RECENZIE - Sanctus de Simon Toyne

 

Descriere:

Citadela, sudul Turciei – un munte sălbatic, care adăposteşte cel mai vechi lăcaş de cult şi cel mai mare mister al omenirii. Călugării care viermuiesc prin măruntaiele lui fac parte dintr-o sectă antică, numită Sanctus, care practică ritualuri de o violenţă inimaginabilă.

Într-o dimineaţă, un călugăr al ordinului urcă în vârful muntelui, întinde braţele în formă de cruce şi se aruncă în gol. Trupul îi este plin de tăieturi până la os, în forma literei Tau. Detectivul Arkadian are o misiune grea: ordinul Sanctus este protectorul textului original al Bibliei. Undeva în măruntaiele muntelui există o grădină care pare a fi cea a Edenului, dar aici cunoaşterea nu înseamnă păcat originar, ci putere divină. Când ziarista Liv pătrunde în Citadelă, ea e pe cale să descopere unul dintre cele mai înspăimântătoare secrete ale civilizaţiei.

RECENZIE:

Mă bucur că am citit cea mai veche carte de pe TBR-ul meu, dar în niciun caz nu pot să spun că mi-a plăcut. Sincer, mă așteptam să fie ok, căci nu sunt fană a cărților care au de-a face cu religia în vreun fel sau cu orice conspirație, religioasă sau nu. Dar a fost o dezamăgire totală.

Scriitura a fost plată, plină de detalii care, din punctul meu de vedere, doar au îngreunat și mai mult cartea. Personajele au fost multe și aproape deloc individualizate, nu aveau vreo urmă de personalitate sau viață în ele, iar firul narativ, mai ales în a doua jumătate, a luat-o la vale. Legat de marele secret, n-o să dau spoilere, dar pe mine nu m-a impresionat. Nu știu dacă autorul voia să șocheze, să pară luminat sau ambele, dar pe mine m-a lăsat rece, iar după ce-am îndurat cele 500 de pagini, aia a fost doar ultima bomboană de pe colivă.

Da, am citit-o repede și m-a împins curiozitatea să o termin, dar nu pot să zic că m-au prins acțiunea sau suspansul, și nici că m-au dat pe spate dezvăluirile și întorsăturile de situație. Poate, în mâinile altcuiva, o să fie cartea potrivită și va oferi o lectură plăcută, dar eu în niciun caz nu o recomand. Unii zic că ar fi un fel de roman de Dan Brown mai slab și poate că așa e. Deși am citit cărțile lui acum mulți ani și, oricât am clătinat și la alea din cap, măcar au fost mai bine scrise și nu am numărat paginile până la final.

Am și restul trilogiei, dar sincer, în viitorul apropiat, nu cred că mă voi apropia de ele.

RECENZIE - Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness

 

Descriere:

În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă, fără să vrea, în cursul cercetărilor ei, un manuscris alchimic aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana nu vrea să aibă de-a face cu vrăjitoria, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Însă descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale o sumedenie de demoni, vrăjitoare și vampiri. Manuscrisul, considerat pierdut de secole, este râvnit de toți aceștia, iar faptul că Diana este singura creatură care poate rupe vraja o transformă într-o țintă.

Printre creaturile care se strâng în jurul Dianei se numără și vampirul Matthew Clairmont, un genetician pasionat de teoriile lui Darwin. Împreună, Diana și Matthew pornesc să descifreze secretele manuscrisului. Însă relația care se înfiripă între vampirul de o mie cinci sute de ani și vrăjitoarea ale cărei puteri sunt legate printr-o vrajă amenință să spulbere pacea fragilă ce domnea de multă vreme între creaturi și oameni – și, cu siguranță, va transforma lumea Dianei.

RECENZIE:

Nu credeam că o să fie cea mai bună carte citită luna asta, dar nici nu mă așteptam să-mi displacă atât de multe lucruri la ea.

Începând cu Diana, care, teoretic, are 33 de ani, e independentă, își poate purta singură de grijă și nicio creatură nu se poate apropia de ea fără să știe. Mda, de-asta se poartă ca o copilă când e Matthew prin preajmă și instinctul ei de supraviețuire e egal cu zero, oricât ar încerca ea sau alții să mă convingă. Și de-asta acceptă așa de ușor să lucreze cu el, deși știe că fiecare specie are regulile ei. Chiar și dacă n-ar ține cont de ele, de ce ai avea imediat totală încredere într-un tip pe care l-ai întâlnit acum două minute?! Iar asta se întâmplă pe tot parcursul cărții, și oricine îi spune că ar trebui să stea departe de el sau să aibă mai multă grijă doar are ceva cu ea sau îl vede pe el ca pe un pericol. Dar cum e un pericol dacă se poartă frumos cu ea?... Wow. Parcă nu tocmai așa te poate manipula cineva, folosindu-se de tine ca să obțină ce vrea, iar apoi să-ți facă felul când ai garda jos?

Dar nu, stai liniștit, nu doar ea e problema. Nici Matthew nu-i mai breaz și, chiar de primele dăți, mie mi s-a părut că a încălcat niște limite. Dar dacă ea nu-i zice nimic, ba chiar îl și încurajează, ce să mai zic? Adică el e atras de ea și ea de el, așa că, dacă el face ceva ce ar fi dubios sau o amenințare, atunci e doar înțeles greșit sau sigur are un motiv pentru asta. Pe când dacă alt bărbat din poveste face la fel, dar ea are ceva cu el, atunci aia nu e bine, înseamnă că îi vrea răul și trebuie să plătească.

Sincer, uitându-mă la ei și la cum merge relația lor, care e o ciorbă de clișee, cred că mi-am amintit că am citit cărți pentru adolescenți mai bune și, cu siguranță, cu personaje mai mature. Și nu, nu mă refer la vârstă. Toată cartea am avut impresia că ei doar joacă rolurile unor adulți, doar că personalitatea și experiența de viață zici că nu există. Ori poate tot ce e între ei le-a șters creierul.

De fapt, toată cartea asta e o ciorbă de clișee și niciun personaj nu mi s-a părut bine scris sau să-mi transmită ceva. Multe personaje sunt puse acolo doar ca să îndeplinească un rol, să ofere informații sau să facă pe psihologii ori pe doctorii pentru ei, dar fără să fie mai mult decât niște pioni. Și, de-ar fi fost doar asta... Dar nu. Căci nici firul narativ nu mi-a plăcut și, spre final, chiar mi-am pierdut răbdarea. Au fost momente tot mai dese în care aș fi jumulit-o pe Diana, poate-i mai venea mintea la cap. Adică totul se întâmplă din cauza ei și a lui Matthew, însă când lumea încearcă să le explice consecințele sau ce-i de făcut, doamne, sunt absurzi, nu-i înțeleg, cer prea mult de la ei, le pun relația în pericol. Wow... că voi nu faceți aceleași lucruri pentru ceilalți, dar aia nu mai contează, nu? Voi să fiți fericiți. Dar să beneficiați de ajutorul lor și de toate cele.

Deci da, ca să nu mă mai lungesc, nu mi-a plăcut. N-a avut suspans sau ceva care să mă dea pe spate, scriitura a fost fie prea simplă, fie s-a concentrat pe detalii sau momente care, mie, nu mi s-au părut atât de importante încât să umple pagini întregi. Personajele nu mi-au plăcut, firul narativ a fost ce-a fost, iar eu am citit 600 de pagini și n-am simțit nimic. Poate doar bucurie că s-a terminat și că acum nu mai trebuie să mă gândesc ce carte bună ar fi, căci știu adevărul. Și ai crede că, la cât de important e manuscrisul ăla, o să se chinuie mai tare să pună mâna pe el, dar aparent cei doi au alte lucruri mai importante de făcut.

Una peste alta, nu cred că e o carte oribilă, dar în niciun caz n-a fost pentru mine.

RECENZIE - Aristotel și Dante plonjează în apele lumii de Benjamin Alire Sáenz

 

Descriere:

În "Aristotel și Dante descoperă secretele Universului", doi băieți dintr-un orășel de la graniță se îndrăgostesc.

Acum, ei sunt nevoiți să descopere ce înseamnă să rămâi îndrăgostit și să-și construiască o relație într-o lume care pare că le pune la încercare însăși existența.

Pe tot parcursul liceului, Ari a îngropat adânc în sine cine este el cu adevărat, rămânând tăcut și invizibil. S-a așteptat ca ultimul an să fie la fel. Dar când s-a îndrăgostit de Dante, ceva din el a ieșit la iveală, iar acum simte că nu se mai poate întoarce la cine era înainte. Dintr-odată, își face prieteni noi, protestează împotriva hărțuirilor de tot felul, iar vocea lui începe să fie auzită. Și, ca întotdeauna, îl are alături pe Dante – Dante cel visător și isteț – care îl calcă pe nervi pe Ari, dar, totodată, îl umple de dorință. Cei doi sunt hotărâți să-și croiască propriul drum într-o lume care nu-i înțelege.

Însă, când Ari se confruntă cu o pierdere neașteptată, va trebui să lupte mai mult ca oricând pentru a-și clădi o viață care să fie, cu adevărat, doar a lui.

RECENZIE:

Mi-era un pic frică să citesc cartea asta, deoarece primul volum este una dintre cărțile mele preferate dintotdeauna și, deși l-am citit acum ani buni, încă nu l-am uitat. Dar, în cele din urmă, am citit-o și, chiar dacă nu mi-a plăcut la fel de mult, ceea ce nu mă așteptam, tot mi-a plăcut și m-am bucurat să-i revăd pe Ari și pe Dante.

Cartea este plină de emoții, de momente și discuții care arată cât s-au schimbat cei doi și cât de mult urmează să se mai schimbe, dar, în același timp, prezintă și evoluția relației lor, cum devine mai complexă și poate mai matură. Aș spune chiar că este o poveste care te trece prin toate stările alături de personaje și nu prea ai cum să nu fii afectat de ceea ce se întâmplă sau măcar să nu îți pese de ele.

Nu este genul de carte pe care să o citești pentru firul narativ, ci una despre oameni, despre sentimente, despre viață și despre cum poți pierde și câștiga în același timp, despre cum universului nu-i pasă de tine, deși ai impresia că îți este alături. Este o carte pe care o citești repede, dar care te va lăsa pe gânduri. Și da, este necesar să citești primul volum înainte de acesta. Totuși, nu văd asta ca pe o problemă.

RECENZIE - Ultimul imperiu (Născuți din ceață, #1) de Brandon Sanderson

 

Descriere:

De o mie de ani oamenii n-au mai văzut soarele sau o floare, de când Lordul Legiuitor a început să conducă lumea. Omenirea e împărţită în două clase: skaa şi nobili. Singurul lucru care le deosebeşte este că nobilii se nasc uneori cu anumite abilităţi de a folosi metalele în acţiuni ca Domolirea, Aţâţarea sau Împingerea. Ocazional însă împerecherea dintre clase produce un skaa cu talente de nobil; de aceea, Lordul Legiuitor ucide copiii născuţi din asemenea relaţii. Uneori însă câte unul scapă cu viaţă. Iar Kelsier este un astfel de Supravieţuitor… legendarul „Născut din ceaţă", care aduce acum speranţă pentru skaa.

RECENZIE:

În sfârșit, am citit Ultimul Imperiu și pot să spun că am citit-o într-o zi și câteva ore, ceea ce, pentru mine, e un dublu succes: pentru că am reușit să citesc 800 de pagini într-un timp așa scurt, dar și pentru că povestea a fost atât de bună și m-a prins suficient cât să pot face acest lucru. Deși n-aș recomanda nimănui să fie așa nebun, dimpotrivă. Să-și lase timp să savureze povestea și să nu fie ca mine, care, când prinde o carte, nu se lasă până nu o termină, indiferent câte pagini are.

Chit că mi-a plăcut povestea, în niciun caz n-a fost atât de bună pe cât speram eu și nu m-a dat pe spate atât de mult pe cât aș fi vrut. De exemplu, scriitura nu mi s-a părut deloc extraordinară și, de multe ori, n-am simțit nimic pentru personaje sau pentru ce se întâmpla și, în niciunul dintre momentele tensionante, triste sau pline de moarte, nu mi-a trezit vreo emoție. Ceea ce, pentru mine, e un mare minus și asta m-a luat mai mult prin surprindere decât orice întorsătură de situație, dar asta e. Din punctul meu de vedere, scrisul lui Sanderson e mai degrabă simplist, ceea ce nu-i rău, doar că, de multe ori, aș fi vrut să se concentreze mai mult și pe personaje sau pe emoțiile lor, nu doar pe acțiune, pe bătălii sau să-mi zică "Vin roșește" pentru a mia oară.

Și, ca veni vorba de asta... Doamne! Dacă aș fi băut un pahar de fiecare dată când Vin roșește sau i se înpurpurează fața, cred că nu mai eram trează nici măcar până la jumătatea cărții. Poate asta e personajul ei, dar mie mi s-a părut doar enervant, iar Sanderson o folosește cu orice ocazie. Indiferent ce se întâmplă, cu cine vorbește sau dacă e o scenă tensionată sau relaxată, Vin roșește. Wow... ce porcărie. Dar mă rog, e doar părerea mea și mi s-a părut și mai aiurea, ținând cont că ea e singura fată din grupul personajelor principale, dar și în general. Iar celelalte din carte, fără să intru în detalii, sunt doar niște bârfitoare manipulatoare. Foarte frumos. Dacă Sanderson s-a obosit să ofere diversitate când vine vorba de personajele masculine, fie că vorbim de fizic, moral sau personalitate, la femei nu-mi pare că s-a străduit prea tare. Și cui îi pasă, nu? Sunt doar niște femei într-o lume fantasy majoritar a bărbaților. Și poate că altor cititori fix astea le plac, iar eu doar mă enervez degeaba.

Dar hai să vorbesc și despre ce mi-a plăcut la cărămida asta, care, sincer, mi-a cam rupt mâinile și chiar nu-i deloc comod să citești 800 de pagini în format fizic, ore în șir. Este atmosferică, are suspans, magia e extrem de interesantă și felul în care e descrisă te face să crezi că așa ceva chiar ar putea exista, e plină de acțiune și întorsături de situație, iar uneori descoperi că există personaje periculoase, care pot aduce moartea foarte ușor, și, uneori, ți-e mai frică de ele decât de Lordul Legiuitor. Kelsier e un personaj care mi-a plăcut și, chit că nu m-a impresionat la fel de mult cum îl laudă alți fani ai seriei, m-am bucurat să-l cunosc mai bine. La fel și pe ceilalți membri din ceata lui.

Și, zau, că mi-ar fi plăcut să petrec mult mai mult timp cu ei decât cu Vin. Care, da, are momente când demonstrează că e în stare de ceva și-și folosește abilitățile, dar sunt și atâtea clipe când e naivă sau se poartă ca un copil răsfățat, care dă din picior când nu-i convine ceva. E ca și cum, în funcție de moment, are altă personalitate și, din punctul meu de vedere, e cel mai slab construit personaj din carte. Aș zice că multe s-au întâmplat din cauza ei și nu doar alea bune.

Una peste alta, mi-a plăcut Ultimul Imperiu și cred c-o să continui seria. Au fost unele momente mai bune decât aș fi crezut, iar altele au fost dezamăgitoare sau nu cum aș fi vrut eu. Unele personaje m-au surprins plăcut, iar altora le-aș fi făcut eu felul. Totuși, dacă te apuci de ea, cred că, în 800 de pagini, o să găsești cel puțin ceva care să-ți placă. Înarmează-te cu timp și cu niște brațe puternice, căci o să ai nevoie.

RECENZIE - Vraja spinilor de Margaret Rogerson

 

Descriere:

O ucenică. O bibliotecă magică. Un vrăjitor puternic.

Și o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea Marilor Biblioteci.

Toți vrăjitorii sunt malefici. Elisabeth a știut asta întotdeauna. Abandonată de mică, a fost crescută în una dintre Marile Biblioteci din Austermeer și a crescut printre unelte vrăjitorești – grimoare magice care șoptesc pe rafturi și își zornăie lanțurile de fier. Dacă sunt provocate, se transformă în monștri grotești din cerneală și piele.

Când un act de sabotaj eliberează cel mai periculos grimoar din bibliotecă, intervenția disperată a lui Elisabeth o implică în complot. Neavând pe nimeni altcineva la care să apeleze, cu excepția dușmanului ei de moarte, vrăjitorul Nathaniel Thorn, și a misteriosului său slujitor demonic, Silas, se trezește în mijlocul unei conspirații vechi de secole, care ar putea să ardă până în temelii nu numai Marile Biblioteci, ci și întreaga lume odată cu ele.

In timp ce legătura dintre ea și Nathaniel devine din ce în ce mai strânsă, Elisabeth începe să pună sub semnul întrebării tot ce a fost învățată – despre vrăjitori, despre bibliotecile pe care le iubește, despre sine însăși. Pentru că Elisabeth are o putere pe care niciodată nu ar fi bănuit-o și un viitor pe care niciodată nu și l-ar fi putut imagina.

RECENZIE:

Mă bucur să spun că "Vraja spinilor" a fost fix cum mi-am dorit și că am devorat-o într-o zi. Plină de acțiune, suspans, întorsături de situație, magie, personaje bine scrise și grimori cu o personalitate mai dezvoltată decât a unor oameni întâlniți în alte cărți. În același timp, cred că e și cartea potrivită la momentul potrivit pentru mine.

Mi-a fost foarte ușor să pătrund în această lume, iar Elisabeth e destul de ambițioasă cât să te facă să vrei să vezi ce o să facă în continuare. Silas și Nathaniel sunt și ei destul de fermecători și misterioși cât să te convingă să mai stai puțin. O să fii în pericol? Poate. Dar o să te distrezi și n-o să zici vreodată că te plictisești. Și, cu siguranță, povestea se complică din ce în ce mai tare pe măsură ce ei petrec timp împreună, iar Elisabeth nu vrea să renunțe la investigarea complotului și găsirea vinovatului, dar mai ales la găsirea unui plan pentru a opri totul. Ceea ce nu-i deloc ușor când nu o ascultă nimeni sau când unii vor să scape de ea. Sincer, am apreciat răbdarea și ambiția ei, pentru că au fost destule momente în care nu cred că mi-aș fi menținut calmul în anumite situații sau față de așa-zișii oameni educați, care se presupune că știu ce fac.

"Vraja spinilor" a fost atmosferică și, pe lângă tot suspansul și momentele care îți taie răsuflarea, aș spune că e perfectă pentru iubitorii de cărți, fie ele magice sau nu, sau pentru cei care vor ceva fantasy, dar fără să plece prea departe de lumea noastră. Iar personajele nu fac decât să amplifice și mai mult acest amestec echilibrat. Și, sinceră să fiu, cred că mi-ar fi plăcut povestea chiar și fără magie, atâta timp cât ar fi avut aceleași personaje. Elisabeth, Silas, Nathaniel și alții sunt complecși, vii, imperfecți și chiar n-ai cum să rămâi impasibil când petreci timp cu ei. Am trecut prin tot felul de emoții de-a lungul paginilor și, mai că m-a bușit plânsul spre final, ceea ce cred că m-a șocat mai mult decât ce s-a întâmplat. Doar că apoi cartea se mai încheie cu încă o întorsătură de situație.

Dacă n-ai citit-o până acum, chiar te rog să o faci și nu cred că vei regreta.

RECENZIE - Salem's Lot de Stephen King

 

Descriere:

Ben Mears se întoarce în Jerusalem’s Lot ca să afle mai multe despre istoria Casei lui Marsten, un conac vechi ce bântuie numeroase legende locale. Ben se află, totodată, în căutarea unui antidot pentru propriii demoni – și a inspirației pentru o nouă carte.

Dar, când doi băieți intră în pădure și doar unul se întoarce viu, Ben își dă seama că în acest orășel există forțe malefice mai puternice decât își imaginase el.

Numai el și o mână de aliați pot încerca să oprească întunericul ce se lasă peste micul lor oraș natal.

RECENZIE:

Pentru mine, cartea asta a fost doar ok. Da, a fost atmosferică și, uneori, m-a ținut în priză, căci se întâmplau lucruri interesante sau suspansul chiar era prezent și își făcea treaba. Doar că acele momente au fost mult prea puține comparativ cu numărul de pagini și cu toate celelalte, când citeam, însă eram total detașată de ce se întâmpla. Și de-ar fi fost doar asta... Dar nu.  

Personajele sunt foarte multe și foarte puține sunt scrise bine sau atât cât să le diferențiezi, să reții cine-i cine și să nu le confuzi. Totul e o ciorbă de nume și trupuri interschimbabile, ceea ce mie nu mi-a plăcut. Și chiar și așa-zisele personaje principale suferă de această boală. Pe lângă asta, nu m-am apropiat de niciunul, foarte puțin mi-a păsat de ei și mereu a fost ca și cum era o distanță între noi. Ceea ce, când ai un roman care se concentrează pe oameni, pe trăirile lor și pe supraviețuirea lor, devine o și mai mare problemă. Sau așa e din punctul meu de vedere.  

Și dacă astea ar fi fost singurele mele probleme cu cartea asta... Dar nu. Cum spuneam, au fost momente când acțiunea era în forță și se întâmplau lucruri, aveai dezvăluiri și suspans, apoi, pentru capitole întregi, nu se întâmpla mai nimic, apoi iar se întâmpla ceva și tot așa. Teoretic, asta n-ar fi o problemă, dar, în cartea asta, n-a existat un echilibru și eu simțeam că interesul meu scade încet și doar voiam să ajung odată la sfârșit. Sfârșit care, iarăși, a fost șocant sau neașteptat, însă care, pe mine, m-a făcut să mă simt doar meh... adică, wow, a fost nevoie de peste 500 de pagini ca să ajungem aici?  

Sincer, dacă nu aș mai fi citit de la King și nu mi-ar fi plăcut alte cărți ale lui, atunci, poate, nu m-aș fi enervat așa tare. În niciun caz asta nu-i o carte pe care i-aș recomanda-o cuiva, dacă mă întreabă cineva de cărțile lui. 100% părere subiectivă! Căci sunt sigură că, pe undeva, există oameni cărora le-a plăcut. Mie nu și chiar vreau să uit c-am citit-o.  

RECENZIE - Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (Frații Montague, #2) de Mackenzi Lee

DESCRIERE:

Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina.

Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere.

Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar? Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.

RECENZIE: 

"Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne" a fost o carte pe care am citit-o repede și, sincer, mi-a plăcut să călătoresc iar alături de Felicity, Monty și prietenii lor vechi și noi, să vedem iar peste ce oameni și locuri mai dau, în ce se mai bagă, ce probleme mai creează sau ce reușite mai au și dacă Felicity își îndeplinește visul până la urmă și ajunge să studieze medicina.

Toată frustrarea lui Felicity și felul în care bărbații se poartă cu ea și cum nici măcar n-o ascultă, darămite să o ia în serios, mi-au amintit oarecum și de "Anatomie". Deși aici aș spune că e mult mai rău și Felicity chiar are nevoie de un miracol sau de mai multe ca să poată măcar să se apropie de realizarea țelului ei sau să-i facă pe oamenii ăștia să înceteze s-o vadă doar ca pe o femeie care nu stă în banca ei și are doar un vis copilăresc. Adică, ce-ar ști femeile despre medicină? Cum ar rezista ele într-un asemenea mediu și cum ar putea ele să se priceapă? De parcă bărbații, doar fiind bărbați, sunt înzestrați și dau pe-afară de talent și abilități.

Sincer, eu chiar m-am enervat în momentele alea și doar de-aș fi putut să o ajut. E bine, totuși, că are oameni lângă ea care o sprijină sau măcar o ajută să vadă partea bună a lucrurilor sau să se descarce.

Totuși, povestea asta devine mult mai complicată și, curând, intrarea la medicină e cea mai mică problemă a lui Felicity. N-o să dau spoilere, însă pot să spun că povestea e plină de acțiune, suspans, pirați și călătorii pe mare, locuri spectaculoase, aliați și dușmani surprinzători, care, uneori, te mai și trag pe sfoară sau îți sar în ajutor când nu mai aveai nicio speranță. Iar, pe lângă toate astea, are și momente amuzante sau care te fac să crezi că poate există o șansă minusculă ca lucrurile să meargă mai bine și Felicity chiar să reușească să obțină ce vrea. Iar dacă vă era dor de Monty din prima carte, o să vă bucurați să-l întâlniți și aici pentru puțin timp. Eu m-am bucurat.

Nu regret c-am citit-o și, poate, vreodată o să citesc și al treilea volum. Până atunci, mă bucur că nu mai zace necitită pe rafturile mele.