RECENZIE - Sinuciderea Ielelor de Ana Mănescu

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Descriere:

"Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație."

(Ana-Maria Anghelescu)

RECENZIE:

Sinuciderea Ielelor s-a dovedit a fi un amalgam de poveșți pe care nu știam că trebuie să le citesc, însă după ce-am ajuns la ultima frază a fiecărei povești bucățile știau singure unde să se așeze în sufletul meu. Citind cartea asta subțire și scurtă simt că am recitit poveștile pe care le iubeam în copilărie și-n același timp c-am citit acum unele, niște variante îmbunătățite, care satisfac toate pretențiile mele și umplu acele goluri de mai mult: mai multă acțiune, mai multă ironie, mai mult sânge, mai mult dor, mai mult rău, mai mult bine, mai mult ceva bun. 

Volumul de față e unul pe care-l citești în pauze la muncă, deoarece vrei să fugi de realitate și responsabilități măcar pentru zece minute, e cartea ce-o scoți din geantă imediat ce prinzi un loc liber în autobuz sau tramvai, pentru că te mănâncă degetele și creierul, căci te-ai oprit fix când era mai interesant (adică oriunde) și vrei să știi. Sinuciderea Ielelor e un puzzle pe care-l faci din orice poziție și, deși n-am încercat, cred că oricum ai citi poveștile tot ar suna bine și s-ar așeza cum trebuie, mulându-se pe gândurile și pe plăcerea ta. 

Sinuciderea Ielelor nu e un fantasy încâlcit, dar nici o poveste clasică cu zâne, sau mie nu mi s-a părut, ci e o carte vie, care după ce-ai deschis-o, dându-i așa prietenesc un ghiont, face ochi și gură și zâmbește așa ștrengar să te dai mai aproape, căci, ohoo, câte are să-ți spună; știe ea niște bârfe bune și niște povești de-o să te lingi pe degete. Și chit că le-ai păstra doar pentru tine după ce-ai terminat de ascultat, fiindcă sunt de păstrat și parcă nu te-ar lasă sufletul egoist să dai mai departe, îți incolțește un gând în minte, ceva rău și tentant: oare câți prieteni poți strânge că să vină și ei în cercul vostru? De ce să dansezi doar tu, nu? 

N-o să-ți zic de ce mi-a plăcut sau de ce aș fi vrut să fie mult mai multe pagini (deși niciun număr n-ar fi fost de ajuns), însă o să-ți spun că pe cât de inocentă și prietenoasă pare cartea asta, pe atât de fermecătoare și înfometată e. Adică orice carte vrea prieteni noi, nu? Partea cu mâncatul... împreună, discutați pe parcurs. 

Lăsând gluma la o parte, sincer mi-a plăcut Sinuciderea Ielelor și aș mai citit-o o dată, poate de mai multe ori. Cumva m-a făcut să mă gândesc, într-o zi extrem de caldă și sufocantă de București, la răcoarea unei păduri când frunzișul e atât de des că nu-și vezi degetele prin iarbă, la o cană cu apă rece ce-o bei imediat ce e scoasă din fântână și lași picăturile să-ți curgă pe bărbie și-n sân, la serile  parfumate de vară când stăteai pe-un scaun și te îndopai cu cireșe, cât așteptai să se strângă toți și să stați la povești până noaptea târziu. Sinuciderea Ielelor ți-aduce aminte de copilărie, te face să te gandești la bătrânețe, la moarte, la speranțe și ghinion, la râsete cu lacrimi și la plâns adânc, la săruturi smulse și la disperare. În mod ciudat te poți gândi și la mâncare delicioasă sau la plante carnivore, și să știi, că nici animalele cu blănița moale sau colți enormi nu-s excluse. 

Recomand cartea tuturor celor care vor ceva ușor, proaspăt și plin de emoții, celor care caută suspans în toate formele lui, cititorilor care vor acțiune și mister, dar și celor ce vor povești despre familie, prietenie și învățat din propriile greșeli. Sinuciderea Ielelor are ceva pentru fiecare și ține doar de voi să găsiți ce vă place. Iar dacă le dați o șansă au iele grijă de voi. 


P.S.: dacă recenzia ți se pare cam întortocheată, ai dreptate așa e, însă, să știi, că eu încă nu m-am întors complet din carte. Momentan mai sunt cu un sfert de cap în ea și stau la negocieri cu ielele să vedem dacă măcar în vacanță mă mai primesc.