RECENZIE - Chemarea monstrului de Patrick Ness

Descriere:

Monstrul a apărut după miezul nopţii. Aşa cum fac monştrii de obicei. 

Dar Conor nu-l aşteaptă pe acesta, ci pe cel din coşmarul său, care-l bântuie aproape în fiecare noapte de când mama lui s-a îmbolnăvit. Cu bezna, vântul şi urletele. Monstrul acesta care-l vizitează e diferit. Sălbatic şi neîmblânzit. Şi vrea de la Conor lucrul cel mai periculos. 

Chemarea monstrului, roman dublu câştigător al Carnegie Medal (pentru ficţiune şi ilustraţii), spune o poveste extrem de emoţionantă despre dragoste, pierdere şi speranţă, după o idee a lui Siobhan Dowd, a cărei moarte prematură a împiedicat-o să dea glas poveştii.

RECENZIE:

Nu cred că există cititor care n-a auzit măcar o dată numele acestei cărţi sau nu a văzut pe cineva citind-o, lăudând-o sau vorbind doar de bine despre ea. Iar dacă tu n-ai auzit de ea, poate eşti norocos. Sau foarte ghinionist. 

Unii spun că e o carte pentru copii, având că personaj principal un puşti şi multe pagini fiind doar ilustraţii complete, fără text. Deşi sunt şi pagini ce îmbină ilustraţiile cu textul sau unele capitole încep şi/sau se încheie cu un mic desen. Însă eu, ca şi alţii, zic că e o carte pentru toată lumea, şi că nu trebuie să ai zece ani sau paisprezece ca să o poţi citi, ci poţi avea douăzeci sau şaizeci. Nu cred că romanele bune au nevoie de vârstă şi atâta timp cât nu conţin ceva explicit sau care deranjează în cazul copiilor, atunci sunt bune pentru oricine.

Sincer, deşi am auzit atât de multe despre ea n-am avut aşteptări de niciun fel. Am preferat să o încep, să o citesc şi să o termin, având mintea deschisă şi încercând să nu mă gândesc la toate laudele şi miile de cinci stele sau la părerile negative. Şi mi-a făcut tare bine aşa şi m-am simţit minunat citind cartea, fiind doar eu şi paginile, Conor şi monstrul. Iar ilustraţiile completează extraordinar povestea şi nu cred că romanul asta ar fi la fel de bun fără ele. Dar nici ele fără text. 

La prima vedere ai spune, aşa cum am crezut şi eu, că e o poveste simplă, scrisă într-o manieră simplistă, cu nişte schiţe frumoase alături, despre un copil, mama lui şi un monstru. Însă eu cred că e vorba despre viaţă, durere, bucurie, râsete, lacrimi, ţipete, speranţă, momentul ăla în care eşti sfâşiat din interior şi-ţi vine să sfâşii totul în jur. Nu cred că o carte genială sau extraordinară, ce te dă peste cap şi poţi spune că n-ai mai citit niciodată aşa ceva. Pentru că nu ăsta e rolul ei şi nu cred că asta îşi propune. Ci e un roman plin de viaţă şi toate aspectele ei, văzute prin ochii unui copil şi un monstru, amândoi extrem de bine construiţi şi descrişi, atât fizic, cât şi din punct de vedere al caracterului, cu defectele şi calităţile lor. Nu e o carte despre bine şi rău, viaţă şi moarte, lumină sau întuneric, ci e despre zonele gri, acele secunde care se scurg între sfârşitul nopţii şi răsăritul soarelui, clipele alea scurte dintre trezie şi somn, secunda dintre zâmbet şi hohot de plâns. 

Nu vreau să laud acest roman şi să-l acopăr de cuvinte pompoase, pentru că ar suna gol. E genul de carte pe care trebuie o citeşti şi să o simţi, să gândeşti ceea ce citeşti şi să laşi ultimele pagini şi rânduri să-ţi ofere acel rămas bun; care poate va fi amar, dulce, sărat. Poate vei plânge, vei râde, vei vrea să o arunci pe pat sau vei sta pur şi simplu ca mine, fără să zâmbeşti, dar cu ochii strălucindu-ţi în cap, imaginându-ţi că acolo undeva, Conor şi monstrul sunt ei. Aşa cum doar ei ştiu. 

N-am reuşit să-l cunosc pe Monstru atât de bine pe cât mi-aş fi dorit, dar poate nici n-aş fi reuşit să-l înţeleg complet. Fiind aşa de bătrân şi complex, ştiind atât de multe şi văzând totul în atâtea nuanţe şi din toate unghiurile pe care noi nu le vedem sau nu vrem. Cred că el e ca viaţa, care poate vrea să ne ajute, ne dă sfaturi fără să vorbească, ne ia la palme, plânge, ne bate, râde cu noi sau de noi. Şi noi nu înţelegem. Şi suntem furioşi sau fericiţi. Din toată povestea cred că sunt Conor şi cred că toţi suntem el, uitându-ne la Monstru şi încercând să înţelegem ce se întâmplă. Să-l înţelegem pe el, pentru că de cele mai multe ori noi spunem că problema nu e la noi sau în noi. Pentru că aşa e mai uşor. 

Lectură plăcută şi sincer decât să încercaţi să convingeţi pe cineva să citească această carte, mai bine o daţi cu împrumut sau o oferiţi cadou. E mai simplu! :)