Descriere:
Doi foști iubiți. Un pact. Oare această vacanță ar putea să schimbe totul?
Harriet și Wyn au fost cuplul perfect încă din anii studenției, doar că în prezent această potrivire ideală a dispărut. S-au despărțit în urmă cu cinci luni și încă nu le-au spus celor mai buni prieteni ai lor.
Dar iată că acum se văd siliți să împartă un dormitor în casa de vacanță din Maine care a fost, în ultimii zece ani, refugiul de vară al grupului lor de prieteni. O dată pe an, această retragere din lume a însemnat pentru Harriet și Wyn o săptămână vibrantă, plină de fericire, în care se bucurau de compania oamenilor care îi înțelegeau cel mai bine. Însă în vacanța din acest an, cei doi se mint cu înverșunare, încercând să ignore faptul că încă se doresc cu disperare.
Întrucât casa de vacanță a fost pusă în vânzare, iar săptămâna în curs e ultima pe care grupul de prieteni o mai petrece în acest loc, Harriet și Wyn nu vor cu nici un preț să spună adevărul și să le frângă inimile celorlalți, așa că își joacă rolurile cât pot de bine. Pentru că, după ani de zile în care ai fost îndrăgostit, cât de greu poate fi să te prefaci, de-a lungul unei singure săptămâni, că încă mai ești astfel... în fața celor care te cunosc cel mai bine?
RECENZIE:
Iubesc cărțile lui Emily Henry, însă de fiecare dată când m-apuc de una încerc să n-am așteptări, căci nu vreau să fiu dezamăgită. Și pentru a treia oară mi se dovedește că n-am de ce să-mi fac griji. Nu citesc eu atât de mult romance, însă de la ea aș citi mai des.
"Colțul de rai" m-a intrigat de când am văzut-o și n-a fost doar datorită coperții, a cărei culoare nu-mi place de obicei (dar aici n-aș vedeo altfel!), dar și ideii, ce e o combinație între second chance și fake relationship. Iar dacă e cineva care reușește să mă facă să-mi placă astfel de tropes, aceasta e Henry.
Am citit-o într-o zi, pe drum, în pauze, acasă, în autobuz, înconjurată de oameni și alte vieți și distracțîi, însă de fiecare dată când o deschideam, mă cufundam imediat în pagini și orice altceva dispărea. Și e destul de greu să mă faci să uit că citesc, mai ales romance! Însă aici a fost vorba de mult mai mult.
Căci da, accentul în principal e pe relația dintre Harriet și Wyn, însă cartea vorbește și de grupul de prieteni, despre greutățile fiecăruia, despre cum grupul și fiecare din ei s-a schimbat de-a lungul anilor și cum nu e bine să rămâi blocat în trecut sau să vezi ceva sau pe cineva în acea lentilă și nu cum este în prezent. Vorbește despre cum poți răni mai tare când îți ții emoțiile pentru ține, în loc să discuți cu partenerul, prietenul, părinții și să le spui cum te simți sau ce crezi, ori doar să te descarci.
Despre cum e să-i "înșeli", dar și să te minți pe ține, când contiui să mergi înainte pe un drum de care ești nesigur, dar nu te lași să te uiți îndeajuns de aproape și n-ai o discuție cu tine că să privești adânc și să te întrebi dacă chiar vrei asta, ori e doar dorința vechiului tău eu ori dorința de a-i mulțumi pe alții ori de a continua să hrănești și să afișezi o imagine pe care ei s-au făcut-o despre tine sau pe care o vor. Despre cum vrem ceva, pe cineva, dar e mai ușor să stăm în zona de comfort, și să ne complacem și să ne gândim la ce-ar fi (fost) dacă, decât să riscăm, să ne doară, și să vedem ce s-ar întâmpla.
Mi-a plăcut tare mult "Colțul de rai" pentru povestea de iubire, dar și mai tare pentru emoțiile pe care mi le-a dat, pentru unele fraze superbe, personajele realist creionate și imperfecte, relațiile dintre ele, casa de vacanță, care deși nu există, m-a făcut să vreau să o vizitez și să petrec măcar câteva ore acolo. În fiecare carte Emily Henry reușește nu doar să mă facă să mă bucur de poveste, dar mă și face să mă atașez de niște personaje, niște oameni pe care nu-i cunosc, dar care până la final devin prietenii mei, devin familiari.
Poate-s doar impresia și experiența mea, însă cu fiecare roman scris de Emily Henry reușesc să trăiesc și să simt personajele și emoțiile lor, dar în același timp, să mă pun în locul lor și să trăiesc acele lucruri. Fie că vorbim de situații noi și/sau improbabile, fie unele prin care am trecut deja și acum mi-amintesc de ele, fie sunt făcută să le văd altfel.
Și da e emoționant și uneori doare și nu vrei să simți ori să-ți aminteșți, dar în același timp te simți bine după, ca după un plâns bun sau după o conversație lungă cu cineva care te înțelege și-n care ai încredere. Cartea asta, la fel ca și celelalte ale lui Henry, au fost ca o încărcare și descărcare, și deși am simțit până n-am mai putut, am și râs și zâmbit și m-am simțit satisfăcută.
“Colțul de rai” e mai mult decât doar o poveste de dragoste - e despre viață, oameni, relații, îndoieli, căutări și gasiri, discuții lungi și râsete, despre amintiri și locuri și acasă.
Sunt mereu surprinsă și încântată de cât de multe poate Henry să indese într-o carte, dar niciodată nu e forțat, greoi, în plus, prea mult sau prea puțin. Și fiecare nuanță, bucată, capitol și emoție mai adaugă straturi și piese la acest puzzle perfect.
Și spuneam mai sus de personaje. Nu știu ce face autoarea, dar de fiecare dată reușește să aducă la viață atâția oameni diverși, imperfecți, complecși, și chit că unii îi întâlnești pentru un capitol, tot îi ții minte și ți-e drag de ei. Așa că deși am terminat cartea, o să mai petrec ceva timp cu Wyn și Harriet și cu prietenii lor. Presimt c-am fi un grup și mai cuminte.:))
Recomand “Colțul de răi” și cred că fiecare poate să o savureze, indiferent dacă citește romance sau nu. Iar eu o să mă gândesc ceva la ea și la cum mai am o singură carte necitită de la Emily Henry și cred o să o mai aman puțin; căci apoi nu o să mai am niciuna, până la cea din 2024.
5/5
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu