RECENZIE - #confuz de Alex Andronic

Descriere:

"Câteva dintre calităţile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretenţii intelectuale (prin intermediul cărora autorul ar vrea să arate cât e el de deştept) şi naturaleţea textului, adică autenticitatea. „#confuz” are toate aceste calităţi. În plus, cartea mai beneficiază de câteva atuuri foarte importante: povestea este una universală, plină de întâmplări credibile, care se pot întâmpla oricărui om şi care pot avea loc oriunde în lume, iar scriitura are o oralitate uşor de identificat încă de la primele pagini." (Adrian Teleşpan)

"Ştiţi melodiile alea pe care le auzi o singură dată şi te trezeşti fredonandu-le o oră mai târziu? E semn că au intrat în tine. 

Cam aşa e şi cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cântec care pare născut la o chitară, pe plajă, lângă un foc de tabără, sub luna plină. Îl asculţi zâmbind şi îţi dă o stare de plin. Îţi rămâne pe piele ca nişte fire de nisip. Gândul nu îţi fuge în altă parte. Eşti acolo, asculţi şi admiri sinceritatea omului care improvizează la chitară fără să încerce să îţi demonstreze nimic. Cântă liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimţite, sădind în tine o senzaţie de bine. 

Să mai cânţi, Alex! Să mai cânţi!" - (Natalie Ester)

RECENZIE:

Când am dat prima dată peste cartea asta mi-au atras atenţia două lucruri. Primul, că n-are descriere, de niciun fel şi că pe tot internetul găseşti doar păreri. Iar al doilea e coperta. Şi atunci când am văzut-o, mi-am zis: "mnda, e interesantă, dar parcă n-aş citi-o!", adică în momentul ăla nu era de mine. Ştiţi şi voi cum e când daţi de-o carte, sună bine, vă face cu ochiul şi totuşi n-o luaţi s-o citiţi, pentru că nu se potriveşte cu starea şi gândurile voastră d-atunci? Cam aşa am păţit eu. Şi nu e prima dată. Plus că am mai citit cărţi forţat, adică "hai s-o citesc chit că nu ar merge acum, dar sunt curios" şi zău că n-a mers. Aşa că am ţinut ochii pe ea şi-am aşteptat. 

Azi, deoarece oamenii sunt oameni şi unora le place să-ţi f... acă ziua (şi mai) minunată, m-am trezit cu o stare cam proastă. Ca atunci când nu vrei să mai vorbeşti cu nimeni, nici cu prietenii, căci dacă le povesteşti iar te enervezi şi dacă te enervezi zici chestii ce nu trebuie şi încep şi ei, şi apoi totul o ia razna. Aşa că, m-am întors spre bibliotecă, fiindcă uneori cărţile ascultă mai bine ca oamenii, şi fac asta, căci în loc să vorbeşti tu, ele-ţi închid gura şi îţi împuie capul cu poveşti; ceea ce-i bine, atunci când vrei să uiţi de ziua de rahat şi de fiinţa aia pe care ai jupui-o de vie şi ai tortura-o şi arunca-o de unde şi cum se poate mai rău. Şi mi-au picat ochii pe #confuz. După ce ne-am holbat ceva secunde unul la altul am zis să-ncercăm să ne citim puţin.

Sinceră să fiu, aşa cum la început am fost ezitantă faţă de cartea asta, aşa m-am simţit şi când am început s-o citesc. De ce? Nu că n-aş fi ştiut ce s-aştept de la ea sau că vai, limbajul e vulgar şi subiectul e aşa şi pe dincolo, sau că oamenii ăştia doar beau, mănâncă, dorm, şi-o trag, se ceartă şi-s confuzi toată ziua. Că doar astea le vedem şi noi în fiecare zi şi le-avem şi noi în viaţa noastră. Unii pe toate, alţii câteva, mai mult sau mai puţin. Ci, pentru că, în timp ce citeam primele capitole, să le spun aşa (deşi romanul e mai mult un amlgam de episoade ce se întâmplă într-o oarecare ordine) mi-am dat seama că asta nu-i o poveste. E viaţa cuiva, fictiv sau nu, şi eu acum citesc un om şi nu nişte simple pagini. 

Realizarea aia ar fi trebuit să facă lucrurile mai simple, nu? Da şi nu. Fiindcă a fost ca atunci când vezi o persoană mişto şi ai auzit cum vorbeşte, ce păreri are, ce-i place şi ce nu, şi, după ce te-ai gândit tu mult, vrei să-i ceri să fiţi prieteni. Atât. Îţi faci curaj şi când să deschizi gura creierul tău începe: da, dacă nu vrea? dacă zice că-s ciudat? dacă nu mă place? dacă mă bâlbâi? dacă stau acolo ca tontu' şi-mi varsă apa în cap? etc. Şi cam aşa mă gândeam eu cu #confuz. De ce? Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, aflăm povestea unui om, şi tipul, cu cât citeam, mai dădea o haină jos, mai arăta nişte emoţii, nişte gânduri, temeri, lacrimi, ură, fericie, ţipete, dorinţa aia de vreau acum neapărat şi dacă nu primesc îmi explodează neuronii, pe care toţi am simţit-o de destule ori. 

Şi poate n-are sens ce zic eu aici, sau încerc să zic de câteva paragrafe încoace, dar ideea e că-n timp ce tu citeşti cartea asta, ea te citeşte pe tine. Te face să gândeşti şi, pe lângă faptul că râzi la momentele comice sau la situaţiile absurde, te enervezi când personajele sunt nehotărâte sau că iau decizii proaste, că nu recunosc nabii odată ce vor cu adevărat, sau că de ce s-aruncă aşa cu capul înainte. De ce n-au gândit cu capul care trebuia?! Nu, no pun intended. 

Şi-n timp ce tu, cititorul, comentezi de pe margine şi vezi problema la rece, fără să fii implicat sau să simţi vreo presiune, şi ai gândurile alea, în acelaşi timp apar altele. Şi-ajungi să te-ntrebi: eu cum reacţionam dacă prietenul meu cel mai bun îmi zicea, brusc, că-i gay sau bi? mă enervam dacă-mi spunea că mă place mai mult decât place? îmi pare rău şi/sau mi-e greaţă că m-am pupat cu tipul/tipa ăla/aia? trebuia să-mi placă? îmi place că-mi place sau e doar curiozitate? mă enervează că-mi place sau doar n-am curajul să recunosc faţă de mine? vreau să-mi placă şi-mi place că-i el/ea şi să nu-l/o rănesc? oare-am luat decizia bună? dacă acum e decizia bună şi arunc totul în aer, iar apoi descopăr că nu merita şi-mi voi da picioare în gură? şi multe altele.

În timp ce citeam #confuz am oscilat între a-l privi doar ca pe-un roman de ficţiune şi-atât, adică să mă iau de pasaje pline de monolog sau prea mult dialog, prea multe înjurături, să trag de personaje şi să le scutur, ţipând "de ce nu te hotărăşti odată?!", şi să îl văd ca pe o viaţă, o poveste, o sumă de gânduri, emoţii, oase şi sânge ale cuiva, ale unui om. Ca mine şi ca alţii. Şi sincer, dacă vreţi o analiză a scriiturii, eu de pe la jumătatea cărţii n-am prea mai băgat-o în seamă. Ci m-am concentrat pe oamenii dintre pagini, pe emoţiile lor, pe temeri, am râs cu ei şi m-am enervat când cineva nu-i lăsa în pace, dar i-am şi lovit uneori după ceafă când nu voiau s-alerge după fericirea lor sau să-şi ceară iertare, căci nu erau siguri. Şi până am terminat cartea, mi-am dat seama că n-o să-i pot da un rating, că nu pot să o critic din punct de vedere al firului narativ, al descrierii, al personajelor, că n-a avut final fericit etc. Pentru că o viaţă n-o critici aşa. 

#confuz ca roman de ficţiune nu m-a impresionat şi am vrut să nu-l termin. Dar mi-au plăcut David şi restul, mi s-au părut oameni de treabă, zăpăciţi, cu defecte şi calităţi, cu zile bune şi proaste, uneori egoişti, alteori binevoitori, darnici, uneori oameni pe care i-ai strânge în braţe şi i-ai îndopa cu ce ai mai bun, iar alteori oamenii aia cărora le-ai da pumni în cap şi i-ai lovi cu lingura că ţi-au mâncat ultima bucată de prăjitură din frigider; după care tu ai salivat toată ziua cât n-ai fost acasă şi numai la ea te-ai gândit. Aşa că, nici oamenii ăştia nu pot să-i judec. De ce-aş face-o? Sunt eu mai bună ca ei? Înjur eu mai puţin? Ştiu eu dacă în toată viaţa asta n-o să am şi momente de nesiguranţă şi poate descopăr la 45 de ani că-mi plac şi femeile? Nu ne suportăm noi prietenii şi rudele cu bune şi rele, deşi uneori i-am strânge de gât?

Ca să-nchei, căci m-am întins aici mai mult decât cartea : )) (care sincer vă minte când vă zice că-i scurtă şi nu promite nimic, căci după ce începeţi s-o citiţi, o să simţiţi că alergaţi să vă salvaţi viaţa la 40°C) o să vă spun că mi-a plăcut şi nu regret c-am citit-o. Chiar aş mai reciti-o! Şi nu, nu mi-a plăcut doar c-am avut o zi proastă, ci tocmai... m-a scos din starea nasoală şi asta o face doar un prieten sau un roman bun. Şi #confuz a fost cam amândouă, deşi la început nu ne cunoşteam noi aşa bine şi părea că nu ne înţelegem. Dar nu aşa se-ntâmpla cu prietenii buni? Când la prima vedere pare că v-aţi hârjoni şi-apoi descoperiţi câte aveţi în comun? 

Nu m-a deranjat că oamenii sunt gay sau bi, hetero, confuzi, direcţi, nehotărâţi, deasupra, dedesubt, că recunosc asta sau nu, ci mă deranja că n-aveau curaj să recunoască. Şi d-asta, uneori, i-aş fi tras de urechi. Dar apoi mintea mea îmi ţipa în cap: "da' ce, că tu ai fi ştiut din prima! cum poţi să zici asta?", şi cam aşa e. Suntem toţi pregătiţi de orice, cu vorbele la noi şi aşa siguri, până intrăm noi în rol. Apoi... ne cam pierdem. Pentru că suntem oameni şi confuzia e parte din noi. Iar dacă n-am fi aşa, nu cred că ne-am simţi bine. Sau da? 

Recomand cartea? De ce nu? La cât de scurtă e şi la ce limbaj are, îţi dai seama imediat dacă-ţi place sau nu. Dar nu strâmba şi tu din nas de la primele rânduri. Dacă viaţa ta era o carte, ar fi fost aşa genială de la primul cuvânt? Povestea ta n-are înjurături şi fraze ce n-au sens şi momente absurde sau momente când ai râs până ai rămas fără aer? Toate nopţile tale sunt logice, sincere şi numai bune de povestit în piaţa mare sau în faţa familiei? Pe tine te place toată lumea aşa cum eşti, fără măşti şi fără haine? Cam aşa şi cu cartea asta. N-o judeca până n-o citeşti toată, până n-o înţelegi, până nu te pui în locul personajelor şi până nu te vezi tu, ca personaj, în propria viaţă, ce ar putea fi oricând o carte în ochii cuiva. Chiar şi ai tăi. Acum problema e dacă eşti pregătit pentru asta. Dacă descoperi brusc că eşti gay sau alergic la pisici sau că vrei să ai şapte copii? Glumesc. Sau poate nu. Stai, nu pleca! Sunt #confuz... lasă-mă puţin. 

Până la următoarea recenzie eu vă urez lectură plăcută! Şi dacă citiţi cartea, aştept părerile voastre! Iar dacă vă place, atunci recomandaţi-o şi altora. Şi dacă nu vă place, tot s-o recomandaţi, poate place altora. : ) 

P.S.: ştiu că recenzia asta poate n-are sens, dar e şi ea tot un om. Nu că noi am avea sens.