Sal'tare!
A trai fara sentimentul mortii înseamna a vietui dulcea inconstienta a omului comun, care se comporta ca si cum moartea n-ar constitui o prezenta vesnica si tulburatoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vietii si în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii în moarte.
In melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.
Cine nu cunoaste senzatia de placere ciudata în dupa-amiezele de vara, cînd te abandonezi simturilor fara nici o problematica speciala si cînd sentimentul unei eternitati senine dezvolta în suflet o împacare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti în fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, în seductiile caruia orice problema ar deveni inutila.
N-ar fi mai bine sa-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea marii, în cea mai deplina singuratate? Dar n-am plîns niciodata, fiindca lacrimile s-au transformat în gînduri. Si nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?
Ma încînta îngrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogata a starilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intima, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabila în ordinea conditiilor de creatie.
Atunci cînd flacarile launtrice au ars tot din tine, cînd nu mai ramîne imic din existenta ta individuala, cînd numai cenusa a mai ramas, ce senzatie de viata mai oti avea? Am o voluptate nebuna si de o infinita ironie cînd ma gîndesc ca cineva ar sufla cenusa mea în cele patru colturi ale lumii, ca vîntul ar împrastia-o cu o iuteala frenetica, isipindu-ma în spatiu ca pe o eterna mustrare pentru aceasta lume.
Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia-o.
Sînt o fiara cu un zîmbet grotesc, ce se aduna în ea insasi pîna la iluzie si se dilata pîna la infinit, ce moare si ce creste în acelasi timp, încîntata intre nimic si tot, exaltata între speranta nimicului si disperarea totului, crescuta în parfumuri si otravuri, arsa de iubire si de ura, nimicita de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacara mortii. In mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste în fulger si în trasnet. Si întunericul însusi nu arde el în mine?
Sa ma realizez în distrugere, sa cresc în cea mai nebuna avîntare pîna dincolo de margini, si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sa ma topesc în lume si lumea în mine, sa nastem în nebunia noastra un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adîncimi halucinante. Un joc de lumina si de întuneric sa îmbrace sfîrsitul într-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pîna dincolo de orice rezistenta, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie si încîntare. Un foc total sa înghita lumea aceasta, si flacarile lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie si mai imateriale decît melancolia, sa provoace voluptati crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul în clipele de tristete.
Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputînd sta liberi sub soare, fara alt gînd decît al eternitatii, cum o sa devenim sfinti sub acoperisuri? Este o drama specific moderna aceea de a nu putea renunta decît prin sinucidere. Dar daca desertul nostru launtric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui?
As vrea ca fiinta mea sa se transforme într-un fluviu cu ape tulburi si navalnice, care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine, si focul din mine va evapora aceasta apa? In mine sînt numai aburi si scîntei, inundatii de foc si incendii de apa.
— Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prabusit din cauza ideilor.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu