Descriere:
De o mie de ani oamenii n-au mai văzut soarele sau o floare, de când Lordul Legiuitor a început să conducă lumea. Omenirea e împărţită în două clase: skaa şi nobili. Singurul lucru care le deosebeşte este că nobilii se nasc uneori cu anumite abilităţi de a folosi metalele în acţiuni ca Domolirea, Aţâţarea sau Împingerea. Ocazional însă împerecherea dintre clase produce un skaa cu talente de nobil; de aceea, Lordul Legiuitor ucide copiii născuţi din asemenea relaţii. Uneori însă câte unul scapă cu viaţă. Iar Kelsier este un astfel de Supravieţuitor… legendarul „Născut din ceaţă", care aduce acum speranţă pentru skaa.
RECENZIE:
În sfârșit, am citit Ultimul Imperiu și pot să spun că am citit-o într-o zi și câteva ore, ceea ce, pentru mine, e un dublu succes: pentru că am reușit să citesc 800 de pagini într-un timp așa scurt, dar și pentru că povestea a fost atât de bună și m-a prins suficient cât să pot face acest lucru. Deși n-aș recomanda nimănui să fie așa nebun, dimpotrivă. Să-și lase timp să savureze povestea și să nu fie ca mine, care, când prinde o carte, nu se lasă până nu o termină, indiferent câte pagini are.
Chit că mi-a plăcut povestea, în niciun caz n-a fost atât de bună pe cât speram eu și nu m-a dat pe spate atât de mult pe cât aș fi vrut. De exemplu, scriitura nu mi s-a părut deloc extraordinară și, de multe ori, n-am simțit nimic pentru personaje sau pentru ce se întâmpla și, în niciunul dintre momentele tensionante, triste sau pline de moarte, nu mi-a trezit vreo emoție. Ceea ce, pentru mine, e un mare minus și asta m-a luat mai mult prin surprindere decât orice întorsătură de situație, dar asta e. Din punctul meu de vedere, scrisul lui Sanderson e mai degrabă simplist, ceea ce nu-i rău, doar că, de multe ori, aș fi vrut să se concentreze mai mult și pe personaje sau pe emoțiile lor, nu doar pe acțiune, pe bătălii sau să-mi zică "Vin roșește" pentru a mia oară.
Și, ca veni vorba de asta... Doamne! Dacă aș fi băut un pahar de fiecare dată când Vin roșește sau i se înpurpurează fața, cred că nu mai eram trează nici măcar până la jumătatea cărții. Poate asta e personajul ei, dar mie mi s-a părut doar enervant, iar Sanderson o folosește cu orice ocazie. Indiferent ce se întâmplă, cu cine vorbește sau dacă e o scenă tensionată sau relaxată, Vin roșește. Wow... ce porcărie. Dar mă rog, e doar părerea mea și mi s-a părut și mai aiurea, ținând cont că ea e singura fată din grupul personajelor principale, dar și în general. Iar celelalte din carte, fără să intru în detalii, sunt doar niște bârfitoare manipulatoare. Foarte frumos. Dacă Sanderson s-a obosit să ofere diversitate când vine vorba de personajele masculine, fie că vorbim de fizic, moral sau personalitate, la femei nu-mi pare că s-a străduit prea tare. Și cui îi pasă, nu? Sunt doar niște femei într-o lume fantasy majoritar a bărbaților. Și poate că altor cititori fix astea le plac, iar eu doar mă enervez degeaba.
Dar hai să vorbesc și despre ce mi-a plăcut la cărămida asta, care, sincer, mi-a cam rupt mâinile și chiar nu-i deloc comod să citești 800 de pagini în format fizic, ore în șir. Este atmosferică, are suspans, magia e extrem de interesantă și felul în care e descrisă te face să crezi că așa ceva chiar ar putea exista, e plină de acțiune și întorsături de situație, iar uneori descoperi că există personaje periculoase, care pot aduce moartea foarte ușor, și, uneori, ți-e mai frică de ele decât de Lordul Legiuitor. Kelsier e un personaj care mi-a plăcut și, chit că nu m-a impresionat la fel de mult cum îl laudă alți fani ai seriei, m-am bucurat să-l cunosc mai bine. La fel și pe ceilalți membri din ceata lui.
Și, zau, că mi-ar fi plăcut să petrec mult mai mult timp cu ei decât cu Vin. Care, da, are momente când demonstrează că e în stare de ceva și-și folosește abilitățile, dar sunt și atâtea clipe când e naivă sau se poartă ca un copil răsfățat, care dă din picior când nu-i convine ceva. E ca și cum, în funcție de moment, are altă personalitate și, din punctul meu de vedere, e cel mai slab construit personaj din carte. Aș zice că multe s-au întâmplat din cauza ei și nu doar alea bune.
Una peste alta, mi-a plăcut Ultimul Imperiu și cred c-o să continui seria. Au fost unele momente mai bune decât aș fi crezut, iar altele au fost dezamăgitoare sau nu cum aș fi vrut eu. Unele personaje m-au surprins plăcut, iar altora le-aș fi făcut eu felul. Totuși, dacă te apuci de ea, cred că, în 800 de pagini, o să găsești cel puțin ceva care să-ți placă. Înarmează-te cu timp și cu niște brațe puternice, căci o să ai nevoie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu