RECENZIE - Cartea memoriei de Lara Avery

Descriere:

Sammie McCoy e o fată deşteaptă care ştie ce vrea: să termine liceul ca şefa de promoţie şi să plece cât mai repede din micul orăşel în care trăieşte. Nimic n-are cum să-i stea în cale, mai puţin boala genetică extrem de rară pe care o are şi care ameninţă să-i fure amintirile şi viaţa. 

Aşa se naşte cartea memoriei: un jurnal pe care Sammie îl scrie pentru sinele ei din viitor, ca să-şi poată aduce aminte unde şi-a lăsat diverse obiecte sau cât de minunat e să ai din nou un prieten bun. 

Cartea memoriei reţine cele mai importante momente din viaţa lui Sammie, oamenii care i-au frânt inima, cei care i-au făcut-o să crească, reamintindu-i mai ales că a trăit bucurându-se cât se poate de viaţă. 

RECENZIE:

Sunt unele cărţi uşor de rezumat sau despre care poţi vorbi ore întregi şi sunt altele care, deşi ţi-au plăcut, te-au emoţionat, te-au făcut să realizezi cât de slab şi lipsit de control eşti ca om, te lasă cuprins de întrebări şi de tăcere. Tăcere, pentru că ce-ai citit tu şi ce-ai simţit când ai dat acele pagini nu o să poţi exprima în cuvinte, şi o mulţime de întrebări, deoarece astfel de cărţi te fac să te întrebi: oare ne bucurăm de viaţă destul? oare eu cum aş reacţiona în locul lui Sammie? cum m-aş simţi? aş vrea să trăiesc în continuare cât mai normal posibil sau pentru binele tuturor aş apela la ajutor specializat? ce înseamnă a trăi normal? când ştii că-ţi faci mai mult rău decât bine?. 

Cartea memoriei e genul de roman ce nu aşteptam să mă impresioneze prin scriitură sau prin intrigă, ci care să mă facă să simt, să-mi facă cunoştinţă cu nişte personaje reale şi complexe, şi să-mi arate cum fiecare om, indiferent de vârstă, încearcă să meargă sau nu mai departe cu propria viaţă, atunci când o boală mintală îi întoarce lumea cu susul în jos. Şi într-un fel a reuşit acest lucru. Într-un fel, pentru că fiind scrisă sub formă de jurnal, ritmul poveştii nu e acelaşi şi uneori emoţiile sau trăirile se mai pierd pe drum; în acele momente m-am simţit cam departe de Sammie şi n-am reuşit să înţeleg sau să văd cum se simte, ce gândeşte sau ce vrea, ceea ce a stricat puţin din plăcerea lecturii şi a şubrezit legătura noastră.

Însă, în afară de acele câteva dăţi, Sammie chiar e reală şi realistă, o poţi auzi vorbind şi poţi să simţi furtuna din capul ei; pentru că vrea să facă atât de multe, să trăiască atâtea, să se bucure de viaţă, să stea cu prietenii, să iubească, să înveţe şi să scape din acel oraş ce e prea mic pentru ea. Doar că boala devine tot mai puternică şi oricât ar vrea ea să fie ca înainte şi să le arate tuturor că nimic nu s-a schimbat, nu e chiar atât de uşor. Căci sunt momente în care nu se poate ridica din pat, deşi vrea să iasă cu prietena ei la film sau vrea să meargă la o întâlnire ce-a aşteptat-o toată săptămâna. Sau când în mijlocul unei dezbateri uită pur şi simplu unde se află şi echipa ei pierde, deşi se descurcau minunat. Iar acele momente ce pe Sammie o enervează şi o fac să se înfurie, dar în acelaşi timp îi reamintesc de faptul că aşa e viaţa şi aşa evoluează boala, deci nu e vina ei, te fac să te gândeşti că oricine şi oricând ar putea fi brusc în locul ei. Chiar şi eu şi tu. Gândeşte-te puţin, cum am reacţiona? 

Toate personajele din Cartea memoriei sunt creionate realist şi chiar şi cele episodice te fac să zâmbeşti sau să-i consideri nişte amici ce-i vezi prin oraş sau pe holuri, şi care-ţi luminează ziua cu o replică sau un zâmbet. Însă Sammie e cel mai complex şi complicat dintre toate, şi nu doar pentru că e personajul principal. Ci, pentru că are atâtea pasiuni şi hobby-uri, pentru că-i place şcoala şi chiar vrea să ajungă la colegiu, pentru că nu încetează să râdă şi să fie sarcastică, chiar şi-atunci când ajunge să depindă total de notiţele ei, pentru că iubeşte şi luptă şi trage cât poate de mult de propria persoană, ca să experimenteze adolescenţa aşa cum e ea, întreagă sau cât se poate de întreagă.

 Cu fiecare capitol terminat şi cu fiecare bucată ce se rupe în interiorul ei, vezi cum se degradează şi devine fragilă, uneori lăsându-se cuprinsă de pesimism şi gânduri negative, iar alteori mergând la petreceri, făcându-şi temele, sărutându-se şi râzând cât poate de tare şi de mult, făcându-i bolii în ciudă, sau chiar propriei persoane. Dar în acelaşi timp, cu fiecare bucată ce se rupe şi cu fiecare capitol ce trece, observi cum devine mai sigură pe ea, mai sinceră cu cei din jur şi cu ea, cum trăieşte mai mult şi încetează să se mai gândească de o mie de ori la ceva şi totuşi să nu-l facă. Ai spune că poate face asta din disperare sau pentru că oricum nu mai are mult timp, dar dacă ai citit cartea sau o vei citi, atunci o să vezi că nu e aşa. Nu poţi mima încrederea în tine şi nu e atât de uşor să-ţi ţii capul sus şi să mergi în continuare, să zâmbeşti şi să stai cu cei dragi, atunci când tu nu te poţi baza pe amintiri, pe propriile gânduri, când propria ta persoană ţi-e străină şi nu te mai recunoşti deloc când te uiţi în oglindă. 

Şi dacă mai eşti şi la vârsta adolescenţei sau eşti tânăr, lucrurile sunt şi mai urâte. Pentru că îi vezi pe ceilalţi cum n-ai nicio grijă sau cea mai mare teamă a lor e să n-aibă cu cine merge la bal sau de ce nu-i răspunde x la mesaj, dacă va lua sau nu notă mare la test şi oare prăjitura aia cu ciocolată dacă o mănânc o să mă facă grasă?. Iar Sammie se trezeşte între două lumi, căci e încă adolescentă şi poate face tot ce doreşte, dar în acelaşi timp e bolnavă, aşa cum a fost şi mătuşa ei, însă la o vârstă mult mai înaintată. Şi poţi vedea cum încearcă să nu-şi piardă controlul şi să nu se lase pradă gândurilor negative, căci deja e foarte rău şi ştie că boala o va consuma cu totul la un moment dat. Aşa că, măcar, poate să mai fure câteva zile sau luni şi să se bucure cât şi aşa cum poate. Însă nu e chiar uşor. Mai ales când boala începe să-şi facă de cap tot mai des sau când ţi-e lumea mai dragă să te trezeşti că ai uitat unde eşti, şi oare cine e tipul asta care mă sărută? sau de ce am adormit în mijlocul sufrageriei, ştiind că eram în pat?.

Nu aş putea spune că mă bucur c-am citit Cartea memoriei, căci nu e neapărat un roman ce tratează un subiect vesel, dar mi-a plăcut şi nu regret că i-am alocat câteva ore. Plus că o citeşti foarte repede, deoarece capitolele sunt scrise într-o manieră inegală, uneori au două, trei pagini, alteori o singură frază sau conţin e-mail-uri şi conversaţii telefonice. Scriitura e şi ea foarte simplistă şi colorată, expresivă, şi te face de la primele pagini să vrei să o cunoşti pe Sammie. Deşi la început poate n-o să ţi se pară atât de simpatică sau prietenoasă, însă în cazul ei cine ar fi? Dar pe măsură ce o asculţi şi înţelegi de ce se poartă aşa, cum îşi organizează viaţa şi câte eforturi face ca să rămână pe linia de plutire, o să vrei doar să o încurajezi, să o strângi în braţe şi să-i zâmbeşti. Şi nu din milă, ci pentru că e de admirat. 

Cartea memoriei e o carte de citit şi de simţit, care te face să priveşti unele lucruri din alt unghi atunci când o termini şi care, deşi n-o să-ţi schimbe viaţa sau poate o s-o uiţi după câteva zile, tot o să schimbe ceva în interiorul tău. Nu e o carte de vară, dar nici una prea complicată; trebuie doar să ai răbdare şi mintea odihnită. Nu c-ar fi grea, însă Sammie vorbeşte destul şi n-ai vrea să pierzi vreun amănunt : )