Descriere:
Atunci când tânăra și adorabila Catherine Bailey îl întâlnește pe Lee Brightman, parcă nu-i vine să creadă ce noroc a lovit-o. Splendid, carismatic și un pic misterios, Lee pare mult prea perfect pentru a fi adevărat.
Dar ceea ce începe ca un șir de atenții copleșitoare și cu partide de sex spontane și pasionale se transformă în gelozie și furie, iar Catherine descoperă în curând că ochii albaștri fermecători ai lui Lee și trăsăturile lui angelice ascund o natură violentă. Tulburată de comportamentul lui din ce în ce mai haotic și obsesiv, ea încearcă să rupă relația. Apelând la prieteni pentru ajutor, e șocată să afle că aceștia nu o cred. Aproape complet izolată și împinsă în cel mai întunecat colț al propriului univers, Catherine planifică disperată o cale de ieșire.
Patru ani mai târziu, Lee a ajuns în spatele gratiilor, iar Catherine – care acum își spune Cathy – încearcă să-și reconstruiască viața într-un nou oraș. Deși trupul i s-a vindecat, trauma din trecut încă o mai bântuie. Până ce Stuart Richardson, noul și atractivul ei vecin, se mută alături. Încurajând-o să își înfrunte temerile, el aprinde scânteia speranței pentru a iubi din nou și a avea o viață normală.
Până în ziua în care sună telefonul…
RECENZIE:
În cel mai întunecat colț a fost o carte pe care am citit-o repede și m-am împins s-o citesc cât mai repede, deoarece voiam să știu ce se întâmplă și mai ales cum se termină (de parcă Catherine ar fi depins de mine), dar și pentru că mi-a provocat o mulțime de emoții, extrem de puternice, și nu știu cât aș fi rezistat până să răbufnesc sau să prelungesc așa lectura.
Cartea nu are un ritm alert și nici vreun mister neapărat sau ceva care să te facă să citești cu sufletul la gură. Nu-i o poveste cu indicii sau o mulțime de crime or vreun detectiv și criminal ce-și dau târcoale, ci e ceva ce pare atât de departe și ireal, dar în același timp întotdeauna prezent și poate mai răspândit și activ, fix unde ne așteptăm mai puțin.
Aș spune și că Elizabeth Haynes m-a făcut să vreau să mă opresc din citit și să arunc romanul cât colo, și nu pentru că povestea e proastă sau m-am plictisit, ci pentru că e atât de realist, de viu și de direct scris, încât de la primele pagini simți că ești acolo (și că nu poți scăpa); iar în multe momente chiar nu ți-ai dori.
În cel mai întunecat colț e o poveste ce trebuie citită și simțită pe propria "minte", fiindcă pe propria piele cu siguranță sper să nu!, și nu cred c-aș reuși, și nici n-o să-ncerc, să cuprind în vreun fel tot ce te face romanul ăsta să simți, toate lucrurile pe care le scoate la suprafață, fricile ce te pune să le privești și să le (re)trăiești, momentele în care-ți tii respirația și numeri și verifici odată cu Catherine și secundele în care te chinui să citești mai repede anumite pasaje; deoarece dor și oferă atenție și spatiu unui personaj ce, ah, ar merita și-ar fi meritat o soartă mai puțin blândă.
Toate personajele din roman mi-au plăcut și mi s-au părut bine construite, iar cu timpul m-am atașat de toate, deși la început mi se păreau imature, dependente de tot felul de substanțe, umblând prin locuri nepotrivite și cu oameni, ce pot fi numiți oameni doar din punct de vedere biologic. Atât cele pe care-aș fi vrut să le pot salva și ajuta, cât și cele pe care le-aș fi bătut și închis chiar eu, m-au făcut s-admir efortul lui Haynes de a oferi nu doar o poveste complexă și realistă, ci și creionarea acestor oameni, și toate fețele și fațetele ce ne sunt prezentate.
Aș recomanda În cel mai întunecat colț dacă vreți o lectură directă, uneori foarte dură, atât în limbaj, cât și-n situațiile prezentate sau locurile în care decide să meargă, plină de alcool, sex, violență, abuz, manipulare, dar și o poveste plină de oameni ce nu se lasă doborâți, de speranță și prieteni, greșeli, iertare, răbdare cu tine și cu alții, OCD și multe altele. În niciun caz nu e un roman ce se citește ușor, și nu pentru că scriitura nu te lasă sau e foarte dens, ci pentru că atmosfera e apăsătoare, emoțiile sunt multe și grele, iar până ajungi să te obișnuiești cu modul în care e scris o să treacă puțin.
Nu regret c-am citit În cel mai întunecat colț, mă bucur c-am cunoscut-o pe Catherine și pe toți oamenii ce-au ajutat-o (dar și cei care au rănit-o), dar nu aș reciti asta prea curând sau vreodată. Cu siguranță nu e o poveste ce-o voi uita curând și mi-aș dori, daca vreți și considerați că e o lectură pentru voi, să fie citită de cât mai mulți și dată mai departe.
Deoarece, sub stratul de ficțiune și "citesc asta ca să mă relaxez sau să mă îngrozesc", e ceva uman, viu, un ceva ce se află și-n noi, ceva ce poate ne va face să privim cu alți ochi unii oameni sau anumite situații, și poate să ne apărăm, să ne ajutăm și să evităm anumite lucruri sau persoane; or să-i apăram pe ei și să-i înțelegem, să-i ajutam și să fim acolo, chit că doar îi ascultăm sau facem ceva mai mult.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu