RECENZIE - Straniile si minunatele amaraciuni ale Avei Lavender de Leslye Walton

Descriere:

O carte despre ce înseamnă să te naşti cu o inimă care este tragic de umană. Generaţii întregi ale familiei Roux au învăţat lecţia asta cu greu. Că dragostea îţi ia minţile. 

Se părea chiar că dragostea nebunească era un drept din născare al familiei, ceea ce arunca o umbră întunecată asupra celor mai recente progenituri ale familiei: gemenii Ava şi Henry Lavender. Henry rămâne mut mare parte din copilărie, iar Ava - în celelalte feluri, o fată absolut normală - se naşte cu aripi de pasăre. 

Într-o încercare disperată de a desluşi motivul pentru care se născuse aşa, şi simţind acut nevoia de a se integra în grupurile copiilor de vârstă ei, Ava studiază istoria familiei şi se aventurează în lume prea puţin sau deloc pregătită pentru tot ce avea să descopere. 

RECENZIE:

Această recenzie chiar va fi una scurtă, deoarece n-am multe de zis şi nici nu-mi place să zic acelaşi lucru într-o mie de fraze diferite. 

Romanul acesta n-a fost deloc ce speram eu să fie sau ce-am tot auzit c-ar fi, adică o poveste despre Ava, o fată specială cu aripi şi întâmplările din viaţa ei. A fost o poveste ce-a avut-o pe Ava ca povestitor, în mare parte, şi care s-a centrat pe familia ei, de la bunici, mamă, tată, fraţi şi alte rude. Iar acest lucru pentru mine a fost o mică/mare dezamăgire, pentru că dacă-mi promiţi ceva şi nu-mi oferi, logic că nu-mi place. Ava vine în prim plan doar în ultimul sfert al romanului, aşa cu aproximaţie, zic eu, şi în afara câtorva momente în care ea e văzută ca "fata cu aripi", ea este doar o adolescentă ce duce o viaţă obişnuită. 

Alt lucru ce-a fost dezamăgire pentru mine, a fost scriitura. De când a apărut cartea în străinătate am auzit doar laude, toţi bloggerii şi booktuberii spun că stilul de scriere e magic şi special, şi te umple de nişte sentimente incomensurabile, că-ţi întoarce sufletul pe dos şi că după ce-o termini de citit rămâne cu tine pentru totdeauna. Şi cu mine va rămâne, dar din altă cauză. Pentru c-a fost o dezamăgire. Şi în niciun caz scriitura nu e specială. Da, cumva e poetică şi te duce cu gândul la o viaţă boemă şi dulceagă, dar nimic n-a fost aşa de magnific şi imposibil de descris. 

Şi ajung şi la ultima chestiuta ce a făcut cartea asta să scadă şi mai mult - faptul că n-am simţit nimic. Personajele nu mi-au transmis nimic, le-am simţit foarte subţiri şi transparente, uneori chiar foarte multe, încât am ajuns să le încurc, şi-a trebuit să recitesc ca să pot înţelege. Stilul de scriere mi s-a părut gol, n-am simţit emoţii de vreun fel, sau vreo curiozitate ca să aflu povestea familiei şi cum toate acele întâmplări, relaţii şi destine au condus la apariţia Avei şi la aripile ei. 

În încheiere pot să spun că acest roman n-a fost rău, dar n-a fost pentru mine. Şi nu mi-a oferit nimic din ce-a promis şi pentru ce alţii l-au lăudat, adică scriitură superbă, emoţionantă şi puternică, personaje bine conturate şi originale, şi o idee frumoasă - povestea fetei cu aripi. Da, ideea în sine a cărţii - fata cu aripi - a fost, însă accentul nu s-a pus deloc pe ea, decât spre final. 

Pentru mine romanul acesta e despre familia şi istoria familiei Avei şi nu despre ea, şi îmi va rămâne în cap ca ceva cu o idee unică, dar care n-a fost scris bine şi care nu s-a axat pe ce trebuia. Dacă de la început aş fi ştiut că pe asta se centrează, atunci aş fi avut alte aşteptări, şi poate n-ar fi fost o prioritate aşa mare. Însă, aparenţele înşală şi uneori laudele, coperta şi descrierea ne vând altceva. 

Poate vouă o să vă placă şi poate n-o să fiţi deloc de-acord cu mine. Poate mă veţi numi oarbă, deoarece n-am văzut frumuseţea şi complexitatea romanului, şi n-am apreciat deloc nici personajul Avei. Însă pentru mine aşa a fost. 

P.S. Mdup, n-a fost o recenzie scurtă...