RECENZIE - Omul pictat (Demon #1) de Peter V. Brett

Descriere:

  
 Omenirea a ajuns prizonieră unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut. 
  
 Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen ca frică e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. 

Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice. 

RECENZIE:

 Omul pictat a fost unul din romanele ce-a stat pe lista mea de "citit cât mai repede" atât de mult, încât am crezut că nu-l voi mai citi sau că interesul meu va scădea la un moment dat; dacă tot nu mă convingeam să pun mâna pe el. Așa c-am pus piciorul în prag și-am zis că-l citesc sigur în ianuarie. L-am citit ieri, ca să fiu sigură că nu mă iau iarăși cu altele și îl uit, din nou, într-un colț și, din nou, să se uite urât la mine când citesc altceva. 

 Nu știu cum a fost pentru alții, însă eu am preferat să-l încep fără să fi citit recenzii înainte sau descrierea, așa c-am avut parte, poate, de mai multă distracție. Or poate e și faptul că fantasy nu e neapărat un gen din care citesc mai mereu și orice nouă lectură din el e magică. Nu spun că dacă aș fi fost fan fantasy nu mi-ar fi plăcut, însă poate mi-ar fi fost mai ușor să spun dacă seamănă cu alte serii sau dacă anumite puncte, cum ar fi sistemul de magie sau felul în care cartea e scrisă sau cum personajele sunt creionate, sunt cu adevărat originale sau îmi par asemănătoare sau împrumutate din x carte.  
  
 Omul pictat a fost un roman ce l-am citit extrem de repede și chiar am rămas surprinsă la cât de repede l-am terminat. Deoarece așa nu arată a carte subțire și mă gândeam că-mi va lua cel puțin o zi întreagă sau două, însă l-am citit tot în câteva ore, cum fac de obicei cu povești pe care le devorez. Fantasy sau nu, povestea și lumea aceasta te prind și deși încerci să fii obiectiv, când ceva te farmecă nu e atât de ușor; și mai lași de la tine sau anumite elemente te încântă așa tare, de nu mai vezi micile greșeli sau acel detaliu nu mai e sâcâitor.  

 Și când spun detaliu mă refer la faptul că n-am putut să mă atașez de niciun personaj și n-am simțit niciun fel de emoție. N-am putut empatiza cu nimeni și nu mi-a părut rău când eroii au fost în pericol sau erau aproape să moară. Ceea ce pentru mine e un mare minus și mi-aș fi dorit să mă pot bucura de carte "la capacitate" maximă. Uneori chiar am avut impresia, din cauza acestei lipse, ca sunt în afara poveștii și că mă uit printr-un geam la ce se întâmplă. Mi-a părut rău că nu m-a prins cu totul și că au fost și momente în care a trebuit să-mi spun să continui chit c-aș fi luat o pauză sau aș fi pus-o departe, doar pentru că era enervant să mă forțez să simt ceva sau să-mi dau seama dacă e vina mea sau a cărții.  
  
 Lăsând 'detaliul' ăsta la o parte, Brett a reușit să construiască o poveste colorată și magică, pe atât de frumoasă și veselă, pe atât de sângeroasă și întunecată, care, cred eu, că are ceva pentru orice fel de cititor. O poți citi dacă vrei un sistem de magie interesant sau dacă-ți plac bătăliile și nu neapărat cele între vrăjitori sau între ei și oameni, dacă-ți place mereu să descoperi ce monștri mai sălășuiesc în locuri uitate sau chiar sub nasurile sătenilor, poate-ți plac intrigile complicate și suspansul sau o mulțime de personaje ce vor același lucru și luptă împreună, însă sunt atât de distincte între ele de le vezi pe toate, fără să le încurci;  indiferent de cât de mult sau puțin apar în roman. 
  
 Nu s-a nimerit ca Omul pictat să fie o carte extraordinară sau care să mă dea pe spate, dar a fost una bună, delicioasă, care m-a făcut să visez și care momentan îmi șoptește să cumpăr și următorul volum; dacă tot am terminat-o și n-am ce să citesc (exceptând tonele de cărți ce zac în bibliotecă sau pe lângă mine, normal). Și cine sunt eu să refuz, nu? Plus că finalul, suspansul, felul în care personajele au evoluat și momentele ce m-au luat prin surprindere, mă fac să cred că următoarele volume mă vor încânta mai tare. Iar poate voi o iubiți sau o veți iubi și pe aceasta, căci merită. N-am iubit-o, cum spuneam și mai sus, dar mi-a rămas în minte și știu sigur că la următoarea rundă de cumpărături volumul doi vine cu mine acasă.