Descriere:
Dacă anii ar putea fugi înapoi, să înghită zilele, care să desfășoare orele în minute, despicate în secunde, și dacă toate ar putea povesti, s-ar opri acolo, în apartamentul lui de la etajul șapte, unde nevastă-sa trebăluia prin bucătărie, iar aromele de mâncare gătită șerpuiau până în camera unde se auzea pe fundal televizorul. Pe covor erau împrăștiate piese de lego. Îl ajuta pe băiat să facă un oraș. O proiecție a orașului-junglă în care a rătăcit după aceea pe străzi ani la rând, o premoniție despre orașul-iad care l-a înghițit făcându-l captiv ca într-o închisoare. Orașul bolnav, plin de oameni care se târau, păduchioși, zdrențuiți, printre oameni grăbiți și pasivi. Orașul care nu l-a lăsat să moară când dormea ca un animal pe gurile aburinde de canal, iarna, dar nici nu l-a iubit când era lovit în coaste în timp ce dormea prin scara vreunui bloc. Orașul care a asistat la căderea lui pe scara valorilor umane, de la inginer electronist la stadiul de cerșetor, lovit, scuipat și alungat. Orașul-balenă, în burta căreia a găsit adăpost, a fost despăduchiat și a dormit la căldură, pe un pat. Orașul din care, dacă ar putea, ar fi ieșit demult; dar n-a avut destul curaj.
Dacă ar vrea să uite ceva din viață, ar fi atât de multe, încât i-ar trebui vagoane pentru spațiul de arhivare. Vagoane de durere, umilință, bătăi, insulte, vagoane de jeg, mizerie și duhoare. Erau prea multe trăiri, nu putea fi acela sfârșitul!
RECENZIE:
Vreau să dau Codul lui Zoran în judecată și îmi doresc să-și petreacă zilele și nopțile citită și răscitită până n-o să mai poată sta în picioare. De ce? Pentru că toată ziua m-a urmărit, de când am luat-o dimineață la muncă, m-a tras de mânecă în pauze și nu m-a lăsat până nu citeam din ea, m-a hărțuit prezentându-mi tot felul de personaje vii și dureros de reale, iar în drum spre casă, în autobuz și în tramvai, mi s-a pus în față și m-a forțat să devorez ultimul sfert din ea. Nu vi se pare crud?
Așa zic și eu. Adică, îndrăznește ea, carte ce pare așa delicată, să mă priveze de uitatul pe pereți și mâncatul de prăjitură, în timp ce mă gândesc ce-aș putea să văd când ajung acasă sau în ce poziție să dorm. Totuși, nu vă îngrijorați, prăjitura am împărțit-o frățește! : )
Vorbind acum la modul serios, nu așteptam deloc ca Codul lui Zoran să mă prindă atât de mult și s-o citesc într-o zi, prin pauzele la muncă și-n drumul spre și dinspre casă.
Un roman ce a început greu pentru mine și care m-a făcut rar să simt, căci așa se întâmplă când personajele și cititorul sunt năsimțiți rău, însă, care a știut cum să mă ia și să mă învârtă pe degete până am ajuns să ne placem reciproc, tare mult. Și-a dat Zoran seama că nu le am eu cu viețile oamenilor și că emoțiile nu mă tentează, așa c-a scos frumușel la înaintare un mister bine gătit, o mulțime de indicii și ghicitori, o intrigă delicioasă și rumenă, o doză mare și rece de realitate, cât mai neagră și mai sărată posibil, o mână de legături între personaje ce are un gust ciudat și durează ceva până știi cum s-o mănânci, și, nu în cele din urmă, un final care să mă facă să-mi mușc buzele și să țip în pumni. (Da, Corina, te văd! Și știi foarte bine ce-ai făcut!)
Codul lui Zoran e o poveste care or îți place de la început, din toate punctele de vedere or, treptat, începe să-ți intre în suflet și până la final sunteți prieteni buni. Poate te farmecă personajele sau acțiunea sau misterul, poate o să-ți placă limbajul scurt, direct și servit doar în tușe groase și precise, or vrei să vezi cum e să trăiești altfel, poate ai vrea să schimbi un pic locul cu vreun personaj și să-ți imaginezi, în timp ce-ți scufunzi mai bine fundul în fotoliul moale, cum ar fi să trăiești ca el; zi de zi. De vrut ai vrea, dar poți?
Codul lui Zoran mi-a plăcut și a crescut în ochii mei cu fiecare capitol, deși am avut noi și destule ciocniri, căci i-am reproșat numărul mic de pagini, acel final, felul în care și-a tratat personajele, modul în care mi-a rânjit continuu, de undeva de sus, și îmi spunea să deschid ochii. Și i-am deschis, chit că nu mi-a plăcut. Fiindcă, dând deoparte aerul fantezist al conspirațiilor și misterului și codurilor, romanul e despre oameni, despre viața ce e mai ușoară și mai lipsită de pretenții decât am vrea să credem (căci ea nu dă doi bani c-am ajunge într-o situație neplăcută sau că ne scăldăm în propriul noroi) și despre cum oamenii ăștia și viața își pun cenușă în cap, reciproc, repetat și fără pic de milă.
Așa că pune-ți ochelarii ăia cu lentile colorate și hai, la o lectură! Măcar așa o să vezi roz sau verde cu sclipici tot rahatul... pardon, raiul, în care o să calci.
P.S.: nu dăm banii înapoi pe bilete și nu ne asumăm dacă, după ce-o terminați de citit, veți vrea să fugiți în lume. Sau să faceți un duș lung. Or să vă îmbrățișați casa și lumea de lângă voi. Sau să beți ceva. Sau... orice.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu