Apocalipsa (2013), urmatorul roman din trilogia halucinanta despre viata de apoi si sfarsitul lumii ce incepe cu Blestemati, continua povestea lui Madison Spencer, fetita moarta la treisprezece ani si condamnata sa-si petreaca vesnicia in compania unei gasti pestrite de demoni si suflete proscrise. Ratand ora stingerii in noaptea de Halloween, Maddy ramane sa bantuie pe pamant, chinuita de vinovatie din cauza intamplarilor de cosmar ce i-au adus damnarea si urmarita de un vanator de fantome drogat, angajat de parintii ei miliardari. Madison afla cu groaza ca parintii ei au pus bazele unei religii universale pornind de la sfaturi date de ea in gluma de pe lumea cealalta si au construit un continent de un alb imaculat din deseurile aglutinate ce plutesc in Marele Vortex din Pacific. Stransi cu totii acolo, prozelitii se roaga la Templul lui Madison, in asteptarea sfarsitului lumii, care va veni cu siguranta cand Madlantida cea alba, propulsata de iahturi de lux, va lovi America de Nord si celelalte continente. Damnarea sau mantuirea intregii omeniri par sa atarne numai de micuta Maddy, naucita de vorbele unui Dumnezeu intransigent si de ale unui Diavol deghizat in sofer de taxi, care se pretind amandoi a-i fi creatori.
~~~~~
Aparuta in 1900, cartea are in centrul ei o definitie celebra, adesea invocata, a comicului: acesta ar fi du mecanique plaque sur du vivant. O teza caracteristic bergsoniana, inspirata de deosebirea pe care filosoful o face intre natura mecanica a materiei si spatiului si natura spirituala a timpului autentic – cel trait, si nu cel spatializat, masurabil al fizicii. Interesanta insa in acest eseu accesibil tuturor categoriilor de cititori e aplicarea tezei la intreaga tipologie si la diferitele surse ale comicului. Explicatia nenumaratelor situatii comice trecute in revista se dovedeste astfel pe cat de originala, pe atat de credibila si de coerenta.
„Ce inseamna rasul? Ce se afla in strafundul rizibilului? Ce element comun am putea gasi intre strambatura unui mascarici, un joc de cuvinte, quiproquo-ul unui vodevil, o scena de comedie fina? Noi vedem in comic, inainte de toate, un lucru viu. De aceea vom trata subiectul, oricat de facil ar parea, cu respectul pe care il datoram vietii.“ - Henri Bergson
~~~~~
Un miliardar nemilos are in posesie un diamant cat un munte; o frumoasa nemultumita de viata din Sud isi cauta aventura vietii in Nord; un erou cu accente tragice si-a pierdut mai intai averea, iar apoi tihna familiala. Iata personajele acestui volum, o pleiada de tineri mai tot timpul debusolati, zapaciti si adesea fermecatori. Din prafuitul orasel georgian Tarleton si pana in stralucitoarele metropole New York si Paris, Fitzgerald aduce la viata epoca „generatiei pierdute“ – o epoca nebunatica si vrajita, tragica si stralucitoare.
~~~~
O familie de mestesugari, olari din tata-n fiu, traieste si iubeste in umbra
Centrului, o constructie menita sa le asigure oamenilor fascinati de ea absolut totul, de la produse de consum pana la „senzatii naturale“: muscatura gerului, mangaierea soarelui, ba chiar sentimentul de a se gasi in pestera din mitul platonic, model restrins al unei lumi in care intoarcem spatele realitatii, privind halucinantele umbre deformate aruncate pe un zid. Ca si in romanele anterioare ale scriitorului portughez, in Pestera se confrunta doua universuri distincte: unul aflat intr-un rapid proces de disparitie si altul care creste si se multiplica asemenea unui joc de oglinzi, confruntare ce reflecta criza sfarsitului de secol si de mileniu.
~~~~~
Populat de figuri feminine puternice si de neuitat, Bastarda Istanbulului este un roman fascinant in care se impletesc libertatea si opresiunea, realul si fantasticul, memoria si uitarea. Lumea orientala, cu exotismul si traditionalismul ei, si cea occidentala, cu pragmatismul si independenta sa, se intalnesc pe neasteptate din dorinta nestavilita a doua tinere fermecatoare si nonconformiste - Asya si Armanoush - de a risipi misterul ce le invaluie radacinile familiale si de a-si descoperi propria identitate. Bastarda Istanbulului nu este insa cartea unei singure povesti. In cuprinsul sau, scriitoarea tese cu maiestrie firele unui sir nesfarsit de istorii care se ramifica, se pierd o clipa in negura trecutului, ies din nou la suprafata, se intersecteaza, se unesc.
~~~~~~
Departe, la sud de Honshu, se gaseste insula cea mai apropiata de rasarit din arhipelag. Locuitorii ei se supun asprimii vietii si regulilor insulei. Nu insa si Namima, o fetita care afla mai intai cu uimire ca sora ei avea sa devina Mare Preoteasa, iar apoi cu groaza ca ea insasi urmeaza sa fie miko pe taramul intunericului. La saisprezece ani, cand reuseste sa fuga de pe insula, crezandu-se in sfirsit fericita si la adapost de orice cruzime, sotul ei o ucide, iar spiritul Namimei ajunge in locul unde se aduna toti cei care mor neimpacati, plini de regrete. I se deschide – si ni se deschide – astfel poarta catre mit, caci o va sluji acolo chiar pe Izanami, zeita lumii adancurilor, ea insasi un destin in care iubirea feroce se impleteste cu razbunarea amara. Tesand firele unor povesti despre viata si moarte, intuneric si lumina, yin si yang, Cronica zeitei aduce alaturi sensuri ale iubirii omenesti si avataruri ale unor iubiri avindu-i ca eroi pe zei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu