Descriere:
Autoarea bestseller-ului New York Times “Fata cea bună”, Mary Kubica se întoarce acum cu o poveste electrizantă despre obsesie și înșelătorie, o poveste care îți dă dependență.
În centrul orașului Chicago, o tânără pe nume Esther Vaughan dispare fără urmă din apartamentul ei. Printre lucrurile sale este găsită și o scrisoare, dedicată misterios „Dragostei mele“, lăsând-o pe prietena și colega ei de apartament, Quinn Collins, să se întrebe dacă Esther era într-adevăr persoana pe care credea că o știa.
Între timp, într-un mic orășel de coastă din Michigan, aflat la o oră distanță de Chicago, o necunoscută apare în cafeneaua unde Alex Gallo, un adolescent de 18 ani, se ocupă de curățenie. Este atras imediat de frumusețea și șarmul fetei, dar ceea ce pornește ca un flirt inocent se transformă brusc în ceva mult mai întunecat și sinistru.
În vreme ce Quinn caută răspunsuri despre Esther, iar Alex e tot mai subjugat de vraja femeii necunoscute, maestra suspansului Mary Kubica își conduce cititorii într-o aventură incredibilă, care va culmina cu un deznodământ șocant ce ne arată că, oricât de departe și de repede am fugi de el, trecutul tot ne va ajunge din urmă.
RECENZIE:
Să nu plângi! e al treilea roman pe care-l citesc de la această autoare și aș putea să spun că mi-a plăcut cel mai puțin. Și n-aș zice că asta a fost pentru că, deși urmărim două perspective și doi oameni total diferiți, eu n-am putut să fac foarte ușor diferența dintre ele și uneori trebuia să mă uit de două ori la numele capitolului ca să știu cine vorbește atunci.
Sau pentru că stilul autoarei mi s-a părut lipsit de nuanțe, emoții, or ceva care să mă trezească și să mă facă să-mi pese de ce se întâmplă; căci dacă ești cu mâinile și ochii în mijlocul unei astfel de povești, dar tu ești mai plictisit sau dezinteresat că atunci când asculți horoscopul la televizor, n-aș zice că autorul s-a chinuit prea mult. Or poate am citit eu prea multe cărți de genul ăsta și nu prea mai simt.
Lăsând scriitura lui Kubica deoparte, ce m-a făcut să trag de-o carte, de ~350 de pagini, aproape trei zile, ceea ce pentru mine e extrem de mult, ținând cont că citesc un thriller în câteva ore, aș spune că povestea în sine n-a fost chiar așa de rea. Rea inseamnand c-a avut totuși ceva ce m-a făcut curioasă și m-a făcut să-mi pun întrebări, personajele au fost oarecum interesante și creionate, a fost și-un pic de suspans. Însă misterul în sine a fost destul de subțire și până ți se spune ce s-a întâmplat cu adevărat iți cam dai seama singur. Sau asta mi s-a întâmplat mie și apoi doar am așteptat să mi se confirme.
N-aș zice că m-am bucurat prea tare c-am avut dreptate. Și poate, sau sigur, a fost și vina mea. Așteptam o poveste mult mai complexă și mai întunecată, cu mult mai multe straturi și întorsături de situație; pe când Să nu plângi! e ceva mult mai mic, compact și nu chiar atât de tulbure. Ceea ce-i un lucru bun dacă ești în căutare de ceva rapid și ușor, dar care te și ține în priză pe parcursul lecturii.
Să nu plângi! aș spune că e un roman ce-l poți citi oricând, nu trebuie să citești cărți polițiste de obicei ca să-ți placă sau să-l înțelegi, pentru că e foarte ușor de urmărit, iar stilul simplist al autoarei te prinde imediat în poveste și ai zice că citești un roman pentru plajă (sau unul ce-l poți savura în timp ce stai ascuns sub o pătură pufoasă), doar că n-are poveste de dragoste, ci o persoană dispărută și o mulțime de drame și secrete.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu