inutilă sau că a fost ceva care m-a deranjat.

Cred că, dacă ești iubitor de romance, o să-ți placă și această carte, însă o poți citi și dacă nu ești. Poveste amuzantă este mult mai mult decât o simplă poveste de dragoste și, dacă nu ești interesat de relația celor doi, poate o să-ți placă celelalte aspecte sau felul în care cartea aceasta surprinde o felie de viață – una care are și romance, dar în același timp e ca o salată cu de toate, de care aproape oricine se poate bucura.

Între Miles și Daphne nu pot să aleg, căci m-am regăsit în amândoi câte un pic, dar mi-au plăcut în mod egal. Sunt bine scriși, imperfecți și dornici să găsească pe cineva… și totuși conștienți că trebuie să lucreze cu sine înainte să se mai arunce într-o relație.

Chiar cred că merită să-i dai o șansă într-o zi, dacă ai timp, și nu o să regreți.

RECENZIE - Omul de castane de Søren Sveistrup

     Descriere:

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic?

Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri.

Și nimeni nu este în siguranță.

RECENZIE:

Părere controversată, dar cartea asta nu trebuia să aibă șase sute de pagini și, cu siguranță, mie mi-ar fi plăcut mai mult dacă cel puțin două sute din ele ar fi lipsit. Și nu zic asta pentru că am ceva cu poveștile lungi, ci pentru că eu am simțit că n-avea de ce să fie așa de lungă și, în multe momente, am simțit că nu progresează deloc sau că eu bat pasul pe loc; tot citeam, dar se învârtea în cerc, iar descoperirile pe care le făceau nu însemnau mai nimic sau nu mă duceau mai aproape de aflarea adevărului.

Totuși, nu doar numărul de pagini mi-a făcut să îmi ia aproape o săptămână să o citesc, ci și faptul că nu m-am înțeles cu scriitura și n-am simțit nimic pe tot parcursul cărții. Iar aici vorbesc atât de emoții, cât și de faptul că nu am simțit vreo urmă de suspans, nu mi-a dat fiori vreo dezvăluire sau nu am rămas șocată la vreo întorsătură de situație. Și da, unele chiar au fost surprinzătoare, dar n-au avut același impact pe care l-ar fi avut dacă mi-ar fi păsat de personaje, dacă aș fi fost mai aproape de carte și dacă chiar m-ar fi prins. Da, m-a împins curiozitatea să o termin, însă cred că e povestea pe care am citit-o cel mai încet în ultimul timp și, culmea, aș fi vrut să meargă mai repede, dar a fost scrisă în așa fel încât să nu-mi permită asta. În același timp, eu cred că ar fi putut avea 300 de pagini și același fir narativ. Și da, repet asta, dar dacă ar fi avut 600 de pagini care chiar să te facă să zici „Da, frate, are sens, avea nevoie de fiecare dintre ele!”, aș fi zis: da, înțeleg. Dar, pentru mine, foarte multe au fost fie degeaba, fie pline de detalii sau scene care au încetinit și mai tare un ritm care, uneori, și așa abia se târa. Scene care ar fi putut fi scrise mai bine și mai scurt și ar fi avut același efect. Și da, e subiectiv. Poate ție sau altcuiva vă place așa cum e.

Spuneam de personaje. Foarte multe, slab scrise, nu m-a atras niciunul, n-am empatizat cu nimeni și, oricât mi-a plăcut Hess și ambiția lui de a rezolva cazul, s-a cam pierdut în grămada celorlalți, care fie ar face orice altceva decât să vadă adevărul sau să-l asculte, fie vor doar să-și apere fundul și scaunul călduț și nu văd primejdia până nu-i pocnește zdravăn. E asta realist? Sigur. Dar nu-mi poți spune, în aceeași răsuflare, că îmi dai detectivi pricepuți, iar apoi îmi arăți fix opusul sau îi împiedici să facă ce au de făcut pentru aproape tot restul cărții. Căci da, n-a fost satisfăcător să primesc răspunsurile pe repede înainte în ultimele pagini, când a trebuit să citesc alte sute înainte, în care am obținut mai nimic. Și da, oricine mă poate contrazice și m-aș bucura să aud că altcineva s-a bucurat mai mult de poveste, însă asta e părerea mea.

Hai să zic și ce mi-a plăcut, deși e foarte puțin. În puținele momente în care cartea asta nu se sufoca singură, a avut suspans, tensiune, chiar m-a făcut curioasă, a fost și înfricoșătoare și atmosferică, în niciun caz nu e un thriller care o lasă ușor cu violența și a fost interesant să văd cum piesele s-au așezat la locul lor. Doar că asta a fost, pentru mine, o foarte mică parte din ea și, da, acum am tăiat-o de pe listă după ani de zile, dar aș fi vrut să fiu și mulțumită de ea. Nu se poate și asta e. Poate altcineva o va citi și va găsi în ea fix ce își dorește.

Pentru mine a fost doar ok. A avut cărți care mi-au plăcut și mai multe care nu mi-au plăcut sau care chiar m-au plictisit, scriitura nu m-a prins deloc și, deși e scrisă din mai multe perspective, n-aș zice că a ajutat-o sau a îmbunătățit ceva, ci dimpotrivă. N-am văzut încă serialul, dar o să mă uit. Și o să fiu șocată, dar bucuroasă, dacă sfârșește prin a-mi plăcea mai mult decât cartea. Omul de castane a fost o idee interesantă, doar că, pentru mine, cartea asta n-a fost nici măcar 50% din ce-ar fi putut să fie.

RECENZIE - S-a întâmplat într-o vară de Tessa Bailey

Descriere:

Piper Bellinger e bogată, are influență, iar reputația sa de petrecăreață face ca paparazzi să fie mereu pe urmele ei. 

După ce lucrurile – și consumul de șampanie – scapă de sub control în timpul unei petreceri, Piper ajunge la închisoare, iar tatăl său vitreg decide că tânăra are nevoie de o lecție, așa că o lasă fără bani și o trimite să învețe ce-i responsabilitatea alături de sora sa, obligându-le să plece în Westport, să se ocupe de barul familiei. 

După nici cinci minute în pitorescul orășel, Piper îl întâlnește pe căpitanul Brendan Taggart, un tip masiv, cu barbă, care e convins că ea n-o să reziste nici măcar o săptămână fără luxul cu care e obișnuită. Numai că Piper e hotărâtă să le demonstreze tatălui ei vitreg și localnicului sexy și morocănos că are mai multe de oferit, nu doar drăgălășenia. 

Fata pasionată de evenimente mondene și de distracție și marinarul ursuz sunt complet diferiți, dar atracția care mocnește între ei nu mai poate fi ignorată. Vor reuși, oare, cei doi să treacă peste tot ce îi desparte?

RECENZIE:

Am cam ezitat să o citesc, căci nu prea sunt eu fanul cărților de dragoste, mai ales al celor care au personaje ca Piper, interesate de petreceri, lux și lumea gălăgioasă și plină de bani. Și nu că ar fi ceva greșit cu acea lume, ci pentru că, în majoritatea timpului, acele personaje sunt superficiale, clișeic scrise și nu mă pot apropia de ele. Dar mă bucur să spun că, deși Piper e așa, mi-a arătat mie și lui Brendan că poate fi mai mult de atât și că are mai multe calități decât să arate bine în poze sau să știe cum să farmece oamenii atunci când vrea să obțină ceva. Ori că îi pasă doar de lucrurile scumpe, de cine știe ce rochie sau că e doar o tânără răzgâiată, care a trăit în puf și o să fugă plângând înapoi la prima întâlnire cu o viață care nu e așa cum s-a obișnuit ea să trăiască.

Deși trebuie să recunosc că Piper, în primele capitole, m-a iritat puțin și abia așteptam să lase falsitatea aia la o parte și să fie așa cum e ea – mult mai imperfectă, mai plină de viață și mai umană. Sau așa am văzut eu lucrurile. Căci nu neapărat că se prefăcea față de ceilalți, ci mai mult cred că se mințea singură. Sau, până atunci, cunoscuse doar un fel de viață și abia după ce a ajuns în oraș și l-a întâlnit pe Brendan, ori a început să vorbească și cu alții, a realizat că poate avea altceva – ceva care poate că îi place mai mult și o face să se simtă mai bine în pielea ei. Și că poate acum vrea altceva decât petreceri, scandaluri, haine scumpe și postări pe Instagram, care îi aduc like-uri și complimente de la necunoscuți.

Însă, deși am sfârșit prin a mă înțelege cu Piper și prin a empatiza cu ea, tot Brendan mi-a plăcut mai mult. Și nu, nu doar pentru că e tipul din carte, ci pentru că mi-a plăcut mai mult felul lui de a fi, modul în care își trăiește viața și cum vorbește cu oamenii, chiar și cu Piper. Mai ales în unele momente, când, sincer, a avut mult mai multă răbdare decât aș fi avut eu. Și, deși a judecat-o – așa cum mulți am fi făcut-o – tot a încercat să o cunoască și să o ajute. Chit că nu câștiga nimic în acel moment și poate viața lui ar fi fost mai simplă dacă o lăsa de capul ei.

Pentru mine, S-a întâmplat într-o vară a fost cartea potrivită la momentul potrivit – am vrut ceva lejer, puțin amuzant și un pic romantic, și fix asta a fost. E o poveste pe care am citit-o repede și m-am bucurat să fiu alături de Piper și Brendan în acest mic orășel, să cunosc oamenii, să le aud discuțiile, să văd cum Piper și Brendan se cunosc mai bine, cum sunt vulnerabili și, deși n-au planuri serioase, cum își lasă garda jos și fiecare își asumă un risc. Merită? Poate. Dacă o citești, o să descoperi singur dacă cei doi iau alegerile care trebuie, dar vei vedea și dacă această poveste e pentru tine.

Mie mi-a plăcut și sunt încântată că am mai descoperit o autoare pe care o pot adăuga la lista mea de oameni care scriu cărți romance pe gustul meu. Și, dacă îți plac și ție cărțile despre relații, despre oameni, despre comunități, despre a merge în viață după ce te face să te simți bine și nu neapărat a rămâne în zona de confort – deși asta, teoretic, mereu sună bine – atunci citește-o. Chiar e simpatică și, chiar dacă o citești doar pentru romance, tot o să fie bine. Nu știu dacă avem aceleași gusturi, dar eu nu cred că ar fi o alegere proastă.

RECENZIE - O minciună perfectă de Peter Swanson

 

Descriere:

Harry Ackerson a considerat-o întotdeauna pe mama sa vitregă, Alice, frumoasă și sexy într-un mod „nepământean“. Ea a fost mereu amabilă și atentă, chiar dacă un pic distantă în ultimii ani. Cu câteva zile înainte ca Harry să absolve facultatea, Alice îl sună cu o veste șocantă. Tatăl său este mort, iar poliția crede că s-a sinucis. Distrus, Harry se întoarce în Maine, acasă la tatăl său, și, împreună cu Alice, își propun să afle ce s-a întâmplat.

La scurt timp, Harry întâlnește o tânără misterioasă pe nume Grace McGowan. Deși susține că este nou sosită în zonă, Harry bănuiește că Grace i-a cunoscut părinții. Dar Grace nu este singura femeie atrăgătoare interesată de Harry. Senzuala Alice îi face și ea avansuri. Harry este tot mai vrăjit de cele două femei, însă cu cât se apropie mai mult de ele, cu atât se simte mai izolat și mai dezorientat, temându-se că atât Grace, cât și Alice ascund secrete periculoase – chiar mortale – și că nici una nu spune adevărul.

RECENZIE:

„O minciună perfectă” a fost cartea mea de duminică, când nu știam ce vreau să citesc, dar îmi doream ceva care să mă prindă din prima, și, de obicei, așa funcționează thrillerele pentru mine. Am mai citit o carte de la autor înainte, însă asta a sfârșit prin a-mi plăcea mai mult. Și de data asta, din punctul meu de vedere, autorul a nimerit-o și cu finalul... și, fără să dau spoilere, pot să zic că fiecare primește ceea ce merită. Sau nu? Discutabil. Dar, dacă ai citit-o, zi-mi ce crezi sau, dacă o vei citi, sunt curioasă cum ți se va părea.

Deși e o poveste care se citește repede, n-aș spune că e chiar o lectură ușoară, ținând cont de anumite teme care sunt discutate sau prezente în ea și de cum se poartă personajele și ce hotărâri iau. Mai e și faptul că mie mi s-a părut realistă și, cum toți au fost bine scriși, parcă a lovit și mai tare. Plină de acțiune, dezvăluiri, mult egoism și de ce sunt în stare unii să obțină ce vor sau pe cine vor.

„O minciună perfectă” e o carte care teoretic are un singur vinovat, un criminal, dar chiar așa e? Adică, dacă stau să mă gândesc, da, e unul singur, dar nici ceilalți nu sunt fără pată și, indirect, ai spune că l-au ajutat. Chiar dacă și-au văzut de propriile interese, iar ajutorul e mai mult așa, un rezultat ce vine din urmă.

N-aș spune că-i o carte pentru toată lumea și nu mă refer doar la faptul că e thriller, ci pentru că nu știu dacă toți cititorii ar fi dispuși să citească ce se petrece în paginile astea. O recomand? Da, dar înainte aș zice să te interesezi și să cam știi în ce te bagi. Poate exagerez, însă e mai bine să previi decât să spui că n-ai știut sau că te-a lovit de nicăieri.

RECENZIE - Clubul Crimelor de Joi de Richard Osman

 

Descriere:

Într-un sătuc liniștit pentru seniori, patru pensionari excentrici care au legat o prietenie improbabilă se întâlnesc o dată pe săptămână ca să rezolve cazuri de crimă rămase neelucidate.

Dar când un om e ucis chiar sub ochii lor, Clubul Crimelor de Joi se pomenește aruncat în mijlocul primei sale anchete adevărate.

Elizabeth, Joyce, Ibrahim și Ron poate că au o vârstă venerabilă, dar mai au încă destui ași în mânecă.

Ajutați de o tânără polițistă dornică să se afirme și de un inspector-șef căruia nu-i mai lipsește mult să-și ia lumea în cap, echipa noastră strălucită, dar absolut neobișnuită trebuie să salveze locul care le-a devenit cămin, dar și să demaște mintea diabolică din spatele complotului.

RECENZIE:

Nu speram să devină o nouă preferată de-a mea sau să mă dea pe spate, căci, deși e iubită de foarte mulți, aveam și eu dubiile mele și-am zis că e mai bine să fiu realistă. Dar nici nu mă așteptasem să-mi placă așa de puțin.

Am citit-o ieri, după ce-am tot amânat-o ani la rând, sperând să găsesc momentul perfect, doar că nu mai venea, și-am zis că ori o citesc acum, ori va rămâne iarăși la coadă. Și, sinceră să fiu, a fost doar ok. Da, partea de mister e ok, a avut suspans, acțiune, e relativ interesant să vezi cum cei patru investighează și ajută poliția, iar discuțiile dintre ei sunt chiar simpatice pe alocuri sau amuzante. Dar nu mi s-a părut nimic special și, în niciun caz, nu cred că am citit acea carte pe care mulți o tot laudă și o ridică în slăvi. Oricât am încercat eu să mă apropii mai mult de personaje, să le înțeleg, să mă înțeleg mai bine cu scriitura și să simt și eu ceva.

Părere controversată, dar cartea asta e plină de prea multe personaje, iar mie nu mi s-au părut atât de bine scrise cât să le diferențiezi, să le cunoști cu adevărat, să vezi ce simt și să simți și tu ceva odată cu ele. În același timp, nu mi-a plăcut deloc felul în care e scrisă, fie că vorbim de scriitură sau de perspective, și, cu cât citeam, cu atât mă simțeam mai distantă față de toți și toate; ceea ce n-ar trebui să se întâmple niciodată într-o carte și, mai ales, într-un thriller sau într-o poveste care se concentrează pe personaje, pe relațiile dintre ele și care mai pune și astea în prim-plan, lăsând misterul undeva pe fundal.

Tot auzisem că „vai, stai să-i cunoști pe cei de la Club, căci sunt așa de drăguți și de isteți și n-au cum să nu-ți placă!” sau „e una din seriile mele preferate și cea mai bună dintotdeauna când vine vorba de mister cu aer cosy” sau „e perfectă dacă îți plac personajele mai în vârstă” și da, voiam toate astea! Voiam să-i cunosc și să întâlnesc niște personaje complexe și realiste, care au farmec și care au o viață în spate și tot felul de experiențe. Voiam să merg la Club și să rezolvăm crimele împreună. Doar că am mers și cred c-am greșit întâlnirea, căci n-am întâlnit niciunul din acei oameni, ci doar niște schițe ale lor; farmecul n-a existat, iar rezolvarea misterelor și investigația în sine n-au fost deloc ceva extraordinar sau ce n-am mai citit. Poate-s rea și o să supăr destui fani, dar mie mi s-a părut slabă cartea asta și, oricât de subiectivă pot să fiu, o să zic că, da, asta-i doar părerea mea. Oricine poate să o citească și să aibă altă părere, așa cum și alții au citit-o și au păreri diferite.

Sunt puțini cei cărora nu le-a plăcut așa tare, iar acum eu sunt unul dintre ei. Pentru mine e doar o carte foarte lăudată, care, din păcate, n-a fost deloc cum mă așteptam și care a fost trasă în jos de scriitură și de personaje. Fix lucrurile care altora le-au plăcut, ceea ce demonstrează că avem gusturi diferite și, dacă vrei să vezi cum e, citește-o. Poate îmi vei da dreptate sau o să spui că ție ți-a plăcut și nu înțelegi părerea mea. Și oricare din aceste reacții e în regulă.

RECENZIE - Profesoara de Freida McFadden

 

Descriere:

Viața lui Eve pare perfectă. Are o casă minunată, o carieră care o împlinește și un soț incredibil de arătos. În fiecare dimineață, Eve se trezește lângă Nate, îl sărută și apoi pleacă împreună la liceul Caseham, unde predau matematică și engleză. Totul este exact cum ar trebui să fie. Sau... nu chiar.

Anul trecut, liceul a fost zguduit de un scandal devastator ‒ o aventură interzisă între un profesor și o elevă. Iar în centrul furtunii a fost Addie, o tânără cu un trecut întunecat, pe care încearcă din răsputeri să-l ascundă.

Addie nu este de încredere. Minte. Manipulează. Rănește și distruge vieți. Toată lumea o știe. Dar nimeni nu o cunoaște cu adevărat.

Când amenințările ei pun viața lui Eve în pericol, adevărul începe să iasă la iveală, ca un șarpe care se strecoară din umbră. Pe măsură ce descoperă tot mai multe detalii tulburătoare despre viața lui Addie, Eve află și cel mai întunecat secret al soțului său.

Iar adevărul aproape o lasă fără suflare.

RECENZIE:

Știu că mulți au păreri împărțite legat de cărțile ei, dar mie-mi plac. Îmi plac pentru că se citesc repede și te țin în suspans, chiar dacă multe decizii ale personajelor sunt ridicole sau nu le pot lua în serios. Însă nu pot să spun că-s plictisitoare. Freida știe cum să te țină în priză și, oricât de enervante sau clișeice sunt personajele ei, sau oricât ai spune că scriitura ei e prea simplă, tot o să termini cartea și o să-ți placă sau nu. Nu consider cărțile ei extraordinare sau cele mai bune thrillere scrise vreodată, dar mi se par distractive. Sunt ca un bol mare cu popcorn, pe care-l devorezi când vrei să-ți îmbunătățești ziua, dar știi că n-o să-ți țină de foame. Și recunosc că mereu vreau să văd cum se joacă ea cu ideile și ce a mai creat de data asta.

Și așa a fost și cu "Profesoara", care n-a mers deloc cum mă așteptam eu, referindu-mă aici la întorsături de situație și dezvăluiri. Da, a avut suspans și multă acțiune, dar a fost și ridicolă și, mai ales spre final, mă întrebam ce o să se mai întâmple, căci logica și realismul părăsiseră de mult timp conversația. În niciun caz n-o să spun vreodată că romanele Freidei sunt realiste, însă asta… mi se pare că a întrecut, așa, ușor, cam tot ce-am citit de la ea și e pe o nouă treaptă a ridicolului. Acum, pentru unii e de bine, pentru alții nu. Pentru mine a fost o carte citită repede, care mi-a oferit o stare de bine pe moment și m-a făcut apoi să am poftă să citesc altceva, ceea ce e mereu un lucru bun.

Totuși, în esență, "Profesoara" prezintă o realitate care există pentru mulți și, deși e exagerată în poveste, n-aș putea spune că așa ceva nu se întâmplă și că, de multe ori, vinovații nu scapă nepedepsiți sau, tocmai invers, victimele sunt blamate și mai mult sau devin ținta glumelor oribile. Iar asta e chiar un bun reminder și poate un semn să ne gândim de două ori când auzim o bârfă și să nu luăm în seamă totul așa de ușor. Că s-ar putea să avem încredere fix în cine nu trebuie. Așa cum au avut Addie și chiar și Eve, și apoi au avut de tras, până mai că și-au văzut viața cu ochii.

Și da, nu-s ele cele mai complexe și bine scrise personaje, cam ca toate personajele din cărțile Freidei, dar poți, oarecum, să empatizezi cu ele și să speri că o să învețe din propriile greșeli. Și că, poate, vor arăta și altor cititori că asta e o realitate care se poate întâmpla și trebuie luată în serios, chit că în carte are un ton mai ridicol și îți amintește de un film d-ăla pe care-l vezi acum și îl uiți câteva ore mai târziu. Și poate fix aerul ăsta așa ușurel și exagerat o va face mai digerabilă pentru mulți.

Una peste alta, mie mi-a plăcut. Nu-i una din preferatele mele de la ea, de multe ori chiar am râs la cât de zăpăcită e, dar, pentru suspans, acțiune și faptul c-am citit-o fără pauze, pot să zic că a fost ok și a meritat.

RECENZIE - O mie de săruturi de Tillie Cole

 

Descriere:

Un sărut durează o clipă Dar o mie de săruturi pot dura o viață

Când Rune Kristiansen se mută din Norvegia în Georgia împreună cu părinții când abia împlinește cinci ani, Poppy Litchfield, fata noilor lui vecini, îi devine cea mai bună prietenă. Mai mult chiar, cei doi copii devin de nedespărțit și își promit să rămână cei mai buni prieteni pentru totdeauna. Iar peste ani, după ce ajung să trăiască împreună primul sărut și își promit să își dăruiască o mie de săruturi, fiecare împărtășit într-o clipă specială din viața lor, nimic nu îi mai poate despărți. Dar se pare că destinul le pune prietenia și iubirea la încercare și îi desparte vreme de doi ani.

Reîntors din Norvegia în liniștitul orășel Blossom Grove, Rune, acum un adolescent rebel de 17 ani, se gândește la un singur lucru: de ce Poppy, prietena lui din copilărie, fata pe care o considerase sufletul său pereche și care promisese că avea să-l aștepte, a rupt orice legătură cu el fără nici o explicație? Dar, când află adevărul crud din spatele tăcerii lui Poppy, își dă seama că adevărata încercare a destinului abia acum începe: timpul este cel mai mare dușman al iubirii lor, amenințând cele o mie de săruturi promise.

RECENZIE:

Cred că am citit-o la momentul potrivit și sunt sigură că, în mare parte, din cauza asta mi-a plăcut atât de tare. Sau, din cauza asta, a reușit să mă emoționeze așa mult și, de multe ori, de-a lungul paginilor, încât am ajuns să plâng, uneori fără să-mi dau seama. Nu m-aș fi așteptat să mă prindă și, în niciun caz, nu m-aș fi așteptat să mă facă atât de mult să simt, să mă atașez de personaje sau să mă afecteze atât de mult tot ce se întâmplă.

Sigur, nu cred că o să placă tuturor sau la fel de mult, dar pentru mine a fost o carte foarte bună, aici și acum, și mă bucur că am citit-o. Mă bucur că i-am cunoscut pe Rune și pe Poppy și că am crescut alături de ei, că am petrecut cu ei tot felul de momente și chiar a fost frumos să urmăresc relația lor, să-i cunosc mai bine și să văd unde îi duce viața. Cu siguranță, călătoria asta și fiecare discuție a lor, fiecare moment, fiecare sărut, n-au fost cum m-aș fi așteptat eu și mă bucur. În niciun caz nu e o carte ușoară și lejeră, deși se citește repede și, deși ai putea spune că are și destule clișee, chiar dacă n-o să te emoționeze rău sau să te afecteze, eu zic că măcar o să te lase pe gânduri.

Mi-a plăcut foarte mult cum e scrisă; toate personajele au părut atât de reale și chiar m-au răscolit. Mă bucur să spun că, da, asta e o carte care mi-a arătat că m-am înșelat în privința ei, căci n-aș fi zis vreodată că e genul meu, și nu cred că o să o uit prea curând. N-am neapărat ce să-i reproșez, pe lângă faptul că o să am nevoie să râd mult după tot plânsul ăla și toate emoțiile, și nu știu ce să zic neapărat de epilog... chiar era nevoie? Sau, dacă era, atunci aș fi mai vrut câteva capitole între sau mai multe explicații. A părut repezit față de restul și încă un pumn în stomac înainte să se termine cartea. N-am o părere bună despre asta, dar, mna, poate altora le-a plăcut. Totuși, asta nu înseamnă că „O mie de săruturi” nu-i o carte care nu merită să-și găsească cititorii.

Chiar cred că Poppy și Rune merită cunoscuți și cred că e o poveste care, dacă e cea potrivită pentru cineva, atunci poate să ofere multe momente frumoase, emoții, niște felii serioase și sănătoase de viață, unele mai plăcute, altele mai puțin, dar care ne amintesc sau mi-au amintit că luăm foarte multe lucruri ca pe ceva care nu se termină niciodată. Și nu știu dacă asta e mai bine sau mai rău.

RECENZIE - Noaptea în care a dispărut de Lisa Jewell

 

Descriere:

Într-o noapte frumoasă de vară, într-o cochetă suburbie englezească, o tânără dispare împreună cu iubitul ei, după o petrecere la conacul unei noi prietene de la colegiu.

Un an mai târziu, o scriitoare se mută în casa de la marginea pădurii care o desparte de proprietatea în care s-au petrecut evenimentele. Cunoscută pe plan local sub numele Dark Place, pădurea este locul preferat de scriitoare pentru plimbările sale. În timpul unei asemenea plimbări, ea dă peste un indicator misterios pe care scrie „Sapă aici“. Poate acesta să fie un indiciu spre întâmplările care au dus la dispariția tânărului cuplu? Și ce anume este îngropat în locul acesta bântuit?

RECENZIE:

Recunosc că, citind descrierea, mi-am imaginat că lucrurile vor merge într-un fel și acum, că am citit-o, mă bucur să spun că am avut dreptate doar pe jumătate.

Am citit „Noaptea în care a dispărut” pe nerasuflate și m-a prins atât datorită scriiturii, care e simplistă și oarecum atmosferică, cât și structurii – scrisă din mai multe perspective și alternând prezentul cu trecutul – jucându-se cu tine și făcându-te să ghicești ce urmează să se întâmple, ce-o să mai fie dezvăluit și oare o să-i găsească vreodată pe cei doi.

N-am mai citit de la Lisa Jewell, dar am mai auzit de ea și acum înțeleg și de ce. Cartea a fost plină de suspans, au fost multe întorsături de situație și, chiar și când ritmul a fost mai lent, autoarea s-a concentrat pe personaje, pe relațiile dintre ele, pe drama și tensiunea ce ardeau mocnit și abia așteptau doar o scânteie ca să rabufnească.

Ai putea spune că e un roman mai tacit din punct de vedere al investigațiilor și aș zice că ai dreptate, dar aici e doar vorba de poliție. Căci altfel sunt destule personaje care investighează sau pun întrebări, pun lucrurile cap la cap și fie ajută direct poliția, fie iau legătura cu rudele celor doi și încearcă să contribuie la nașterea unor progrese reale în găsirea Tallulei și a așa-zișului ei iubit. Și, vorbind de relații, doar puțin – fiindcă nu vreau să dau spoilere – vreau să menționez că m-am bucurat să văd cât de bine sunt scrise și că autoarea le-a acordat grija și timpul necesar, făcându-le vii, complexe, imperfecte, și nu doar la suprafață sau ca să deservească firul narativ. Și același lucru pot să zic și despre personajele care, deși sunt multe, chiar am reușit să le rețin și mereu mi-am amintit de ele, indiferent în câte scene au apărut. Poate tocmai de aceea mi-a plăcut cartea mai mult; căci nu știu dacă doar misterul în sine m-ar fi ținut să o citesc așa de repede.

Cred că oricine o poate citi și, chiar dacă nu ești interesat să dezlegi misterul, tot o să ai parte de o poveste bună. Deoarece poate fi citită și pentru că prezintă foarte bine cum, fix, prietenii sau cei în care ai încredere te bagă în belele, cum uneori îți dai seama prea târziu că nu trebuia să ai încredere în ei, cum, fix, cei dragi îți fac rău – da, oamenii aia pe care-i știi de la 14 ani. Arată și de ce sunt capabili oamenii bogați și, mai ales, cum poliția, ca întotdeauna, nu-i interoghează la fel de mult. Și arată și că, de cele mai multe ori, un pericol nu vine niciodată singur și, în multe cazuri, fie ți-o faci cu mâna ta, fie semnele sunt acolo, dar, din oarecare motiv, nu te dai la o parte.

RECENZIE - Pachetul de Sebastian Fitzek

 

Descriere:

Tânăra psihiatru Emma Stein a fost violată într-o cameră de hotel și din acel moment nu a mai părăsit casa. Ea a fost a treia victimă a unui psihopat care a tăiat părul de pe capetele femeilor abuzate înainte de a le ucide. Emma, fiind singura care a scăpat cu viață, se teme că ucigașul ar putea să o urmărească pentru a-și finaliza fapta groaznică.

 În paranoia ei, ea crede că recunoaște chipul psihopatului în fiecare bărbat întâlnit, deși nu l-a văzut niciodată pe acesta. Numai în casa ei mică de la marginea Grunewaldului din Berlin se simte în continuare în siguranță - până când într-o bună zi poștașul îi cere să accepte un pachet pentru vecinul ei. Un bărbat al cărui nume nu îl cunoaște și pe care nu l-a văzut niciodată, deși a trăit ani de zile pe strada ei. Astfel începe misterul.

RECENZIE: 

De când am văzut prima dată coperta și titlul cărții ăsteia, am știut că vreau s-o citesc doar ca să văd care-i faza cu pachetul. Acum că am citit-o, pot să spun că poate ambalajul e mult mai interesant decât interiorul și, deși, da, mi-a plăcut cartea, au fost câteva lucruri care mi-au displăcut și au cam stricat-o pentru mine.

În primul rând, scriitura n-a fost pentru mine. M-am simțit detașată de tot ce se întâmpla, n-am empatizat cu nimeni și n-am simțit absolut nimic, indiferent cât a suferit Emma, ceea ce mi s-a părut trist. Căci dacă ar fi reușit să-mi trezească emoții, atunci aș fi citit-o altfel, iar Emma nu mi s-ar mai fi părut atât de slab scrisă, confuză, uneori dramatică fără rost, extrem de impulsivă – atât de mult încât s-a pus de foarte multe ori în pericol, când ar fi putut, cu un pic de creier, să obțină același rezultat, dar fără să riște să moară sau să fie descoperită.

În al doilea rând, deși n-am nimic cu poveștile care arată fața mai urâtă a vieții, asta mi s-a părut că uneori se concentrează prea mult pe ce-a suferit Emma, pe traumele ei, pe cum abia își duce viața și cum nu mai e în stare de nimic, făcând-o doar o victimă perfectă, care poate să facă paradă în fața altora sperând să stârnească milă și să primească atenție. Ceea ce nu spun că nu-și dorește de la unii, dar mi-a dat impresia, așa, puțin, și de o glorificare a abuzului și a victimelor crimelor sexuale. Da, arată cât de puțin îi pasă poliției și legii, cum nu le crede lumea, chiar și cei apropiați, ceea ce e groaznic, inuman, greșit, dar cred că autorul ar fi putut obține același efect și dacă o lăsa mai ușor sau dacă ar fi scris altfel.

Vorbind de firul narativ și de ce se întâmplă, pot să spun că, da, are suspans, sunt destule dezvăluiri și întorsături de situație, mai ales în ultimul sfert, și nu, n-am reușit să ghicesc vinovatul. Dar, în același timp, n-aș fi avut cum. Din punctul meu de vedere, nu cred că povestea asta e genul acela care îți oferă destule indicii cât să o poți rezolva singur, iar când am aflat adevărul, mi-a luat ceva să înțeleg cum se leagă totul și cât sens are puzzle-ul propus de autor. Sincer, nu prea are. Și, pentru mine, asta nu e un thriller realist. Are prea multe părți exagerate sau puse acolo doar ca să șocheze, însă, dacă te uiți îndeaproape, nu se leagă, iar dacă ai transpune asta, cât de puțin, în realitate, n-ar funcționa.

Sigur, asta nu e o problemă pentru mulți, e ceva ce mă deranjează pe mine. Problema asta, alături de faptul că de multe ori cartea e plină de un sentiment de confuzie, mai mult m-a îndepărtat decât să mă apropie de personaje și de adevăr. Căci nu e ușor să urmărești și să ții minte ce s-a întâmplat dacă firul narativ și personajele se tot răzgândesc în legătură cu ce se întâmplă, cu ce s-a întâmplat cu adevărat, când unele momente importante sunt scrise în câteva fraze, pe repede înainte, iar altele, nesemnificative, primesc mai mult spațiu, doar ca Emma să monologheze, învârtindu-se în cercuri. Și nu spun că starea asta de confuzie e rea sau greșită în mistere, în general, căci, tocmai, când e scrisă bine, chiar poate face o carte mai bună și îți poate stârni interesul și mai tare. Doar că aici, zic eu, c-a fost executată prost și doar a dăunat poveștii. Iarăși, ceva ce doar pe mine poate m-a deranjat.

Și ar mai fi personajele… care mi s-au părut extrem de subțire scrise, mai mult niște pioni care există doar ca să facă firul narativ să se întâmple sau cărora să li se întâmple lucruri. Toți sunt abia descriși, plați, n-am simțit nimic pentru ei și e păcat. Căci, dacă măcar personajele ar fi fost punctul forte al cărții ăsteia, atunci poate și restul n-ar fi arătat atât de rău, sau întreaga carte ar fi fost mai coerentă, și nu o grămadă de bucăți aruncate într-o cutie, sperând, așteptând, ca cineva să le lipească și să facă ceva concret cu ele.

Una peste alta, mi-a plăcut "Pachetul", doar că a avut și prea multe minusuri și nu m-am bucurat cu adevărat de ea. Pentru mine, a fost acea carte care a avut o idee bună, dar autorul n-a prea nimerit-o cu execuția. Totuși, o să mai încerc cărți de la acest autor și poate următoarea lui carte îmi va plăcea mai mult.