RECENZIE - Un strop de întuneric (Hades & Persephone #1) de Scarlett St. Clair

 

Descriere:

PERSEFONA ESTE ZEIȚA PRIMĂVERII, ÎNSĂ NUMAI CU NUMELE. 

Adevărul este că, atunci când era doar o copilă, florile se ofileau sub atingerea ei. După ce se mută în Noua Atenă, Persefona speră să poată duce o viață modestă, deghizată într-o jurnalistă muritoare.

Hades, Zeul Morții, și-a clădit în lumea oamenilor un adevărat imperiu al jocurilor de noroc, pe care se zvonește că nimeni nu le poate câștiga.

După o întâlnire întâmplătoare cu Hades, Persefona se trezește prinsă într-un contract imposibil cu Zeul Morții: fie reușește să creeze viață în Lumea de Jos, fie își va pierde libertatea pe vecie.

Totuși, acest pariu face mai mult decât să dezvăluie eșecul Persefonei ca zeiță. În timp ce aceasta se străduiește să își recapete libertatea, dragostea ei pentru Zeul Morții devine din ce în ce mai puternică – și, din nefericire, e imposibilă.

RECENZIE:

"Un strop de întuneric" e una din cărțile de care am tot auzit de când a apărut și sinceră să fiu descrierea m-a lăsat întotdeauna rece și singurul lucru ce mă tenta la cartea asta era coperta. Însă cum încerc să dau aproape oricărei cărți o șansă, am zis s-o încerc și, am citit-o. Pe scurt, mi s-a părut doar ok, mi-a plăcut, am citit-o repede, mi-am dat ochii peste cap de destule ori și m-am întrebat de ce îmi fac asta, dar m-am și amuzat uneori și la final aș fi spus "hai că n-a fost așa rea." Asta dacă o parte din final măcar ar fi avut sens...

Acum hai să o luăm de la început.

Vorbind cât se poate de obiectiv "Un strop de întuneric" nu mi s-a părut nimic special și chiar nu înțeleg de ce unii o laudă așa tare. Dar cum am pățit și cu alte serii preaslăvite ce mi s-au părut meh, ar trebui să nu mă mai mir. Da, se citește repede și zbori prin ea, e atmosferică pe alocuri, unele personaje sunt uneori mai mult decât niște clișee umblătoare sau apariții unidimensionale și dacă nu te uiți prea îndeaproape ai zice și că relația dintre Hades și Persefona e credibilă. Doar că pentru mine cartea asta a avut destule minusuri și le-am văzut, deși n-am analizat prea mult.

De exemplu, mie nu mi s-a părut că cei doi au ajuns să se iubească sau nu într-un timp așa scurt. Da, sunt atrași unul de altul și se simt bine unul în prezența altuia, dar personal cred că-i nevoie de mai mult de atât și cu siguranță n-a fost nici destul timp că să pară credibil. Așa că dacă unii au zis că e cartea asta plină de instalove, eu mai mult cred că-i plină de instalust și dacă n-ar fi fost atrași unul de altul din punct de vedere fizic nu s-ar fi întâmplat nimic. Și n-am o problema cu asta și știu că sunt oamenii ce au relații fără să aibă sentimente, însă nu poți să zici că cea mai mare parte a fost pur carnal și apoi vai, se iubesc. Părerea mea. 

Și da, dacă ar fi reieșit că relația lor a evoluat și din relație pur sexuală s-ar fi trasnformat în altceva aș fi zis, dar dacă s-a întâmplat eu n-am văzut-o.

O altă problemă pe care am avut-o cu cartea asta sunt personajele, în special Persefona, dar cam toate. Mi s-a părut mai tot timpul imatură sau scrisă că fiind mult mai tânără față de vârsta ce ar trebui să o aibă și toate cunoștințele legate de viață, zei sau de magie. Majoritatea deciziilor luate de ea n-au avut sens sau doar după ce era prea târziu realiza în ce s-a băgat și căuta soluții, care și alea de multe ori veneau de la altcineva. Da, au fost câteva dăți când a arătat ce poate, dar comparând cu restul a fost prea puțin, prea târziu. Mai ales când ar trebui să cred că e zeița Persefona și nu o eroină anonimă dintr-un fantasy. Și da, înțeleg că are o problema cu puterile ei, dar asta nu înseamnă că-i lipsea și creierul.

Însă n-a fost singura. Și Hades a părut și a fost mai mult un tip neînțeles care aproape imediat și-a pierdut mințile după ea și mi-a dat mai mult impresia ca fiind patronul unui cazinou și mic afacerist, jucând rolul stăpânului lumii de jos, decât zeul morții. Dar nici ceilalți zei n-au fost mai mult decât niște presupuși zei, niște oameni purtând numele lor și încercând să-i imite. 

Sincer, dacă cartea asta n-ar fi fost o reinterpretare a mitului Hades și Persefona sau o scriere modernă implicând zeii poate mi-ar fi plăcut mai mult. Sau m-ar fi enervat doar partea aia (de fantasy și romance) și nu și faptul că autoarea a avut atâtea ocazii să facă povestea mai complexă, mai puțin clișeică și nerealistă. Și nu, n-o să dau spoilere, dar pe cât de fantasy a fost cartea asta, pe atât de fantastică mi s-a părut și uneori chiar nu mi-a venit să cred ce se întâmplă și nu în sensul bun.

Da, voiam mai mult de la Persefona, de la Hades, de la lumea asta, de la firul narativ, de la final. Și știu și că nu e ușor să creezi interpretări credibile ale unor ființe ce nu sunt oameni, dar în același timp nu mi s-a părut că autoarea a încercat prea mult, părerea mea. Știu că mulți iubesc cartea asta, așa că sunt eu iar singurul care nu, e ok.

Cât despre final și firul narativ. Au fost destule lucruri ce s-au întâmplat și au progresat, dar apoi nu s-a mai întâmplat nimic cu ele și a fost puțin ciudat să fiu curioasă legat de un lucru și apoi autoarea să-l dea deoparte că și cum nu mai conta sau n-a mai știut ce să facă cu el. Iar finalul... țînând cont de ce se întâmplase și îi separase, și cât timp trecuse, mi s-a părut greu de crezut ca doar să se vadă și brusc totul revine la normal? Dar, mă rog. Poate nu-s eu destul de romantică. 

Una peste alta, "Un strop de întuneric" a primit 3 stele de la mine și n-a fost cea mai rea carte citită vreodată, dar nici n-o să mi-o amintesc în câteva săptămâni. Mă bucur că acum știu ce părere am despre ea și nu știu dacă vreodată o să continui seria, însă acum în niciun caz nu-i o prioritate. 

RECENZIE - Eileen de Ottessa Moshfegh

Descriere:

Sărbătoarea Crăciunului în New England e un motiv de prea puțină bucurie pentru Eileen Dunlop, o tânără modestă și introvertită, prinsă între slujba de secretară la Moorehead, o închisoare pentru băieți, cu ororile sale cotidiene, și rolul de îngrijitoare a tatălui ei alcoolic, într-o casă mizeră.

Chinuită de resentimente și de dezgust față de sine, Eileen își petrece zilele mohorâte fantazând să scape din micul orășel de provincie în care se simte captivă. Nopțile și weekendurile le dedică unor furturi mărunte din magazine, urmăririi unui gardian pe nume Randy, pentru care a făcut o mică pasiune perversă, și curățeniei după tatăl ei. Când Rebecca Saint John vine în calitate de consilier psihologic la Moorehead, Eileen este fermecată și se dovedește incapabilă să reziste la ceea ce, la început, pare a fi o prietenie miraculoasă. Afecțiunea ei față de Rebecca o face însă complice la o infracțiune care îi depășește chiar și cele mai violente fantezii.

RECENZIE:

Sincer n-am știut la ce să mă aștept când am început cartea asta și pe tot parcursul ei m-am întrebat despre ce e vorba cu adevărat. Căci pe lângă atmosfera apăsătoare și scriitura ce face că totul să fie gri, murdar și să-ți dea o stare de închisoare, la propriu și la figurat, nu prea se întâmplă mare lucru. Și când zic asta mă refer la acțiune, la suspans, la ceva are să te facă să zici "da! acum are sens!" sau "nu m-așteptam la asta!", însă nu a fost nimic asemănător.

"Eileen" e în mare despre această femeie, despre viața ei și cum încearcă să scape din oraș, despre situațiile în care se bagă, despre oamenii de care-i obsedată și cum își trăiește viață, fiind mai mult decât dezgustată de sine și de corpul ei. Iar aici pot să zic că povestea e plină de descrieri și poate prea multe detalii ce o să-ți facă greață sau n-o să-ți vină să crezi că citești așa ceva. Deci în funcție de cum e fiecare, aș zice să nu mănânci când citești asta sau să știi când să iei o pauză. Ori poate n-o să ai nimic.  A fost o perspectivă interesantă de citit, dar cu siguranță de unele detalii m-aș fi lipsit, fără ezitare. 

Cred că punctele forte ale cărții sunt personajele și atmosfera, iar despre întâmplările din carte nu pot să zic mare lucru fără să dau spoilere, dar și pentru că nu prea-i mult de zis. Nu mi s-a părut că toate duc undeva, că aș putea să văd cum se leagă sau că curg toate una după altă or sunt cauza sau rezultatul alteia. Însă asta e doar părerea mea. 

Interesant a fost și modul în care e spusă povestea și pot să zic c-am preferat-o pe Eileen din prezent față de cealaltă sau măcar cât am văzut din ea. 

Mă bucur c-am citit-o și mă bucur și mai tare că a fost o carte scurtă. Nu-i un titlu ce trebuie citit neapărat, dar cred că dacă vrei ceva un pic diferit poți să o citești. Mai ales dacă o găsești ieftin sau o împrumuți de la cineva. Sau chiar asculți audiobook-ul. 

RECENZIE - Atlas și cei șase aleși de Olivie Blake

 

Descriere:

Bine ai venit în Societatea Alexandriană! 

Ia un loc alături de cei șase candidați care au acceptat oferta Societății și înfruntă forțe întunecate. Probabil te întrebi ce ofertă... aceea de a lupta pe viață și pe moarte pentru avere, putere și prestigiu. Trebuie doar să supraviețuiești anului următor, iar dacă ești atât de talentat și hotărât cum vrea Societatea, vei face parte din cei care vor reuși. Ce preț ești dispus să plătești pentru răsplata supremă?

Alătură-te celor șase cei mai talentați vrăjitori ai lumii!
Libby Rhodes și Nico de Varrona controlează elementele lumii fizice.
 Reina Morris este naturalist, intuiește însăși limbajul vieții.
 Parisa Kamali este telepat, poate naviga în interiorul minții umane.
 Callum Nova este empat, maestru al manipulării.
 Tristan Caine poate vedea dincolo de iluzii spre o nouă structură a realității.

Ești pregătit să pătrunzi într-o Societate cu totul și cu totul întunecată și să te lași vrăjit de forțe cum nu ai mai întâlnit în nicio altă carte?

RECENZIE:

Mulți spuneau acum câțiva ani că asta ar fi “Istoria secretă” cu magie sau varianta fantasy și așa e. Însă, așa cum aia mi s-a părut doar ok, așa a fost și asta. 

Tot o carte ce mi s-a părut prea lungă, cu destule momente în care mi-am pierdut interesul, ce m-a făcut să trec de la a-mi păsa de personaje la detașament complet și care, pentru mine, nu-și merită popularitatea și laudele. Cu siguranță nu-i cel mai bun fantasy citit recent sau cel mai bun scris vreodată și se putea mai bine.

Acțiunea, suspansul și dezvăluirile n-au fost deloc bine distribuite și nu de puține ori au fost capitole încărcate, iar apoi pentru un timp nu se întâmplă mai nimic, apoi iar acțiune și tot așa. Și da, poți avea și momente de calm, dar tot trebuie să-i oferi cititorului altceva. Iar aceleași discuții repetate sau situații, doar cu mici schimbări, nu sunt soluția, fiindcă nu oferă senzația de progres. Ci doar fac cititorul și personajele să simtă că se învârt în cerc și nu toți o să citească în continuare, orice ar fi.

“Atlas și cei șase aleși” a fost destul de atmosferică și mi-a plăcut lumea creată de autoare, iar școala nu a dezamăgit nici ea. Însă efortul a fost minim și după ce-au fost puse bazele, foarte puțin au mai fost menționate chestii noi sau să spui că da se vede o diferența după atâtea pagini. Și același lucru pot spune și despre personaje și puterile lor sau explicațiile despre cum funcționează sau informațiile primite despre școală și dușmanii lor. Nu mi se pare că am văzut evoluția lor sau că schimbările așa fost așa mari precum ni se spunea. 

E un pic ciudat să citești iar și iar că X e foarte puternic și cel mai bun, dar apoi nu vezi această demonstrație. Și au mai fost destule alte lucruri menționate cu vorba, dar nu și cu fapta, însă nu vreau să dau spoilere. Posibil să nu te deranjeze, dar pe mine doar m-a lăsat vrând mai mult și gândindu-mă la ce ar fi putut să fie. 

Spuneam că mi-au plăcut personajele și apoi nu prea. Ideea e că la început toți sunt interesanți și te fac curios, însă când realizezi că ai ajuns la jumătate și aproape nimic și nimeni nu te mai surprinde… te cam dezumfli până la final. Aș fi vrut să fie mai complecși și autoarea să nu se concentreze așa tare pe clișee și tipologiile lor și, aș fi vrut și să pot simți ce simt ei, să văd asta, să fie descris mai mult. Doar că de multe ori doar mi se spunea și pentru mine asta nu funcționează.  

Da, sunt relații de tot felul în carte, ce se rup și se schimbă cu ușurință, uneori poate prea ușor, și dacă te interesează prieteniile sau conflictele sau atracția dintre ei ori ești curios ce dinamici sunt, cred că vei primi destul. N-a fost cât voiam eu, uneori mi s-a părut că autoarea și/sau personajele tratau pe celălalt sau emoțiile ori relația superficial, însă ținând cont că-s tineri și luând în calcul situația cred că-i ok. Dar în niciun caz nu-i ceva wow sau foarte nuanțat și, eu nu știu care-s oamenii ăia geniali și pe care i-ai lua acasă de care unii fani zic. Însă asta e doar părerea mea și poate că tu sau altcineva o să-i găsești. 

Una peste alta, “Atlas și cei șase aleși” nu-i o carte rea, doar că, pentru mine, a avut mai multe minusuri sau lucruri ce au fost ok și atât și n-am cum să zic că mi-a plăcut foarte tare dacă nu-i așa. N-am cum să zic că m-am pierdut în carte, dacă au fost momente când am vrut să o pun deoparte sau când am oftat și m-am gândit ce-o fi în capul personajelor sau cum de s-a terminat așa. Da, au fost și momente ce m-au surprins și aș fi vrut mai multe din acelea, dar n-au fost. O să citesc și al doilea volum, dar nu mă grăbesc. 

RECENZIE - Clubul de Ellery Lloyd

 

Descriere:

Toată lumea și-ar da și viața pentru un loc aici.

Home reprezintă un grup de cluburi exclusiviste, unde cei bogați și celebri pot petrece până dimineața, pentru a se retrage mai apoi în apartamente luxoase, departe de privirile indiscrete ale fanilor și ale presei. Cea mai spectaculoasă locație este Island Home, o stațiune bine păzită, aflată în largul coastei britanice, iar cea mai râvnită invitație a deceniului este, de departe, cea la petrecerea de lansare, care durează trei zile.

Dar, în culise, tensiunile au atins punctul culminant: proiectul ambițios și costisitor i-a împins pe managerul Home Group și pe cei din echipa sa la capătul răbdării.

Toți au ceva de ascuns – fapt evident chiar înainte ca oamenii frumoși, cu secretele lor urâte, să pună piciorul pe insulă. Pe măsură ce lucrurile iau o întorsătură sinistră, iar numărul de cadavre începe să crească, unii dintre membrii clubului Island Home încep să-și dorească să nu fi fost trecuți niciodată pe lista invitaților.

RECENZIE:

Pentru mine cred că asta a fost cea mai rea carte pe care am citit-o recent și chiar tot anul ăsta. Cât m-au atras pe mine coperta și descrierea, atât de mult m-au dezamăgit povestea și stilul autorului. Și poate îndrăznesc prea mult, dar nu pot să mă întreb cum așa ceva a fost publicat și cum sunt atâția care i-au dat note mari și au scris recenzii pozitive. Dar poate sunt eu singurul om care nu o înțelege și așa voi rămâne. 

N-o să zic să n-o citești și sper să-ți placă, însă eu n-o recomand. Cred că era mai bine dacă îmi imaginam eu povestea și ce s-ar fi putut întâmpla, și tot era mai bună decât ce am citit.  

"Clubul" e o carte cu multe personaje și în niciun moment autorul nu a încercat să le diferențieze sau să mă facă să le văd mai mult decât niște clișee și și alea abia schițate. Am rămas cu niște nume în cap pe tot parcursul lecturii și acum, dar n-aș știi să-ți spun câte un lucru despre fiecare, fie că vorbim de personalitate, aspect fizic sau orice altceva. O mână de pioni puși acolo ca să facă firul narativ să meargă mai departe, cărora li s-au tot întâmplat lucruri și care apoi au luat o hotărâre și oameni au început să moară. 

Mi s-a părut atât de slab scrisă, încât când totul a fost dezvăluit n-am avut nicio reacție și nimic nu m-a luat prin surprindere. Pe cât de scumpă e lumea asta în care se desfășoară acțiunea, pe atât de ieftin mi s-a părut executat, de la personaje, scriitură, întorsături de situație, o mână de clișee care mai de care mai răsuflate și scrise într-o manieră ce m-a dus cu gândul la filmele alea ce rulează la cinema și oricât de ieftin e biletul, toate sălile sunt goale. Sau care-s recomandate doar cu "e așa de prost că trebuie să-l vezi!". Însă mie mi s-a părut așa de plictisitor că nici să râd n-am putut. Măcar de dădea în ridicol, însă culmea... mi-a dat impresia că s-a luat în serios.

Da, știu, extrem de subiectiv și poate greșesc. Oricine e liber să o citească, sau dacă a citit-o, și să mă contrazică. Chiar nu m-ar deranja să aflu că alții s-au putut bucura de cartea asta. 

Am mai citit cărți ce nu m-au impresionat cu personajele sau cu scriitura, dar măcar m-au prins cu acțiunea, suspansul și finalul. Aici au fost doar ok spre dezamăgitor și singurul plus al poveștii e că se citește repede și n-am prea observat când a trecut timpul. De fapt aș zice și că uneori totul s-a întâmplat așa repede că nici n-am apucat să procesez și apoi deja eram imediat în mijlocul a altceva. Și în niciun caz numărul de perspective n-a ajutat; căci în mare parte din timp s-au citit la fel și doar au adăugat la starea de confuzie cu cine-i cine și în capul cui mai sunt acum. 

O lectură scurtă, dar mai mult decât dezamăgitoare, o risipă de bani pentru mine și în niciun caz n-o să mai citesc de la autor. Nu-mi place să scriu recenzii negative sau să fiu rea degeaba, dar nici n-am de ce să mint.  

RECENZIE - Crimă la Oxford de Ruth Ware

 

Descriere:

April Clarke-Cliveden a fost prima persoană pe care Hannah Jones a cunoscut-o la Oxford.

Plină de viață, genială, uneori răutăcioasă și o adevărată mondenă, o atrage rapid pe Hannah pe orbita ei strălucitoare. În primul trimestru, își formează un grup de prieteni devotați și inseparabili — Will, Hugh, Ryan și Emily. Însă până la sfârșitul anului, April e moartă.

Zece ani mai târziu, Hannah și Will așteaptă primul lor copil, iar John Neville, bărbatul condamnat pentru uciderea lui April și fost portar la Oxford, moare în închisoare. Ușurată că poate lăsa trecutul în urmă, Hannah își vede întreaga lume dată peste cap când află despre noi dovezi, potrivit cărora Neville ar putea fi nevinovat.

Când reia legătura cu vechii prieteni și pătrunde mai adânc în misterul morții lui April, își dă seama că toți cei pe care credea că-i cunoaște au câte ceva de ascuns… inclusiv o crimă.

RECENZIE:

"Crimă la Oxford" e una din cărțile autoarei despre care am auzit cel mai puțin și cred că e și printre cele care are cele mai multe mixed reviews. Mie însă mi-a plăcut și am decis să-i dau 4 stele mai ales pentru intorsaturile și dezvăluirile din ultimul sfert și final, dar și pentru cele împrăștiate în restul cărții. Și da, mi-a plăcut mai mult firul narativ și ce-a reușit Ruth Ware să facă, și m-am concentrat mai mult pe asta decât pe personaje, căci da au fost și ele interesante și bine scrise, dar le-am mai văzut în atâtea cărți. 

Cartea asta mi-a amintit un pic de "Istoria secretă", dar și de "In My Dreams I Hold A Knife" și aici mă refer la grupul de prieteni, faptul că acțiunea se desfășoară într-un spațiu academic și are că focus atât acești oameni, cât și secretele lor, relațiile complicate și amestecul de capitole din diferite perspective sau prezentarea unor momente atât din trecut, prezent, cât și mai departe. 

Ca și ele aduce în discuție și tema banilor și cum oamenii bogați își bagă copii în școli cu prestigiu doar pentru că pot și vor, nu neapărat pe merit, pe când ceilalți întră pe capul lor. Și totuși cum acești tineri din medii diferite ajung să trăiască împreună, să devină prieteni, dar și cum diferențele dintre ei pot crea gelozii, conflicte ce merg mai departe de bârfe și niște cuvinte aruncate, iar rădăcinile urii nu dispar niciodată. 

Cu siguranță "Crimă la Oxford" nu-i cel mai bun thriller pe care l-am citit vreodată sau de curând, dar a fost o carte ce m-a ținut în priză și de la prima pagină am știut că o voi citi fără pauză. Ceea ce am și făcut. Se citește repede, scriitura e lejeră și oscilația între trecut și prezent și capitolele oarecum scurte or să te prindă. În același timp, personajele, chiar dacă n-au nimic special, sunt destul de bine scrise și-ți pasă de ele: fie că-i vorba de cum or să termine eseul pe care nici nu l-au început, dacă vor ajunge într-o relație cu cine vor, dacă fetele vor reuși să rezolve problema cu portarul dubios sau să-l raporteze conducerii, dacă el chiar era așa de periculos sau e vorba doar de o mulțime de neînțelegeri și coincidențe.

 Plus că vei vrea să știi dacă Hannah va reuși să scoată adevărul la lumină și o să și supraviețuiască. Pentru că deși nu pare cine știe mister și nu părea să fie o poveste cu un grup periculos, descrierea chiar nu minte când spun că cineva a ucis... și poate că o va face din nou, doar ca să păstreze totul îngropat. Așa că, dacă n-ai ceva mai bun de citit sau vrei un thriller și nu știi ce, atunci citește-o și eu zic că n-o să regreți. Nu garantez cât sau dacă o să-ți placă, însă e o carte ce merită încercată. 

RECENZIE - Educație Fatală (Școala Solomonarilor, #1) de Naomi Novik

 

Descriere:

La Școala Solomonarilor nu se pot înscrie decât tinerii care pot stăpâni magia. Iar eșecul nu aduce note proaste, ci moartea. Nu există profesori, nu există vacanțe. Singurele prietenii sunt acelea care se leagă din motive strategice. Supraviețuirea e mai importantă decât orice notă, fiindcă din

Școala Solomonarilor nu poți pleca decât dacă ai absolvit. Iar regulile sunt înșelător de simple:

SĂ NU MERGI NICIODATĂ SINGUR PE HOLURI.

ȘI SĂ FII ATENT LA MONȘTRII CARE PÂNDESC ÎN FIECARE UNGHER.

Galadriel „El“ Higgins este o vrăjitoare aparte, capabilă să înfrunte toate pericolele. Ce-i drept, nu prea știe să-și facă aliați, dar are o forță întunecată îndeajuns de puternică, încât să pună la pământ munți sau să distrugă milioane de oameni. Pentru ea ar fi floare la ureche să înfrângă toate primejdiile. Numai că asta i-ar putea ucide pe ceilalți elevi.

RECENZIE:

Am auzit păreri împărțite de-a lungul timpului legat de cartea asta și sincer mi s-a părut doar ok. Aș fi vrut să-mi placă mai mult, dar au fost destule lucruri ce m-au împiedicat. Totuși, înainte să dau detalii, vreau să spun că dacă te intrigă și vrei s-o citești, atunci fă-o. Sunt șanse ca ție să-ți placă și chiar s-o devorezi. Poate chiar să o pui pe lista preferatelor tale. 

Ce nu mi-a plăcut mie, în ordinea în care mi le amintesc:

Mi-a luat mai mult de-o săptămână, dacă nu mai mult, să o citesc. Și între timp am mai citit și terminat alte câteva cărți. Ceea ce mi se pare ridicol, țînând cont că nu e lungă și am tot citit la ea. Și asta pentru că pe mine nici povestea și nici personajele nu m-au prins așa tare încât să simt nevoia să o citesc pe nerăsuflate sau să o prioritizez. Citeam câteva pagini sau capitole, apoi făceam altceva, nu mă gândeam la ea și recunosc că uneori am uitat că încă o citesc. Dar am tras de mine să o termin că era prea de tot. 

Da, povestea nu e rea, ideea școlii și a cărții în sine e interesantă, la fel și modul în care se desfășoară lucrurile. Însă nu mi s-a părut că a avut suspans sau că am fost curioasă. Chit că au fost destule momente tensionate și personajele au fost puse la încercare, supraviețuind școlii, monștrilor sau colegilor care-s interesați doar să le fie lor bine și e mai mereu o oscilație între dorința de a lucra fiecare pentru el și a-și găsi aliați sau măcar încă pe cineva, ca să fie sigur că are mai mulți sorți de izbândă. 

Și d-aici se transformă într-un concurs de popularitate și cred că și ăsta a fost scris într-un mod tipic: fix ce te-ai aștepta, dar nicicum mai bun sau să ofere un aer mai fresh poveștii. Nu de puține ori am avut impresia că am mai citit anumite scene și asta pentru că sunt fie atât de clișeice, fie extrem de previzibile. Ceea ce bănuiesc că pe alții n-o să deranjeze sau vor crede altceva.

Mie personajele nu mi-au plăcut, adică nu mi s-au părut speciale, complexe sau realiste, am fost total detașată de ele, au fost și prea multe, iar din punctul meu de vedere, autoarea n-a reușit deloc (dacă s-a străduit măcar) să le individualizeze și să le facă unice. Adică nu de puține ori le-ai fi putut schimba între ele și nu ar fi fost o problemă. Altcineva poate are altă părere și mă poate contrazice. Cumva fiecare a reprezentat un clișeu și cam atât. Foarte rar, pe parcursul cărții le-am văzut ca oameni și cum aș fi vrut eu, însă n-a fost destul. 

"Educație fatală" a fost și o carte ce de multe ori m-a făcut să vreau să citesc înainte sau să trec peste pagini întregi de worldbuilding și informații despre sisteme, creaturi, enclave sau cine știe ce amintiri. Nu zic că nu m-au interesat, doar că n-au fost integrate cum trebuie. Una e să fi fost rupte în bucăți și să te bucuri de ele în același timp cu restul poveștii și alta a fost să știi că acțiunea e pusă pe pauză și acum El o să-ți vorbească despre x chestie pentru cine știe cât timp, până continuă apoi cu firul narativ. Și da știu alții nu vor fi deranjați de asta. Pe mine m-a scos din poveste și nu de puține ori am pus cartea deoparte. 

Aș fi vrut să-mi placă mai mult, aș fi vrut să fiu mai aproape de El și de prietenii ei, aș fi vrut să mă las pierdută în pagini și să fiu mai cu sufletul în toate încercările. Să simt că sunt la școală și că pot vedea totul clar. Să o citesc mult mai repede și să pot să zic că mi s-a părut superbă sau că abia aștept să citesc continuarea. Căci da, aș vrea să o citesc, dar în niciun caz nu e urgent. Nu regret că am citit-o și n-am avut așteptări înainte să mă apuc de ea. Dar aș minți dacă aș spune că nu-s un pic dezamăgită și mâhnită gândindu-mă la ce-ar fi putut să fie. 

Totuși dacă ai citit-o chiar aș vrea să știu cum ți s-a părut, iar dacă o citești, chiar sper ca ție să-ți placă mult.

RECENZIE - Asasina de zei de Hannah Kaner

 

Descriere:

Familia lui Kissen a fost ucisă de fanaticii unui zeu al focului. Acum, Kissen este deicid, adică o persoană care își câștigă existența ucigând zei. Asta până când întâlnește unul pe care nu‑l poate omorî: Skedi, un zeu al minciunilor albe, a cărui viață este legată misterios de cea a unui tânăr nobil, amândoi fiind urmăriți de ucigași necunoscuți.

Împreună cu un cavaler, ei trebuie să ajungă la ruinele orașului Blenraden, acolo unde sălășluiesc ultimii zei sălbatici, pentru a le cere acestora o favoare. Hăituiți de demoni printr‑un ținut în care războiul civil este în plină expansiune, cu toții înțeleg că ceva e putred în miezul lumii lor și că doar ei o mai pot salva.

RECENZIE:

Prima dată am auzit de cartea asta pentru că mulți iubeau coperta. Și da și mie îmi place. Apoi am citit descrierea și nu suna rău. Și spun asta pentru că multe cărți arată foarte bine, dar nu mă atrag sau după ce le citesc, din păcate, mie doar coperta îmi place. Dar aici nu a fost cazul, căci am citit-o și a fost fix cum m-așteptam. 

Lumea creată de autoare mi s-a părut foarte vie și plină de nuanțe, și ca un cititor ce-și imaginează tot și se folosește de descrieri ca să călătorească, pot să spun că am avut o aventură pe cinste, dar în același timp nu cred că aș supraviețui. Poate doar cu niște aliați foarte puternici. 

Venind vorba de aliați, hai să vorbim despre personaje. Care în ciuda circumstanțelor și diferențelor dintre ei, au demonstrat că pot fi de încredere și au încredere unul în celălalt. Și chiar dă roade. Bine, aproape tot timpul… 

Mi s-au părut și foarte bine scrise și chiar am fost plăcut surprinsă să văd că sunt atât complexe, cât și realiste. Dar și că toți, fie că-s personaje principale sau nu, sunt diverși și unici în felul lor; de la orientări sexuale, relații, credințe, culturi, gen, abilități sau dizabilități, cunoștințe, moduri de comunicare și așa mai departe. 

Și toate astea au fost și bine scrise și s-au integrat perfect în poveste și nu mi s-a părut că au fost băgate doar ca autoarea să bifeze gratuit la categoria representation. Ce mi s-a părut un pic degeaba a fost partea de romance… dar poate că alții au fost încântați. Nu mi-a displăcut, dar parcă putea există povestea și fără ea. 

După ce-am terminat-o am văzut că are păreri împărțite și că unora li s-a părut că s-a mișcat greu sau că în anumite părți nu s-a întâmplat nimic, însă mie nu mi s-a părut. Da, nu are tot timpul un ritm alert, sunt capitole când doar călătoresc sau se pregătesc ori strâng informații sau îi cunoaștem mai bine. Însă eu cred că și bucățile astea au rolul lor și adaugă totuși un pic de suspans sau oferă informații despre lume, despre zei, despre relațiile lor cu oamenii de-a lungul timpului și, îți arată că nu totul e doar despre interesele prietenilor sau dușmanilor noștri. Ci uneori sunt chiar mai mari și ei doar se află în mijlocul tuturor. Sau sunt o piesă dintr-un puzzle, piesă ce va salva sau va distruge tot.

Recomand "Asasina de zei" și cred că indiferent ce motive ai avea să o citești, vei găsi cel puțin ceva care să-ți placă și, în același timp, nu cred că trebuie să citești doar fantasy ca să te bucuri de ea. Stilul autoarei, personajele și firul narativ crează o carte ce cred c-ar fi pentru mai multe categorii de cititori și fiecare s-ar putea pierde în paginile ei. Plus că față de alte fantasy-uri nu este nici foarte mare ca număr de pagini și dacă te prinde rău de tot, mai ai doar un volum după de citit. 

Eu abia aștept să văd ce urmează și sper ca următorul să fie și mai bun ca acesta.

RECENZIE - Amândoi mor la sfârșit de Adam Silvera

 
Descriere:

Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi.

Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.

RECENZIE:

Cartea asta m-a făcut să plâng, deși știam cum se termină. Și da, posibil să fi fost un amestec de cartea asta a rezonat puternic cu mine, m-am atașat foarte tare de personaje, dar a și fost povestea potrivită la momentul potrivit. Și știu și că nu va fi la fel pentru tine sau pentru toți. 

D-asta și zic să o încerci și să descoperi singur în ce tabără te afli: a celor care s-au bucurat de ea, le-au plăcut mult clipele alături de Rufus și Mateo, s-au pus în locul lor, și au și uitat că citesc, sau al celor care au zis că n-are sens să o citești dacă știi cum se termină, ori n-au fost impresionați, nu înțeleg de ce are note așa de mari și n-ar recomanda-o.

"Amândoi mor la sfârșit" e o carte scrisă cu mare accent pe personaje, fie că vorbim de cele principale, prietenii lor, Crainicii Morții, sau de cele pe care le întâlnim poate doar o dată. Și recunosc că mie mi-au plăcut mult toți, i-am înțeles și chiar am stat și m-am gândit ce-aș fi făcut eu dacă eram în locul lor, dacă am avea și noi așa ceva în lumea noastră. 

Normal c-aș fi vrut să aflu mai multe despre cum funcționează, cine sau ce decide, dacă cineva chiar a reușit să scape această soartă sau dacă a încercat. Însă țînând cont că nu-i aspectul principal al poveștii nu m-a deranjat că mai mult s-a păstrat misterul și că autorul ne-a lăsat, pe mine și pe personaje, să ne imaginăm și să presupunem noi. Dar dacă pentru tine asta ar fi important, atunci poate e bine să ții cont când decizi dacă o citești sau nu. 

Deși și fără asta s-au întâmplat destule lucruri și nu de puține ori mi s-a întâmplat să și uit că toate au loc într-un timp așa de scurt. Nimic nu pare grăbit, relațiile sau emoțiile nu mi s-au părut superficiale, chiar m-am cufundat, efectiv, în pagini și am mai ieșit după câteva ore... când a trebuit să las cartea din mână ca să nu-mi vărs lacrimile pe ea. Și nu, nu zic că tu o să plângi. Așa am reacționat eu în acel punct, în acel moment. Și nu spun asta ca metodă de convingere, ci pentru că mai mereu menționez dacă mă emoționează ceva sau nu. Iar ultimele cărți pe care le-am citit n-au făcut asta pentru mine, așa că e bine să zic și când se întâmplă.

Mi-a plăcut foarte tare modul în care-i scrisă, majoritatea capitolelor sunt scurte sau foarte scurte, și fiecare a mai adăugat o piesă la acest întreg. Mie mi s-a părut o poveste completă și complexă, chit că miezul e destul de simplu și poate fi rezumat într-un titlu, am trăit cu personajele și n-aș avea nimic de reproșat. În afară de un moment de la final. Aș fi vrut ca aia să fi evoluat un pic altfel, dar asta-i doar părerea mea. 

Recomand cartea asta pentru că e plăcută, se citește foarte repede, e pe atât de plină de viață și de bucurie, frumusețe, râs, cât și de moarte, pierdere, regrete, speranță, teamă și multe altele. Nu trebuie să fi de vârsta personajelor ca să-ți placă și nu trebuie să citești cărți pentru adolescenți ca să te bucuri de ea. Cred că oricine poate rămâne cu ceva din ea, chiar și dacă la final crezi că a fost doar o carte ce ți-a luat mintea de la problemele tale sau nici nu ți-a plăcut. Dar cred și că trebuie să fi într-o anumită stare ca să o citești, căci, până la urmă lucrurile despre care vorbește, chiar prin abordarea asta un pic fantastică, nu-s ușoare și e posibil să te afecteze mai mult decât crezi. Sau nu. 

Pentru mine a fost o supriză plăcută, mi-a plăcut mai mult decât m-așteptam, nu credeam că voi simți așa de multe și că va fi o carte la care mă voi gândi mult timp de acum încolo. Iar Rufus și Mateo vor fi cu siguranță două personaje pe care le voi păstra acolo în sufletul meu.

RECENZIE - Dragoste la prima avere de Meghan Quinn

 Descriere:

Cum v-ați întâlnit?” Întrebarea de bază de care are parte orice cuplu. Iar răspunsul este de obicei o poveste siropoasă despre cum ați ajuns voi doi în cătarea arcului lui Cupidon.

Întâlnirea mea romantică (mă rog, nu chiar așa de romantică) este puțin diferită. Mă plimbam printr-un cartier exclusivist din Beverly Hills în căutarea cuiva care să mă ia de nevastă, nu de alta, dar ca s-o fac geloasă pe dușmanca mea, care tocmai mă concediase. El a apărut de după colț, un căpcăun superb care bălmăjea ceva despre o afacere pe care nu reușea să o încheie, așa că era disperat să găsească o soluție.

Și atunci am dat nas în nas. Nicio scânteie. Niciun indiciu că între noi ar putea înflori iubirea.

Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă îndopam cu cartofi prăjiți și guacamole, ascultându-l pe bărbatul acesta superb povestindu-mi despre problemele lui, care într-un final l-au determinat să îmi ceară ajutorul. Mai exact, m-a rugat să joc pentru el rolul lui Vivian Ward, știi tu, personajul din Pretty Woman, minus partea flușturatică.

Adică să locuim împreună într-o vilă, să ieșim la întâlniri romantice duble și să ne prefacem că suntem nu numai îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt, ci și logodiți. Îți imaginezi? Nebunia supremă!

Dar oamenii fac lucruri nebunești atunci când sunt disperați, iar eu chiar eram pe culmile disperării. În concluzie, am fost de acord.

Singura mea greșeală? Singura mea mare… URIAȘĂ… greșeală? M-am îndrăgostit de extraordinarul domn Huxley Cane!

RECENZIE:

Citind "Dragoste la prima avere" a fost un risc pentru mine. Rar găsesc cărți romance ce-mi plac și acum când am mai puțin timp de citit decât de obicei încerc să fiu mai selectivă cu ce citesc. Însă dacă nu caut și nu citesc, nici alte favorite nu voi găsi. Așa că, în loc să citesc un thriller sau fantasy ca de obicei, am citit asta și n-a fost așa rea cum îmi spunea vocea din capul meu. Dar nici pe spate nu m-a dat și sincer sunt cel puțin trei lucruri care m-au deranjat și pe care le pot numi dintr-un foc.

Nu știu alții ce părere au despre povestea asta sau ce-ai simțit când au citit-o, însă eu n-am prea simțit. Chit că se întâmplă destule în carte și personajele trec printr-o mulțime de situații și momente, au discuții aprinse și-au fost și destule clipe care ar fi trebuit să mă facă să roșesc (căci autoarea chiar reușește să scrie niște scene credibile de amor), eu m-am simțit departe de Huxley și Lottie. Fie că erau nervoși, fericiți, frustrați, atât de aproape de a lăsa totul baltă și a lua-o la sanatoasa sau încercând cu greu să reziste tentației și atracției dintre ei. 

Și normal că aș fi vrut ca lucrurile să stea diferit, m-aș fi bucurat să plâng cu ei și să râd, să-i înțeleg mai bine, chiar să mă emoționez și să nu am mereu senzația că citesc o carte, când eu aș fi vrut să mă pierd în poveste. Nu să știu că citesc cuvinte de pe o pagină și atât. Da, cititul e subiectiv și știu că ce zic poate pentru tine n-o să aibă sens sau vei spune că pentru tine a fost perfect. Ceea ce-i bine. Nu toți avem aceleași gusturi și experiențe și nu toți simțim poveștile și ne apropiem de personaje în același fel.  

Vorbind de personaje mie nu mi s-au părut cine știe ce. I-am mai întâlnit și-n alte cărți, nu mi s-au părut bine scriși și vii, ci doar o mână de clișee și trăsături pe care autoarea a tot vrut să le scoată în evidență. Nu, nu sunt nașpa și nici scriitura nu e. Doar eu aș fi vrut mult mai mult. Atât de la ei cât și de la firul narativ. Care desigur că a avut acel conflict din ultimul sfert, căci de ce ne-am lipsi de el?!, destule momente teoretic amuzante sau pasionale, tensiune, un pic de dramă, destule clișee ce o să te bucure sau o să te enerveze, după caz... Și o relație ce ar fi trebuit să pară realistă.

Cum ziceam rar îmi plac cărțile romance, așa că unpopular opinion probabil, dar mie nu mi s-a părut că ăștia doi chiar simțeau ceva unul pentru altul. Chit că era pe pagină, chit că o spuneau sau nu cu voce tare, indiferent de scenele de sex. Ce-am văzut eu a fost atracție fizică și pe ici pe colo un pic de altceva. Plus că totul se întâmplă așa de repede încât... chiar vrei să cred că doi străini se pot îndrăgosti așa de tare și să nu aibă dubii? Adică naibii, fix conflictul din ultimul sfert a arătat adevărul... chit că apoi au dres-o repede, că doar se termina cartea. 

Pentru mine "Dragoste la prima avere" a fost doar ok. Da a fost o lectură ușoară, deloc rapidă, sinceră să fiu, parcă prea lungă pentru un romance (dar mai nou toate poveștile de dragoste au cel puțin 400-500 de pagini, deci ce știu eu?) și o carte ce pe moment m-a ajutat să mă relaxez, să urmăresc cum Huxley și Lottie încearcă să o scoată la capăt și... poate, să și facă față tuturor afacerilor și problemelor pe care le au, dar și acelora în care se bagă singuri, fără să clipească.

Știu că altora o să le placă mai mult decât mie și, lor Lottie și Huxley n-o să le pară așa imaturi pentru vârsta lor și că vor crede în relația lor. Da, am zis imaturi, pentru că deși teoretic au 28 și respectiv 35 de ani, după mine nu s-au purtat așa mare parte din timp. Și da, mă poți contrazice, asta e doar părerea mea. Nu de puține ori vedeam cum se poartă și ziceam "ah, nu e așa rău." până îmi aminteam câți ani au. Și da, și-n viața reală unii oameni se pot purta așa la orice vârstă... însă asta nu înseamnă că nu mi se pare ridicol. 

Recomand cartea? Sigur. Mai ales dacă citești mai mult romance ca mine și știi ce fel de povești îți plac sau dacă descrierea cărții ăsteia e pe gustul tău. Și nu, nu trebuie să citești povești de dragoste neapărat ca să o iei. Poți pur și simplu să vrei o carte care să re relaxeze, să te facă să râzi, cu destulă tensiune și suspans, dar și clipe ce pe tine poate te vor emoționa sau scene și mesaje spicy pe care n-ai vrea să le citești sau să le asculți cu cineva prin preajmă. Sau în public.

 

RECENZIE - Love & Gelato de Jenna Evans Welch

 

Descriere:

Oamenii vin în Italia pentru două lucruri: love și gelato, i-a spus cineva odată. Dar uneori au parte de mult mai mult.

Lina își petrece vacanța de vară în Toscana, dar nu pentru că ar fi fascinată de ținuturile însorite, ca de basm, ci pentru că a fost ultima dorință a mamei sale ca ea să vină aici să-și cunoască tatăl. Dar ce tată stă departe de familie timp de șaisprezece ani? Așa că tot ceea ce Lina vrea este să se întoarcă acasă.

Dar înainte de a-și pune în practică hotărârea, primește un jurnal pe care mama ei îl ținuse cât timp trăise în Italia. Dintr-odată, Lina descoperă o lume magică de iubiri ascunse, artă și brutării secrete, care o împinge, alături de foarte chipeșul Ren, pe urmele pașilor mamei sale și-i dezvăluie un secret ascuns de ea de prea multă vreme. Un secret care îi va schimba tot ceea ce știa despre mama ei, tatăl ei, și mai ales despre ea însăși.

RECENZIE:

Continuând așa zisa serie "vreau să citesc ce am de ani de zile pe raft" am ajuns la "Love & Gelato" și sincer mi-a plăcut.

 E o carte ușoară, ce se citește repede, care-ți dă senzația aia că ești în vacanță alături de personaje și că explorați locuri noi și savurând tot felul de mâncăruri delicioase. Însă pe lângă asta are și destule momente care te pot emoționa, căci personajele n-au mereu doar momente frumoase și pline de râs, sau care te fac să citești mai repede, pentru că vrei să afli dacă Lina va reuși să dezlege misterul. Și ce hotărâre o să ia după asta. 

Și chit că știu că mi-ar fi plăcut și mai mult dacă aș fi citit-o acum câțiva ani când am cumpărat-o, și dacă aș fi fost un pic mai aproape de vârstă personajelor și nu ca o sora mai mare, tot m-am bucurat de poveste și cred că v-ar plăcea și vouă.

Din punctul meu de vedere, "Love & Gelato" a fost cât se poate de realistă, n-am avut impresia că prieteniile sau relațiile dintre personaje au fost exagerate, mi s-au părut realiste și eu cred că n-au fost conflicte fără rost sau doar ca să mai lungească povestea. M-am bucurat să văd că personajele stau de vorbă și chiar dacă se ignoră pentru un timp, tot decid să clarifice lucrurile și să fie cât se poate de maturi. Chit că aici vorbim atât de adulți, cât și de adolescenți.

 Nu știu cum sunteți voi, dar pe mine mă enervează rău de tot drama băgată degeaba în cărți și de fiecare când găsesc o carte fără, e că o gură de aer proaspăt. 

Nu țin neapărat să citiți "Love & Gelato", însă e perfectă dacă vreți o poveste relaxantă, care să vă facă poftă de mâncare sau de plecat în concediu. Dar e și o poveste despre familie, prietenie, despre ce înseamnă părinții pentru noi și câte știm despre ei, despre cum credem că avem totul și apoi ni se poate întoarce lumea pe dos într-o clipă. Și totul e scris într-o manieră ce-ți trezește atât multe emoții, dar te și ține în suspans. Și pot să zic și că bucățile de jurnal au adăugat și ele la atmosferă.