RECENZIE - Născută din fum și os de Laini Taylor

 

Descriere:

Pe întreg pământul, urme negre de mâini, imprimate cu foc, apar pe mai multe porți. Sunt ale unor creaturi străine, înaripate, care s-au strecurat în această lume printr-o despicătură din cer.

Într-o dugheană veche și întunecată, proviziile de dinți omenești ale unui diavol scad periculos.

Iar pe străduțele întortocheate, întunecate și misterioase ale Pragăi, o tânără elevă de la Liceul de Artă e pe cale să fie prinsă într-un crâncen război din altă lume.

Ea este Karou. Își umple caietele de schițe cu portrete de monștri, care poate că sunt sau nu sunt adevărați. Obișnuiește să dispară în mod misterios pentru a îndeplini unele „comisioane”; vorbește multe limbi – nu toate omenești, iar părul ei, de un albastru-aprins, chiar așa îi crește. Oare cine este ea? Întrebarea aceasta nu-i dă pace, dar tocmai este pe cale să afle răspunsul.

Când unul dintre străini – frumosul Akiva, chinuit de amintiri întunecate – dă cu ochii de ea, pe o alee din Marrakech, rezultatul este sânge și explozie de lumină astrală, secrete dezvăluite și o dragoste cum numai în stele poate fi scrisă, ale cărei rădăcini sunt adânc împlântate într-un trecut nemilos și dureros. Va ajunge, oare, Karou să regrete c-a aflat adevărul despre ea însăși?

RECENZIE:

M-am apucat de "Născută din fum și os" fără să am așteptări, căci, la câți ani a stat ea după mine, nici nu mai știam de ce-am adăugat-o pe listă sau cât de mult voiam să-mi placă. Auzisem că e atmosferică și că are o scriitură frumoasă, și pot să zic că da, așa e. E o poveste atmosferică și chiar îți poți imagina străzile din Praga și orașele și locurile în care Karou ajunge, indiferent cât de mult sau puțin stă în ele. E și o carte care se citește repede, plină de acțiune, suspans, magie și o mulțime de personaje și creaturi interesante. Toate astea mi-au plăcut mult, alături de aerul de originalitate pe care l-am simțit și care m-a făcut să cred că ar putea fi o nouă carte preferată de-a mea.

Doar că, apoi, am ajuns la jumătate, și de-acolo, până spre final, a luat-o totul la vale. Iar eu am simțit că se destramă tot ce-mi plăcuse până atunci: firul narativ a devenit repezit, n-am mai simțit nimic indiferent ce se întâmpla, personajele au început să se subțieze și să se amestece între ele... Și, cum simțea Karou că-i fuge pământul de sub picioare, așa am simțit și eu că se duce naibii noua mea bucurie. Încă mă gândesc dacă am o problemă doar cu ce s-a întâmplat sau și cu modul în care a fost scris. Și, probabil, răspunsul e undeva la mijloc.

Fără să intru în detalii și să dau spoilere, o să zic doar că mie mi s-a părut clișeic și răsuflat tot ce ține de relațiile din poveste. Dar și cum au evoluat lucrurile și toate dezvăluirile și întorsăturile alea de situație.Nimic n-a fost realist, totul e pe repede-înainte și n-are sens. Sau, mai bine zis, pentru mine nu a avut. Iar asta, în ochii mei, a făcut și ca personajele să fie copilăroase și parcă altele față de prima parte a cărții, când mi s-au părut mai complexe, mai interesante și nu doar niște copii ale altora, pe care le-am mai întâlnit și-n alte cărți. Dar, mă rog, poate-i vina mea, căci eu voiam o carte fantasy, care poate avea și elemente romantice, dar am primit, în mare parte, fix opusul. Acum, dacă mie asta mi-a displăcut, poate altcuiva o să-i placă, fiind poate fix ceea ce caută.

Una peste alta, a fost ok, nu regret că am citit-o, dar mai mult m-a lăsat cu un gust amar și cu o stare de dezamăgire. Fiindcă părți din ea au fost ce voiam, au fost bine scrise, totul a fost așa de viu și frumos și crud, iar altele au fost parcă scrise de-un amator, și, amestecate, a ieșit o ciorbă pe care nu știam cum s-o termin mai repede, până nu-mi pierea cheful. Dacă n-ai citit-o și vrei s-o faci, chiar te rog. Căci sunt sigură că ce m-a deranjat pe mine e ceea ce caută altcineva. Iar scriitura, lumea asta și părțile bune merită cunoscute.

O să continui seria? Poate. Dar, în niciun caz, nu mă grăbesc.

RECENZIE - Ultimul voiaj al lui Poe Blythe de Ally Condie

 

Descriere:

CINE DEVII ATUNCI CÂND NU ȚI-A MAI RĂMAS NIMIC DE PIERDUT?

Există ceva ce tânăra Poe Blythe, noul căpitan al ultimei nave miniere a Avanpostului, își dorește cu mai multă ardoare decât aurul extras din albia râului Serpentine.

Răzbunare.

Poe a promis să-i nimicească pe bandiții care l-au ucis pe Call, iubirea vieții sale, și au lăsat-o astfel fără nimic. Dar în timp ce navighează pe apele nesigure ale râului Serpentine, fata trebuie să ia seama și cine a devenit, cine vrea să fie și cum poate dragostea să te schimbe și să te modeleze. Chiar și atunci când crezi că totul este pierdut.

O poveste cu o intrigă complexă, încărcată de emoție, despre călătoria unei tinere care încearcă să depășească durerea și furia care au pus stăpânire pe ea și să găsească forța interioară de a-și stabili propriul drum în viață.

RECENZIE:

Pot să spun că "Ultimul voiaj" a fost ca un film. Atât pentru că e scurtă și am citit-o în câteva ore, dar și pentru că, odată ce-am ajuns la final, m-a făcut să mă întreb pentru ce a fost tot deranjul și dacă a meritat. Eu zic că nu, dar acum depinde de fiecare. 

Ideea a fost interesantă și nu pot să zic că e ceva ce am mai citit, iar faptul că mai mereu s-a întâmplat ceva m-a ținut în priză și am tot dat paginile. Însă scriitura e simplă, personajele n-au nimic special, majoritatea sunt abia schițate, iar firul narativ e bun dacă n-ai așteptări. Eu n-am avut și a fost ok. A avut acțiune și suspans, câteva întorsături de situație și a fost oarecum atmosferică. Dar una peste alta, nimic special.

Totuși, dacă nu citești de obicei SF sau distopii, e posibil să-ți placă mai mult. Sau poate, în general, e o poveste mai potrivită pentru altcineva. Nu regret că am citit-o, dar nici nu a fost cum m-așteptam eu, căci eu aș fi vrut mai mult, să fie mai complicat, să-mi pese mai mult de personaje și să înțeleg de ce s-au luat anumite decizii. Dar măcar acum nu mai zace necitită pe raftul meu, iar eu nu mai pot să mă întreb ce poveste se ascunde între pagini.

RECENZIE - Regele malefic (Făpturile Văzduhului #2) de Holly Black

 

Descriere:

După ce și-a trădat familia şi l-a păcălit pe Cardan să devină regele ei marionetă peste regatul Elfhame, Jude descoperă că este mult mai ușor să câștigi puterea decât să o păstrezi. Politica de la curtea zânelor, cu alianţele ei mereu schimbătoare, este foarte complicată, iar Cardan se dovedește a fi mult mai greu de controlat decât şi-a imaginat Jude. Mai ales că face tot ce îi stă în putere ca să o umilească și să-i submineze planurile, chiar dacă fascinaţia lui pentru ea rămâne neștirbită.

Când devine limpede că un apropiat are de gând să o trădeze, punând în pericol viața ei şi a celor pe care îi iubeşte, Jude trebuie să găsească trădătorul și să-și înfrunte propriile sentimente complicate pentru Cardan, pentru a-și menţine puterea, ca muritoare într-o lume a zânelor.

RECENZIE:

Nu credeam că o să spun asta, dar mă bucur că am ales să continui seria și să citesc „Regele malefic”. Primul volum mi s-a părut doar ok, n-am înțeles de ce-i așa popular și chiar mi-am zis că n-are rost să mai citesc; doar că aveam și restul volumelor și, dacă tot dădusem banii, măcar să le termin. Așa că am citit „Regele malefic” și, spre surprinderea mea, l-am devorat și chiar m-a prins. Povestea mi s-a părut mai atmosferică, mai bine scrisă, personajele au fost mai complexe, mai vii și mai crude ca-n prima carte, iar acțiunea și suspansul au curs la fel de mult ca vinul în pocalele zânelor.  

Totul mi-a plăcut mai mult ca în prima carte și chiar au fost și momente care m-au luat prin surprindere, iar anumite decizii luate de Jude și de Cardan m-au făcut să ridic din sprâncene sau să mă uit șocată la pagini. De exemplu, în niciun caz nu mă așteptam la acel final și nici n-am bănuit cine e trădătorul sau dacă e doar unul. În același timp, e atât de multă înșelătorie și manipulare în cartea asta încât nici nu mai știi la cine să te uiți, pe cine să bănuiești sau să crezi, și cu siguranță n-aș fi vrut să fiu în locul lui Jude; mai ales în capitolele când am crezut că n-o s-o mai scoată la capăt.  

Sunt atâtea lucruri care se întâmplă, dezvăluiri de tot felul, întorsături de situație, momente tensionate și... când crezi că poți respira puțin sau când crezi că a găsit și Jude un aliat, se întâmplă ceva și realizezi cât ai greșit. Căci cei mai periculoși dușmani sunt oamenii care îți sunt aproape și te cunosc, nu? Cei care te fac destul de vulnerabil cât să lași garda jos. Iar Jude, care ar fi trebuit să știe deja asta, a căzut în această capcană de atâtea ori... Sigur, a pățit-o și Cardan, și au fost și alții care și-au pierdut puterea, dar cred că ea, ca de fiecare dată, a primit cu vârf și îndesat.  

Sper ca, de data asta, să-i fie învățătură de minte și, dacă și următorul volum e la fel de bun, poate-mi schimb părerea legat de seria asta.  

RECENZIE - Biblioteca invizibilă de Genevieve Cogman

 

Descriere:

Irene este un agent special al Bibliotecii, organizația secretă care strânge cele mai importante cărți din toate universurile paralele. Alături de Kai, enigmaticul ei ucenic, este trimisă într-o Londra infestată de haos, unde legile naturale sunt modificate de supranatural și magie. Misiunea lor? Să recupereze o variantă unică a poveștilor Fraților Grimm.  

Ajunși acolo, Irene și Kai sunt prinși într-un labirint de pericole, indicii contradictorii, societăți secrete, dragoni, vampiri, reptile din metal și roboți controlați prin magie. Nu doar viețile lor și reputația Bibliotecii sunt în pericol, ci realitatea însăși.

RECENZIE:

Aveam cartea asta de câțiva ani pe raft și mi-am zis că, dacă n-o citesc acum, poate niciodată n-o să ajung la ea. Așa că am citit-o și mă bucur să spun că, una peste alta, mi-a plăcut. E foarte lejeră, se citește repede și, chit că nu mi-a plăcut pe cât de mult aș fi vrut, măcar a fost o lectură scurtă și atmosferică, ceea ce întotdeauna mă face fericită.  

Cred că ar fi bună pentru cei care iubesc cărțile și ideea de biblioteci magice, de oameni care merg în diferite lumi ca să găsească volume speciale sau care ar face orice pentru niște cărți, dar și pentru cei care vor un roman fantasy scurt, cu destule informații despre lumi, cât să-ți faci o idee și să ți le imaginezi cât de cât. Însă, fără să intre în detalii sau să îți spună prea multe despre puterile bibliotecarilor, despre bibliotecă ori despre aceste tărâmuri. Ceva ce, recunosc, aș fi vrut mai mult, dar poate asta se întâmplă în al doilea volum și chiar sper să fie așa.  

Pentru că au fost momente în care aș fi vrut ca autoarea să ne zică mai multe, să dezvolte anumite lucruri și explicații sau să le țeasă în poveste, alături de acțiune și dezvăluiri, dar să nu dea în cealaltă extremă și să avem infodumps. Căci, oricât mi-a plăcut povestea și ritmul ei alert, mai ales în a doua jumătate, n-am fost fană a momentelor oarecum repezite sau ale celor când mă întrebam ce naibii o să mai fie introdus în ea sau cum. Fiindcă „Biblioteca invizibilă” e plină de mai multe creaturi și ființe supranaturale decât de cărți. Și nu, nu asta m-a deranjat, ci faptul că toate au fost îngrămădite într-un număr mic de pagini și am trecut de la una la alta așa repede, încât, când mai apărea ceva, deja își pierduse din farmec; căci era doar încă ceva de adăugat la colecție.  

Aș spune că „Biblioteca invizibilă” e o carte bună doar dacă nu te uiți prea îndeaproape la ea. Adică, eu am devorat-o în câteva ore și am fost transportată în lumile vizitate de Irene și Kai. A avut suspans, acțiune, au fost momente surprinzătoare, dar și unele oarecum clișeice. Și, dacă te uiți la ea doar din perspectiva „e o lectură bună sau nu?”, aș zice că da. Doar că, în niciun caz, nu-și menține farmecul și calitatea odată ce începi să îți pui întrebări sau să o analizezi, fie că-i vorba de complexitatea personajelor, cum funcționează magia și puterile lor, etc. Și asta nu-i un lucru rău. E doar bine de știut înainte să te apuci de ea.  

RECENZIE - Pisica și orasul de Nick Bradley

 

Descriere:

Un roman asemenea orașului Tokyo, pe care Nick Bradley îl transformă în personaj – fragmentat, divers, cu o multitudine de fațete, ce se dezvăluie cititorului ca într-un caleidoscop, imaginea de ansamblu părând a fi mereu alta, deși părțile ce-o compun sunt de fapt aceleași. 

Trecând cu ușurință de la haiku la manga, de la rakugo la poveste SF, autorul ne poartă prin viețile personajelor – un tatuator, un șofer de taxi, un detectiv, o traducătoare, un artist de rakugo, ajuns om al străzii, un autor readus la viață de o traducere, un fotograf, străini care trăiesc și lucrează în Japonia.

 Sunt toți parte din orașul ce parcă ne scapă mereu printre degete, deși e prezent pe fiecare pagină, sunt toți legați între ei de fire invizibile și de o pisică tricoloră, care pătrunde pentru o clipă în viețile lor și le observă transformarea, pentru ca apoi să treacă pisicește mai departe.

RECENZIE:

Deși “Pisica și orașul” spune că ar fi un set de povestiri, fiecare cu personajele lor, care îți arată că sunt interconectate cu cât citești mai mult, formând așa un întreg ca orașul Tokyo, eu aș zice că i-a ieșit doar pe jumătate.  

Da, dacă ești atent la nume, locații și pe cine menționează fiecare, e posibil să faci singur legăturile. Dar sunt și multe care sunt fie prea vagi, fie plutesc dezrădăcinate în spațiu, în timp ce altele se conectează, se completează și se oglindesc. În același timp, în funcție de gusturi, îți vor plăcea toate poveștile sau doar câteva. Eu fac parte din a doua categorie.  

Nu cred că-i nevoie neapărat să citești toată cartea într-o zi, dar aș citi-o maxim în câteva zile, deoarece mare parte din farmecul ei stă în acele conexiuni. Sigur, fiecare poveste e bună și separat, dar e mai bogată experiența dacă ai totul proaspăt în minte.  

Pentru mine, “Pisica și orașul” a fost doar ok. Mi-a plăcut, dar în mare parte e doar o lectură lejeră, scrisă simplu, cu personaje multe și, în majoritatea timpului, abia schițate, care mi-a mai ciufulit emoțiile când și când.  

Aș spune că-i bună dacă îți plac feliile de viață cu și despre oameni, clipele cu pisici, care aduc haos și bucurie, sau ești interesat de Japonia și orașele ei.  

RECENZIE - Tronul de Cleştar de Sarah J. Maas

 

Descriere:

În întunecatele și mizerabilele ocne din Endovier, o fată de optsprezece ani își ispășește o condamnare pe viață. Ea este o asasină, cea mai bună din breasla ei, dar a făcut o greșeală fatală: s-a lăsat prinsă.

Tânărul căpitan Westfall îi oferă o ieșire – libertatea, în schimbul unui uriaș sacrificiu. Celaena trebuie să-l reprezinte pe prinț într-o competiție până la moarte, luptând cu cei mai talentați hoți și asasini ai țării.

Indiferent dacă rămâne în viață sau moare, Celaena va fi liberă. Indiferent dacă câștigă sau pierde, ea își va descoperi adevăratul destin. Dar va putea să se înmoaie inima ei de asasin?

RECENZIE:

După ce a stat ani de zile pe raft și pe TBR-ul meu, am citit-o în sfârșit și, sincer, mi-a plăcut mai puțin decât aș fi sperat și aș fi vrut. Știu că e cartea preferată a multora, dar pentru mine n-a fost să fie.  

În primul rând, s-a citit greu și, până m-a prins, aproape că citisem jumătate din ea. În al doilea rând, când o lăsam din mână, nu simțeam nevoia să o continui imediat sau să mă gândesc ce urmează, ce fac personajele – ceea ce pățesc de obicei când îmi place ceva, mai ales fantasy. Tocmai de asta mi s-a părut și foarte lungă, iar până să ajung la final mai că ziceam că nu se mai termină. Ceea ce m-a întristat un pic, dar asta e.  

„Tronul de Cleștar” nu e o carte rea, dar pentru mine, în niciun caz nu-și merită laudele. Da, are momente când e atmosferică sau amuzantă, când suspansul și acțiunea te țin lipit de pagini, doar că pentru mine momentele astea au fost puține. N-am reușit să mă atașez de niciun personaj, iar Celaena, culmea, a fost cea pe care am înțeles-o cel mai puțin, deși e personajul principal. Și nu cred că e doar vina ei, ci mai mult vina scriiturii și a faptului că mie mi s-a părut rece. N-am simțit nimic cât am citit – indiferent ce s-a întâmplat și oricât de periculoasă, frumoasă sau dulce era o scenă, eu tot departe m-am simțit. Dar asta e 100% subiectiv.  

A fost interesant să aflu, în sfârșit, care-i povestea și ce se întâmplă – dacă reușește să câștige competiția, cum reușește, dacă până la urmă o să se înțeleagă cu familia regală sau cu căpitanul Westfall, cum e viața la castel și de ce e capabilă asasina sau dacă e doar numele de ea.  

Ideea în sine nu-i rea și, cum spuneam, au fost părți care mi-au plăcut, dar prea puține. Da, sunt curioasă să aflu ce urmează și, probabil, o să citesc următoarele volume. Și chiar sper să fie adevărat că seria devine mai bună cu fiecare volum.  

Părerea mea despre asta sigur e controversată, așa că, dacă n-ai citit-o și vrei, fă-o. Poate la tine o să meargă.  

RECENZIE - Ministerul Timpului de Kaliane Bradley

 

Descriere:

Un băiat întâlnește o fată. Trecutul întâlnește viitorul. Un deget întâlnește un trăgaci. Începutul întâlnește sfârșitul. În viitorul apropiat, unei funcționare publice nemulțumite de cariera sa i se oferă un post bine plătit într-o instituție guvernamentală nouă, misterioasă, care aduce „expați“ din diverse epoci istorice pentru a testa limitele călătoriei în timp.

Rolul ei este să funcționeze ca „punte“: să conviețuiască, să-l asiste și să-l monitorizeze pe expatul cunoscut drept „1847“ – comandorul Graham Gore. Din punct de vedere istoric, comandorul Gore a murit în nefericita expediție a lui Sir John Franklin în Arctica; prin urmare, este puțin derutat când se trezește înconjurat de concepte stranii precum „mașină de spălat“, „Spotify“ și „prăbușirea Imperiului Britanic“. Cu o poftă nemărginită de descoperire și o țigară mereu între degete, se adaptează rapid, iar în cursul unei veri lungi și fierbinți, Graham și puntea lui trec de la stânjeneală la o prietenie sinceră, apoi la ceva mai mult.

Când însă adevăratul scop al proiectului care i-a adus împreună începe să iasă la iveală, Gore și puntea lui sunt siliți să-și înfrunte alegerile din trecut și viitorurile imaginate. Este posibil ca dragostea să triumfe asupra structurilor și epocilor istorice care i-au modelat? Și cum poți sfida istoria când istoria trăiește în casa ta?

RECENZIE:

„Ministerul Timpului” e o carte despre oameni, istorie, viață și timp, cu elemente SF. Aș spune că e potrivită pentru cei care vor un SF lejer, fără un sistem complex sau tot felul de denumiri și prea multă informație legată de tehnologie sau lume, vorbind strict de acest aspect fantastic. Căci eu aș pune-o, în primul rând, în categoria de poveste care se concentrează pe oameni, pe relațiile dintre ei, pe identitate, pe cât de ușor sau cât de greu le e să se adapteze într-un mediu nou sau în condiții noi, și abia apoi în categoria de roman SF.

Și zic asta deoarece, dacă vreți un roman SF mai serios și citiți asta, e posibil să fiți dezamăgiți. Sau nu. Mie mi-a plăcut și nu m-a deranjat faptul că nu s-a concentrat pe acest aspect decât puțin. Deși, da, spre final aș fi vrut mai multe explicații sau ca acele părți să nu fie atât de repezite, primind mai mult timp și atenție – poate la fel ca alte părți din poveste. La acest capitol nu mi s-a părut neapărat slabă, dar parcă autoarea n-a oferit cât ar fi putut și a trecut prin ele doar ca să poată merge mai departe și să revină la scenele obișnuite.

„Ministerul Timpului” a fost o carte pe care am ascultat-o în format audio în câteva ore și nu regret că am ales-o. M-a prins imediat; mi s-a părut interesantă ideea de „punte” și modul în care lucrează cu acești expați, felul în care ei trebuie să se adapteze, cum pentru ambele părți e o muncă continuă. Și, pe lângă legătura profesională, a fost frumos să văd cum s-au format și legături de prietenie sau mai mult de atât.

Toate personajele au fost bine scrise, complexe, individualizate, și tocmai de asta au existat destule momente emoționante sau dureroase, căci te atașezi de ele și simți prin ce trec.

Când am terminat-o, am stat să mă gândesc, căci nu eram neapărat mulțumită de final. Dar acum, după câteva zile, parcă e ok. Emoțiile s-au mai așezat și cred că a fost mai bine așa. Finalul chiar e unul realist și mai aproape de adevăr, chit că e o carte SF, și din acest motiv te răscolește puțin. Chiar recomand. Fie că o citești pentru personaje, emoții, acțiune, suspans, sau doar pentru că vrei un SF oarecum diferit.

RECENZIE - Crimă în lumea anticarilor de C.L. Miller

 

Descriere:

Freya Lockwood evită de douăzeci de ani sătucul pitoresc din Anglia în care a crescut. Asta până când află că Arthur Crockleford, negustor de antichități și fostul ei mentor, a murit în împrejurări suspecte.

Când îi parvine o scrisoare expediată de Arthur cu numai câteva zile înainte să moară și descoperă, într-un cufăr banal, jurnalele secrete ale anticarului, Freya se trezește prinsă în vârtejul unei vieți la care jurase să nu se mai întoarcă.

Împreună cu excentrica ei mătușă Carole, cea mai bună prietenă a lui Arthur, Freya se lasă ghidată atât de indicii, cât și de instincte până la un vechi conac unde urmează să se desfășoare un „weekend al pasionaților de antichități“. Însă nimic nu este ceea ce pare: antichitățile sunt reproduceri de proastă calitate și fiecare participant are ceva de ascuns. Vor reuși cele două femei să dezlege misterul și să-l identifice pe ucigaș înainte ca acesta să lovească din nou?

RECENZIE:

M-a atras titlul când am văzut-o prima dată, însă apoi am auzit păreri mixte și, pentru o vreme, nu m-a mai interesat. Până când am avut poftă de ceva mister, dar cozy, și mi-am amintit de ea. Așa că, miercuri, am citit-o repede și mi-a plăcut.

Da, nu e cel mai bun mister citit vreodată, dar a fost atmosferică, a avut suspans, scriitura e plăcută și lejeră, iar dezvăluirile și întorsăturile de situație sunt destule. Acum, că unele dintre ele, realist vorbind, nu au sens sau sunt cam trase de păr și m-au făcut să oftez puțin, e altă poveste. Căci da, de multe ori povestea asta a fost mai „extra” decât aș fi vrut eu, iar mie asta nu mi-a plăcut. Poate altcineva n-o să fie deranjat.

Atmosferic vorbind, și având în vedere că personajele au fost multe și schițate doar atât cât să pară vii, dar nu cât să fie complexe și individualizate sau să nu se amestece între ele, mi-a amintit oarecum de cărțile Agathei Christie. Așa că, dacă-ți plac cărțile ei, dar vrei ceva în zilele noastre, dă-i o șansă. Sigur, nu spun că e la fel de bună, ci că aduce așa, a cărțile ei.

Per total, mi-a plăcut lumea asta a anticarilor și aventura alături de Freya și mătușa ei. Mi-au plăcut și discuțiile dintre ele și modul în care erau acolo una pentru cealaltă. Iar mătușa Carole e un personaj greu de ignorat, la propriu și la figurat. Dacă ai vreodată o zi liberă, eu zic că n-ai ce pierde dacă-i dai o șansă.

RECENZIE - Vassa și noaptea de Sarah Porter

 

DESCRIERE:

Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul...

Inspirat de povestea rusească "Vasilisa cea Frumoasă", romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

RECENZIE:

Spuneam eu, înainte să mă apuc de ea, că sper să fie un fantasy lejer, rapid și ciudat. Ei bine, a fost tare ciudată, dar în niciun caz nu s-a citit repede și nici lejeră nu a fost. În multe momente, am simțit că abia mă mișc prin poveste sau că nu se întâmplă nimic. Scriitura nu m-a prins, iar personajele, deși au fost multe, au lăsat de dorit.

"Vassa și noaptea" e genul de poveste ciudată și întunecată, care o să fie iubită de unii și urâtă de alții, iar pentru mine a fost doar ok. Nu regret c-am citit-o, dar nici n-aș mai citi-o a doua oară. N-am citit povestea originală, deci nu pot să spun câte elemente au în comun, și, chit că a fost interesantă, modul în care e scrisă și faptul că n-am simțit nimic, indiferent ce s-a întâmplat sau cât de calmă sau periculoasă a fost povestea, m-a lăsat rece. Mai adaugă la asta și faptul că personajele sunt doar niște bucăți de carton, care sunt acolo doar să facă firul narativ să meargă înainte, și ai obținut 90% din cartea asta.

Restul nu a fost rău, dar a fost mult prea puțin bun în comparație cu toate celelalte și pot să număr pe degete scenele și capitolele care chiar mi-au plăcut, care mă făceau fericită că citesc cartea asta. Doar că toate părțile dintre ele au fost mai numeroase și, când știam că după o parte bună urmează iar un deșert întins, parcă nici de bunătatea aia nu mă mai bucuram.

A mai fost și un lucru care m-a enervat cumplit, deși are de-a face mai mult cu redactarea și corectura cărții ăsteia și nu cu povestea în sine — exemplarul în română e plin de propoziții fără punct la final, de replici care n-au linie de dialog sau de cuvinte scrise greșit sau cu litere lipsă. Și, dacă ar fi fost doar una-două, aș fi zis "da, se mai întâmplă", însă aici mi s-a părut așa o delăsare. Parcă, după ce s-a făcut traducerea, și poate a mai citit-o cineva, au zis "gata, o printăm și o punem pe raft!". Nu vreau să fiu rea, căci știu câtă muncă intră într-o carte tradusă, dar e de râsul-plânsul și, după ce că nu mi-a plăcut ce citeam, mai vedeam și greșelile alea... și îmi dispărea tot cheful să mai continui. Habar n-am dacă-s toate exemplarele la fel, dar bănuiesc.

Pentru mine, "Vassa și noaptea" e ce-ar fi putut să fie, și i-am dat 3 stele. Nu zic să nu o încerci, dar, înainte de ea, cred că ai altele de citit.

RECENZIE - Vila de Rachel Hawkins

Descriere:

Emily și Chess, două scriitoare de succes, sunt prietene din copilărie și vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia.

Vila Aestas din Orvieto e acum o luxoasă casă de vacanță, dar în 1974 se numea Vila Rosato și a fost scena unei tragedii cumplite. Nimeni nu a dezlegat enigma, deși în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai mari romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac trimitere la ea.

Când află despre istoria complicată a vilei, Emily începe să creadă că n-a fost doar o poveste cu sex, droguri și rock & roll, iar indiciile s-ar putea găsi în cele două opere acum clasice. Pe măsură ce ies la lumină secrete din trecut, apar și trădări din prezent — iar vila mai face o victimă.

RECENZIE:

 Iubesc cărțile care au scriitori ca personaje, iar când am văzut că "Vila" de Rachel Hawkins e despre Emily și Chess, două scriitoare de succes, prietene din copilărie ce vor să-și reia relația la maturitate, plecând într-o vacanță în Italia, am știut că trebuie s-o am și s-o citesc. Și, dacă-ți vine să crezi, nu doar asta a fost partea care m-a convins s-o citesc înaintea altor cărți de pe lista mea și s-o devorez în câteva ore, ci faptul că vila în care urmează să stea cele două are o istorie complicată și, deși acum e o casă luxoasă de vacanță, în 1974 a fost scena unei tragedii cumplite, pe care mulți însă o văd doar ca pe o poveste cu sex, droguri și rock and roll care nu s-a terminat bine. Însă e mult mai complicat, iar în toți acești ani nimeni n-a dezlegat enigma; nu se știe clar ce s-a întâmplat, și chiar dacă în urma incidentului au apărut unul dintre cele mai bune romane horror din istorie și un album muzical multipremiat care fac referire la acea noapte, ele nu oferă nimic în plus. Sau da? Teoretic, indiciile s-ar găsi în cele două opere considerate clasice, iar Emily vrea să se folosească de ele și să rezolve misterul. Mai ales când, pe măsură ce trec zilele locuind în frumoasa vilă, secrete ies la iveală, din trecut și din prezent, apar trădări din partea cui nu se aștepta, iar vila mai face o victimă.

Sinceră să fiu, mă așteptam ca "Vila" să fie doar un thriller ușurel și atât, dar m-am înșelat. Ceea ce, de data asta, mă bucură, pentru că povestea a fost mult mai mult de atât: mai complexă și mai încâlcită decât reieșea din descriere. Dar nu te speria că zic încâlcită, deoarece autoarea a reușit să scrie o poveste plină de nuanțe și de complicații, cu relații de tot felul, cu oameni care sunt mai imperfecți și mai umani cu cât îi cunoști mai mult, fără să inducă în eroare, fără să creeze confuzie și niciodată nu m-am simțit pierdută. Chiar mi-a plăcut felul în care a jonglat cu toate și cum a reușit să mențină atât povestea și suspansul, dar și să nu sufoce cititorul sau să-l piardă prin toate informațiile și perspectivele; mai ales că sunt multe personaje și vedem ce se întâmplă în prezent, dar sunt și bucățile din trecut. Iar felul în care se îmbină și se contrastează una pe cealaltă arată că Hawkins a fost atentă și n-a lăsat nimic la voia întâmplării.

Ca mister, a fost bine scrisă și mi-a plăcut faptul că descoperim indiciile odată cu personajele, dar, în același timp, sunt și dăți când autoarea nu spune clar ce se întâmplă sau care-s consecințele. Așa că fiecare își poate imagina sau să-și dea cu părerea, ceea ce pe mine nu m-a deranjat; căci, uneori, tocmai asta are un impact mai mare și poate toți avem scenarii diferite în minte. Adică, și după ce-ai aflat tot, încă te poți întreba ce e adevărat sau dacă așa-zisul adevăr nu-i doar o altă minciună pusă într-o lumină bună. Și, oricare ar fi, nicio posibilitate nu sună rău.

Dar și ca poveste despre oameni, despre relații, fie că-i vorba de cele de prietenie sau cele romantice, a fost interesantă și parcă prea realistă. Toți sunt imperfecți, nicio situație nu-i exagerată și totul a fost și ar fi posibil. Unii ai zice că și-au căutat-o, alții au fost egoiști, au manipulat, au tras pentru ei... au fost prea buni sau prea creduli, dar nu așa facem toți? Eu chiar am simțit că le-am cunoscut pe Emily, pe Chess, pe Mary și pe ceilalți. M-am și regăsit în ele și n-aș spune că aș fi făcut altfel. Acum, ce spune asta despre mine depinde de fiecare. Dacă o vei citi, o să afli la ce mă refer. Și poate vei fi de acord cu mine sau din contră.

Și dacă ar fi să mă gândesc, oricât de interesante mi s-au părut toate relațiile, cred că cea dintre Emily și Chess e cea care îmi vine prima în minte. Două prietene bune, teoretic, care-s mereu acolo una pentru cealaltă, care se ajută și care ar face orice să-i fie bine și ei, și celeilalte. Însă chiar așa e? Fără să dau spoilere, eu o să menționez doar că la final mi s-a părut că Emily a fost prea bună și că a iertat prea ușor. Unii au scăpat și au mai și câștigat cu vârf și îndesat, deși au făcut ce-au făcut... Bine, autoarea nu spune clar ce-au pățit ei sau cele două, dar, în funcție de ce-ți imaginezi, s-a terminat bine sau, deși ea crede c-a câștigat, a făcut-o doar parțial, iar pericolul e încă acolo. Doar că mai subtil.

Toate personajele din carte sunt interesante, bine scrise, cum spuneam, dar cred că femeile mi-au plăcut cel mai mult. În ciuda a tot ce li s-a întâmplat, știu ce vor și, de bine, de rău, uneori prea târziu, merg după acel lucru, luând consecințele doar ca pe-un alt bonus sau rezultat. Toate au calități și defecte, toate fac bine și toate greșesc, iar cititorul e singurul care decide de partea cui e și cine merită judecat. Mi-a plăcut că autoarea ne lasă pe noi și nu pune ea pe nimeni în nicio categorie. Iar asta cumva te apropie și mai tare de ele sau te face să te gândești tu ce-ai fi făcut și ce spune asta despre tine.

Dacă îți plac poveștile cu scriitori sau despre cărți, atunci o să-ți placă și asta. Eu m-am bucurat și de acest aspect și a fost interesant să văd portretul ăsta al scriitorului și cum prind viață cărțile, urmărindu-le pe Mary, Emily și Chess, fiecare cu trăirile și fricile lor, cu nesiguranțele și momentele când în sfârșit reușesc să obțină ce vor. Dacă ar fi trebuit sau nu, asta e altă discuție. Iar scrisul, la fel ca alte activități, scoate ce-i mai rău și mai bun din oameni.

Sincer, mă bucur c-am ales să-i mai dau o șansă lui Rachel Hawkins, fiindcă după ce "Soția de la etaj" mi s-a părut doar ok, chiar n-aveam așteptări. Iar "Vila" mi-a arătat că a meritat și uite c-am avut parte de-o poveste bună, plină de suspans, dezvăluiri și întorsături de situație, atmosferică și numai bună de devorat, indiferent că ești fan al genului sau nu. Pentru că fie că o citești pentru mister, pentru că îți plac vacanțele sau pentru că doar vrei o poveste bună, tot vei fi câștigat. Eu îi dau patru stele și, mai mult ca sigur, o să aștept următorul volum de la autoare.

RECENZIE - Regina Roșie de Victoria Aveyard

 

Descriere:

Lumea lui Mare Barrow este împărțită în două, după culoarea sângelui: cei cu sângele comun, roșu, îi servesc pe cei cu sânge argintiu, elita societății, cei care sunt dotati cu puteri supraumane. Mare face parte dintre roșii și-și duce traiul de pe o zi pe alta, ca hoț într-un sătuc, până când destinul o aduce în fața regelui, a reginei și a tuturor nobililor, unde ea descoperă că este și rosie, dar și argintie, cu puteri nebănuite.

Ca să ascundă adevărul, regele o obligă să mintă și să joace rolul unei doamne dintr-o Înalta Casă pierdută, cu o putere impresionantă, și o promite de mireasă unuia dintre fiii lui, Mare devenind astfel o prințesă argintie. Pe măsură ce pătrunde și mai adânc în lumea argintiilor, tânăra riscă totul și își folosește noua poziție pentru a-i ajuta pe cei din Garda Stacojie, un grup de rebeli roșii. O mișcare greșită îi poate aduce moartea, dar, în jocul periculos în care a intrat, singura certitudine este trădarea.

RECENZIE:

Tot ce trebuie să știi e că dacă n-ai citit încă "Regina Roșie", atunci pierzi o carte și o serie foarte bună! Sau așa mi s-a părut mie. Regret oarecum că am așteptat atâția ani s-o citesc, dar la cât de repede am citit-o și cum m-a prins, cu siguranță următoarele volume nu vor mai aștepta la fel de mult. 

Mi-au plăcut foarte mult lumea, detaliile pe care autoarea le menționează atât cât să te împingă și mai adânc în tărâmul asta pe care l-a creat, felul în care personajele ies din pagini și ai impresia că-ți vorbesc ție - așa de bine construite sunt și de diferite între ele. Iar unele chiar sunt de speriat, la propriu și la figurat! Nu mai zic de acțiune, suspans, dezvăluiri, trădări, și manipulare. Bănuiești pe unul și apoi altul îți fură căciula. Și toate astea se întâmplă în fiecare capitol.

Dar da, are și prietenii și oarece scântei de romance, sunt și scene drăguțe, dar și astea, și cele care arată față urâtă a lumii (chit că e cea roșiilor sau a argintiilor), sunt mereu pline de tensiune și orice replică poate schimbă definitiv viața cuiva. De mult timp n-am mai citit o carte așa bună, mai ales fantasy, și asta chiar mi-a amintit de ce iubesc genul asta atât de mult. O fi apărut ea acum câțiva ani, însă poate bate aproape orice serie nou apărută. După mine nu e în niciun caz una din acelea care și-a pierdut calitățile odată cu trecerea timpului și a altor cărți ce-au venit după ea. 

"Regina Roșie" cred că poate fi savurată de cunoscătorii de fantasy, dar poate, la fel de bine, să fie și prima serie a cuiva care n-a mai citit și vrea să încerce. Da, e o lume complexă, sunt multe personaje, doar că stilul nu e greoi, limbajul nu e complicat și înainte să-ți dai seama vei fi pășit deja alături de Mare pe drumurile din sătuc sau intrați amândoi în sala tronului. Ori poate mergeți la bal. Sau la antrenamente. Sau cine știe unde vă furișați.

Poate pare că o laud prea mult, dar e doar adevărul. A avut cam tot ce mi-am dorit, am și râs,  mi-a fost și teamă, are și clișee, însă Victoria se folosește de ele și să te inducă în eroare, deci nu e totul pierdut. Chiar e o carte bună alături de care să-ți petreci câteva ore sau zile, în funcție de cât timp ai pentru ea. Sau câtă poftă îți face.

Eu i-am dat 4 stele și abia aștept să continui seria. Spor la citit și ne-auzim.