Descriere:
Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme „energia potențială” în neant.
Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul s-o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune care se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu pseudonimul FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.
Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi „energia potențială” împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins.
RECENZIE:
Sincer, nu prea sunt genul să citesc astfel de cărţi. Şi când spun astfel mă refer la cărţi contemporary, fără mistere, crime, paranormal, magie sau ceva; nu prea mă atrag cărţile despre viaţa de zi cu zi şi mai ales cărţile ce vorbesc de sinucidere, depresie şi etc. De ce? Nu că nu-mi plac sau n-aş putea înţelege cum se simt personajele, ba din contră, chiar lovesc cam aproape de casă. Nu m-am gândit niciodată la sinucidere sau la moarte, în acest sens, dar am mai flirtat cu depresia, să zic aşa, şi suntem cunoştinţe destul de vechi. N-aş spune că romanele ce au personaje depresive sau cu astfel de tendinţe, sau care discută despre depresie, trezesc ceva în mine şi m-afectează, dar e ca şi cum te uiţi în oglindă şi vezi fix ce nu-ţi place holbându-se înapoi la tine.
Însă, asta nu înseamnă că trebuie să suferi de depresie sau să ştii cum e, ca să poţi citi cartea. Asta a fost doar aşa o paranteză, ca să înţelegeţi de ce n-am citit cartea mai repede şi de ce pentru mine unele chestii au părut realiste sau nu. Iarăşi aici e vorba de subiectivism, căci depresia nu-i la fel pentru toţi, şi chiar şi din exterior e diferită. Dar şi pentru că, lăsând depresia la o parte, unele lucruri mi s-au părut puţin grăbite sau cam lăsate în pom.
Pentru mine, Inima mea şi alte găuri negre n-a fost o carte despre moarte şi nici despre viaţă, ci a fost despre supravieţuire, acceptare, schimbări, momentele în care eşti atât de jos, lipit de podea şi tot simţi că te cufunzi şi mai tare, sub acel înveliş, ajungând poate în cele mai întunecate colţuri. Doar că nu momentele alea dor cel mai tare, ci fix când eşti în lumină şi toţi te privesc. Întunericul oferă protecţie, însă lumina face ca totul să pară şi mai urat, te face să te analizezi iar şi iar, să gândeşti prea mult, să exagerezi, să simţi prea tare sau să nu simţi deloc. Iar dacă-n majoritatea timpului te simţi deja gol şi obosit, atunci efectul e şi mai puternic. Nu prea mai ai ce să iei dintr-un zero.
Dar aşa cum viaţa ne întoarce mereu pe dos, tăindu-ne respiraţia sau făcându-ne să respirăm prea repede, oferindu-ne tot felul de ocazii, situaţii, oameni, emoţii, ţipând la noi, zâmbind, plângând, aruncându-ne de pe stânci sau strângându-ne la piept, învăţăm să ne adaptăm şi dacă ceva, în trecut, ne-a adus jos, acum acel lucru nu va mai avea efect. Îi vom zâmbi în faţă, poate vom trece nonşalanţi pe lângă el sau îi vom trage şi-un bocanc în mutră. Oamenii sunt creaturi puternice şi, aşa cum am descoperit şi eu pe propria piele, un om ce-a ajuns într-un punct în care crede că nu mai poate, c-a obosit, că nimeni nu-l mai vrea, că nimănui nu-i pasă de el, că e invizibil, acel om e de fapt mai puternic decât restul. De ce? Pentru că, fără acele constrângeri, lui nu-i pasă că greşeşte sau că va arăta caraghios, nu-i e teamă, şi se va arunca, în cădere liberă, fix acolo unde restul n-au curaj. Când eşti aproape mort deja nu-ţi mai e teamă.
Inima mea şi alte găuri negre nu e un roman motivaţional, nu e o carte despre boli mentale, nu-i o poveste cu doi adolescenţi plictisiţi ce s-au gândit ei să se sinucidă pentru că sună aşa interesant sau pentru că vor atenţie. E despre două persoane ce-ncearcă să priceapă cum e să trăieşti, dacă merită să trăieşti, cum ar fi să mori, oare are un gust mai bun ca viaţa, oare moartea are mâinile mai calde sau viaţa sărută mai bine. E multă curiozitate la mijloc, nesiguranţă, chiar o bucurie ciudată şi o dorinţă de a experimenta, de a gusta din toate. Până la urmă toţi ne-am gândit la cum ar fi să murim, la un moment dat, nu? Nimeni? Uau... ok : )). Glumesc. Toţi suntem diferiţi şi sigur că n-avem aceleaşi gânduri. Însă e normal să gândim s-aşa, iar de la a gândi până la a face e de mers. Şi niciodată nu-i prea târziu să dăm înapoi.
Per total, romanul mi-a plăcut şi chiar mi-a adus aminte de cum eram şi eu la vârsta aia, mda sunt cam babă acum :)). Mi-a plăcut tare mult că totul a părut natural, nimic forţat, Aysel şi Roman sunt două persoane cu care ai putea sta de vorbă oricând şi despre orice. Dialogul e bine scris şi chiar dacă ai crede că nimic nu se-ntamplă în cartea asta, ai fi surprins să descoperi că te prinde. Nu e cu explozii şi urmăriri sau să fie suspansul ăla, că urmează o întorsătură de situaţie, dar zău c-aştepţi s-ajungi la final şi să poţi respira... să dai tot aerul ăla afară şi să-ţi laşi inima să se odihnească puţin. Eu încă mă-ntreb dacă am transpirat de la căldură sau dacă povestea asta nu m-a făcut să mă simt ca la maraton.
Nu cred că trebuie să mai spun că recomand cartea, însă dacă m-ai întreba de ce fac asta, aş zice "nu ştiu". Sună ciudat, dar cred că fiecare din noi care o va citi o va vedea într-un fel. O va simţi altfel. Va trezi altceva în el, în suflet sau în minte. Poate veţi empatiza cu personajele, poate nu. Poate-aţi fost, sunteţi sau veţi fi vreodată în locul lor. Poate sunteţi, veţi fi sau aţi fost de cealaltă parte a baricadei. Consider că-i o poveste pentru toţi, despre multe lucruri, despre oameni, relaţii, familie, prietenie, cât de mult un gând poate să schimbe totul sau cum câteva cuvinte pot oferi sau lua o viaţă. Cumva te trezeşte şi te face să te întrebi: oare trăiesc destul? Oare toate astea, acum de lângă mine, vor mai fi acolo şi mâine? Eu voi mai fi? Apreciez tot ce am, oamenii ăştia? Sau cred că vor fi acolo mereu, toată viaţa, şi de fapt mă mint singur.
Inspiră adânc şi dăi pagina : ).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu