RECENZIE - Ultimul oaspete de Megan Miranda

 Descriere:

Littleport, Maine, două orașe într-unul singur: o destinație de vacanță pentru cei înstăriți, ale căror case se înșiruie precum mărgelele pe plajă, și o mică așezare portuară fără pretenții pentru localnicii de rând, care își câștigă existența din turism.

În mod obișnuit, între o turistă bogată și cineva din partea locului nu s-ar înfiripa niciodată o prietenie trainică; totuși, vizitatoarea Sadie Loman și localnica Avery Greer descoperă că au nenumărate lucruri în comun. Timp de zece ani, vară de vară, fetele sunt de nedespărțit. Asta până când Sadie este găsită moartă. Deși polițiștii merg pe varianta sinuciderii, există doi oameni care dau vina pe Avery pentru cele întâmplate: un detectiv din oraș și Parker, fratele lui Sadie. Evident, Avery nu are de gând să stea cu brațele încrucișate și este hotărâtă să își dovedească nevinovăția, înainte ca lucrurile să scape de sub control.

RECENZIE:

"Ultimul oaspete" mi-a plăcut mult și m-a ținut în priză și cred că merită citită dacă vrei ceva rapid, cu multe întorsături de situație și dezvăluiri și dacă îți plac puzzle-urile. Și nu neapărat pentru că ar avea așa ceva, ci fiindcă felul în care e spusă povestea și modul în care afli lucruri, uneori odată cu Avery, îți da impresia asta - sentimentul ăla că în sfârșit piesele se așează la locul lor și încă o bucată din ce s-a întâmplat iese la lumină. 

Nu pot să zic că m-au impresionat personajele sau că m-am apropiat de vreunul din ele, dar mi-au plăcut mult atmosfera, căci autoarea chiar te face să te simți că eșți acolo și umbli alături de ei, dar și acțiunea, încercările lui Avery de a descâlci misterul și senzația de păși înainte și înapoi. A fost interesant și enervant uneori cum o descoperire putea să fie ceva bun pe moment și-apoi se dovedea a fi o fundătură sau cum cineva de încredere, brusc, își arăta adevărată față ori cum anumite lucruri pe care Avery și le amintea, în lumina noilor informații, se transformau în altceva. 

Fără să dezvălui prea mult, o să zic doar că mi-a plăcut tare mult cum povestea și misterele încep dinainte ca Sadie să fie găsită și cu cât citești o să realizezi că poate acea întâmplare a fost doar încă o bucată din ceva mult mai mare. Și că nimeni și nimic nu-i ceea ce pare, iar dacă te uiți obiectiv, ai putea spune că nu e cineva care n-avea un interes de urmărit sau ceva de ascuns.

Știu deja că "Ultimul oaspete" n-o să placă tuturor, dar eu aș zice să-i dai o șansă. Dacă-ți plac misterele și romanele polițiste ce au de-a face cu secrete în locuri izolate sau orașe mici, cu oameni care au bani și alții care nu, cu prieteniile ce par sincere și cu adevărul ce uneori face mai mult rău decât bine. Eu o recomand și-ți urez spor la citit. Sper să-ți placă, iar dacă nu-i genul tău, poate cunoști pe cineva căruia să i-o recomanzi.

RECENZIE - Necunoscuta din Sena de Guillaume Musso

 

Descriere:

Într-o noapte cețoasă de decembrie, o tânără femeie este scoasă din apele Senei, în apropiere de Pont-Neuf. E complet goală, debusolată, dar în viață. Aflată într-o stare de mare agitație, este dusă la infirmeria prefecturii de poliție din Paris… de unde evadează câteva ore mai târziu.

Analizele ADN și fotografiile îi dezvăluie identitatea: e vorba de celebra pianistă Milena Bergman. Dar așa ceva este imposibil, fiindcă Milena a murit într-un accident de avion, cu peste un an în urmă.

Raphaël, fostul ei logodnic, și Roxane, o polițistă transferată temporar la un birou obscur în urma unei greșeli profesionale, încep să investigheze cu ardoare acest caz, hotărâți să elucideze misterul: cum poate cineva să fie viu și mort în același timp?

RECENZIE:

Sincer am citit "Necunoscuta din Sena" fiindcă acum câțiva ani buni Musso era unul din autorii mei preferați și în afară de câteva cărți apărute în ultimii ani am citit tot ce-a scris. Așa că, atunci când am primit-o pe asta cadou n-am putut să n-o încerc. Plus că ceva din copertă, poate culorile sau altceva, mă tot intriga.

La capitolul mister și roman polițist, așa cum e catalogată, stă mai slab din punctul meu de vedere și nu pentru că n-are suspans sau acțiune ori nu te pune pe gânduri. Căci e plină de așa ceva, însă nu de puține ori mi s-a părut repezită, iar Roxane reușește să descâlcească situațiile fără să se chinuie prea tare - fie dându-și seama singură, fie unul din celelalte personaje sărindu-i în ajutor sau știind pe cineva care știe pe cineva. Și nu că asta nu s-ar întâmplă și-n alte cărți, doar că acelea mai au și alte elemente pe lângă asta și nu mi-au dat impresia doar de niște puncte ce trebuie bifate ca să continuăm drumul spre final. 

Însă, dacă citești cartea asta pentru că vrei ceva ușor, pe care să-l devorezi în câteva ore, să te țină ocupat și totuși să nu-ți dea dureri de cap, cu o scriitură plăcută, cu personaje binișor scrise, atunci e pentru tine. Iar dacă-ti place deja autorul aș spune că nu-i cea mai rea carte de la el, din ce îmi pot aminti. 

Pentru mine asta e tipul pe carte pe care i-aș recomanda-o cuiva care nu citește thriller de obicei și totuși vrea o poveste cu asemenea elemente, fără să aibă totuși un stil sau o poveste prea întunecată. Da, Musso nu se sfiește să descrie sau să bage scene un pic mai grafice, dar aș spune că nu e prea mult și oricine ar putea să o citească și să nu fie deranjat, prea tare. Dar și dacă citești de obicei mistere, poate asta e pentru momentele alea când vrei ceva un pic mai lejer și mai scurt. 

Nu-l consider pe Musso scriitor de mistere sau crime, dar cred că această încercare a lui a avut și bune și rele și o să mai citesc de la el; chiar și doar pentru că-s nostalgică și o parte din minte încă vrea să-i citească toate cărțile.

RECENZIE - Prietenul din umbră de Alex North

 Descriere:

În urmă cu 25 de ani, profesorul Paul Adams a trăit cea mai proastă zi din viața sa. Unul dintre prietenii săi a fost ucis, în cadrul unui ritual, de alți doi „amici”. Poliția l-a ridicat pe unul dintre ei, dar celălalt, Charlie Crabtree, nu a mai fost găsit niciodată. Se zvonește că de atunci trăiește în pădure.

Mama lui Paul locuiește în Gritten (orașul natal în care a avut loc crima). Pentru că suferă de demență, ea se află internată într-un ospiciu. Paul se întoarce în orașul care l-a bântuit cu atâta vreme în urmă pentru a o revedea.

Între timp, detectivul Amanda de la Featherbank, protagonistă și în Omul Șoaptă, investighează o crimă înfiorătoare – doi adolescenți și-au omorât un coleg de clasă. Cercetările o poartă înapoi în timp, până la Charlie Crabtree – și la Paul. Într-un mod fascinant și înfricoșător, în Prietenul din umbră, Alex North ne ține în balans la limita dintre supranatural și natural.

RECENZIE:

Deși are aproape patru sute de pagini, am citit-o în câteva ore și pot să zic că dacă vrei o poveste atmosferică, plină de suspans, cu destule dezvăluiri și un final satisfăcător, atunci asta e pentru tine. 

Eram sceptică s-o citesc, căci "Omul șoaptă" mi s-a părut doar ok, însă am început-o de dimineață în autobuz, în drum spre muncă, și m-a prins de la primele pagini. Astfel încât abia am simțit drumul, iar apoi pe tot parcursul zilei am citit la fiecare ocazie și pe drumul de întoarcere n-am putut să n-o devorez până am ajuns la final. A trecut ceva timp de când o carte m-a prins așa de tare și mai ales că n-aveam nicio așteptare; dar m-am înșelat! 

Și chiar mă bucur să spun asta, deoarece "Prietenul din umbră" nu e doar un amestec bun de mister, roman polițist și horror, dar e și o poveste plină de oameni care încearcă să facă tot ce pot și pe care ți-e oarecum greu să-i judeci; mai ales ținând cont de circumstanțe și de faptul că nu prea aveau de ales sau așa li s-a părut lor bine atunci. Mi s-au părut destul de umane și vii personajele, și nu neapărat pentru că-s extraordinar scrise, ci pentru că fac greșeli la fel de ușor cum au momente în care arată cât de inteligente sunt, nu le e frică, mai ales față de ei, să recunoască c-ar fi putut face mai bine, și chit că nu-i ăsta scopul romanului... chiar îți arată că se pot schimba și că uneori cel mai potrivit moment să faci asta, e fix ăla nepotrivit. 

Ah și deși a fost un thriller amestecat cu elemente horror sau paranormale, pot să zic că nu m-a deranjat prea tare și chiar a adăugat la savoarea poveștii. Acum depinde de tine dacă o să-ți placă acest aspect sau nu, și pot să zic că mie nu mi s-a părut nici prea înfricoșătoare. Doar cât să te facă să cazi și mai adânc în pagini.

Mi-a plăcut mult și că a fost plină de dezvăluiri și întorsături de situație, iar faptul că avem două perspective, dar și momente din trecut, au făcut să nu știu niciodată la ce să mă aștept. Și chiar dacă la  început n-am fost fanul scriiturii, pot să zic că după ce ți se lipesc ochii de pagini și vrei să știi odată ce se întâmplă, nu prea mai observi asta și poate chiar o să apreciezi stilul.

Chiar recomand "Prietenul din umbră", fie c-ai citit "Omul șoaptă" sau nu, iar dacă n-ai citit-o și vrei totuși să-ncerci de la acest autor, atunci începe cu asta.

RECENZIE - Omul fără urmă de Catherine Ryan Howard

 Descriere:

Am fost fata care a supraviețuit Omului fără urmă... Acum sunt femeia care îl va prinde.

Tocmai ai citit primele rânduri din Omul fără urmă, memoriile lui Eve Black despre căutarea obsesivă a bărbatului care i-a ucis familia cu aproape 20 de ani în urmă.

Paznicul de supermarket Jim Doyle le citește și el și e tot mai furios de la o pagină la alta. Pentru că Jim a fost — este — Omul fără urmă. Cu cât citește mai mult, cu atât își dă mai bine seama cât de periculos de aproape de adevăr a ajuns Eve. Știe că n-o să renunțe până nu-l găsește. N-are de ales: trebuie s-o oprească înainte…

RECENZIE:

"Omul fără urmă" e un thriller de care-o să zici că-i foarte bun, însă doar dacă nu stai prea mult să-l diseci. Sau asta e ce cred eu.

Am vrut să citesc cartea, pentru că descrierea chiar m-a intrigat și voiam să văd cum se joacă autoarea cu ideea și cum o să se termine. Și pot să zic că mie mi s-a părut doar ok, voiam mult mai mult, iar unele părți mi s-au părut repezite sau abia menționate, pe când altele au avut mai mult timp și nu mi s-au părut că merită. Însă asta e doar părerea mea și știu că mulți iubesc povestea și li s-a părut perfectă. Așa că te invit s-o citești și îmi poți spune apoi cum ți-a plăcut sau nu. 

Mi-a plăcut mult mai mult prima parte din poveste, dacă pot să zic așa, și cu cât ne-apropiam de ultimul sfert și de final, așteptările mele s-au cam dizolvat. Însă asta poate-i vina mea, căci aș fi vrut să fie și mai plină de suspans, să aibă mai multă acțiune, jocul dintre Eve și Jim să fie mai intens și poate un pic mai agresiv. Așa mi s-a părut foarte... slab și scurt. 

Pentru mine "Omul fără urmă" e una din cărțile ce-ar fi putut să fie, căci sinceră să fiu n-a fost rea, dar țînând cont de potențialul ideii și apoi uitându-mă la execuție, eu am fost un pic dezamăgită. Dar sunt extrem de subiectivă și n-aș vrea să dai deoparte cartea asta, doar pentru că pe mine nu m-a impresionat.

Da, s-a citit repede, m-a prins imediat, când am citit în autobuz mai c-am și uitat să cobor la stația potrivită, personajele au fost interesante, deși cred că tot le-am cunoscut cu adevărat foarte puțin. Iar modul in care-i scrisă chiar o diferențiază de multe romane thriller, iar asta chiar m-a încântat. 

Eu îi dau 3 stele și chiar dacă doar atât, o recomand. E un thriller într-o mare de atâtea, dar și un pic altfel. Așa că dacă ai vreodată o zi când nu știi ce să citești, pune mâna pe ea. Iar eu n-o să ezit să mai citesc de la autoare.

RECENZIE - Viața invizibilă a lui Addie LaRue de V.E. Schwab

 Descriere:

O viață pe care nimeni nu și-o amintește. O poveste pe care nu o vei uita niciodată.

Franța, 1714: într-un moment de disperare, o tânără face un pact cu diavolul pentru a scăpa de o căsătorie nedorită și o viață ordinară. Addie LaRue își vinde sufletul în schimbul nemuririi, dar realizează prea târziu că prețul plătit este mai mare decât credea: este blestemată să fie uitată de toți cei pe care îi întâlnește.

Urmează o aventură extraordinară, de-a lungul secolelor și al continentelor, de-a lungul istoriei și al artei, pe măsură ce tânăra învață cum să trăiască o viață fără constrângeri, dar și fără conexiuni.

Aproape 300 de ani mai târziu, două cuvinte schimbă totul. Cele două cuvinte rostite de un tânăr într-o librărie ascunsă din New York sunt: „Îmi amintesc”.

RECENZIE:

"Viața invizibilă a lui Addie LaRue" a fost o carte pe care am vrut s-o citesc la fel de mult, pe cât am evitat-o. Pentru că Schwab e una din autoarele mele preferate, am iubit aproape tot ce-a scris, iar Addie e una din cărțile despre care spune că-i cel mai mândră și știu c-a muncit ani întregi la ea. Așa că m-am gândit ce-ar fi dacă fix cartea asta nu-mi place de la ea? Poate sună un pic exagerat, dar mie mereu mi se rupe sufletul când citesc ceva scris de autorul meu preferat și sunt dezamăgită. Normal că nu e imposibil, dar nici nu-mi doresc vreodată să se întâmple. 

Însă m-am apucat de ea și cu mici pauze am devorat-o ieri și azi, dând gata 512 pagini. Și-aș fi citit-o și mai repede, însă am avut treabă, dar mi-a și luat un pic să mă atașez cu adevărat de Addie și să mă țină cu sufletul la gură fiecare capitol și moment ce-a trecut. Recunosc că nu m-a prins din prima și mare parte din poveste am crezut c-o să-i dau 3 stele; pentru că, deși îmi plăcea scriitura și era interesant să o urmăresc pe Addie și să observ povestea desfășurându-se, să călătoresc alături de ea, să-l cunosc pe diavol, să mă pierd în atmosferă, în locuri și-n oameni, nu mă prinsese și emoțional. Iar pentru mine asta contează foarte mult. 

Dar am continuat să citesc și s-a întâmplat și asta, treptat, ușor, că timpul care trece și care se strecoară pe lângă tine când te-aștepți mai puțin. Și cu cât am ajuns la jumătate, la ultimul sfert, la ultimele capitole, a început să-mi pese tot mai tare.Și-am ajuns să râd și să plâng cu personajele, să zâmbesc, să-mi fie un pic teamă să dau pagina, căci dacă acum erau bine, cine știe ce urma... Iar Addie, așa cum a făcut și cu personajele și cu alți cititori, m-a fermecat și pe mine și mă bucur c-am cunoscut-o, mă bucur c-am trăit alături de ea atât de mult și-am văzut-o crescând și evoluând, schimbându-se și devenind tot mai mult ea. Și mă bucur că-mi amintesc. 

Știu că "Viața invizibilă a lui Addie LaRue" are păreri împărțite și multora nu le-a plăcut, ceea ce-i ok, așa cum și altora le-a plăcut și-s fericită pentru ei. N-o să încerc să te conving s-o citești. Ci o să spun că pentru mine acum e cea mai bună carte citită de când a început anul și poate una din preferatele mele dintotdeauna. O să spun că personajele mi s-au părut imperfecte, vii, complexe și că mi-au plăcut chiar și cele pe care le-am întâlnit doar în treacăt, iar faptul că sunt atât de multe nu m-a deranjat și că autoarea a avut grijă să le scrie bine, cât să ți le amintești la final pe toate, dacă vrei. 

Însă pe lângă personaje bine scrise, cartea e plină și de atâtea locuri și momente și fraze care te fac să te oprești un pic, să savurezi, să vrei să stai mai încet și totuși să dai paginile mai repede. Are suspans și ceva acțiune, dezvăluiri și întorsături de situație. Mi s-a părut reală și realistă și Schwab n-a ferit-o pe Addie de greutăți și situații de tot felul, deși ar fi putut, însă i-a dat și fericire și speranță și iubire, pentru c-a vrut. 

Mulți v-or zice că "Viața invizibilă a lui Addie LaRue" e prea lăudată și nu merită și e prea lungă, însă mie mi-a plăcut tare, m-a făcut să plâng spre final, m-a lăsat pe gânduri de nenumărate ori și după sute de pagini ce-au fost lungi și s-au simțit cât o mână de vieți, parcă tot aș mai fi vrut încă un pic. 

RECENZIE - Piranesi de Susanna Clarke

 

Descriere:

Casa lui Piranesi nu e deloc una obișnuită: are camere infinite, coridoare nesfârșite, pereții sunt ticsiți de mii și mii de statui, toate diferite. Un labirint interior ascunde un ocean: valurile răsună de sub scări, camerele se inundă în câteva secunde.

Dar Piranesi nu se teme. El înțelege valurile și modelul labirintului. Viața lui înseamnă explorarea casei. Doar că nu e singur în casă. Mai există Un Străin care ascunde un secret întunecat.

RECENZIE:

Cred că la “Piranesi” mi-a plăcut mai mult ideea, decât execuția. Însă știam dinainte să o citesc că există șanse să nu fie pentru mine sau să-mi displacă, fiindcă deși mulți o recomandă, sunt destui care zic "dacă mie mi-a plăcut e posibil ca ție să nu". Sau dacă lor nu le-a plăcut, tot să o încerci, căci nu se știe și poate-i pe gustul tău. Și așa zic și eu, poate că dacă pentru mine a fost doar ok, tie îți va plăcea și vei zice că e originală, impresionantă și așa mai departe. Sau nu.

Deși e o carte scurtă, nu pot să zic c-a fost o lectură ușoară. Da, s-a citit repede, însă la început a fost greu să mă prindă și recunosc că după câteva pagini mă gândeam să renunț la ea. Și m-a prins greu pentru că, deși e atmosferică și scriitura e simplistă și frumoasă, a durat mult până ce se întâmplă începe să aibe măcar un pic de sens; cât să mă facă să fiu curioasă și să vreau să văd care-i faza și unde duce povestea. 

Pe lângă ce-i menționat în descriere recunosc că nu știam despre ce-i vorba și n-am crezut că povestea va fi mai mult de atât, însă m-a surprins în mod plăcut și ăla a fost doar începutul sau o parte din ceva mai mare. Și pot să zic că deși nu mi s-a părut plină de suspans sau n-aș considera-o neapărat un titlu cu multă acțiune, tot a avut câteva dezvăluiri, destule lucruri de descâlcit și puzzle-uri de rezolvat și mi s-a părut interesantă. 

Tot interesante au fost și personajele, deși eu le consider slab schițate și unidimensionale, și nu neapărat complexe și să mă fi făcut să simt ceva mai mult de detașare și 1% emoție pe tot parcursul celor 240 de pagini. Însă ele, la fel ca și întreaga carte, vor fi înțelese diferit de fiecare și zic să nu luați părerea mea prea în serios. Poate voi veți avea una total opusă.

"Piranesi" e cu siguranță o carte diferită față de ce citesc de obicei și nu regret c-am citit-o și acum știu care-i secretul, ca să zic așa. Și una peste alta mi-a plăcut, dar în același timp poate aș fi vrut mai mult, căci mi s-a părut fragmentată și mai mult suma unor episoade disparate și nu un întreg. Chit că teoretic avem toate piesele până la final. 

Cred că cel mai mult o să-mi rămână în minte descrierile și tot ce-i în Casă și dacă ești curios poate o citești și faci și tu o vizită. Cineva cu siguranță abia așteaptă să ți-o prezinte. 

RECENZIE - Chiriașa tăcută de Clemence Michallon

 Descriere:

Aidan Thomas este un familist care muncește din greu și o figură îndrăgită în orășelul în care trăiește. Este genul de om care dă întotdeauna o mână de ajutor și are o vorbă bună pentru fiecare. Însă Aidan are un secret întunecat: este un răpitor și un criminal în serie. Aidan a ucis opt femei și există încă una, candidată la moarte: Rachel, sechestrată într-o magazie.

Când soția lui Aidan moare, el și fiica lor de treisprezece ani, Cecilia, sunt obligați să se mute. Aidan nu are de ales decât s-o ia și pe Rachel, prezentându-i-o Ceciliei ca pe „o prietenă de familie” care are nevoie de un loc unde să stea. Știe că, după cinci ani de captivitate, Rachel e prea înspăimântată ca să încerce să evadeze. Iar când Emily, proprietara unui restaurant local, dezvoltă o pasiune pentru arătosul văduv, ajunge periculos de aproape de a descoperi secretul lui Aidan.

RECENZIE:

"Chiriașa tăcută" e o carte legat de care am auzit păreri împărțite, însă pot să zic că mie mi-a plăcut și mă bucur c-am citit-o. Deși țînând cont de subiectul și ideea despre care-s vorba n-aș zice că e o poveste care o să-ți trezească cine știe ce emoții pozitive. 

Mulți zic că e nerealistă și că așa ceva n-avea cum să se întâmple sau cum să stea Rachel așa atâta timp și fără să facă nimic sau cum de și-a trăit Aidan viața bine mersi atâția ani și tot a putut să-și și facă de cap, fără să-l bănuiască nimeni. La care mie îmi vine să râd, căci trebuie doar să deschizi televizorul sau să arunci o privire pe internet și să vezi că lucruri de genul sunt peste tot, mereu dispare cineva, mereu cineva e găsit mort, mereu poliția nu se chinuie prea tare sau sunt piste pe care nu le investighează. Plus că de ce-ar bănui un om ce pare soțul, omul, bărbatul de rând și care nu iese cu nimic în evidență? 

 Pentru că Aidan, așa cum ne-arată chiar el, e tipul ăla care se da bine cu toată lumea, doar că apoi să umble nestingherit și să îmbrobodească pe cine vrea, să urmărească și să mai adauge o victimă, două la colecție. Și cum descoperă și Emily, de multe ori nici nu trebuie să se chinuie prea tare, pentru că ceilalți își imaginează atâtea despre el și îi fac joaca și mai ușoară.

Și revenind la faptul că-i nerealistă sau că ce face Rachel n-are sens ori că ideea lui Aidan de a o aduce în casă e foarte proastă, țînând cont că e și fiica lui acolo. Mie nu mi s-a părut nerealistă, ci mai mult o dovadă a faptului că Aidan crede că poate scăpa basma curată cu orice și în față oricui, iar Rachel n-o să facă nimic că să evadeze, căci doar au trecut cinci ani și-i e teamă de el. Și nu zic că n-ar putea fi adevărat ca cineva să cedeze și să se fi resemnat, însă chiar și-atunci dacă apare o ocazie ai lăsa-o așa pur și simplu să scape? Însă Aidan nu-i nici primul și nici ultimul de felul... și Rachel la fel. 

"Chiriașa tăcută" mi-a plăcut mult și datorită scriiturii și a perspectivelor din care-i scrisă și chiar a fost interesant să privesc prin ochii fiecăreia și să le aud vocile și poveștile. A fost și plină de destul suspans, chiar dacă uneori pare mai liniștită ca alte mistere sau romane de genul, dar a avut destule întorsături de situație și personal am rămas lipită de pagini până la ultima, căci o singură secundă ar fi putut schimba totul în și mai rău. 

Chiar nu e o carte pe care să zic că o recomand și nu pentru că nu-i bună, ci pentru că e un pic ciudat să știu care-i povestea și să zic da, o să te distrezi citind așa ceva. Dar dacă te face curios, atunci citește-o. Mie cu siguranță o să-mi rămână în minte pentru mult, mult timp.

RECENZIE - Șarpe și porumbel (Șarpe și porumbel #1) de Shelby Mahurin

 Descriere:

În urmă cu doi ani, Louise le Blanc a fugit din clanul ei de vrăjitoare, adăpostindu-se în orașul Cesarine, renunțând la magie și ducându-și zilele din ce putea fura. În oraș, vrăjitoarele ca Lou sunt temute, de aceea sunt vânate și arse pe rug.

Ca membru al Vânătorilor, ordin sub egida Bisericii, Reid Diggory și-a trăit viața călăuzindu-se după un singur principiu: pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască. Dar când Lou, încolțită, îi întinde o capcană, cei doi sunt siliți la un compromis imposibil – să se căsătorească. Lou, care nu-și poate ignora sentimentele din ce în ce mai puternice, totuși neavând cum să schimbe ceea ce este, trebuie să facă o alegere.

Iar dragostea ne prostește pe toți.

RECENZIE:

Am fost extrem de sceptică legat de cartea asta și-așa am rămas pe tot parcursul poveștii, însă încet, încet mi-a arătat ce poate și în final m-a convins să-i dau 4 stele. 

Mi-a plăcut mult că se citește repede și că scriitura te face curios de la prima pagină, iar autoarea are grijă și să creioneze personajele un pic la început și continuând să tot adauge pe parcurs; fără să încarce scenele fără rost și dând o aură mai realistă atât poveștii, cât și lor. Căci până la urmă și-n realitate cunoaștem oamenii treptat și-n funcție de situații sau de cât de apropiați ajungem de ei ori fiind atenți la cum se poartă cu alții, cum se mișcă prin lume, prin ce cred, sau prin ce relații rup sau leagă. 

Mi-a plăcut și faptul că aflăm despre cum funcționează lucrurile și lumea încet și nu mi-a dat impresia că autoarea a aruncat o tonă de informații în capul meu, așa cum se întâmplă de obicei, fără să fie nevoie de ele sau fără să fie imediat folosite. A fost interesant și să văd cum Reid și Lou văd lumea și situațiile în care ajung, influențați de propriile experiențe, dar și de ce fuseseră învățați, sau încercând să facă față noilor circumstanțe, de cele mai multe ori depășiți până peste cap. 

Chiar a fost satisfăcător să văd că povestea și autoarea nu i-au ținut în brațe și nu i-au apărat, și chiar i-au testat de fiecare dată, băgându-i în situații tot mai periculoase sau care le puneau la îndoială ambițiile, credința, iubirea, cunoștințele și provocându-i să iasă din zona de comfort, dar în același timp, arătându-le ce au de pierdut sau de câștigat la fiecare pas. Iar și iar și iar. 

"Șarpe și porumbel" a fost o carte bună pentru mine și m-a încântat atât că fantasy, dar și ca romance. Deși aș zice că înainte că Reid și Lou să fie iubiți au fost prieteni sau măcar amici și chiar a fost drăguț să observ evoluția legăturii lor. Care mie mi s-a părut c-a crescut într-un ritm oarecum normal, deloc grăbit și chiar și când au ajuns să țină unul la altul prea mult, tot n-a răpit nimic lor sau poveștii, ci a adăugat. Plus că schimburile de replici dintre ei mi s-au părut de cele mai multe ori delicioase sau amuzante, iar Lou m-a făcut surprinzător să râd fix când m-așteptam mai puțin, și nu doar o dată. Acum nu știu dacă umorul ăsta o să meargă pentru toată lumea, dar la mine a mers și m-am bucurat, căci râd cu adevărat foarte rar când citesc. 

Reid, Lou și ceilalți au fost niște oameni interesanți și complecși și mi-a plăcut să petrec timp cu ei și să mă pierd în paginile acestei lumi, chit că nu-s eu fan al vrăjitoarelor sau ai celor care le vânează. Însă Shelby Mahurin a avut grijă să-mi demonstreze că poate crea o carte fix cu elementele astea și să mă facă să o devorez în nici două zile, iar apoi să mă uit satisfăcută la ce-am terminat și să zâmbesc gândindu-mă că mă mai așteaptă două volume. 

"Șarpe și porumbel" e una din puținele serii populare pe care am început-o și care mi-a plăcut foarte mult. Iar dacă n-ai citit-o încă, sper să-i dai o șansă. Fie pentru că vrei să te pierzi într-o lume extrem de realistă și vie și totuși plină de vrăjitoare și magie sau pentru că vrei să citești o poveste de iubire care se întâmplă încet și mare parte personajele mai repede și-ar scoate ochii la propriu decât să se atingă și din greșeală. Sau ambele. Ori pur și simplu ai auzit de ea și vrei să te convingi. Oricare ar fi motivul eu zic să nu eziți. 

RECENZIE - Beladona (Beladona #1) de Adalyn Grace

 Descriere:

De când se știe, oamenii din viața ei s-au stins asemenea stelelor...

Signa Farrow, rămasă orfană în fragedă pruncie, a fost crescută de un șir de tutori, cu toții interesați mai degrabă de averea decât de bunăstarea ei – și cu toții având parte de un sfârșit prematur. Ultimele ei rude rămase sunt cei din excentrica familie Hawthorne, care trăiește pe strălucitoarea, dar totodată sumbra moșie de la Thorn Grove. Capul familiei, Elijah, își îneacă suferința provocată de moartea soției, Lillian, dând petreceri udate din belșug cu băutură, în vreme ce fiul cel mare, Percy, se luptă pentru a restabili reputația clanului, iar fiica, Blythe, este chinuită de aceeași misterioasă boală care i-a ucis mama. Atunci când spiritul fără de odihnă al lui Lillian ia legătura cu Signa și îi povestește că a fost ucisă prin otrăvire, tânăra își dă seama că familia pe care contează ar putea fi în primejdie și se vede nevoită să-i ceară ajutorul unui grăjdar cam morocănos pentru a-l prinde pe criminal.

Totuși, cea mai bună soluție pentru a-l descoperi pe ucigaș este o alianță cu Îngerul morții, o umbră fascinantă și periculoasă care nu a părăsit-o niciodată. Deși i-a transformat viața în iadul pe pământ, Îngerul îi dovedește Signei că legătura lor poate fi mai puternică – și mai irezistibilă – decât a îndrăznit ea să-și imagineze.

RECENZIE:

"Beladona" chiar a fost o carte pe care am citit-o în câteva ore și mă bucur să spun că m-a prins și că mi-a plăcut; deși dacă ar fi fost să judec după primele capitole nu părea să fie așa. Mi-a luat foarte mult timp să mă atașez de personaje și să-mi pese de ce li se întâmplă sau de încotro se îndreptă povestea. Mai ales că părea să se citească că multe alte povești asemănătoare și a durat ceva până povestea și-a găsit tonul și nu mai era doar ceva generic.

Cred că "Beladona" e lectura perfectă și pentru iubitorii de fantasy, dar și cei care vor puțin romance, însă și un pic de paranormal și o atmosferă mai întunecată sau doar puțin gotică. Chiar pot să spun că atmosfera și descrierile din cartea asta mi-au plăcut tare mult și am putut să-mi imaginez totul, de la locurile și interioarele prin care a umblat Signa și până la pădurile și colțurile mai puțin primitoare. 

Însă pe lângă atmosferă, "Beladona" a fost plină și de suspans, acțiune, destule dezvăluiri și întorsături de situație și chiar dacă descrierea oferă destule informații (poate prea multe), pot să spun că tot mi-a menținut curiozitatea și chiar m-a intrigat până la ultima propoziție din carte. 

  Personajele au fost și ele interesante și bine scrise și, chiar dacă la început nu par cine știe ce, reușesc să te ia prin surprindere măcar puțin odată cu evoluția firului narativ și al întorsăturilor de situație. Nu pot să zic că mi s-a părut că s-au schimbat sau au crescut prea mult de-a lungul poveștii, însă avem ocazia să-i cunoaștem mai bine și să vedem de ce sunt în stare. 

Mă bucur c-am citit în sfârșit "Beladona" și pentru mine a fost amestecul perfect de mister, puțin romance, un pic de fantasy, personaje complexe și tot felul de relații și alianțe sau comploturi, care să mă țină ghicind și dorind să rezolv totul înaintea dezvăluirii soluției. Iar acel final mă face să vreau să citesc următorul volum și mai repede.    

Iar dacă vreți s-aveți parte de-o lectură pe cinste nu mai așteptați. Signa și Îngerul Morții v-așteaptă.

RECENZIE - Lucruri peste care nu putem trece de Lucy Score

 Descriere:

Knox, băiatul rău, cu barbă și plin de mușchi, preferă să-și trăiască viața așa cum își savurează cafeaua: singur.

Nu suportă drama, nici atunci când îi iese în cale cea mai dramatică apariție: o mireasă fugară, fără niciun ban în buzunar.

Naomi nu doar că a fugit de la propria nuntă, ci a sărit imediat în ajutorul surorii ei gemene și s-a dus în Knockemout, un orășel îndepărtat din Virginia, unde conflictele se rezolvă în modul tradițional:… cu pumni și bere. De obicei, în ordinea asta.

Dar sora geamănă a lui Naomi nu s-a schimbat deloc. După ce i-a furat mașina și banii, Tina i-a lăsat și un cadou neașteptat: nepoata pe care Naomi n-a știut niciodată că o are.

Knox nu vrea să se complice cu o femeie care vine la pachet cu atâtea probleme. Dar cum viața lui Naomi s-a transformat în haos chiar în fața lui, se hotărăște să-i dea o mână de ajutor și apoi să se întoarcă la traiul lui liniștit.

Nu și-a imaginat însă că totul o va lua razna.

RECENZIE: 

Cred că asta-i cea mai proastă carte pe care am citit-o tot anul. Așa că dacă ție ți-a plăcut, poate ar fi bine să scrollezi mai departe. Sau dacă vrei s-o citești, poate nu vrei s-auzi un review negativ.

"Lucruri peste care nu putem trece" e una din cărțile alea pe care am văzut-o peste tot și majoritatea o iubesc și o ridică în slăvi, însă pe mine m-a lăsat complet rece. Nici măcar nu pot să zic că m-a dezamăgit, deoarece n-am avut nicio așteptare când am început-o și deja mi se părea ridicol că are 640 de pagini... nicio carte de genul ăsta n-are, realistic vorbind, nevoie de atâtea pagini. 

A, și știai că Naomi are 36 de ani și Knox 43? Sincer eu n-aș fi crezut așa ceva, căci mie mi s-au părut mai mult niște adolescenți care trebuie să rezolve niște situații ce trebuie tratate serios și care au nevoie de oameni serioși și responsabili. N-am mai întâlnit de mult personaje așa de imature și de slab scrise, care-s mai interesate să aibă ultimul cuvânt, să arate cât de femeie independentă sau tip dur și macho sunt, care nu-s în stare să comunice cum trebuie și să se facă înțeleși, deși povestea asta e 99% dialog. 

Și nu glumesc când spun asta. Chiar pot să număr pe degete de câte ori avem paragrafe de descriere sau narațiune, iar în rest e doar dialog. Și nu zic c-ar fi fost rău, dacă restul cărții ar fi fost scrise bine și nu mi-ar fi dat impresia de rezumat sau de scenariu al unui film. N-am simțit nimic în toată povestea, nici când a fost ceva amuzant, trist, când au fost momente romantice sau spicy și dacă a fost vreun pic de emoție în paginile astea eu n-am găsit-o. 

Plus că sunt mult prea multe personaje în carte și sincer toate s-au amestecat în capul meu, toate au fost la fel și dacă autoarea nu s-a sinchisit să muncească la cele principale, îți imaginezi cum au fost celelalte. Adică n-aș putea să-ți spun mare lucru despre fiecare și dacă stau să mă gândesc majoritatea fie au fost clișee, fie au fost doar niște nume și atât. 

N-am nici cea mai vagă idee de ce "Lucruri peste care nu putem trece" are majoritar note foarte mari sau de ce mulți spun că e extraordinară și emoționantă și că au citit-o foarte repede și i-au copleșit emoțiile și tot ce s-a întâmplat. Însă poate e vina mea și sunt eu iarăși singurul om care nu înțelege care-i faza; după mine cartea asta era ok dacă avea maxim 400 de pagini și dacă personajele principale chiar se purtau corespunzător vârstei lor. 

Și nu zic că oameni care acționează că și cum ar fi mai tineri nu există, însă aici avem două personaje imature, care acționează impulsiv și care sunt mai pornite să se certe sau să scoată ochii celuilalt, sunt mai interesați să se holbeze unul la altul și să descrie în detaliu cum arată fizic, apoi să-și scoată ochii, zicând că nu se suportă, ca 3 capitole mai încolo să-și rupă hainele și să spună că nu pot trăi unul fără celălalt... și-apoi îți amintești ce vârste au. Adică oameni ce au slujbe, care au angajați, care ar trebui să aibă grijă de casă și de copil și alte lucruri, însă se poartă fix pe dos și nimeni nu pare să aibă o problemă cu asta. Dar ținând cont că și restul personajelor sunt la fel sau mai rău... n-ar fi avut cine.

Și culmea, dacă stai să te gândești, singurul personaj ce pare mai ok are 11 ani. Mda.

Eu sincer nu recomand deloc cartea asta și aș zice să nu-ți pierzi timpul citind-o și nici să dai banii pe ea, dar acum e decizia ta. Știu destui oameni care au citit-o și o iubesc și i-au dat note mari, atât de la noi, cât și din afară, așa că tu hotărăști. Poate că ție o să-ți placă și n-o să fi de acord cu mine. Ceea ce-ar fi ok. Însă asta e părerea mea și singurul lucru trist e că știam că o să-mi displacă, chiar dinainte s-o citesc, doar că nu știam cât. Acum c-am citit-o pot să zic c-a fost mult mai mult decât mi-am imaginat.

RECENZIE - Fetele dispărute de Claire Douglas

Descriere:

Într-o noapte cu ploaie torențială, Olivia Rutherford își conduce trei prietene acasă când o siluetă apărută în fața mașinii o obligă să tragă brusc de volan. Când își revine în fire după accident, descoperă că e singură – prietenele ei au dispărut.

Peste douăzeci de ani, în speranța de a rezolva misterul dispariției fetelor, jurnalista Jenna Halliday vizitează comunitatea strâns unită din Stafferbury ca s-o convingă pe Olivia să vorbească. Aceasta refuză însă, iar Jenna începe să primească bilete de amenințare. Localnicii îi arată clar că nu e binevenită. A fost avertizată: trebuie să părăsească orașul înainte ca soarta ei să devină un alt mister asociat acestui loc.

Ce s-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani? Oare Olivia ascunde ceva? De ce sunt atât de speriați locuitorii din Stafferbury? Câte secrete poate ascunde un orășel?

RECENZIE:

Sinceră să fiu, am ales să citesc cartea asta acum, pentru că zilele astea n-am prea avut chef și n-am știut ce vreau, iar până la urmă am zis hai că citesc un thriller, căci asta funcționează aproape întotdeauna. Și da, a mers, căci am citit-o în câteva ore, ceea ce-a fost un plus, dar pentru mine cartea asta are și destule minusuri.

Dacă vrei o lectură care să te țină în priză, ușor de citit, despre un secret mare într-un orășel mic, atunci citește asta. Are acțiune, suspans, destule întorsături de situație și dezvăluiri, personaje care o să-ți dea de bănuit și un final care-ți arată că nimeni nu-i așa inocent și fragil cum pare.

Și mi-au plăcut și mie toate aspectele astea. Doar că, în același timp, au fost prea multe personaje și autoarea nu s-a străduit deloc să le individualizeze sau să le facă mai complexe, iar dacă mă întrebi nu știu cine e cine sau să-ți zic ceva despre ele. Știu că mulți or să spună că așa e în thrillere, dar pe mine chestia asta mă enervează în orice gen. Apoi scriitura mi s-a părut neinteresantă și dacă nu era misterul, cred c-o lăsam baltă. Nu mi-a plăcut nici faptul că în unele momente din carte nu se întâmplă mai nimic, iar apoi deodată se rostogolesc dezvăluirile care încotro, fără să ai timp să respiri și nici nu-ți poți reveni dintr-una, că vine alta. Și deși în general asta îmi place, aici nu a mers.

N-o să dau spoilers legat de ce s-a întâmplat cu adevărat, însă pot să zic c-am fost dezamăgită și nu mi s-a părut deloc credibil, iar soluția misterului asta mi-a plăcut și mai puțin ca faptul c-avem capitole din trecut și din prezent și uneori doar când ești deja jumătate în capitol îți dai seama din perspectiva cui sau când. Și vorbind de perspective, doamne, teoretic Jenna și Olivia ar trebui să fie distincte, însă nu de puține ori am citit un capitol și am avut impresia că era din perspectiva celeilalte; poate doar eu am avut problema asta, însă mie nu mi s-au părut atât de bine scrise, atât ele, cât și capitolele, ca să le poți diferenția ușor; dacă nu stai mereu să citești numele de la început.

Totuși, cred că fiecăruia îi va plăcea cartea asta și cheia misterului asta, ce s-a întâmplat atunci, mai mult sau mai puțin. Dacă la mine n-a mers, asta nu înseamnă că ție n-o să ți se pară o poveste bună sau că dezvăluirile alea nu sunt fix ce-ți doreai. Așa că, da-i o șansă și vezi pe propria piele. 

Și ca o notă de încheiere, dacă ar fi să compar "Cuplul de la nr 9" cu asta, aceea mi s-a părut mult mai bună, mai bine structurată și n-a suferit nici de hoarda de personaje slab scrise. Total subiectiv, desigur.

RECENZIE - Insomnia de Sarah Pinborough

Descriere:

Emma Averell se bucură de tot ce i-a dăruit viața – o fulminantă carieră de avocată, doi copii frumoși și un soț minunat care se ocupă de gospodărie –, dar existența ei n-a fost întotdeauna perfectă. Când Emma avea doar cinci ani, ea și sora ei mai mare au fost date în plasament ca urmare a unui incident grav, petrecut între ele și mama lor. Sora Emmei își amintește că a existat o perioadă în care aceasta fusese iubitoare și „normală“, dar Emma nu poate să și-o amintească decât ca pe un monstru. Iar mama lor a suferit o astfel de transformare cu puțin înainte să împlinească patruzeci de ani, o piatră de hotar de care acum se apropie și Emma.

Emma își dorește cu disperare să lase în urmă traumele copilăriei, dar din momentul în care nu mai poate să doarmă, începe să se gândească la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu toți acei ani. Oare are nebunia în sânge? Oare, pierdută în acea stare mentală nebuloasă, asemănătoare cu somnambulismul, ar putea sfârși prin a-și vătăma propria familie? Sau există, totuși, altă explicație pentru lucrurile ciudate care încep să se petreacă în jurul ei?

RECENZIE:

"Insomnia" chiar a fost una din poveștile pe care am citit-o în câteva ore, fără să iau pauză, căci voiam să știu ce-o să se întâmple, dacă Emma o să reușească să rezolve misterul și dacă o să supraviețuiască; căci până la urmă lipsa somnului și mai ales zile în șir, poate să ducă la alte probleme și mai grave și ar fi un pericol enorm atât pentru ea, cât și pentru familia ei și cei din jur. 

Din punct de vedere al suspansului, acțiunii, întorsăturilor de situație și dezvăluirilor, pot să zic a fost o carte bună și m-a ținut în priză. Nu sunt eu tocmai mulțumită cu marea dezvăluire și cu finalul, dar cred că-i una din cărțile alea care va plăcea fiecăruia mai mult sau mai puțin.

"Insomnia" mi-a plăcut și mai mult decât "Prin ochii ei" și a fost mai aproape de genul de romane ce-mi plac mie de obicei, însă nu știu dacă genul ăsta de mister va fi pe gustul tuturor. Însă merită încercat și aș recomanda ambele cărți, doar ca să-ți faci o idee și să afli dacă autorul asta e pentru tine sau nu. Eu nu pot să zic că o consider pe Sarah Pinborough una din autoarele mele preferate, însă n-aș ezita să citesc și restul cărților ei. Pentru că scriitura e intrigantă, te prinde, personajele nu-s cele mai rele, chit că uneori dau înspre clișeu și stereotipuri, iar firul narativ e relativ satisfăcător. Iar dacă ești și fan al sfârșiturilor pe care le crează ea, atunci ai tras cartea câștigătoare.

Aș zice că "Insomnia" e o alegere sigură chit că vrei ceva mister, dar și dacă-ți plac dramele sau poveștile ce au de-a face cu familiile și probleme nerezolvate sau care au de-a face cu relațiile dintre părinți și copiii lor. Totul amestecat cu destul suspans, întorsături de situație și un final care o să fie cel mai bun lucru pe care l-ai citit vreodată sau ceva total dezamăgitor. 

RECENZIE - Sora mea, ucigaşa în serie de Oyinkan Braithwaite

Descriere:

Sora mea, ucigaşa în serie este o comedie neagră despre cum sângele e mai gros - şi mai greu de scos din covor - decât apa. 

Când primeşte un telefon de la sora ei în timpul cinei, Korede ştie de ce are nevoie pentru întâlnirea care urmează: mănuşi de cauciuc, clor, nervi de oţel şi un stomac puternic. E deja al treilea iubit de care se descotoroseşte Ayoola - după spusele ei în legitimă apărare - şi al treilea loc al crimei pe care Korede trebuie să-l cureţe până la ultimul colţişor. 

Poate că ar fi bine să se ducă la poliţie, dar îşi iubeşte sora şi ştie şi ea că familia trebuie pusă mereu pe primul loc. Însă îl mai iubeşte şi pe bărbatul care a ajuns de curând în braţele Ayoolei şi riscă să sfârşească cu un cuţit în spate. Acum rămâne să-şi dea seama cum să evite vărsarea de sânge fără să trădeze sângele care-i curge prin vene.

RECENZIE:

Dacă vrei o lectură scurtă, diferită și un pic ciudată, care din punctul meu de vedere n-are cine știe ce suspans sau întorsături nebunești de situație, însă mereu se întâmplă ceva, atunci dă-i o șansă. Poate c-o să fi și mai surprins legat de ce întâmplă dacă nu citești descrierea, căci mai că-i un fel de rezumat și nu știu câtă nevoie mai e s-o citești dacă ei deja îți povestesc 90% din ce se întâmplă în carte. 

Cred că ăsta-i unul din lucrurile ce le urăsc la descrieri, când dezvăluie aproape tot sau vreun twist, ce rost mai are să citesc dacă mi-ai zis deja? Dar, mă rog, poate pe alții nu-i deranjează.

Pentru mine "Sora mea, ucigaşa în serie" a fost doar ok și atât, nu m-a impresionat, nu m-a surprins și chit c-a fost exact ce ziceau titlul și descrierea, o să-i dau 2 stele. Căci mi-a luat extrem de mult s-o citesc, deși e scurtă, nu m-a făcut curioasă, personajele nu mi s-au părut bine scrise, ci doar niște schițe și nume, finalul n-a fost surprinzător și a fost doar o carte pe care o citești și apoi mergi mai departe. Nicio emoție, nimic remarcabil. 

În același timp, m-așteptam să fie discutat mai mult ceea ce face Ayoola și faptul că mereu Korede o acoperă și o ajută, poate din punct de vedere psihologic sau să existe un conflict mai mare între ele și/sau ceva din exterior, dar nu. Doar am avut eu așteptări mai mari cred și nu s-au aliniat cu ce-a vrut autoarea să facă.  

Asta e. Măcar știu c-am tăiat-o de pe listă, dar după mine nu merită. Totuși dacă ai timp liber și ești curios, go for it. Însă n-aș considera-o o prioritate.

RECENZIE - Vieți furate de Jean Hanff Korelitz

 Descriere:

Jacob Finch Bonner a fost cândva un tânăr romancier promițător, cu o primă carte respectabilă. Astăzi, predă un curs obscur de scriere creativă și nu a mai scris și publicat nimic acceptabil de ani întregi. Într-o zi, Evan Parker, cel mai arogant dintre studenții lui, declară că nu are nevoie de ajutor pentru viitorul său roman întrucât are o poveste atât de bună încât, oricât de slab ar fi scrisă, succesul este absolut garantat. Jake este convins că are de-a face cu un simplu diletant narcisist. Apoi Parker îi destăinuie povestea...

Dar când află că fostul său student a murit, din câte se pare fără a-și fi terminat cartea, Jake procedează la fel cum ar face-o oricare alt scriitor care se respectă, pus în fața unei astfel de povești – o poveste care trebuie spusă cu orice preț.

În numai câțiva ani, Jake este un scriitor de succes – bogat, faimos și citit în întreaga lume. Ajuns însă la apogeul noii lui vieți glorioase, primește un e-mail, în care scrie doar atât: Ești un hoț. Este doar primul pas dintr-o campanie anonimă terifiantă îndreptată împotriva lui...

RECENZIE:

Dacă-ți plac misterele, dar și cărțile despre cărți și/sau despre scriitori, atunci poate o să-ți placă asta. Mie-mi plac și am vrut s-o citesc de când a apărut, însă mereu a fost ceva. Iar acum c-am citit-o după Yellowface, pot să zic că ideea de baza e oarecum aceeași, însă execuția și firul narativ sunt relativ diferite. Dar dacă ți-a plăcut Yellowface poți s-o încerci și p-asta sau invers dacă ți-a plăcut asta, sau chiar ți-a și displăcut citește și Yellowface. Și cine știe, fie îți plac ambele, una din ele sau niciuna. 

"Vieți furate" m-a intrigat ca idee și dacă suspansul și misterul m-au ținut să citesc în continuare și să devorez cele aproape 400 de pagini într-o singură zi, scriitura și personajele m-au făcut să simt că abia înaintez și nu de puține ori a trebuit să merg mai încet sau să recitesc. Ceea ce recunosc că nu-mi prea place să fac. Căci în momentele alea mă scotea din poveste, voiam s-o pun deoparte și poate să citesc cu totul altceva. Însă am strâns din dinți și-am continuat și bine măcar că a doua jumătate a cărțîi devine un pic mai bună, sau așa mi-a dat mie impresia. Ori poate mă obișnuisem eu cu stilul sau mă mințeam singură că nu e așa rău.

Dacă a avut acțiune și suspans și una peste alta am fost mulțumită și chiar mi-a menținut curiozitatea, pot să spun că personajele n-au fost cine șție ce, aș fi vrut să pară mai vii și să simt și eu ceva pentru ele. Căci altfel ele au trecut prin tot felul de stări, eu am citit despre acele stări, dar au rămas mai mult rudele unor bucăți de carton indiferent de ce li s-a întâmplat sau ce-au făcut, și e dezamăgitor; mai ales ținând cont cât de nebunească devine povestea. 

Iar dacă personajele mi s-au părut o risipă, pot să zic și că scriitura și stilul autoarei au fost extrem de uscate pentru mine. Mi-a fost greu să intru în carte, să mă fac să-mi pese de ce citeam și să trec prin paragrafe fără să mă pierd sau să nu-mi zboare mintea în altă parte. Acum e posibil să fie doar experiența mea, așa că aici trebuie să încerci și tu, ca să vezi dacă ție o să-ți placă. A trecut ceva timp când am dat peste o așa proză și sincer nu vreau să mai găsesc prea curând și mai ales o altă așa cărămidă. Dacă nu erau acțiunea și dorința mea de a afla cum se rezolvă misterul, cu siguranță n-aș fi terminat-o de citit și o lăsam baltă cât de repede.

Nu regret c-am citit-o, însă sunt destule lucruri ce-aș schimba la ea și mai ales finalul sau ultimele capitole. Mi s-a părut repezit, greu de crezut și chiar și cam tras de păr. Sau poate ideea a fost bună, dar execuția a fost așa proastă încât mie mi-a displăcut și parcă n-a avut niciun sens sau deși e o carte de ficțiune, mi s-a părut exagerat și aș fi zis că n-are cum să se întâmple așa ceva. Iar acea ultima dezvăluire recunosc c-am ghicit-o cu mult înainte și apoi doar am așteptat să se întâmple odată... nu știu cât de originală o să fie pentru toată lumea, dar în cazul asta pentru mine a fost meh.

Eu îi dau 3 stele și într-o singură propoziție o să spun că ideea a fost bună, a avut suspans și acțiune, însă personajele au fost slab portretizate, neinspirate și lipsite de viață (acum c-a fost intenționat sau nu, cine știe), iar scriitura a îngreunat totul și mi-a dat impresia c-aș fi mers prin noroi cu cei mai grei bocanci, dar aveam timp setat s-ajung undeva. Te invit s-o citești și sper să ai o lectură mult mai bună ca mine! 

RECENZIE - Măcelarul din mlaștină de Alaina Urquhart

 Descriere:

O ființă întunecată bântuie în mlaștina din Louisiana: un ucigaș metodic, pasionat de experimente medicale, își pregătește cea mai înfricoșătoare crimă, sfidând autoritățile care se străduiesc în zadar să îl identifice.

Medicul legist Dr. Wren Muller e ultima lor speranță. Fină cunoscătoare a asasinilor celebri, cu nenumărați ani de experiență la biroul de medicină legală, nu a întâlnit încă un caz pe care să nu-l poată rezolva. Până acum.

Corpurile sfâșiate fără milă ale unor femei frumoase i se îngrămădesc pe masa de autopsie, iar Wren se pomenește atrasă într-un joc obsesiv cu un ucigaș sadic, care devine din ce în ce mai îndrăzneț pe zi ce trece.

RECENZIE:

"Măcelarul din mlaștină" e un thriller ce l-am început fără așteptări și știu că pentru mulți va fi înfricoșător și sângeros, prea grețos sau crud, o carte ce-i va ține poate treji după. O poveste care arată din două perspective cât de fină e linia dintre viață și moarte și ce se întâmplă când criminalul și poliția întră intr-un joc de-a șoarecele și pisica, cu victime adunându-se grămadă între ei. 

Și da, m-a prins mai ales în primele capitole și chiar m-am întrebat cât de departe o să meargă, cum îl vor prinde, care-i motivul pentru care face toate astea, cât de originală, diferită și specială e cartea asta. Poate alții o să spună că e și că i-a șocat, că măcelarul e cel mai groaznic și inuman personaj pe care l-au întâlnit, și le-aș da dreptate doar pe jumătate. M-a pus un pic pe gânduri la început și chiar mă gândeam dacă am dat peste un ucigaș altfel, mai complex, un pic mai lipsit de clișeele genului. Și a fost și nu prea. Atât de aproape și totuși. 

Însă recunosc că dacă ăsta e primul tău thriller sau n-ai citit atâtea, atunci poate cartea asta o să aibă alt efect. Fiindcă se citește foarte repede, e atmosferică, măcelarul e oarecum calculat și-și acoperă urmele, capitolele din perspectiva lui sunt chiar interesante, și mare parte ego-ul lui e la același nivel cu modul în care acționează. Până nu mai e. Are și câteva întorsături de situație, destulă acțiune și suspans, scriitura nu e rea, iar finalul te face să vrei mai mult. Ceea ce sper să mai fie, altfel mi se pare că n-ar avea sens.

A fost cartea așa bună cum am tot auzit? Da și nu. A avut momente care au făcut-o originală, intrigantă, m-a făcut să mă uit peste umăr și a fost interesant să observ și să înțeleg mai bine ambele personaje principale. Însă au fost și alte momente când mi-am dat ochii peste cap, căci autoarea și personajele au luat niște decizii pe care nu le voiam, dar cumva erau la îndemână și de ce să nu pice în ele cu capul înainte... 

M-am tot gândit și o să-i dau 3 stele, pentru că a fost cu plusuri și minusuri pentru mine, iar dacă o să fie vreo continuare eu o aștept. După finalul ăla, m-aș mira să rămână așa. 

RECENZIE - Cățeaua-de-noapte de Rachel Yoder

 

Descriere:

Într-o zi mama era mamă, dar într-o noapte a devenit dintr-odată altceva...

O femeie ambițioasă își întrerupe cariera de artistă pentru a rămâne acasă cu fiul nou-născut, dar această experiență nu seamănă deloc cu ceea ce-și imaginase. Doi ani mai târziu, descoperă brusc un smoc de păr ciudat pe ceafă. În oglindă, caninii săi par dintr-odată mai ascuțiți decât și-i amintește. Soțul ei, care călătorește cinci zile pe săptămână în interes de serviciu, încearcă mereu să-i alunge temerile, din camerele de hotel aflate la sute de kilometric distanță.

Pe măsură ce simptomele mamei se intensifică, iar tentația de a ceda noilor impulsuri animalice e din ce în ce mai mare, ea se străduiește să-și păstreze secretul alter egoului canin. Mergând la bibliotecă în căutarea unui leac, descoperă o carte misterioasă, care devine biblia ei.

RECENZIE:

M-a intrigat ideea și deși n-am avut așteptări mari, am sperat totuși să fie măcar o poveste ok și să-mi placă felul în care autoarea a ales să o spună. Țînând că e o carte mai ciudată, știam că nu-i pentru toată lumea, însă speram să fiu unul din cei care avea să se bucure de ea și poate și să o recomande mai departe. 

Însă, deși mi-au plăcut primele capitole și m-a făcut curioasă, cu cât am continuat să citesc, cu atât mi s-a părut că merge mai greu și au fost destule momente când a trebuit să recitesc sau mi-a fost greu să mă apropii de personaj. Ceea ce pentru mine e foarte important și mai ales când povestea în sine e despre ea și se pune accentul pe trăirile ei, pe ce i se întâmplă, pe relațiile cu ceilalți și toate emoțiile ei. 

Da, conceptul a fost interesant și pot să zic că-i o carte ok și pot să înțeleg de ce altora le-a plăcut și de ce-am tot văzut-o lăudată în afară și numită originală și atmosferică, puțin horror și un roman ce are multe de spus. Căci da, aduce destule în discuție și sunt chestii importante și mi-a plăcut modul în care sunt prezentate și cum ea încearcă să-i împace pe toți, dar și să se concentreze pe ea și pe copilul ei, pe familie.

Doar că scriitura și stilul autoarei nu m-au prins și m-au făcut să mă mișc greu printr-o carte, pe care teoretic aș citi-o imediat, țînând cont câte pagini are. În același timp, personajele mi s-au părut mai mult decât unidimensionale, și n-aș fi putut fi mai distanță față de personajul principal nici dacă aș fi făcut-o intenționat. Am înțeles prin ce trece, ce o frustrează, ce vrea, ce simte, însă cumva forțându-mă pe mine să simt astea și scurmând în propriile trăiri și evocând acele emoții. Nu simțind direct ce-ar fi evocat și prezentat cuvintele din carte. Ceea ce n-ar trebui. Că până la urmă citesc ca să simt și nu ca să știu ce emoții să proiectez pe baza unui text.

Pentru mine, una peste alta, "Cățeaua-de-noapte" a fost o carte ce-ar fi trebuit să-mi placă, dar n-a mers. Sunt părți din ea ce mi-au plăcut, dar nu destule cât să zic că-i bună ca întreg sau o să-mi amintesc prea mult de ea. Căci a fost o poveste poate prea simplistă și , dar plină de atâtea, a fost greu de urmărit și de înțeles, din a doua jumătate a cărții deja nu-mi mai păsa de personaje și tot ce voiam era să se termine... și cumva citind o carte despre nervi, oboseală, frustrare, emoții suprimate, m-a făcut să mă simt la fel. Și n-ar fi fost rău dacă aș fi simțit asta și-n același timp mi-ar fi plăcut ce citesc. Dar s-a întâmplat doar prima parte.

Cartea asta a fost o dezamăgire totală, dar totuși o recomand. Pentru că e ciudată, e o carte ce poate va rezona cu alții, ideea e interesantă și poate că execuția și personajele, scriitura, temele discutate și emoțiile vor fi pe placul tău. Nu m-ar deranja să-i fi dat doar eu 2 stele și să devină cartea preferată a altcuiva. 

RECENZIE - Pactul (Off-Campus #1) de Elle Kennedy

 Descriere:

Ea e pe cale sa incheie un pact cu baiatul cel rau… In sfarsit, Hannah Wells a gasit pe cineva de care se simte atrasa. Desi de obicei e sigura pe sine, la capitolul sex si seductie are multe probleme, provocate de un incident dureros din trecutul ei. Daca vrea cu adevarat sa atraga atentia tanarului pe care il place, Hannah va trebui sa isi invinga nesiguranta si sa il faca sa o observe... chiar daca asta inseamna sa il mediteze pe capitanul echipei de hochei a universitatii - un tip enervant si increzut -, in schimbul unei intalniri aranjate.

... si va fi o experienta ametitoare. Cea mai arzatoare dorinta a lui Garrett Graham este sa joace hochei in liga profesionistilor, dupa ce termina facultatea. Dar o nota catastrofala obtinuta la un examen ameninta sa zadarniceasca visul pentru care a muncit atat de mult. Prin urmare, daca pentru a-si asigura locul in echipa trebuie sa ajute o fata sa starneasca gelozia altuia, nimic nu ii va sta in cale. Insa un sarut neasteptat duce la cea mai nebuneasca partida de sex din viata lor. Acum trebuie sa o convinga pe Hannah ca pe el il doreste.

RECENZIE:

O să zic de la început că i-am dat două stele și pentru mine a fost una din cărțile alea super populare, care nu m-au impresionat, pot să înțeleg de ce alții ar iubi-o și lăuda-o așa de mult, dar în același timp asta nu mi-a schimbat experiența cu nimic și nici n-o să mă facă să-i dau o notă mai mare doar pentru că. 

"Pactul" a fost o carte ce-ar fi putut fi mai bună, care să mă emoționeze și să fie una din preferatele, căci a avut ceva acolo, dar a avut prea multe alte lucruri ce m-au deranjat și care nu mi s-au părut ok. Cum ar fi, în nicio ordine:

•  faptul că Garrett vorbește despre fundul Hannei cel puțin jumătate de pagină când "o vede" cu adevărat prima dată
•  cum întotdeauna are ceva de zis legat de tipele care se culcă cu el și cu colegii lui, însă în același timp nu-i convine când dă peste una sau altele care nu cedează avansurilor. 
• Cum o seacă pe Hanna, căutând-o iar și iar și iar până cedează să-l ajute, iar apoi o ia că pe o victorie, c-a învins-o el sau ceva. 
• Când merg undeva și îi tot oferă de băut și o întreabă de ce nu bea, tot insistând când ea zice nu. 
• Când Hanna se împiedică în nimic când iese cu Garret din clasă, căci "e neatentă". 
• Când ea îl vede și zice că e frumos de vreo 3 ori în 3 propoziții back to back.
•  Când situații și discuții ce au de-a face cu violența domestică, abuz, viol, orgasm, manipulare sunt tratate superficial și mi s-a părut că niciunul din ei sau cei implicați nu le-au luat în serios sau nu cât ar fi trebuit.
•  Când s-a întâmplat neînțelegerea din ultimul sfert al cărții și în loc să stea și să fie sinceri și să discute, Hanna a plecat, crezând că face ea mare bine și defapt a făcut... un rahat. 
• Când Garret spune el că e calm și niciodată violent, iar apoi acționează impulsiv pentru că... adică înțeleg de ce-a făcut-o, dar în același timp nu știu cu ce-a ajutat, ținând cont că situația era terminată deja.

Și multe altele. 

Căci da, pe lângă toate astea, "Pactul" e o carte ok, care se citește repede, e lejeră, are momente sexy, altele amuzante, unele care te emoționează, clipe de vulnerabilitate, sinceritate, tristețe, bucurie, speranță, regret, dorință, teamă, ambiție. E despre familie, prieteni, școală, poftă de viață, relații, iubire, iluzii. Și dacă nu te deranjează ce-am menționat înainte sau poate ai o cu totul altă părere față de-a mea, atunci sigur o să-ți placă și mai mult. 

Da, au fost momente în care "Pactul" mi-a plăcut și-am zâmbit sau am simțit alături de personaje, însă acelea au fost mult mai puține comparativ cu celelalte. Și punând în balanță nici nu pot să le separ, dar nici să dau o notă mare și să zic că-mi place doar pentru o parte din ea, căci doar am citit-o pe toată. În același timp, stilul autoarei nu m-a atras și mai ales la început m-am simțit foarte detașată de poveste și de cei doi și chiar am vrut să o las baltă după câteva pagini; însă nu prea-mi place să las o carte fără să fiu sigură, așa că am continuat și-am reușit s-o termin. 

Nu regret c-am citit-o și măcar acum când o să mai aud de ea știu ce părere am, dar nici nu mă grăbesc să citesc restul seriei. Sau nu prea curând. Dar da, dă-i o șansă dacă n-ai citit-o deja și fă-ți propria părere. Poate doar eu sunt omul căreia nu i-a plăcut și-a avut atâtea de criticat. 

RECENZIE - Dispariția lui Annie Thorne de C.J. Tudor

Descriere:

Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: „Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.“

E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.

RECENZIE:

Am avut ochii pe cartea asta de când am citit "Omul de cretă" și mi-a plăcut mult, însă abia acum am reușit să ajung la ea. N-o să stau să le compar pe cele două, dar tot o să spun că "Dispariția lui Annie Thorne" mi-a plăcut mai puțin și cumva mi s-a părut mai slabă ca prima. 

Da, "Dispariția lui Annie Thorne" a fost atmosferică și am regăsit aceeași scriitură și stil al autoarei, m-a făcut curioasă și m-a ținut să ghicesc cam tot timpul. Însă, în același timp, firul narativ nu mi s-a părut prea interesant, dezvăluirile au fost mai puține, iar întorsăturile de situație m-au cam lăsat rece, deși unele teoretic ar fi trebuit să mă șocheze sau să zic că nu le-am văzut venind. Plus că, fără să dau spoilers, cartea asta a fost un pic mai mult altceva și mai puțin thriller și ce-aș fi vrut eu. Și depinde de fiecare dacă asta va fi un plus sau un minus.

Nu m-a deranjat așa tare, dacă aș fi avut totuși mai mult suspans, mai multă acțiune, tensiune, dacă mi-ar fi fost teamă pentru personaje și pentru ce se întâmplă, dacă aș fi simțit fiori sau scârbă atunci când Joe era în niște situații ce nu i le-aș dori nimănui. Dar cum astea n-au prea fost, am avut impresia că uneori citesc ce carte voiam eu și alteori o carte ce era acolo și trebuia să ne înțelegem cumva.

Personajele mi s-au părut slab schițate și n-aș fi putut fi mai departe de Joe decât dacă am fi fost în galaxii diferite. N-am simțit nimic, nu mi-a păsat, deși aș fi vrut, și singurul lucru ce m-a ținut citind a fost că voiam să aflu răspunsul la mister. Care a fost satisfăcător, să zicem. Deși n-am fost fan al execuției și aș fi schimbat câteva lucruri.

Și, da, poate pentru unii, cartea o să fie mai șocantă, mai emoționantă, cu personaje mai complexe și pentru care or să strige de pe margine, poate or să fie și îngrețoșați sau enervați. Și m-aș bucura, căci una peste alta nu-i o carte rea. Doar că voiam eu mai mult de la ea și de la autoare.

Ca roman de citit în câteva ore sau o zi e bun, dar n-aș spune că e memorabil sau că-i unul din thrillerele excepționale de anul ăsta. A fost ușor și rapid de citit, a avut și ceva elemente horror-ish, m-a ținut în priză, a venit și a plecat. Dacă ar fi să recomand asta sau "Omul de cretă", aș zice citiți-o pe cealaltă, însă dacă vreți să va convingeți singuri, atunci încercați-le pe amândouă. Eu îi iau 3 stele și o să citesc cât de curând și "Fetele care ard". 

RECENZIE - Imagini ascunse de Jason Rekulak

 Descriere:

Mallory Quinn, abia ieșită dintr-un centru de dezintoxicare, se angajează ca babysitter pentru a avea grijă de Tedy, puștiul de cinci anișori al cuplului Ted și Caroline Maxwell. Tânăra descoperă că-i place nespus de mult noua ei slujbă, care-i oferă stabilitatea de care are atâta nevoie. În plus, ajunge să țină cu adevărat la băiețelul dulce și timid, care nu pleacă nicăieri fără creionul și caietul lui de schițe. 

Desenele lui sunt, la început, la fel ca ale oricărui alt puști: copăcei, iepurași și balonașe. Dar, într-o bună zi, copilul mâzgălește ceva cu totul neașteptat: un bărbat care târăște în pădure cadavrul unei femei. 

Încet, încet, imaginile pe care le așterne pe hârtie devin tot mai sinistre, iar personajele sale – din ce în ce mai pline de viață, Teddy dând dovadă de o măiestrie care îi depășește cu mult vârsta. 

Mallory ajunge să se întrebe dacă nu cumva acelea sunt reprezentările unei crime sau dovada influenței unei forțe malefice supranaturale. Și, deși știe că totul s-ar putea să pară o nebunie, e hotărâtă să descifreze misterul imaginilor ascunse și să îl salveze pe Teddy.

RECENZIE:

Am vrut să citesc cartea asta de când a apărut, însă după ce am început să văd și recenzii mai puțin pozitive, dar și să aud că e problematică, entuziasmul meu a cam dispărut. Dar pentru că vreau să-mi fac și propriile impresii, am citit-o până la urmă și acum înțeleg de ce lumea spune că e overhyped și de ce mulți sunt supărați și nemulțumiți.

"Imagini ascunse" mi s-a părut interesantă și m-a făcut curioasă cam până la ultimul sfert din carte și deși nu mă dăduse pe spate, felul în care povestea era combinată cu desenele mă ținea în priză și mă făcea în continuare să ghicesc ce s-a întâmplat, care-i misterul și mai ales, cum o să se termine totul și dacă Mallory o să rezolve misterul sau dacă o să o creadă cineva.

Până în acel punct, personajele mi s-au părut ok, relativ bine scrise, cartea era atmosferică și mi-a dat impresia că se află așa între mister și poveste cu ceva elemente horror sau măcar paranormale, Mallory era interesant de urmărit, încercând să fie un babysitter bun, dar și să-și pună viață în ordine, iar felul în care evoluau lucrurile mă ducea cu gândul la o mulțime de posibilități. Și chiar dacă "Imagini ascunse" era acum mai puțin realistă decât aș fi vrut, încă nu mă deranja.

Însă când m-a lovit acea dezvăluire și apoi tot ce-a urmat, am început să mă întreb dacă brusc nu citesc altă carte. Mi s-a părut că n-avea niciun sens, m-a enervat și acum îi înțelegeam perfect pe cei care criticau cartea asta și spuneau că e problematică sau că de ce oamenii nu-s deranjați și se poartă că și cum totul e în regulă. Chiar nu înțeleg de ce autorul a crezut că-i ok și cum în capul lui a fost logic ca acela să fie marele plot twist... și chiar și când o iei obiectiv, eu nu cred că poți compara calitativ acele ultime capitole cu restul cărții. 

Pentru că totul se întâmplă extrem de repede, personajele se poartă nenatural și nici nu le mai recunoști, iar modul în care acționează m-a făcut să-mi dau ochii peste cap, pentru că n-avea sens. Adică unde-i logica și de ce? Cum ai putea crede că poți scăpa după așa ceva și după ce te-ai chinuit să ascunzi toate alea, acum brusc arunci totul în aer, fără să te gândești la urmări? Mda... 

"Imagini ascunse" a fost un roman cu potențial, dar care și-a distrus singur șansele și prefer să-mi amintesc doar părțile care mi-au plăcut, ignorând finalul (în viața mea nu m-aș fi gândit la așa ceva) și toată acea parte despre care nu dau detalii, căci spoilers. Dar dacă sunteți interesați găsiți destule informații pe goodreads sau online. Eu îi dau 2 stele și n-o recomand și acum după ce-am citit-o, mi-e și mai greu să înțeleg de ce-i așa de populară și majoritatea n-au o problemă cu ea. Dar mna, toți avem păreri diferite.