Se presupune că elevii de la Şcoala de magie Magisterium ar trebui să fie în siguranţă. Sub atenta supraveghere a magilor, ei învaţă să folosească magia pentru a reinstaura ordinea într-o lume dominată de haos.
Dar haosul îşi are propriile legi, care se sustrag ordinii şi oricăror reguli. Când unul dintre colegii lor este ucis, Call, Tamara şi Aaron trebuie să pornească pe urmele unui asasin sinistru, chiar cu preţul vieţii.
Ei vor descoperi că magia, controlată de minţi malefice, are puteri distrugătoare nebănuite, dacă nu este contracarată la timp.
Al treilea volum al seriei Magisterium, Cheia de bronz, este dedicat descoperirii binelui şi răului, care sălăşluiesc în fiecare dintre noi. Cheia spre adevăr nu lasă loc de compromisuri, iar cine doreşte să îl descopere trebuie să fie pregătit să îl plătească cu viaţa.
RECENZIE:
Sinceră să fiu am devorat cartea acum câteva zile, dar până acum n-am putut să-mi adun gândurile şi să scriu o recenzie. Pentru c-a fost atât de bună şi am citit-o chiar mai repede decât pe celelalte, şi chiar nu mi s-a părut corect să vin aici mormăind fără sens şi scoţându-vă ochii, poate la propriu, cu volumul, doar, doar să îl citiţi. Aşa c-am aşteptat un pic.
Încă simt cum îmi bătea inima când am ajuns la ultima pagină şi degetele mele căutau frenetic următoarea foaie, dar nu mai era. Crede-mă, pentru o clipă am crezut că-mi lipsesc pagini şi m-am cam holbat puţin, cu sprânceana ridicată la pagina cu datele despre autori. Adică atât? Cum poţi să închei cartea aşa şi să mă laşi să aştept ani de zile până la următorul volum?! Ok, nu sunt ani până apare următoarea carte, dar înţelegi ce vreau să zic. Fiindcă a fost foarte bună, mai plină de acţiune şi suspans ca primele, a avut mai multe întorsături de situaţie şi la un moment dat ajungi să bănuieşti aproape pe toată lumea, chiar şi pe Call. Dacă face ceva şi nu-şi dă seama? Sau poate nu ne spune nouă. Dacă ne ascunde ceva, hm? Hm?
N-o să vă spun toate bănuielile mele şi cum m-am uitat suspicios la personaje, încercând să citesc printre rânduri şi să văd dacă mai era ceva, decât ne ziceau. Şi nu vă zic nici că la un moment dat a devenit obositor, pentru că sunt foarte mulţi şi se consumă tare multă energie când încerci să fii cu ochii în patru pe atâta lume. Iar cu fiecare capitol şi cu fiecare informaţie nouă să stai să modifici în minte şi să muţi toate acuzaţiile spre altcineva. Voi vă imaginaţi cât am şters şi am scris eu, câtă hârtie şi câte markere am consumat? Am rămas şi fără aţă d-aia roşie şi nici piuneze nu mai am. Dar până la următorul volum promit să refac stocul.
Cred că deja nu mai e o surpriză pentru nimeni faptul că iubesc această serie şi că citesc cu cea mai mare plăcere fiecare volum, că m-am ataşat de personaje şi că mă bucur să-i văd crescând, învăţând, evoluând, făcând greşeli şi învăţând din ele, punând mai presus de viaţa lor prietenii şi familia, şi încercând să preia uneori responsabilităţi care-i depăşesc; pentru că adulţii nu fac nimic sau îşi pierd timpul cu discuţii în loc să facă ceva practic. (Să fim serioşi, bătăile şi certurile sunt mai interesante şi mult mai folositoare decât dezbaterile. Hai, s-aruncăm ceva în aer, măcar!) Apreciez întotdeauna şi faptul că Aaron, Call şi Tamara nu sunt perfecţi şi nu vor să pară, greşesc, s-aruncă cu capul înainte, se rănesc, se ceartă între ei şi cu ei înşişi, ţipă şi se răzvrătesc, dar şi faptul că au atâta încredere unul în altul. Dacă aţi citit cartea probabil ştiţi la ce mă refer, deoarece sunt destule situaţii în care şi eu poate aş fi cedat şi poate mi-aş fi bănuit cel mai bun prieten, şi nu pentru c-aş fi făcut-o intenţionat, dar parcă prea bine se potriveau lucrurile. Până la urmă nu există atâtea coincidenţe.
Însă ei nu fac asta şi acest lucru mi se pare demn de admirat. Plus că e un semn de maturitate, pe care multe alte personaje adulte nu-l au şi care mai că se vând pe un colţ de pâine sau pe un zvon nefondat, care-i va duce mai aproape de putere. Şi iarăşi, faptul că supravieţuiesc în faţa atâtor situaţii periculoase şi, cu mici excepţii, reuşesc să se descurce singuri, căutând răspunsuri, creând alianţe, discutând de la egal la egal cu adulţii şi maeştrii, te fac să-i strângi tare în braţe sau să-i baţi calumea pe umăr. Deşi nu prea tare, căci de la atâtea aventuri s-ar putea să aibă răni... şi nu e plăcut.
Ce să vă mai zic... aştept următorul volum şi dacă ar fi după mine l-aş vrea acum sau poate imediat ce e tipărit în America, şi să fiu printre primii ce-l va avea în mâini. Ah! Continui să recomand seria şi să spun că pe cât de scurte sunt volumele, pe atât de cuprinzătoare, complexe, bine scrise, pline de momente tensionate, amuzante, suspans, umor, prietenie şi evoluţie. Căci personajele nu cresc doar în magie şi-n cunoştinţe, ci din punct de vedere al personalităţii şi al modului de gândire. Iar cât au evoluat până acum şi cât au crescut, nu mă face decât să aştept cu nerăbdare să-i văd în ultimul volum... pentru că o să fie grozav! Dar să n-ajungem la ultimul volum deja, ok? : ( Fiindcă îmi vor lipsi tare, tare mult.
Aşa că repet, puneţi mâna pe serie! Recitiţi primul volum dacă aţi uitat ce s-a întâmplat şi citiţi în continuare. Totul devine mai bun cu fiecare volum, mai complex, mai exploziv şi mai magic. Adică în volumul acesta avem o mulţime de creaturi! Dar nu mai zic nimic... Ah, ba da! Nu uitaţi s-o recomandaţi dacă vă place aşa mult ca mie! Nimeni nu trebuie să sufere şi să fie lipsit de această lume minunată şi magică, şi cu toţii trebuie să-i încurajăm pe cei trei. Căci merită.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu