În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute.
Descriere:
Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?
CYRA e sora brutalului tiran care conduce poporul Shotet. Harul ei îi conferă durere, dar şi putere – ceva ce fratele ei exploatează fără milă, folosind-o pentru a-şi tortura vrăjmaşii. Dar Cyra e mult mai mult decât o armă în mâna fratelui ei: e îndărătnică, agilă şi mai isteaţă decât ştie el.
AKOS e fiul unui fermier şi al unui oracol de pe îngheţata naţiune-planetă Thuvhe. Protejat de harul său neobişnuit, Akos e un suflet generos, iar loialitatea lui faţă de familie e nemărginită. Atunci când el şi fratele său sunt capturaţi de soldaţii duşmani din Shotet, singurul ţel al lui Akos e să-şi scoată fratele în viaţă de acolo – indiferent de preţ.
Apoi Akos e aruncat în lumea Cyrei, iar animozitatea dintre ţările şi familiile lor pare insurmontabilă. Se vor ajuta unul pe celălalt pentru a supravieţui sau se vor distruge reciproc?
RECENZIE:
Sincer am fost puţin reticentă să-ncep cartea aceasta şi nu pentru că nu mă intriga descrierea sau coperta nu m-a făcut să salivez *ahm*, ci pentru că avea să nu-mi placă. Sau poate avea să-mi placă atât de mult, încât aveam s-o citesc în câteva ore, dintr-o suflare, fără să iau pauză şi să uit să mănânc. Fiindcă sigur n-am zis că citesc câteva capitole înainte de prânz şi apoi mă opresc. Nu, nu! Iar acum sigur nu sunt trei ore după şi mâncarea mea s-a răcit... doamne, fereşte. E o iluzie!
Dar serios acum, chiar am început cartea în timp ce-mi pregăteam să mănânc, iar apoi... eh, să zicem că trupul meu s-a hrănit într-un mod mai diferit decât de obicei. (Dar da, acum în timp ce tastez am reuşit să mănânc, deci nu vă faceţi griji, n-o să leşin sau ceva. Întâi, măcar, să termin de scris aici).
Revenind la Pecetea Morţii şi la cum am reuşit eu s-o citesc aşa repede. Dacă aţi văzut cartea în persoană atunci ştiţi că are vreo 500 de pagini, fără vreo zece, adică e o cărămidă şi poţi crăpa capul cuiva cu ea. Însă pe mine m-a prins aşa tare, încât am citit-o cap-coadă fără să mă opresc; şi să zicem că braţul meu stâng nu e prea fericit. Cine spune că cititorii nu fac febră musculară, atunci sigur n-a încercat să ţină în braţe un roman stufos timp de câteva ore. Dar pot şi să zic că n-am citit-o în acelaşi ritm susţinut de la început.
Primele capitole au mers puţin mai greu, căci Roth încearcă să-ţi spună cât mai multe despre lume, despre univers, să-nţelegi diferenţele dintre oameni, obiceiurile lor, tradiţiile, felul în care gândesc şi de ce acţionează într-un fel, de ce-s buni şi răi şi de ce toate valorile astea morale, ce le ştim toţi, se schimbă aproape total când vezi lumea şi oamenii din perspectiva celuilalt. Iar Akos şi Cyra sunt două personaje puternice, extrem de expresive şi ambiţioase, care sunt într-o continuă luptă, pe mai multe nivele şi cu atâţia indivizi; chiar şi cu ei înşişi. Şi când spun expresivi, nu mă refer neapărat la emoţii, ci şi la faptul că-şi exprimă deschis, sau atât cât pot, părerile şi nu s-ascund după deget, nu mint şi nu încearcă să spună cuvinte dulci celor care-i asupresc şi care vor să-i omoare (asta dacă nu decid să se folosească de asta şi să-ntoarcă situaţia în favoarea lor); sau doar să-i tortureze pentru că aşa place lor. Adică de ce să ucizi pe cineva şi să moară repede, când îl poţi chinui, îi poţi tortura familia şi prietenii, iar apoi îi poţi oferi lui sau ei o moarte extrem de lentă. Eh? Nu-i aşa că sună bine?
Spuneam că prima parte din carte merge mai greu, pentru că-s destule informaţii de mestecat şi să-ţi imaginezi toată lumea, cu diferitele planete, specii şi moduri de gândire, însă cele două personaje fac lucrurile să meargă şi treptat devine interesant. Încet, încet dai paginile mai repede şi totul prinde viaţă, deşi la câtă lume moare şi e torturată, n-aş zice că e formularea cea mai potrivită; dar cuvintele şi frazele încep să curgă şi ritmul creşte, aşa cum o să vedeţi cât sânge curge pe podele şi cam câţi morţi o să se strângă până la final.
Pecetea Morţii nu cred că e un roman pentru toată lumea şi o spun pentru că mie mi-a plăcut tare mult şi ştiu că de obicei înghit chestiile violente, sângeroase, în care nu există bine şi rău şi toţi se omoară între ei, se torturează unii pe alţii şi pe ei înşişi, cu intrigi, bătăi, otrăvuri, cadavre şi alte cele. Dar sunt conştientă şi de faptul că mulţi cititori poate nu vor asta sau au o limită de violenţă, în cărţi, peste care nu trec. Aşa că aveţi grijă când v-apucaţi de ea şi ţineţi minte că nu e o poveste romantică! Akos şi Cyra nu renunţă la planurile lor pentru că se îndrăgostesc brusc, Cyra nu renunţă la a mai fi violentă şi o armă ce ucide fără milă, însă învaţă să ucidă doar pentru ea. Akos nu încetează să fie mai bun şi călcat în picioare, însă învaţă să folosească felul în care-l văd oamenii (slab, străin şi demn de milă) în favoarea lui şi să-i lovească fix unde şi când doare mai tare. Iar când cei doi ajung să lucreze împreună nu mai vezi pic de alb şi negru, asta dacă ai avut vreodată impresia că există.
Răul e-n toţi. Violenţa, setea de răzbunare, pofta de sânge, satisfacţia ce-o simţi când cineva suferă şi urlă de durere sau poate te roagă să-l cruţi, iar tu nu o faci, ci doar zâmbeşti şi te bucuri de spectacol, le avem toţi. Dar nu toţi avem curajul să recunoaştem asta şi minţim; de cele mai multe ori chiar faţă de noi. Câţi am avea curajul să ne uităm în oglindă, înăuntrul nostru, şi să spunem: "am ucis un om/am torturat pe cineva şi mi-a plăcut!"? Hm? Nu mulţi. Iar romanul ăsta chiar te face să te gândeşti la asta, în timp ce îi priveşti pe Cyra şi Akos şi vezi cât de departe sunt în stare să meargă doar ca să-şi atingă scopul. Niciunul nu e mai slab sau mai puternic, ci sunt diferiţi şi fiecare învaţă şi descoperă treptat că punctele lor slabe devin trepte ce-o să-i ridice şi arme care o să taie, iar punctele lor forte nu fac acum decât să-i tragă în jos.
N-o să m-apuc să vorbesc de firul narativ sau de câte lucruri se întâmplă, căci recenzia e deja kilometrică şi mare lucru n-am zis, dar pot să vă zic că descrierea cărţii, deşi pare că dezvăluie tot, nu spune decât o mică, mică parte. Pe cât de grea şi stufoasă pare cartea fizic, pe atât de complexă şi complicată e în acţiune, întorsături de situaţie, personaje, alianţe, trădări, iubiri, ură, lacrimi, durere, sânge şi tot ce mai vreţi voi. Pecetea Morţii e cu siguranţă un roman pe care nu-l pot însuma în câteva cuvinte şi nici nu vreau să încerc! Iar Akos, Cyra, Ryzek, Eijeh şi celelalte personaje (care sunt destule cât să nu le enumăr aici) sunt oameni ce trebuiesc întâlniţi personal ca să-i puteţi înţelege. Căci degeaba încerc eu să zic aici câteva vorbe, pentru că n-aş reuşi să cuprind decât o scânteie din acel tot. E ca şi cum cineva ţi-ar cere să te descrii sau să spui ceva despre prietenul tău cel mai bun; e imposibil.
Cum spuneam şi probabil vă daţi seama, ţinând cont că recenzia mea e cât lista lui Moş Crăciun, cartea e foarte densă, din toate punctele de vedere. Sunt o mulţime de planete, cu religia lor, cultură, tradiţii, stil de viaţă, mâncare, un întreg univers ce ţi se întinde la picioare în timp ce citeşti, atâtea civilizaţii ce sunt judecate şi se judecă între ele. Sunt atâtea stereotipuri prezentate în roman şi tot atâtea dărâmate şi reconstruite. Iar asta nu m-a enervat, aşa cum s-a întâmplat cu alţi cititori, căci dacă vă uitaţi pe goodreads, youtube sau doar căutaţi pe google recenzii, o să vedeţi diferite reacţii, unele chiar duse la extrem. Ci m-a făcut să mă gândesc şi să-mi aduc aminte că fix aşa se-ntâmplă în viaţa de zi cu zi şi că Roth n-a venit ea şi a adus rasismul şi ura, violenţa şi dorinţa de a controla pe toţi şi toate rasele ce nu-s ca a ta. Şi ştiu că mulţi sunt furioşi de cum Akos şi Cyra sunt descrişi, împreună cu grupurile lor, de faptul că albii *să le zic aşa, pentru că au pielea albă* sunt cei calmi, raţionali, înţelegători, iertători şi paşnici, iar cei cu pielea mai închisă, sunt violenţi, răi, cruzi, distructivi, iraţionali, conduşi de impulsuri şi emoţii.
Însă, ce mă face pe mine să râd puţin, deşi nu e un râs fericit, e faptul că cititorii s-au enevat de această "situaţie" şi de faptul că există într-o carte, e o poveste. Dacă se întâmpla şi s-a întâmplat în realitate ar fi fost aceeaşi reacţie? Ţinând cont că în lumea noastră raportul e invers şi dacă-mi amintesc eu bine nu albii au fost cei torturaţi, ucişi, violaţi, cărora li s-au luat lucrurile şi etc. Dar să nu deschidem acea discuţie lungă şi interminabilă...
Pe lângă personajele bine creionate, ce par şi sunt reale, acţiune, violenţă, tensiune, momente uşor relaxate, dinamica dintre personaje, prietenia, legăturile de familie, suspansul şi firul/firele narativ/e, aş vrea să vorbesc puţin şi de lume. Unii spun că e confuză, că e prea complicată, că n-are sens, că nu e descrisă destul, dar mie mi-a plăcut şi în capul meu are logică. A fost extrem de frumos şi interesant, dar în acelaşi timp periculos şi sângeros, să vedem toate acele lumi şi să aflăm despre ele, să locuim acolo chiar şi pentru puţin, să învăţăm cum funcţionează şi ce legături sunt între ele, dar şi-n interiorul lor.
Despre flux, abilităţile personajelor, cum călătoresc prin univers, ce slăbiciuni şi ce puncte forte au, care-i treaba cu oracolul, ce-i cu destinele, n-o să vă zic, ci trebuie s-aflaţi singuri. Trebuie să citiţi cartea asta şi sper că recenzia mea enormă v-a convins, într-un fel, să nu mai pierdeţi timpul şi s-o devoraţi odată, căci merită. Nu spun că e o lectură uşoară, rapidă, amuzantă şi că o să simţiţi fluturi în stomac, dar dacă vă plac romanele pline de suspans, tensiune, personaje puternice şi ambiţioase, intrigi, violenţă, sânge, bătăi, alianţe, prietenie indiferent de cât de rea e viaţa, familie, descoperire de sine şi evoluţie, supravieţuire, depăşire şi mici momente în care speranţa străluceşte şi te face să lupţi când mai ai putere doar să respiri cât să nu mori, atunci asta e pentru voi. E un roman SF, Fantasy, ireal, inventat şi cum vreţi voi să-l vedeţi, dar e cât se poate de real şi de bine scris, încât după ce-l terminaţi să-mi spuneţi că nu v-a prins şi că nu vă imaginaţi că aşa ceva există. Iar dacă vă gândiţi şi c-aţi vrea măcar să vedeţi universul ăla sau măcar o planetă, atunci ştiţi că n-aţi pierdut timpul.
Iar eu sper să mi-l recuperez pe-al meu când voi citi volumul următor. Şi dacă ai citit toată recenzia şi ai avut răbdare, aşa cum ai avut şi când ai citit toată cartea, eu te felicit. Cum pot să vorbesc atât nici eu nu ştiu! Dar nu e vina mea, ok? E a cărţii! E aşa bună că e... mortală. A, te-ai prins? Ai râs? Pecetea Morţii e mortală, a? Ok, ok, dar nu m-am putut abţine. : ) Şi te rog eu, nu te-abţine să n-o recomanzi cuiva! Doar n-ai fi aşa egoist să păstrezi bunăciunea asta doar pentru tine. Sau eşti?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu