RECENZIE - Născută din fum și os de Laini Taylor

 

Descriere:

Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.

Într-o dugheană veche și întunecată, proviziile de dinți omenești ale unui diavol scad periculos.

Iar pe străduțele întortocheate, întunecate și misterioase ale Pragăi, o tânără elevă de la Liceul de Artă e pe cale să fie prinsă într-un crâncen război din altă lume.

Ea este Karou. Își umple caietele de schițe cu portrete de monștri, care poate că sunt sau nu sunt adevărați. Obișnuiește să dispară în mod misterios pentru a îndeplini unele „comisioane”; vorbește multe limbi – nu toate omenești, iar părul ei, de un albastru-aprins, chiar așa îi crește. Oare cine este ea? Întrebarea aceasta nu-i dă pace, dar tocmai este pe cale să afle răspunsul.

Când unul dintre străini – frumosul Akiva, chinuit de amintiri întunecate – dă cu ochii de ea, pe o alee din Marrakech, rezultatul este sânge și explozie de lumină astrală, secrete dezvăluite și o dragoste cum numai în stele poate fi scrisă, ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate într-un trecut nemilos și dureros. Va ajunge, oare, Karou să regrete c-a aflat adevărul despre ea însăși?

RECENZIE:

M-am apucat de "Născută din fum și os" fără să am așteptări, căci, la câți ani a stat ea după mine, nici nu mai știam de ce-am adăugat-o pe listă sau cât de mult voiam să-mi placă. Auzisem că e atmosferică și că are o scriitură frumoasă, și pot să zic că da, așa e. E o poveste atmosferică și chiar îți poți imagina străzile din Praga și orașele și locurile în care Karou ajunge, indiferent cât de mult sau puțin stă în ele. E și o carte care se citește repede, plină de acțiune, suspans, magie și o mulțime de personaje și creaturi interesante. Toate astea mi-au plăcut mult, alături de aerul de originalitate pe care l-am simțit și care m-a făcut să cred că ar putea fi o nouă carte preferată de-a mea.

Doar că, apoi, am ajuns la jumătate, și de-acolo, până spre final, a luat-o totul la vale. Iar eu am simțit că se destramă tot ce-mi plăcuse până atunci: firul narativ a devenit repezit, n-am mai simțit nimic indiferent ce se întâmpla, personajele au început să se subțieze și să se amestece între ele... Și, cum simțea Karou că-i fuge pământul de sub picioare, așa am simțit și eu că se duce naibii noua mea bucurie. Încă mă gândesc dacă am o problemă doar cu ce s-a întâmplat sau și cu modul în care a fost scris. Și, probabil, răspunsul e undeva la mijloc.

Fără să intru în detalii și să dau spoilere, o să zic doar că mie mi s-a părut clișeic și răsuflat tot ce ține de relațiile din poveste. Dar și cum au evoluat lucrurile și toate dezvăluirile și întorsăturile alea de situație.Nimic n-a fost realist, totul e pe repede-înainte și n-are sens. Sau, mai bine zis, pentru mine nu a avut. Iar asta, în ochii mei, a făcut și ca personajele să fie copilăroase și parcă altele față de prima parte a cărții, când mi s-au părut mai complexe, mai interesante și nu doar niște copii ale altora, pe care le-am mai întâlnit și-n alte cărți. Dar, mă rog, poate-i vina mea, căci eu voiam o carte fantasy, care poate avea și elemente romantice, dar am primit, în mare parte, fix opusul. Acum, dacă mie asta mi-a displăcut, poate altcuiva o să-i placă, fiind poate fix ceea ce caută.

Una peste alta, a fost ok, nu regret că am citit-o, dar mai mult m-a lăsat cu un gust amar și cu o stare de dezamăgire. Fiindcă părți din ea au fost ce voiam, au fost bine scrise, totul a fost așa de viu și frumos și crud, iar altele au fost parcă scrise de-un amator, și, amestecate, a ieșit o ciorbă pe care nu știam cum s-o termin mai repede, până nu-mi pierea cheful. Dacă n-ai citit-o și vrei s-o faci, chiar te rog. Căci sunt sigură că ce m-a deranjat pe mine e ceea ce caută altcineva. Iar scriitura, lumea asta și părțile bune merită cunoscute.

O să continui seria? Poate. Dar, în niciun caz, nu mă grăbesc.

RECENZIE - Ultimul voiaj al lui Poe Blythe de Ally Condie

 

Descriere:

CINE DEVII ATUNCI CÂND NU ȚI-A MAI RĂMAS NIMIC DE PIERDUT?

Există ceva ce tânăra Poe Blythe, noul căpitan al ultimei nave miniere a Avanpostului, își dorește cu mai multă ardoare decât aurul extras din albia râului Serpentine.

Răzbunare.

Poe a promis să-i nimicească pe bandiții care l-au ucis pe Call, iubirea vieții sale, și au lăsat-o astfel fără nimic. Dar în timp ce navighează pe apele nesigure ale râului Serpentine, fata trebuie să ia seama și cine a devenit, cine vrea să fie și cum poate dragostea să te schimbe și să te modeleze. Chiar și atunci când crezi că totul este pierdut.

O poveste cu o intrigă complexă, încărcată de emoție, despre călătoria unei tinere care încearcă să depășească durerea și furia care au pus stăpânire pe ea și să găsească forța interioară de a-și stabili propriul drum în viață.

RECENZIE:

Pot să spun că "Ultimul voiaj" a fost ca un film. Atât pentru că e scurtă și am citit-o în câteva ore, dar și pentru că, odată ce-am ajuns la final, m-a făcut să mă întreb pentru ce a fost tot deranjul și dacă a meritat. Eu zic că nu, dar acum depinde de fiecare. 

Ideea a fost interesantă și nu pot să zic că e ceva ce am mai citit, iar faptul că mai mereu s-a întâmplat ceva m-a ținut în priză și am tot dat paginile. Însă scriitura e simplă, personajele n-au nimic special, majoritatea sunt abia schițate, iar firul narativ e bun dacă n-ai așteptări. Eu n-am avut și a fost ok. A avut acțiune și suspans, câteva întorsături de situație și a fost oarecum atmosferică. Dar una peste alta, nimic special.

Totuși, dacă nu citești de obicei SF sau distopii, e posibil să-ți placă mai mult. Sau poate, în general, e o poveste mai potrivită pentru altcineva. Nu regret că am citit-o, dar nici nu a fost cum m-așteptam eu, căci eu aș fi vrut mai mult, să fie mai complicat, să-mi pese mai mult de personaje și să înțeleg de ce s-au luat anumite decizii. Dar măcar acum nu mai zace necitită pe raftul meu, iar eu nu mai pot să mă întreb ce poveste se ascunde între pagini.

RECENZIE - Regele malefic (Făpturile Văzduhului #2) de Holly Black

 

Descriere:

După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

Nu credeam că o să spun asta, dar mă bucur că am ales să continui seria și să citesc „Regele malefic”. Primul volum mi s-a părut doar ok, n-am înțeles de ce-i așa popular și chiar mi-am zis că n-are rost să mai citesc; doar că aveam și restul volumelor și, dacă tot dădusem banii, măcar să le termin. Așa că am citit „Regele malefic” și, spre surprinderea mea, l-am devorat și chiar m-a prins. Povestea mi s-a părut mai atmosferică, mai bine scrisă, personajele au fost mai complexe, mai vii și mai crude ca-n prima carte, iar acțiunea și suspansul au curs la fel de mult ca vinul în pocalele zânelor.  

Totul mi-a plăcut mai mult ca în prima carte și chiar au fost și momente care m-au luat prin surprindere, iar anumite decizii luate de Jude și de Cardan m-au făcut să ridic din sprâncene sau să mă uit șocată la pagini. De exemplu, în niciun caz nu mă așteptam la acel final și nici n-am bănuit cine e trădătorul sau dacă e doar unul. În același timp, e atât de multă înșelătorie și manipulare în cartea asta încât nici nu mai știi la cine să te uiți, pe cine să bănuiești sau să crezi, și cu siguranță n-aș fi vrut să fiu în locul lui Jude; mai ales în capitolele când am crezut că n-o s-o mai scoată la capăt.  

Sunt atâtea lucruri care se întâmplă, dezvăluiri de tot felul, întorsături de situație, momente tensionate și... când crezi că poți respira puțin sau când crezi că a găsit și Jude un aliat, se întâmplă ceva și realizezi cât ai greșit. Căci cei mai periculoși dușmani sunt oamenii care îți sunt aproape și te cunosc, nu? Cei care te fac destul de vulnerabil cât să lași garda jos. Iar Jude, care ar fi trebuit să știe deja asta, a căzut în această capcană de atâtea ori... Sigur, a pățit-o și Cardan, și au fost și alții care și-au pierdut puterea, dar cred că ea, ca de fiecare dată, a primit cu vârf și îndesat.  

Sper ca, de data asta, să-i fie învățătură de minte și, dacă și următorul volum e la fel de bun, poate-mi schimb părerea legat de seria asta.  

RECENZIE - Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman

 

Descriere:

Irene este un agent special al Bibliotecii, organizația secretă care strânge cele mai importante cărți din toate universurile paralele. Alături de Kai, enigmaticul ei ucenic, este trimisă într-o Londra infestată de haos, unde legile naturale sunt modificate de supranatural și magie. Misiunea lor? Să recupereze o variantă unică a poveștilor Fraților Grimm.  

Ajunși acolo, Irene și Kai sunt prinși într-un labirint de pericole, indicii contradictorii, societăți secrete, dragoni, vampiri, reptile din metal și roboți controlați prin magie. Nu doar viețile lor și reputația Bibliotecii sunt în pericol, ci realitatea însăși.

RECENZIE:

Aveam cartea asta de câțiva ani pe raft și mi-am zis că, dacă n-o citesc acum, poate niciodată n-o să ajung la ea. Așa că am citit-o și mă bucur să spun că, una peste alta, mi-a plăcut. E foarte lejeră, se citește repede și, chit că nu mi-a plăcut pe cât de mult aș fi vrut, măcar a fost o lectură scurtă și atmosferică, ceea ce întotdeauna mă face fericită.  

Cred că ar fi bună pentru cei care iubesc cărțile și ideea de biblioteci magice, de oameni care merg în diferite lumi ca să găsească volume speciale sau care ar face orice pentru niște cărți, dar și pentru cei care vor un roman fantasy scurt, cu destule informații despre lumi, cât să-ți faci o idee și să ți le imaginezi cât de cât. Însă, fără să intre în detalii sau să îți spună prea multe despre puterile bibliotecarilor, despre bibliotecă ori despre aceste tărâmuri. Ceva ce, recunosc, aș fi vrut mai mult, dar poate asta se întâmplă în al doilea volum și chiar sper să fie așa.  

Pentru că au fost momente în care aș fi vrut ca autoarea să ne zică mai multe, să dezvolte anumite lucruri și explicații sau să le țeasă în poveste, alături de acțiune și dezvăluiri, dar să nu dea în cealaltă extremă și să avem infodumps. Căci, oricât mi-a plăcut povestea și ritmul ei alert, mai ales în a doua jumătate, n-am fost fană a momentelor oarecum repezite sau ale celor când mă întrebam ce naibii o să mai fie introdus în ea sau cum. Fiindcă „Biblioteca invizibilă” e plină de mai multe creaturi și ființe supranaturale decât de cărți. Și nu, nu asta m-a deranjat, ci faptul că toate au fost îngrămădite într-un număr mic de pagini și am trecut de la una la alta așa repede, încât, când mai apărea ceva, deja își pierduse din farmec; căci era doar încă ceva de adăugat la colecție.  

Aș spune că „Biblioteca invizibilă” e o carte bună doar dacă nu te uiți prea îndeaproape la ea. Adică, eu am devorat-o în câteva ore și am fost transportată în lumile vizitate de Irene și Kai. A avut suspans, acțiune, au fost momente surprinzătoare, dar și unele oarecum clișeice. Și, dacă te uiți la ea doar din perspectiva „e o lectură bună sau nu?”, aș zice că da. Doar că, în niciun caz, nu-și menține farmecul și calitatea odată ce începi să îți pui întrebări sau să o analizezi, fie că-i vorba de complexitatea personajelor, cum funcționează magia și puterile lor, etc. Și asta nu-i un lucru rău. E doar bine de știut înainte să te apuci de ea.  

RECENZIE - Pisica și orasul de Nick Bradley

 

Descriere:

Un roman asemenea orașului Tokyo, pe care Nick Bradley îl transformă în personaj – fragmentat, divers, cu o multitudine de fațete, ce se dezvăluie cititorului ca într-un caleidoscop, imaginea de ansamblu părând a fi mereu alta, deși părțile ce-o compun sunt de fapt aceleași. 

Trecând cu ușurință de la haiku la manga, de la rakugo la poveste SF, autorul ne poartă prin viețile personajelor – un tatuator, un șofer de taxi, un detectiv, o traducătoare, un artist de rakugo, ajuns om al străzii, un autor readus la viață de o traducere, un fotograf, străini care trăiesc și lucrează în Japonia.

 Sunt toți parte din orașul ce parcă ne scapă mereu printre degete, deși e prezent pe fiecare pagină, sunt toți legați între ei de fire invizibile și de o pisică tricoloră, care pătrunde pentru o clipă în viețile lor și le observă transformarea, pentru ca apoi să treacă pisicește mai departe.

RECENZIE:

Deși “Pisica și orașul” spune că ar fi un set de povestiri, fiecare cu personajele lor, care îți arată că sunt interconectate cu cât citești mai mult, formând așa un întreg ca orașul Tokyo, eu aș zice că i-a ieșit doar pe jumătate.  

Da, dacă ești atent la nume, locații și pe cine menționează fiecare, e posibil să faci singur legăturile. Dar sunt și multe care sunt fie prea vagi, fie plutesc dezrădăcinate în spațiu, în timp ce altele se conectează, se completează și se oglindesc. În același timp, în funcție de gusturi, îți vor plăcea toate poveștile sau doar câteva. Eu fac parte din a doua categorie.  

Nu cred că-i nevoie neapărat să citești toată cartea într-o zi, dar aș citi-o maxim în câteva zile, deoarece mare parte din farmecul ei stă în acele conexiuni. Sigur, fiecare poveste e bună și separat, dar e mai bogată experiența dacă ai totul proaspăt în minte.  

Pentru mine, “Pisica și orașul” a fost doar ok. Mi-a plăcut, dar în mare parte e doar o lectură lejeră, scrisă simplu, cu personaje multe și, în majoritatea timpului, abia schițate, care mi-a mai ciufulit emoțiile când și când.  

Aș spune că-i bună dacă îți plac feliile de viață cu și despre oameni, clipele cu pisici, care aduc haos și bucurie, sau ești interesat de Japonia și orașele ei.  

RECENZIE - Tronul de Cleştar de Sarah J. Maas

 

Descriere:

În întunecatele și mizerabilele ocne din Endovier, o fată de optsprezece ani își ispășește o condamnare pe viață. Ea este o asasină, cea mai bună din breasla ei, dar a făcut o greșeală fatală: s-a lăsat prinsă.

Tânărul căpitan Westfall îi oferă o ieșire – libertatea, în schimbul unui uriaș sacrificiu. Celaena trebuie să-l reprezinte pe prinț într-o competiție până la moarte, luptând cu cei mai talentați hoți și asasini ai țării.

Indiferent dacă rămâne în viață sau moare, Celaena va fi liberă. Indiferent dacă câștigă sau pierde, ea își va descoperi adevăratul destin. Dar va putea să se înmoaie inima ei de asasin?

RECENZIE:

După ce a stat ani de zile pe raft și pe TBR-ul meu, am citit-o în sfârșit și, sincer, mi-a plăcut mai puțin decât aș fi sperat și aș fi vrut. Știu că e cartea preferată a multora, dar pentru mine n-a fost să fie.  

În primul rând, s-a citit greu și, până m-a prins, aproape că citisem jumătate din ea. În al doilea rând, când o lăsam din mână, nu simțeam nevoia să o continui imediat sau să mă gândesc ce urmează, ce fac personajele – ceea ce pățesc de obicei când îmi place ceva, mai ales fantasy. Tocmai de asta mi s-a părut și foarte lungă, iar până să ajung la final mai că ziceam că nu se mai termină. Ceea ce m-a întristat un pic, dar asta e.  

„Tronul de Cleștar” nu e o carte rea, dar pentru mine, în niciun caz nu-și merită laudele. Da, are momente când e atmosferică sau amuzantă, când suspansul și acțiunea te țin lipit de pagini, doar că pentru mine momentele astea au fost puține. N-am reușit să mă atașez de niciun personaj, iar Celaena, culmea, a fost cea pe care am înțeles-o cel mai puțin, deși e personajul principal. Și nu cred că e doar vina ei, ci mai mult vina scriiturii și a faptului că mie mi s-a părut rece. N-am simțit nimic cât am citit – indiferent ce s-a întâmplat și oricât de periculoasă, frumoasă sau dulce era o scenă, eu tot departe m-am simțit. Dar asta e 100% subiectiv.  

A fost interesant să aflu, în sfârșit, care-i povestea și ce se întâmplă – dacă reușește să câștige competiția, cum reușește, dacă până la urmă o să se înțeleagă cu familia regală sau cu căpitanul Westfall, cum e viața la castel și de ce e capabilă asasina sau dacă e doar numele de ea.  

Ideea în sine nu-i rea și, cum spuneam, au fost părți care mi-au plăcut, dar prea puține. Da, sunt curioasă să aflu ce urmează și, probabil, o să citesc următoarele volume. Și chiar sper să fie adevărat că seria devine mai bună cu fiecare volum.  

Părerea mea despre asta sigur e controversată, așa că, dacă n-ai citit-o și vrei, fă-o. Poate la tine o să meargă.  

RECENZIE - Ministerul Timpului de Kaliane Bradley

 

Descriere:

Un băiat întâlnește o fată. Trecutul întâlnește viitorul. Un deget întâlnește un trăgaci. Începutul întâlnește sfârșitul. În viitorul apropiat, unei funcționare publice nemulțumite de cariera sa i se oferă un post bine plătit într-o instituție guvernamentală nouă, misterioasă, care aduce „expați“ din diverse epoci istorice pentru a testa limitele călătoriei în timp.

Rolul ei este să funcționeze ca „punte“: să conviețuiască, să-l asiste și să-l monitorizeze pe expatul cunoscut drept „1847“ – comandorul Graham Gore. Din punct de vedere istoric, comandorul Gore a murit în nefericita expediție a lui Sir John Franklin în Arctica; prin urmare, este puțin derutat când se trezește înconjurat de concepte stranii precum „mașină de spălat“, „Spotify“ și „prăbușirea Imperiului Britanic“. Cu o poftă nemărginită de descoperire și o țigară mereu între degete, se adaptează rapid, iar în cursul unei veri lungi și fierbinți, Graham și puntea lui trec de la stânjeneală la o prietenie sinceră, apoi la ceva mai mult.

Când însă adevăratul scop al proiectului care i-a adus împreună începe să iasă la iveală, Gore și puntea lui sunt siliți să-și înfrunte alegerile din trecut și viitorurile imaginate. Este posibil ca dragostea să triumfe asupra structurilor și epocilor istorice care i-au modelat? Și cum poți sfida istoria când istoria trăiește în casa ta?

RECENZIE:

„Ministerul Timpului” e o carte despre oameni, istorie, viață și timp, cu elemente SF. Aș spune că e potrivită pentru cei care vor un SF lejer, fără un sistem complex sau tot felul de denumiri și prea multă informație legată de tehnologie sau lume, vorbind strict de acest aspect fantastic. Căci eu aș pune-o, în primul rând, în categoria de poveste care se concentrează pe oameni, pe relațiile dintre ei, pe identitate, pe cât de ușor sau cât de greu le e să se adapteze într-un mediu nou sau în condiții noi, și abia apoi în categoria de roman SF.

Și zic asta deoarece, dacă vreți un roman SF mai serios și citiți asta, e posibil să fiți dezamăgiți. Sau nu. Mie mi-a plăcut și nu m-a deranjat faptul că nu s-a concentrat pe acest aspect decât puțin. Deși, da, spre final aș fi vrut mai multe explicații sau ca acele părți să nu fie atât de repezite, primind mai mult timp și atenție – poate la fel ca alte părți din poveste. La acest capitol nu mi s-a părut neapărat slabă, dar parcă autoarea n-a oferit cât ar fi putut și a trecut prin ele doar ca să poată merge mai departe și să revină la scenele obișnuite.

„Ministerul Timpului” a fost o carte pe care am ascultat-o în format audio în câteva ore și nu regret că am ales-o. M-a prins imediat; mi s-a părut interesantă ideea de „punte” și modul în care lucrează cu acești expați, felul în care ei trebuie să se adapteze, cum pentru ambele părți e o muncă continuă. Și, pe lângă legătura profesională, a fost frumos să văd cum s-au format și legături de prietenie sau mai mult de atât.

Toate personajele au fost bine scrise, complexe, individualizate, și tocmai de asta au existat destule momente emoționante sau dureroase, căci te atașezi de ele și simți prin ce trec.

Când am terminat-o, am stat să mă gândesc, căci nu eram neapărat mulțumită de final. Dar acum, după câteva zile, parcă e ok. Emoțiile s-au mai așezat și cred că a fost mai bine așa. Finalul chiar e unul realist și mai aproape de adevăr, chit că e o carte SF, și din acest motiv te răscolește puțin. Chiar recomand. Fie că o citești pentru personaje, emoții, acțiune, suspans, sau doar pentru că vrei un SF oarecum diferit.

RECENZIE - Crimă în lumea anticarilor de C.L. Miller

 

Descriere:

Freya Lockwood evită de douăzeci de ani sătucul pitoresc din Anglia în care a crescut. Asta până când află că Arthur Crockleford, negustor de antichități și fostul ei mentor, a murit în împrejurări suspecte.

Când îi parvine o scrisoare expediată de Arthur cu numai câteva zile înainte să moară și descoperă, într-un cufăr banal, jurnalele secrete ale anticarului, Freya se trezește prinsă în vârtejul unei vieți la care jurase să nu se mai întoarcă.

Împreună cu excentrica ei mătușă Carole, cea mai bună prietenă a lui Arthur, Freya se lasă ghidată atât de indicii, cât și de instincte până la un vechi conac unde urmează să se desfășoare un „weekend al pasionaților de antichități“. Însă nimic nu este ceea ce pare: antichitățile sunt reproduceri de proastă calitate și fiecare participant are ceva de ascuns. Vor reuși cele două femei să dezlege misterul și să-l identifice pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou?

RECENZIE:

M-a atras titlul când am văzut-o prima dată, însă apoi am auzit păreri mixte și, pentru o vreme, nu m-a mai interesat. Până când am avut poftă de ceva mister, dar cozy, și mi-am amintit de ea. Așa că, miercuri, am citit-o repede și mi-a plăcut.

Da, nu e cel mai bun mister citit vreodată, dar a fost atmosferică, a avut suspans, scriitura e plăcută și lejeră, iar dezvăluirile și întorsăturile de situație sunt destule. Acum, că unele dintre ele, realist vorbind, nu au sens sau sunt cam trase de păr și m-au făcut să oftez puțin, e altă poveste. Căci da, de multe ori povestea asta a fost mai „extra” decât aș fi vrut eu, iar mie asta nu mi-a plăcut. Poate altcineva n-o să fie deranjat.

Atmosferic vorbind, și având în vedere că personajele au fost multe și schițate doar atât cât să pară vii, dar nu cât să fie complexe și individualizate sau să nu se amestece între ele, mi-a amintit oarecum de cărțile Agathei Christie. Așa că, dacă-ți plac cărțile ei, dar vrei ceva în zilele noastre, dă-i o șansă. Sigur, nu spun că e la fel de bună, ci că aduce așa, a cărțile ei.

Per total, mi-a plăcut lumea asta a anticarilor și aventura alături de Freya și mătușa ei. Mi-au plăcut și discuțiile dintre ele și modul în care erau acolo una pentru cealaltă. Iar mătușa Carole e un personaj greu de ignorat, la propriu și la figurat. Dacă ai vreodată o zi liberă, eu zic că n-ai ce pierde dacă-i dai o șansă.

RECENZIE - Vassa și noaptea de Sarah Porter

 

DESCRIERE:

Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul...

Inspirat de povestea rusească "Vasilisa cea Frumoasă", romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Spuneam eu, înainte să mă apuc de ea, că sper să fie un fantasy lejer, rapid și ciudat. Ei bine, a fost tare ciudată, dar în niciun caz nu s-a citit repede și nici lejeră nu a fost. În multe momente, am simțit că abia mă mișc prin poveste sau că nu se întâmplă nimic. Scriitura nu m-a prins, iar personajele, deși au fost multe, au lăsat de dorit.

"Vassa și noaptea" e genul de poveste ciudată și întunecată, care o să fie iubită de unii și urâtă de alții, iar pentru mine a fost doar ok. Nu regret c-am citit-o, dar nici n-aș mai citi-o a doua oară. N-am citit povestea originală, deci nu pot să spun câte elemente au în comun, și, chit că a fost interesantă, modul în care e scrisă și faptul că n-am simțit nimic, indiferent ce s-a întâmplat sau cât de calmă sau periculoasă a fost povestea, m-a lăsat rece. Mai adaugă la asta și faptul că personajele sunt doar niște bucăți de carton, care sunt acolo doar să facă firul narativ să meargă înainte, și ai obținut 90% din cartea asta.

Restul nu a fost rău, dar a fost mult prea puțin bun în comparație cu toate celelalte și pot să număr pe degete scenele și capitolele care chiar mi-au plăcut, care mă făceau fericită că citesc cartea asta. Doar că toate părțile dintre ele au fost mai numeroase și, când știam că după o parte bună urmează iar un deșert întins, parcă nici de bunătatea aia nu mă mai bucuram.

A mai fost și un lucru care m-a enervat cumplit, deși are de-a face mai mult cu redactarea și corectura cărții ăsteia și nu cu povestea în sine — exemplarul în română e plin de propoziții fără punct la final, de replici care n-au linie de dialog sau de cuvinte scrise greșit sau cu litere lipsă. Și, dacă ar fi fost doar una-două, aș fi zis "da, se mai întâmplă", însă aici mi s-a părut așa o delăsare. Parcă, după ce s-a făcut traducerea, și poate a mai citit-o cineva, au zis "gata, o printăm și o punem pe raft!". Nu vreau să fiu rea, căci știu câtă muncă intră într-o carte tradusă, dar e de râsul-plânsul și, după ce că nu mi-a plăcut ce citeam, mai vedeam și greșelile alea... și îmi dispărea tot cheful să mai continui. Habar n-am dacă-s toate exemplarele la fel, dar bănuiesc.

Pentru mine, "Vassa și noaptea" e ce-ar fi putut să fie, și i-am dat 3 stele. Nu zic să nu o încerci, dar, înainte de ea, cred că ai altele de citit.

RECENZIE - Vila de Rachel Hawkins

Descriere:

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia.

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

RECENZIE:

 Iubesc cărțile care au scriitori ca personaje, iar când am văzut că "Vila" de Rachel Hawkins e despre Emily și Chess, două scriitoare de succes, prietene din copilărie ce vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia, am știut că trebuie s-o am și s-o citesc. Și, dacă-ți vine să crezi, nu doar asta a fost partea care m-a convins s-o citesc înaintea altor cărți de pe lista mea și s-o devorez în câteva ore, ci faptul că vila în care urmează să stea cele două are o istorie complicată și, deși acum e o casă luxoasă de vacanță, în 1974 a fost scena unei tragedii cumplite, pe care mulți însă o văd doar ca pe o poveste cu sex, droguri și rock and roll care nu s-a terminat bine. Însă e mult mai complicat, iar în toți acești ani nimeni n-a dezlegat enigma; nu se știe clar ce s-a întâmplat, și chiar dacă în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai bune romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac referire la acea noapte, ele nu oferă nimic în plus. Sau da? Teoretic, indiciile s-ar găsi în cele două opere considerate clasice, iar Emily vrea să se folosească de ele și să rezolve misterul. Mai ales când, pe măsură ce trec zilele locuind în frumoasa vilă, secrete ies la iveală, din trecut și din prezent, apar trădări din partea cui nu se aștepta, iar vila mai face o victimă.

Sinceră să fiu, mă așteptam ca "Vila" să fie doar un thriller ușurel și atât, dar m-am înșelat. Ceea ce, de data asta, mă bucură, pentru că povestea a fost mult mai mult de atât: mai complexă și mai încâlcită decât reieșea din descriere. Dar nu te speria că zic încâlcită, deoarece autoarea a reușit să scrie o poveste plină de nuanțe și de complicații, cu relații de tot felul, cu oameni care sunt mai imperfecți și mai umani cu cât îi cunoști mai mult, fără să inducă în eroare, fără să creeze confuzie și niciodată nu m-am simțit pierdută. Chiar mi-a plăcut felul în care a jonglat cu toate și cum a reușit să mențină atât povestea și suspansul, dar și să nu sufoce cititorul sau să-l piardă prin toate informațiile și perspectivele; mai ales că sunt multe personaje și vedem ce se întâmplă în prezent, dar sunt și bucățile din trecut. Iar felul în care se îmbină și se contrastează una pe cealaltă arată că Hawkins a fost atentă și n-a lăsat nimic la voia întâmplării.

Ca mister, a fost bine scrisă și mi-a plăcut faptul că descoperim indiciile odată cu personajele, dar, în același timp, sunt și dăți când autoarea nu spune clar ce se întâmplă sau care-s consecințele. Așa că fiecare își poate imagina sau să-și dea cu părerea, ceea ce pe mine nu m-a deranjat; căci, uneori, tocmai asta are un impact mai mare și poate toți avem scenarii diferite în minte. Adică, și după ce-ai aflat tot, încă te poți întreba ce e adevărat sau dacă așa-zisul adevăr nu-i doar o altă minciună pusă într-o lumină bună. Și, oricare ar fi, nicio posibilitate nu sună rău.

Dar și ca poveste despre oameni, despre relații, fie că-i vorba de cele de prietenie sau cele romantice, a fost interesantă și parcă prea realistă. Toți sunt imperfecți, nicio situație nu-i exagerată și totul a fost și ar fi posibil. Unii ai zice că și-au căutat-o, alții au fost egoiști, au manipulat, au tras pentru ei... au fost prea buni sau prea creduli, dar nu așa facem toți? Eu chiar am simțit că le-am cunoscut pe Emily, pe Chess, pe Mary și pe ceilalți. M-am și regăsit în ele și n-aș spune că aș fi făcut altfel. Acum, ce spune asta despre mine depinde de fiecare. Dacă o vei citi, o să afli la ce mă refer. Și poate vei fi de acord cu mine sau din contră.

Și dacă ar fi să mă gândesc, oricât de interesante mi s-au părut toate relațiile, cred că cea dintre Emily și Chess e cea care îmi vine prima în minte. Două prietene bune, teoretic, care-s mereu acolo una pentru cealaltă, care se ajută și care ar face orice să-i fie bine și ei, și celeilalte. Însă chiar așa e? Fără să dau spoilere, eu o să menționez doar că la final mi s-a părut că Emily a fost prea bună și că a iertat prea ușor. Unii au scăpat și au mai și câștigat cu vârf și îndesat, deși au făcut ce-au făcut... Bine, autoarea nu spune clar ce-au pățit ei sau cele două, dar, în funcție de ce-ți imaginezi, s-a terminat bine sau, deși ea crede c-a câștigat, a făcut-o doar parțial, iar pericolul e încă acolo. Doar că mai subtil.

Toate personajele din carte sunt interesante, bine scrise, cum spuneam, dar cred că femeile mi-au plăcut cel mai mult. În ciuda a tot ce li s-a întâmplat, știu ce vor și, de bine, de rău, uneori prea târziu, merg după acel lucru, luând consecințele doar ca pe-un alt bonus sau rezultat. Toate au calități și defecte, toate fac bine și toate greșesc, iar cititorul e singurul care decide de partea cui e și cine merită judecat. Mi-a plăcut că autoarea ne lasă pe noi și nu pune ea pe nimeni în nicio categorie. Iar asta cumva te apropie și mai tare de ele sau te face să te gândești tu ce-ai fi făcut și ce spune asta despre tine.

Dacă îți plac poveștile cu scriitori sau despre cărți, atunci o să-ți placă și asta. Eu m-am bucurat și de acest aspect și a fost interesant să văd portretul ăsta al scriitorului și cum prind viață cărțile, urmărindu-le pe Mary, Emily și Chess, fiecare cu trăirile și fricile lor, cu nesiguranțele și momentele când în sfârșit reușesc să obțină ce vor. Dacă ar fi trebuit sau nu, asta e altă discuție. Iar scrisul, la fel ca alte activități, scoate ce-i mai rău și mai bun din oameni.

Sincer, mă bucur c-am ales să-i mai dau o șansă lui Rachel Hawkins, fiindcă după ce "Soția de la etaj" mi s-a părut doar ok, chiar n-aveam așteptări. Iar "Vila" mi-a arătat că a meritat și uite c-am avut parte de-o poveste bună, plină de suspans, dezvăluiri și întorsături de situație, atmosferică și numai bună de devorat, indiferent că ești fan al genului sau nu. Pentru că fie că o citești pentru mister, pentru că îți plac vacanțele sau pentru că doar vrei o poveste bună, tot vei fi câștigat. Eu îi dau patru stele și, mai mult ca sigur, o să aștept următorul volum de la autoare.

RECENZIE - Regina Roșie de Victoria Aveyard

 

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte dintre roșii și-și duce traiul de pe o zi pe alta, ca hoț într-un sătuc, până când destinul o aduce în fața regelui, a reginei și a tuturor nobililor, unde ea descoperă că este și rosie, dar și argintie, cu puteri nebănuite.

Ca să ascundă adevărul, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înalta Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o promite de mireasă unuia dintre fiii lui, Mare devenind astfel o prințesă argintie. Pe măsură ce pătrunde și mai adânc în lumea argintiilor, tânăra riscă totul și își folosește noua poziție pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii. O mișcare greșită îi poate aduce moartea, dar, în jocul periculos în care a intrat, singura certitudine este trădarea.

RECENZIE:

Tot ce trebuie să știi e că dacă n-ai citit încă "Regina Roșie", atunci pierzi o carte și o serie foarte bună! Sau așa mi s-a părut mie. Regret oarecum că am așteptat atâția ani s-o citesc, dar la cât de repede am citit-o și cum m-a prins, cu siguranță următoarele volume nu vor mai aștepta la fel de mult. 

Mi-au plăcut foarte mult lumea, detaliile pe care autoarea le menționează atât cât să te împingă și mai adânc în tărâmul asta pe care l-a creat, felul în care personajele ies din pagini și ai impresia că-ți vorbesc ție - așa de bine construite sunt și de diferite între ele. Iar unele chiar sunt de speriat, la propriu și la figurat! Nu mai zic de acțiune, suspans, dezvăluiri, trădări, și manipulare. Bănuiești pe unul și apoi altul îți fură căciula. Și toate astea se întâmplă în fiecare capitol.

Dar da, are și prietenii și oarece scântei de romance, sunt și scene drăguțe, dar și astea, și cele care arată față urâtă a lumii (chit că e cea roșiilor sau a argintiilor), sunt mereu pline de tensiune și orice replică poate schimbă definitiv viața cuiva. De mult timp n-am mai citit o carte așa bună, mai ales fantasy, și asta chiar mi-a amintit de ce iubesc genul asta atât de mult. O fi apărut ea acum câțiva ani, însă poate bate aproape orice serie nou apărută. După mine nu e în niciun caz una din acelea care și-a pierdut calitățile odată cu trecerea timpului și a altor cărți ce-au venit după ea. 

"Regina Roșie" cred că poate fi savurată de cunoscătorii de fantasy, dar poate, la fel de bine, să fie și prima serie a cuiva care n-a mai citit și vrea să încerce. Da, e o lume complexă, sunt multe personaje, doar că stilul nu e greoi, limbajul nu e complicat și înainte să-ți dai seama vei fi pășit deja alături de Mare pe drumurile din sătuc sau intrați amândoi în sala tronului. Ori poate mergeți la bal. Sau la antrenamente. Sau cine știe unde vă furișați.

Poate pare că o laud prea mult, dar e doar adevărul. A avut cam tot ce mi-am dorit, am și râs,  mi-a fost și teamă, are și clișee, însă Victoria se folosește de ele și să te inducă în eroare, deci nu e totul pierdut. Chiar e o carte bună alături de care să-ți petreci câteva ore sau zile, în funcție de cât timp ai pentru ea. Sau câtă poftă îți face.

Eu i-am dat 4 stele și abia aștept să continui seria. Spor la citit și ne-auzim. 

RECENZIE - Schimbul de noapte de M.L.Rio

Descriere:

Cinci persoane care lucrează în schimbul de noapte se întâlnesc în cimitirul unui colegiu: un barman, o șoferiță de rideshare, recepționera unui hotel, administratorul neoficial al bisericii abandonate – care, noapte de noapte, se profilează amenințător deasupra lor – și redactora-șefă a ziarului colegiului, aflată mereu în căutare de subiecte noi.

Într-o seară târzie de octombrie, în curtea bisericii apare o groapă care nu era acolo înainte. Cine a săpat-o și pentru cine? Urmărindu-l prin noapte pe gropar, cei cinci își dau seama că acesta ar putea fi cheia șirului de întâmplări ciudate care au stârnit vâlvă în oraș în ultimele săptămâni – și că ar putea fi foarte aproape de dezlegarea misterului.

RECENZIE: 

Dacă vrei să citești ceva foarte scurt, rapid, atmosferic și cu destule elemente thriller și horror cât să îți dea fiori sau să te facă să nu-ți dorești să fi noaptea în curtea bisericii, atunci citește asta. 

E prima mea întâlnire cu autoarea și n-a fost rea. Căci în 184 de pagini a avut suspans, acțiune, o scenă care m-a făcut să râd, multe tensionate și, posibil, grețoase, personaje imperfecte. Doar că tot acel ritm alert a dus, aproape, nicăieri. Când am ajuns la final aș mai fi vrut și abia mă încălzisem. Am primit răspunsuri, da, dar aș mai fi cerut măcar, încă, un capitol. 

Totuși, eu ți-o recomand, și citită alături de-o băutură caldă sau stând sub pătură, va fi numai bună pentru sfârșitul anului.

RECENZIE - Secretul menajerei (Menajera #2) de Freida McFadden

Descriere:

Millie credea că va face curat în casa lor. În schimb, a descoperit inimi pline de praf și secrete murdare.

În timp ce el continuă să-mi arate apartamentul de lux, mă cuprinde un sentiment îngrozitor. Ce se întâmplă cu femeia din spatele acelei uși închise? Nu, nu trebuie să-mi vâr nasul în treburi care nu mă privesc. Nu dacă vreau să-mi păstrez cel mai întunecat secret în siguranță. Și slujba...

Este greu să găsesc un angajator care să nu pună prea multe întrebări despre trecutul meu. Așa că zâmbesc mulțumită știind că familia Garrick mi-a oferit în mod miraculos o slujbă. Trebuie doar să curăț acest penthouse cu priveliște uimitoare asupra orașului, să pregătesc mese delicioase în bucătăria lor strălucitoare și să mă prefac că... nu văd nimic din ce se întâmplă. Nu e greu, pot să stau aici o vreme, până găsesc altceva mai bun.

Da, este aproape perfect! Dar încă nu am întâlnit-o pe doamna Garrick, deși sunt sigură că am auzit-o plângând. Uneori, observ pete de sânge în jurul gâtului cămășilor ei de noapte, atunci când trebuie să le spăl. Iar într-o zi, nu m-am mai putut abține și am bătut la ușă. Când ușa s-a deschis, totul s-a schimbat...

Atunci mi-am facut o promisiune: o voi proteja pe doamna Garrick. Vinovatul trebuie să plătească, iar eu trebuie să decid cât de departe voi merge pentru a-i provoca suferință.

RECENZIE:

Cred că "Secretul menajerei" mi-a plăcut mai mult ca primul volum și asta pentru că mi s-a părut și mai intensă, mai plină de pericole, dezvăluiri și întorsături de situație, personajele au fost și ele reale, bine scrise și în stare de niște lucruri care uneori m-au lăsat cu gura căscată; căci fix atunci când am zis că am văzut de ce-s capabili, se mai întâmplă ceva, și realizam că ne-aflăm doar pe marginea prăpastiei, iar hăul din poveste (și din ei) și răutatea lor, egoismul lor și setea de răzbunare, de bani, erau mult mai adânci. 

Unii ar spune că nu e neapărată nevoie să citești prima carte, ca să o înțelegi pe asta, însă eu cred că ai pierde mult când vine vorba de relațiile dintre personaje, n-ai știi de ce Millie se poartă într-un fel sau de ce chiar are nevoie de data asta să nu o dea în bară. Așa că eu ți-aș recomanda să termini primul volum și abia apoi să-l începi pe acesta. Plus că ambele sunt numai bune de devorat și nu cred că-ți va părea rău. 

Comparativ cu prima carte aș spune că Millie e mult mai matură și mai sigură pe ea, deși în același timp, tot ia unele decizii ce te fac să te întrebi dacă realizează în ce pericol se pune sau că și-o face cu mâna ei, fix când vrea și ea să facă ceva bun. Însă trebuie să recunosc că nu-i doar vina ei, căci familia asta e foarte stranie și mai ales soția aia... mie mi s-au aprins luminile de pericol doar de la primele întâlniri și aș fi vrut ca Millie să fi fost un pic mai suspicioasă și mai precaută. 

Totuși, măcar nu-i singură. și m-am bucurat să văd că nu se lasă bătută, deși lucrurile n-arată deloc bine pentru ea și cu fiecare capitol doar o iau razna și mai tare. Iar când ajunge să fie implicată și poliția și ea e văzută iarăși într-o lumină incertă... da, e o călătorie zdruncinată pentru toată lumea, dar și pentru cine citește.

 Eu m-am distrat cu amestecul ăsta de suspans, acțiune, dezvăluiri, personaje în multe nuanțe de gri, scris în stilul Freidei cu care am ajuns să mă obișnuiesc, și aș spune că o voi citi și pe următoarea. Nu-s cărțile Freidei unele pe care eu le consider geniale sau mistere cum n-am mai întâlnit, dar când vrei ceva care să te țină în priză, rapid și lejer, atunci sunt perfecte! Și cred că le poate citi oricine, chit că citește sau n-a mai citit și alte cărți în genul acesta.

RECENZIE - Mickey7 de Edward Ashton

 

Descriere:

Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă – sinucigașă, chiar –, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său… și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el.

Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil – și abia acum încep cu adevărat necazurile. Ideea Înlocuibililor multipli este detestată, și dacă sunt prinși, probabil vor fi amândoi aruncați în reciclatorul de proteine, așa că sunt nevoiți să țină secretă existența lor față de întreaga colonie. Viața pe Niflheim e însă tot mai grea, specia nativă devine periculos de curioasă cu privire la noii săi vecini și Mickey7 pare singurul în măsură să salveze lucrurile.

Asta dacă o să reușească să nu moară de tot.

RECENZIE:

"Mickey7" a fost cumva cartea potrivită la momentul potrivit, pentru mine, căci am zis că vreau să citesc mai mult SF, însă nu voiam nici ceva prea complicat sau o serie imensă. Iar faptul că e SF, însă pune și mult accent pe mister, a reușit să mă facă să numă pierd în noțiunile cu care nu eram familiară, dar totuși să admir ușurința cu care autorul a prezentat lumea și, poate, să-mi doresc un pic să călătoresc acolo. Sigur, fără a fi neapărat un Înlocuibil. 

Eu am citit-o destul de repede, am fost curioasă până la final și aș spune că indiferent dacă o citești ca să vezi ce se întâmplă și dacă reușește Mickey să rezolve situația, sau o citești căci vrei doar o aventură, acțiune, poate niște bătăi și umor, o să ai parte de-o lectură pe cinste. Și nu, nu cred că trebuie să citești de obicei SF ca să te pierzi în ea.  

Pentru mine "Mickey7" a fost plină de suspans, amuzantă pe alocuri, mi-a plăcut felul în care aflăm mai multe despre planeta pe care se află Mickey acum, dar și despre restul lumii, despre tehnologie și cum a ajuns să fie Înlocuibil. Sunt și momente în care probabil te vei întreba de ce e impulsiv, însă nu-i singurul care face asta și, uitându-mă în urmă, cred că asta a fost mai mult modul autorului de a face firul narativ să înainteze, și nu neapărat ceva ce ținea, doar, de personaje. Sunt destule surprize pe planetă, dar și-n colonie, și culmea, deși mulți zic că nu vor să aibă de-a face cu Mickey, majoritatea problemelor lui d-acolo vin. Dar și din felul în care el reacționează, sau nu. 

Eu zic că-i o carte bună când vrei ceva rapid, lejer, plin de suspans, acțiune și dezvăluiri, un pic de romance amestecat așa cu restul elementelor de mister și science fiction, și dacă o începi acum (sau curând), poate ești pregătit atunci când apare ecranizarea.

RECENZIE - La șapte ani distanță de tine de Ashley Poston

 

Descriere:

Uneori, vine ziua cea mai rea din viaţa ta, după care trebuie să-ţi dai seama cum să mergi mai departe. Pentru Clementine West, asta înseamnă să se îngroape în munca ei de promovare a cărţilor, să gândească practic şi să uite toate prostioarele învăţate de la mătuşa ei, cum ar fi să trăiască din plin şi să ţintească luna de pe cer. Clementine ar prefera să rămână retrasă şi să-şi ţină inima la adăpost. Şi exact asta a făcut în ultimele şase luni.

Dar când se mută în apartamentul mătuşii ei decedate şi găseşte un bărbat stând în bucătărie – un bărbat cu ochi blânzi, cu un accent sudist şi cu o pasiune pentru tarta de lămâie –, planurile ei bine stabilite se năruie. Pentru că este genul de bărbat de care, altădată, s-ar fi îndrăgostit până peste cap. Şi încă s-ar putea îndrăgosti.

Numai că el există în trecut. Cu şapte ani în urmă, mai precis. Iar ea trăieşte, la propriu, cu şapte ani mai târziu. Mătuşa ei i-a spus întotdeauna că apartamentul era o falie în timp, un spaţiu în care timpurile se varsă unul într-altul precum acuarelele. Şi mai spunea că dragostea nu este niciodată o problemă de timp, ci de sincronizare. Iar Clementine se teme că s-ar putea să fi ajuns cu şapte ani prea târziu.

RECENZIE:

Nu-i un film de Craciun, dar are toate ingredientele sa fie cartea perfecta pentru perioada asta sau oricare alta zi din an. 

"La șapte ani distanță de tine" e plina de emotii, amintiri, momente cu prietenii si familia, nesiguranta, dorinta de a fi fericit si totusi teama de nereusita, multa mancare si iubire pentru gatit si pentru a pregati ceva delicios pentru cei dragi. E plina si de speranta, de umor, de personaje care-s oameni pe care poate-i cunosti, caci sunt asa bine scrise si vii, de-o poveste de dragoste care pe mine m-a facut sa plang asa tare ca ultimele pagini le-am citit printre lacrimi. Si plang rar, insa cartea asta m-a facut sa simt atat de multe. Si da, au fost lacrimi de fericire.

Nu-ti doresc sa plangi, dar imi doresc sa citesti cartea asta si sa te bucuri de ea. Iar daca nu-i genul tau atunci, poate, i-o recomanzi altcuiva. 

RECENZIE - Partea întunecată a magiei (Culorile magiei #1) de V.E. Schwab

 

Descriere:

Într-un univers guvernat de magie există mai multe Londre: Roșie, Cenușie, Albă și, în trecut, una Neagră.

Kell este ultimul dintre Antari, magicieni care pot călători între lumile paralele. A crescut în Londra Roșie și este mesagerul oficial pentru afacerile cu sângeroasa Londra Albă și cu Londra Cenușie, cea fără de magie. Neoficial însă, Kell e un contrabandist pasionat de artefacte din alte lumi. 

Lila, o hoață care bântuie în travesti străzile Londrei Cenușii și visează să ajungă pirat, îi fură un obiect magic extrem de periculos. 

Inițial dușmani, Kell și Lila sunt nevoiți să se ajute unul pe altul când își dau seama că au intrat într-o conspirație mortală.

RECENZIE:

 O combinație perfectă de personaje complexe și unice, lumi pe care le vezi extrem de clar și-n care ai vrea să ajungi măcar o dată, mult suspans, acțiune, emoții, un pic de umor și un praf de romance. "Partea întunecată a magiei" e o carte potrivită pentru oricine iubește fantasy și nu numai, limbajul e extrem de viu și cursiv, și cred că oricare o să găsească măcar ceva care să-i placă și care să rămână cu el după ultima pagină. 

"Partea întunecată a magiei" era de ani buni pe lista mea și mă bucur că în final am citit-o și că mi-a plăcut la fel de tare pe cât mă așteptam. A fost interesant să călătoresc alături de Kell și Lila, și chit că amândoi mi-au plăcut, Lila a fost de multe ori nesăbuită și nesuferită, și-aș fi vrut să se gândească și la consecințe și nu doar la ce-și dorește ea aici și acum. Da, l-a ajutat pe Kell de destule ori, însă asta nu scuză faptul că jumătate din problemele pe care le-au avut au fost din cauza ei. Ori poate-i doar vina mea, deoarece îmi părea mult mai matură și mai stăpână pe sine înainte s-o cunoaștem mai bine. 

Kell e chiar cineva alături de care vrei să călătorești, indiferent prin care Londra, și chiar dacă are și el defectele lui, experiența lui și modul în care acționează o să vă țină în siguranță. Plus, haina lui magică o să ofere și el destul ajutor și n-aș minți spunând că aș vrea și eu una, chiar și cu împrumut.

Mi-a plăcut mult de tot cum Schwab reușește să ofere o poveste complexă și complicată, cu o lume plină de detalii și de sisteme politice și magice, fără să te sufoce sau să te plictisească. Și în niciun caz nu duce lipsă de dușmani sau răufăcători care or să-ți dea fiori sau pentru care ai face orice doar să nu nimerești cu ei în aceeași cameră sau același univers. Iar bătăliile au fost destul de intense și pline de tensiune, însă nici prea scurte, cât să zici că n-a fost nimic, dar nici prea lungi, cât să pară nerealistic. 

Chiar o recomand și abia aștept să citesc următorul volum. 

RECENZIE - Vânătorul fără inimă de Kristen Ciccarelli

 

Descriere:

În noaptea în care viața lui Rune s-a schimbat pentru totdeauna, sângele a curs pe străzi, iar nenumărate vrăjitoare au fost trimise la moarte. Pentru o clipă, a urmat tăcerea... Inima lui Rune bătea nebunește, dar trebuia să-și continue planul de a-și ascunde adevărata identitate de Gardienii Sângelui.

De multă vreme, ziua se prefăcea a fi o tânără turnătoare ce urăște vrăjitoarele, însă noaptea devenea Molia Stacojie, justițiara care își salva semenele de la exterminare. Când una dintre misiuni eșuează, Rune decide să-i deruteze pe vânătorii de vrăjitoare și să obțină informații cucerindu-l pe Gideon Sharpe, un vânător notoriu și nemilos, de care începe să se îndrăgostească.

Gideon urăște superficialitatea fetei, dar, când află că Molia Stacojie a folosit vapoarele ei pentru a scoate vrăjitoarele din țară, decide să înceapă un joc periculos și să o curteze, la rândul său, pentru a afla adevărul. Curând, își dă seama că dincolo de aparențe se ascunde o tânără inteligentă și sensibilă, care pare a fi sufletul lui pereche.

Dar oare ce se va întâmpla când va descoperi că ea este vrăjitoarea pe care o vânează cu atâta ură?

RECENZIE:

Dacă vrei o carte atmosferică, care are un aer realist, deși e despre vrăjitoare și magie, plină de suspans și acțiune, dar și de tensiune și scene romantice, atunci citește "Vânătorul fără inimă". Are personaje bine scrise, un magic sistem ușor de înțeles, te ține cu sufletul la gură și chiar vrei să știi cine o să iasă câștigător dintre Rune și Gideon, atât la capitolul război, cât și al curtării celuilalt. 

Personal aș fi vrut mai multe scene cu Molia Stacojie și nu atâtea petreceri, dar aș fi vrut  și ca relația dintre cei doi să fie mai mult de atracția fizică și jocul de putere, căci dacă-i doar așa atunci eu n-o consider dragoste, cum e numită uneori. Însă asta-i subiectiv. 

Sinceră să fiu nu m-așteptam să o devorez în câteva ore și să mă prindă așa de tare, încât n-am mai făcut pauze, însă mă bucur. Pentru mine a fost cartea potrivită la momentul potrivit și nu regret c-am citit-o. Da, nu m-a dat pe spate, însă de la primele pagini am fost intrigată și modul în care e explicată magia, felul în care-i practicată, trecutul cum se împletește cu prezentul, personajele care încearcă să facă ce cred ele că-i bine, întorsăturile de situație, momentele vulnerabile sau explozive, toate, nu mi-au permis să o las din mână. Și sper ca următorul volum să fie și mai bun. 

RECENZIE - Dacă mi se întâmplă ceva de Alex Finlay

Descriere:

În ultimii cinci ani, Ryan Richardson a retrăit noaptea aceea îngrozitoare. Portiera mașinii deschizându-se brusc. Lovitura în cap. Mâinile care l-au smuls din vehicul. Țipătul pătrunzător al iubitei lui, Ali, când a fost răpită.

Fără nici urmă de Ali sau de mașină, un nor de suspiciune planează permanent asupra lui. Totuși, în lipsa dovezilor care să îl incrimineze în mod direct și cu ajutorul unui avocat bun, tânărul nu este pus sub acuzare. Acestea însă nu contează pentru realizatorii de podcasturi și trolii de pe internet. Acum, Ryan și-a schimbat numele de familie și a intrat la Facultatea de Drept. Și-a lăsat trecutul în urmă.

Până când, aflat în vacanță în Italia împreună cu colegii de facultate, primește un telefon de la tatăl său: mașina lui Ali a fost în sfârșit găsită pe fundul unui lac din orașul său natal. Înăuntru sunt doi oameni morți și un mesaj criptic, format din cinci cuvinte scrise pe plic de Ali: „Dacă mi se întâmplă ceva…”

Apoi, la celălalt capăt al lumii, se petrece un lucru de neconceput: Ryan îl vede pe bărbatul care i-a bântuit visele din acea noapte tragică de acum cinci ani.

În timp ce tânărul aleargă de pe dealurile Toscanei până într-un sat pitoresc din Marea Britanie și apoi pe străzile strălucitoare ale Parisului în căutarea adevărului, acesta habar nu are că salvarea lui s-ar putea afla în mâinile adjunctei șerifului din Kansas, aflată la primul ei caz, și ale unui mafiot din Philadelphia care a trecut prin propria sa tragedie.

RECENZIE:

Un thriller pe care l-am citit repede, atât datorită capitolelor scurte, dar și dezvăluirilor și întorsăturilor de situație ce-au tot curs. Scris din perspective multiple și plimbându-ne prin destule locații și orașe, dar și din trecut și până-n prezent.

Mi-a plăcut, dar n-a fost ce m-așteptam eu și de la un punct firul narativ deja o luase pe câmpii, oricât mi-am zis eu că-i ficțiune. Acum ține de fiecare ce consideră exagerat sau rezonabil și dacă romanul ăsta e pentru el sau nu.

 A fost prima carte pe care am citit-o de la autor și cred că o să mai încerc, fiindcă mi-a plăcut stilul lui, chit că n-am fost eu fană a direcției în care a luat-o cartea asta. Căci da, eu m-așteptam și voiam că ce s-a întâmplat cu Ali să fie altceva și poate mult mai realist/credibil.

"Dacă mi se întâmplă" a fost un thriller lejer, m-a prins imediat, nu regret că l-am citit, însă personajele nu mi s-au părut cine știe ce, mulți cred că-i și confund dacă mă întrebi de ei (așa bine scriși mi s-au părut), iar firul narativ și acțiunea au dus mai mult spre filme de suspans ce țin să șocheze cu orice preț și cui îi pasă dacă are logică. Însă asta-i doar interpretarea mea și oricui i-a plăcut nu pot decât să zic că mă bucur și-aș fi vrut să fie așa și pentru mine. Da a fost bun, însă atât. 

RECENZIE - Întâlniri în vacanță de Emily Henry

 

Descriere:

Sunt cei mai buni prieteni. Merg împreună în zece excursii de vară. Au o ultimă șansă de a se îndrăgosti.

Poppy și Alex. Alex și Poppy. Nu au nimic în comun. Ea este un copil rebel. Are o poftă de călătorie nesățioasă; el preferă să stea acasă să citească. Dar încă din facultate sunt cei mai buni prieteni. În cea mai mare parte a anului, ei locuiesc departe unul de celălalt – ea este în New York City, iar el în micul lor oraș natal – dar în fiecare vară, timp de un deceniu, au avut împreună o săptămână glorioasă de vacanță.

Până când au stricat totul. De doi ani nu au mai vorbit.

Poppy are tot ce ar trebui să-și dorească, dar este blocată într-o rutină care o obosește. Când cineva întreabă când a fost cu adevărat fericită ultima dată, ea știe, fără îndoială, că a fost în acea călătorie nefastă, finală, cu Alex. Și așa, decide să-și convingă cel mai bun prieten să mai meargă într-o vacanță împreună. Acolo își pune sufletul pe masă. Și iubirea pentru el.

Are o săptămână să rezolve totul. Dacă ea poate ocoli singurul mare adevăr care a stat întotdeauna în liniște în mijlocul relației lor aparent perfecte, ce ar putea merge prost?

RECENZIE:

"Întâlniri în vacanță" a fost cartea de care am avut nevoie zilele astea: m-a prins de la primele pagini și m-a făcut imediat să-mi imaginez că sunt în vacanțe alături de Poppy și Alex, departe de nervi și probleme. Am râs alături de ei, a fost emoționat, amândoi sunt imperfecți și totuși realiști, au și ei problemele lor și, ca în viață, nu-i deloc ușor să le rezolve sau mai ales să vorbească despre ele; oricât stau în calea vieții și fericirii pe care o vor sau chit că știu că nu mai pot ține lucrurile așa. Dar știm și noi că una e ce vrei și alta e ce faci, și că uneori e mai ușor de vrut decât de făcut.

Povestea asta a fost chiar ca o vacanță, căci a trecut foarte repede, a fost plină de surprize, mai nimic n-a mers conform planului și totuși a ieșit și ceva bun din tot haosul. Mi-a plăcut și că a fost mult despre prietenie, familie și legătura dintre ei, care nu-i doar romantică, iar modul în care-i scrisă cartea o prezintă foarte bine, de-a lungul timpului.

Aș spune că-i o carte pentru iubitorii de romance și nu numai, căci Emily Henry bagă de toate-n cărțile ei, ca și-n viață, și fiecare va găsi ceva care să-l prindă sau pe cineva cu care să rezoneze. O poveste numai bună de citit când ai nevoie de-o pauză lungă și momente pentru tine.

RECENZIE - Ora albastră de Paula Hawkins

 Descriere:

Bun-venit pe Eris: o insulă cu o singură casă, un singur locuitor, o singură cale de ieșire.

 Inaccesibilă de pe uscatul scoțian timp de 12 ore pe zi. 

Cândva, a fost căminul Vanessei: o pictoriță celebră, al cărei soț, cunoscut pentru infidelitățile lui, a dispărut cu 20 de ani în urmă. 

Acum este căminul lui Grace: o ființă solitară legată de maree, mulțumită în izolare. 

Însă când o galerie de artă din îndepărtata Londră face o descoperire șocantă, pe insulă vine un vizitator.

 Iar secretele de pe Eris amenință să iasă la lumină… 

RECENZIE:

Cred că mi-a plăcut pentru că n-am avut așteptări de la ea. 

E atmosferică, scrisă simplist și se citește repede, datorită scriiturii și capitolelor scurte. Are personaje imperfecte și bine scrise, întorsături de situație și un final ce-ți place sau nu. Mie nu mi s-a părut satisfăcător și aș fi vrut mai mult.

Aș spune s-o citești dacă-ți plac poveștile cu și despre oameni, artiști sau nu, despre relații, despre emoții și situații și ce scot la iveală. O poți citi și pentru mister, însă eu n-aș zice că asta e punctul forte al cărții. 

Și poate și d-asta mulți sunt dezamăgiți, mai ales știind cine-i autoarea. Da, se vede că-i scrisă de ea, însă fix din același motiv, cartea asta e un risc; de care fiecare ar trebui să fie conștient când o alege.  

RECENZIE - Wildfire (Maple Hills, #2) de Hannah Grace

Descriere:

Russ Callaghan și Aurora Roberts se intersectează întâmplător la o petrecere organizată la final de an universitar, când, după mai multe pahare de alcool și câteva provocări, cei doi ajung să aibă o aventură de-o noapte. Nefiind genul care să rămână prea mult prin preajmă după o partidă de sex (și nici care să se aștepte la asta de la un bărbat), Aurora se furișează afară din camera lui Russ înainte ca acesta să aibă ocazia să o întrebe numele complet sau să își adune curajul de a o invita la o întâlnire.

Așadar, mare le este surpriza când dau nas în nas în prima lor zi într-o tabără de vară unde sunt amândoi supervizori și unde au ales să meargă pentru a scăpa de viața complicată de familie. Russ speră că, dacă pleacă suficient de departe de Maple Hills, nu va mai fi nevoit să înfrunte consecințele dureroase ale dependenței de jocuri a tatălui său, în vreme ce Aurora s-a săturat să cerșească atenție de la oamenii dragi și vrea să se retragă în singurul loc care pentru ea înseamnă cu adevărat acasă.

Russ este conștient că, dacă încalcă regula care interzice relațiile amoroase pe durata taberei, riscă să fie trimis acasă înainte de sfârșitul verii, însă, spre nenorocul lui, Aurora nu a fost niciodată genul care să respecte regulile. Vor reuși cei doi să se rezume la o relație de prietenie? Sau, oare, acea aventură de-o noapte a stârnit în ei un foc ce nu poate fi stins?

RECENZIE:

Citește-o dacă vrei ceva rapid, lejer și care să te prindă de la început. Eu am devorat-o și singurul lucru pe care i l-aș reproșa e că nu trebuia să aibă aproape 400 de pagini. 

Sincer am citit-o pentru că mi-a plăcut "Icebreaker" și eram curioasă dacă și asta o să-mi placă. Și mi-a plăcut, deși a fost mai mult cartea potrivită la momentul potrivit. Nu-i o poveste prea complicată, personajele au fost ok, deși uneori sunt atât de multe și e greu să le diferențiezi sau să reții cine-i cine, mai ales când autoarea abia le caracterizează sau așteaptă cumva să ți-i amintești și din primul volum. Iar cele principale simt că le-am mai întâlnit și-n alte cărți și doar au alte nume. Nu mi s-au părut memorabili sau unici, și personal nu m-am apropiat de ei, deși am înțeles prin ce trec și mi-am dorit să fie fericiți și să-și rezolve problemele. 

Voiam să spun că mi-a plăcut cum Russ și Aurora comunică și n-ai parte de dramă degeaba, doar că mi-am amintit de cel puțin două scene în care asta se întâmplă și doar pentru că așa merge firul narativ mai departe. Cred că ar fi putut povestea să meargă înainte și fără ele, dar poate altora o să le placă și chiar se vor regăsi în personaje sau ar fi procedat la fel. 

Una peste alta a fost ok, m-am distrat alături de personaje, am râs, a fost și emoționant, are și destule momente spicy și, zic eu, că altora o să le placă mai mult ca mie. Rar citesc romance și rar îmi place ceva, iar asta, din această perspectivă, n-a fost chiar așa rea. În niciun caz memorabilă, dar distractivă pe moment.

RECENZIE - Casa dintre pini de Ana Reyes

 

Descriere:

Maya era în liceu când a văzut-o pe Aubrey căzând secerată în fața lui Frank, un bărbat enigmatic cu care își petrecuseră amândouă vara. După șapte ani, Maya stă în Boston cu iubitul ei și încearcă să scape de dependența care a ajutat-o să reziste până acum. Însă trecutul o copleșește când vede o înregistrare cu o altă femeie care moare subit în fața aceluiași Frank.

Maya se întoarce acasă, unde începe să dezgroape fragmente din trecut și să observe mesaje ascunse în cartea neterminată a tatălui ei guatemalez. Ca să se salveze, trebuie să înțeleagă o poveste scrisă înainte să se fi născut ea, însă nu i-a rămas mult timp și toate drumurile duc înapoi la cabana lui Frank…

RECENZIE:

În funcție de ce mistere îți plac și ce te deranjează sau te atrage într-o astfel de poveste, o să-ți placă asta mai mult sau mai puțin. Mie nu mi-a plăcut și chiar n-a avut un final neapărat, ci doar s-a terminat.

Auzisem păreri împărțite legat de ea, dar ceva mă tot intrigă, așa că am citit-o. Regret? Nu, căci măcar m-am lămurit și deși personajele nu mi s-au părut cine știe ce, iar firul narativ m-a dezamăgit, căci după toată tensiunea și suspansul și dezvăluirile... nu se întâmplă mare lucru. Da, aflăm ce le face Frank fetelor și care-i tot misterul legat de cabană, dar... n-am fost fan al acelor răspunsuri. Da, a fost interesant și diferit, dar nu pentru mine.

Zic că mai bine îi dai o șansă și vezi singur cum ți se pare. Căci depinde de tine dacă vei fi șocat și o să-ți placă enorm când afli adevărul sau te vei enerva ori o să ți se pară tras de par. Atmosferică a fost, însă cam atât. 

Pe alocuri a fost și un pic greu să țin evidență ce-i în trecut și ce se întâmplă in prezent, iar faptul că autoarea a băgat pagini întregi legat de istorie și cultura guatemaleză, dar nu adaugă neapărat la firul narativ, a îngreunat și mai mult ritmul. Ca poveste nu-i rea, dar ca mister a lăsat de dorit.