RECENZIE - Coșmarul de la Killman Creek (Stillhouse Lake #2) de Rachel Caine

Descriere:

De fiecare dată când Gwen închidea ochii, îl vedea în coșmarurile sale. Acum ochii ei sunt deschiși, iar el se încăpățânează să nu dispară.

Gwen Proctor a câștigat bătălia de a-și salva copiii din calea fostului ei soț, criminalul în serie Melvin Royal, și a complicilor lui psihopați. Dar războiul nu s-a sfârșit. Mai ales că Melvin a evadat din închisoare… Mai ales că ea a primit acum un mesaj terifiant.

Nu ești în siguranță nicăieri.

Refugiul ei de la Stillhouse Lake a devenit o capcană. Gwen își lasă copiii în grija unui vecin înarmat, care și-a făcut din propria casă o fortăreață. Cu ajutorul lui Sam Cade, fratele uneia dintre victimele lui Melvin, Gwen pleacă să vâneze criminalul. A învățat cum s-o facă de la cel mai pervers asasin aflat încă în viață.

Dar lucrurile cu care se confruntă sunt mai presus de toate temerile ei – o minte sofisticată și bolnavă a plănuit atent să o distrugă. Pe măsură ce încrederea în cei din jur începe să se risipească, Gwen rămâne doar cu furie și dorință de răzbunare, în timp ce se apropie de propria-i pradă. Și e limpede ca lumina zilei că unul dintre ei – vânător sau țintă – va sfârși mort.

RECENZIE:

Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut mai mult ca primul volum și mi se pare o lectură mai plină, atât din punct de vedere al emoțiilor și tensiunii, atât interioare cât și exterioare, dar și din punct de vedere al acțiunii, suspansului și tot ce se întâmplă pe parcusul celor aproape patru sute de pagini. 

Fiind al doilea volum, nu pot să zic foarte multe despre el și nici nu vreau. Și pentru că e continuare și aș da spoilere fără să vreau pentru el și primul, dar și pentru că eu consider c-ar fi bine daca le-ați citi fără să știți prea multe lucruri. Oricum descrierile spun destule și personal nu prea le-am dat atenție înainte să m-apuc de citit. Căci îmi place mai mult să fiu surprinsă și să fac eu legăturile, decât să realizez că ce am citit pe copertă părea ceva nesemnificativ și s-a dovedit a fi o întorsătură de situație și  s-a stricat momentul.

Însă poate voi nu sunteți ca mine și nu vă interesează așa tare toată partea asta cu atmosfera și rezolvatul puzzle-urilor. Așa că faceți cum credeți.

În Coșmarul de la Killman Creek mi-a plăcut cum autoarea a păstrat întotdeauna ritmul și de fiecare dată a reușit să-l crească și mai mult, uneori folosindu-se de inteligența personajelor sau de situații, iar alteori bazându-se pe niște situații sau decizii ce m-au făcut să oftez și să-mi dau ochii peste cap, pentru că cine ar face așa ceva?! Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă acele personaje sunt mai puțin deștepte decât le-am văzut eu sau eu sunt mai lipsită de sentimente ca ele și ce mi s-a părut mie prostesc, pentru ei a fost o hotărâre luată pe emoții și nu gândindu-se ce rău se poate întâmpla. 

Însă tot n-am putut scăpa de gândul "how covenient!" și de gustul amar de clișeu în care cartea asta și autoarea au preferat să se cufunde în unele momente, în loc să fi obținut aceleași rezultate și reacții de la personaje și cititori, dar fără să fi stricat tot farmecul și atmosfera.

 Iar pentru asta romanul nu e printre preferatele mele și nu pot spune că-l voi recomanda cu cel mai mare drag; mai ales că s-a înecat fix spre final, punct în care cărțile de genul ar trebui te prindă și mai bine și să te târască, în timp ce-ncerci să respiri, și nu să te lase să mergi așa încet și să te gândești cum ai fi scris-o tu mai bine sau ce-ar fi fost dacă...

Totuși, Coșmarul de la Killman Creek e o continuare pe măsură, și s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, ce nu erau oricum foarte mari, căci al doilea volum într-o serie e mereu ori foarte bun ori te face să te-ntrebi dacă n-a fost scris de altcineva sau autorul s-a concentrat s-ajungă la a treia carte și-a fost pe sistem de trebuie să se întâmple și asta a doua cumva, dar fără tragere de inimă. Așa că, mă bucur că Rachel a scris o carte bună, mai bună ca prima, iar dacă lucrurile continuă așa, poate, cea de-a treia mă va da pe spate definitiv. 

Abia aștept.

Și ce puteți aștepta voi de la acest roman, asta după ce-l citiți pe primul, este un roman interesant, cu multe straturi și personaje complexe, cu bune și cu rele, sângeros pe alocuri, dar fără să exagereze, și cu multe jocuri psihologice. Ce cred eu c-au fost executate foarte bine și că merită citite sau trăite. Nu pe propria piele, desigur. 

Recomand atât primul volum, cât și pe acesta, dacă vreți cărți cu criminali și monștri, dar care sunt reali, cruzi și extrem de periculoși. Și nu fiindcă știu nenumărate moduri în care pot să răpească pe cineva sau să le distrugă viața or să-i facă bucățele și să-i livreze ca pe pachetele de Crăciun, ci pentru că sunt oameni. Iar oamenii sunt cei mai imprevizibili și periculoși monștri. Dar și cei care îi formează.

RECENZIE - Să nu plângi! de Mary Kubica

Descriere:

Autoarea bestseller-ului New York Times “Fata cea bună”, Mary Kubica se întoarce acum cu o poveste electrizantă despre obsesie și înșelătorie, o poveste care îți dă dependență.

În centrul orașului Chicago, o tânără pe nume Esther Vaughan dispare fără urmă din apartamentul ei. Printre lucrurile sale este găsită și o scrisoare, dedicată misterios „Dragostei mele“, lăsând-o pe prietena și colega ei de apartament, Quinn Collins, să se întrebe dacă Esther era într-adevăr persoana pe care credea că o știa.

 Între timp, într-un mic orășel de coastă din Michigan, aflat la o oră distanță de Chicago, o necunoscută apare în cafeneaua unde Alex Gallo, un adolescent de 18 ani, se ocupă de curățenie. Este atras imediat de frumusețea și șarmul fetei, dar ceea ce pornește ca un flirt inocent se transformă brusc în ceva mult mai întunecat și sinistru.

În vreme ce Quinn caută răspunsuri despre Esther, iar Alex e tot mai subjugat de vraja femeii necunoscute, maestra suspansului Mary Kubica își conduce cititorii într-o aventură incredibilă, care va culmina cu un deznodământ șocant ce ne arată că, oricât de departe și de repede am fugi de el, trecutul tot ne va ajunge din urmă.

RECENZIE:

Să nu plângi! e al treilea roman pe care-l citesc de la această autoare și aș putea să spun că mi-a plăcut cel mai puțin. Și n-aș zice că asta a fost pentru că, deși urmărim două perspective și doi oameni total diferiți, eu n-am putut să fac foarte ușor diferența dintre ele și uneori trebuia să mă uit de două ori la numele capitolului ca să știu cine vorbește atunci. 

Sau pentru că stilul autoarei mi s-a părut lipsit de nuanțe, emoții, or ceva care să mă trezească și să mă facă să-mi pese de ce se întâmplă; căci dacă ești cu mâinile și ochii în mijlocul unei astfel de povești, dar tu ești mai plictisit sau dezinteresat că atunci când asculți horoscopul la televizor, n-aș zice că autorul s-a chinuit prea mult. Or poate am citit eu prea multe cărți de genul ăsta și nu prea mai simt.

Lăsând scriitura lui Kubica deoparte, ce m-a făcut să trag de-o carte, de ~350 de pagini, aproape trei zile, ceea ce pentru mine e extrem de mult, ținând cont că citesc un thriller în câteva ore, aș spune că povestea în sine n-a fost chiar așa de rea. Rea inseamnand c-a avut totuși ceva ce m-a făcut curioasă și m-a făcut să-mi pun întrebări, personajele au fost oarecum interesante și creionate, a fost și-un pic de suspans. Însă misterul în sine a fost destul de subțire și până ți se spune ce s-a întâmplat cu adevărat iți cam dai seama singur. Sau asta mi s-a întâmplat mie și apoi doar am așteptat să mi se confirme.

N-aș zice că m-am bucurat prea tare c-am avut dreptate. Și poate, sau sigur, a fost și vina mea. Așteptam o poveste mult mai complexă și mai întunecată, cu mult mai multe straturi și întorsături de situație; pe când Să nu plângi! e ceva mult mai mic, compact și nu chiar atât de tulbure. Ceea ce-i un lucru bun dacă ești în căutare de ceva rapid și ușor, dar care te și ține în priză pe parcursul lecturii.

Să nu plângi! aș spune că e un roman ce-l poți citi oricând, nu trebuie să citești cărți polițiste de obicei ca să-ți placă sau să-l înțelegi, pentru că e foarte ușor de urmărit, iar stilul simplist al autoarei te prinde imediat în poveste și ai zice că citești un roman pentru plajă (sau unul ce-l poți savura în timp ce stai ascuns sub o pătură pufoasă), doar că n-are poveste de dragoste, ci o persoană dispărută și o mulțime de drame și secrete.

Nou în bibliotecă sau cum mi-am "aerisit" mintea...

Sal'tare! :) 

Ce mai faceți și ce-ați mai citit? Cum sunteți și ce v-ați mai cumpărat? 

A trecut mult timp de când n-am mai postat pe blog ceva ce n-a fost recenzie și, mai ales, un articol în care să vă spun și să vă arat ce cărți mi-am mai luat. Însă, nu prea am mai cumpărat cărți atât de des sau mi-am luat doar una și n-avea sens să creez un post doar pentru aia. 

Doar că astăzi am ieșit puțin să mă plimb, căci voiam să-mi "aerisesc" creierii, și, normal, c-am ajuns și într-o librărie. Plus, câteva anticariate. Planul era că dacă intru și găsesc cartea x, căci o văzusem pe site-ul lor, atunci nu mai aveam nevoie de altceva. ... Până am intrat în anticariate și am găsit o mulțime de cărți ale unui autor pe care l-am citit în liceu, și-am zis că trebuie să le am. De ce? Fiindcă atunci le-am împrumutat de la bibliotecă, iar acum dacă voiam să le recitesc n-aveam cum și de unde. Așa c-am profitat de faptul că erau în fața mea, ieftine și mai ales unele ce nu le aveam. Unele din ele chiar sunt greu de găsit și la preț întreg; sau n-am căutat eu unde trebuie. 

Dar nu mă mai lungesc și hai, să-ncepem. O să v-arăt pozele și mai vorbim pe parcurs. :) 

Să despachetăm! :D

💀  Începem cu cartea pentru care am mers la anticexlibris și pentru care am dat câteva ture între cele două magazine, căci pe site apărea în stoc (cu 8 bucăți), dar fetele n-aveau nici cea mai vagă idee unde e, dacă mai e și dacă au avut-o vreodată :/ 

Însă mi-a plăcut și-mi place coperta prea mult și mi-ar fi părut rău daca n-aș mai fi găsit-o. În poze nu se vede neapărat toată "strălucirea" - părțile albastre, în funcție de lumină, se văd mai mult sau mai puțin, ceea ce-i dă un aer foarte bântuit și magic. 

Tot la antic am mai găsit două cărți, una la fel de atrăgătoare ca cea de sus, iar a doua încă mă gândesc dacă s-o păstrez eu (căci am văzut câteva sezoane din show, dar nu sunt la zi) sau s-o dau fratelui meu ce e mare fan.

Și poza de grup:

💀 După ce-am terminat cu antic, am intrat la anticariatul de lângă Târgul Cărții, cred că trored (?) se numește, unde am găsit o carte de Stephen King. Și cum o aveam pe lista de cumpărături și mă gândeam să o iau de Crăciun, am zis hai, mai bine o iau acum. 

💀 Normal, c-am intrat și la Târgul Cărțîi, dacă tot eram prin zonă. Încă mă gândesc c-aș fi putut ocoli și-aș fi supraviețuit :)) Sau măcar nu-mi mai plângea portofelul. Glumesc! Chiar m-am bucurat foarte tare când am văzut c-au o mulțime de cărți ale lui Levy și și mai multe ce nu le-aveam deja acasă. Și la toate acestea am mai adăugat și o carte despre Agatha Christie, căci n-aș fi putut altfel. N-am citit încă tot sau cât aș vrea de la ea, dar e una din autoarele mele favorite. 

💀 În ultimul rând, dar nu cel din urmă, am poposit un pic și la Anticariat unu, unde am găsit alte două romane ale lui Levy, o carte ce m-a intrigat când am răsfoit-o într-o librărie, mai de mult, dar n-am luat-o, și un roman ce l-am citit de două ori, dar n-aveam o copie a mea. Așa că, le-am luat și pe ele acasă. 

Șiii, poză cu toată lumea:

Cam atât de la mine și nu vă speriați (daca n-ați făcut-o deja), am venit cu două pungi mici-mici acasă. Vă asigur! :)

Spuneți-mi voi ce v-ați mai luat sau ce-ați mai citit recent. Or, dacă ați citit vreuna din acestea sau vă tentează ceva.

 Iar până data viitoare, eu vă urez lectură plăcută și cât mai multe cărți bune! 💀

RECENZIE - În cel mai întunecat colț de Elizabeth Haynes

Descriere:

Atunci când tânăra și adorabila Catherine Bailey îl întâlnește pe Lee Brightman, parcă nu-i vine să creadă ce noroc a lovit-o. Splendid, carismatic și un pic misterios, Lee pare mult prea perfect pentru a fi adevărat.

Dar ceea ce începe ca un șir de atenții copleșitoare și cu partide de sex spontane și pasionale se transformă în gelozie și furie, iar Catherine descoperă în curând că ochii albaștri fermecători ai lui Lee și trăsăturile lui angelice ascund o natură violentă. Tulburată de comportamentul lui din ce în ce mai haotic și obsesiv, ea încearcă să rupă relația. Apelând la prieteni pentru ajutor, e șocată să afle că aceștia nu o cred. Aproape complet izolată și împinsă în cel mai întunecat colț al propriului univers, Catherine planifică disperată o cale de ieșire.

Patru ani mai târziu, Lee a ajuns în spatele gratiilor, iar Catherine – care acum își spune Cathy – încearcă să-și reconstruiască viața într-un nou oraș. Deși trupul i s-a vindecat, trauma din trecut încă o mai bântuie. Până ce Stuart Richardson, noul și atractivul ei vecin, se mută alături. Încurajând-o să își înfrunte temerile, el aprinde scânteia speranței pentru a iubi din nou și a avea o viață normală.

Până în ziua în care sună telefonul…

RECENZIE:

În cel mai întunecat colț a fost o carte pe care am citit-o repede și m-am împins s-o citesc cât mai repede, deoarece voiam să știu ce se întâmplă și mai ales cum se termină (de parcă Catherine ar fi depins de mine), dar și pentru că mi-a provocat o mulțime de emoții, extrem de puternice, și nu știu cât aș fi rezistat până să răbufnesc sau să prelungesc așa lectura.

Cartea nu are un ritm alert și nici vreun mister neapărat sau ceva care să te facă să citești cu sufletul la gură. Nu-i o poveste cu indicii sau o mulțime de crime or vreun detectiv și criminal ce-și dau târcoale, ci e ceva ce pare atât de departe și ireal, dar în același timp întotdeauna prezent și poate mai răspândit și activ, fix unde ne așteptăm mai puțin. 

Aș spune și că Elizabeth Haynes m-a făcut să vreau să mă opresc din citit și să arunc romanul cât colo, și nu pentru că povestea e proastă sau m-am plictisit, ci pentru că e atât de realist, de viu și de direct scris, încât de la primele pagini simți că ești acolo (și că nu poți scăpa); iar în multe momente chiar nu ți-ai dori.

În cel mai întunecat colț e o poveste ce trebuie citită și simțită pe propria "minte", fiindcă pe propria piele cu siguranță sper să nu!, și nu cred c-aș reuși, și nici n-o să-ncerc, să cuprind în vreun fel tot ce te face romanul ăsta să simți, toate lucrurile pe care le scoate la suprafață, fricile ce te pune să le privești și să le (re)trăiești, momentele în care-ți tii respirația și numeri și verifici odată cu Catherine și secundele în care te chinui să citești mai repede anumite pasaje; deoarece dor și oferă atenție și spatiu unui personaj ce, ah, ar merita și-ar fi meritat o soartă mai puțin blândă.

Toate personajele din roman mi-au plăcut și mi s-au părut bine construite, iar cu timpul m-am atașat de toate, deși la început mi se păreau imature, dependente de tot felul de substanțe, umblând prin locuri nepotrivite și cu oameni, ce pot fi numiți oameni doar din punct de vedere biologic. Atât cele pe care-aș fi vrut să le pot salva și ajuta, cât și cele pe care le-aș fi bătut și închis chiar eu, m-au făcut s-admir efortul lui Haynes de a oferi nu doar o poveste complexă și realistă, ci și creionarea acestor oameni, și toate fețele și fațetele ce ne sunt prezentate.

Aș recomanda În cel mai întunecat colț dacă vreți o lectură directă, uneori foarte dură, atât în limbaj, cât și-n situațiile prezentate sau locurile în care decide să meargă, plină de alcool, sex, violență, abuz, manipulare, dar și o poveste plină de oameni ce nu se lasă doborâți, de speranță și prieteni, greșeli, iertare, răbdare cu tine și cu alții, OCD și multe altele. În niciun caz nu e un roman ce se citește ușor, și nu pentru că scriitura nu te lasă sau e foarte dens, ci pentru că atmosfera e apăsătoare, emoțiile sunt multe și grele, iar până ajungi să te obișnuiești cu modul în care e scris o să treacă puțin. 

Nu regret c-am citit În cel mai întunecat colț, mă bucur c-am cunoscut-o pe Catherine și pe toți oamenii ce-au ajutat-o (dar și cei care au rănit-o), dar nu aș reciti asta prea curând sau vreodată. Cu siguranță nu e o poveste ce-o voi uita curând și mi-aș dori, daca vreți și considerați că e o lectură pentru voi, să fie citită de cât mai mulți și dată mai departe. 

Deoarece, sub stratul de ficțiune și "citesc asta ca să mă relaxez sau să mă îngrozesc", e ceva uman, viu, un ceva ce se află și-n noi, ceva ce poate ne va face să privim cu alți ochi unii oameni sau anumite situații, și poate să ne apărăm, să ne ajutăm și să evităm anumite lucruri sau persoane; or să-i apăram pe ei și să-i înțelegem, să-i ajutam și să fim acolo, chit că doar îi ascultăm sau facem ceva mai mult.

RECENZIE - Sunt cu ochii pe tine de Teresa Driscoll

DESCRIERE:

Pe tine ce te-ar convinge să intervii?

Când Ella Longfield surprinde doi tineri atrăgători flirtând cu două adolescente într-un tren, nu-și bate prea mult capul cu asta – până în clipa în care află că băieții tocmai au ieșit din închisoare, iar instinctul ei matern o pune în stare de alertă. Dar chiar în momentul în care vrea să ceară ajutor, ceva o oprește. În dimineața următoare află vestea că una dintre adolescente – Anna Ballard, o frumusețe cu ochii verzi – a dispărut. 

Un an mai târziu, Anna tot nu a fost găsită. Ella este devastată de vina că nu a intervenit, și nu e singura care nu poate uita. Cineva îi trimite scrisori de amenințare, care o fac să se teamă pentru propria viață. 

Apoi, o întâmplare dezvăluie faptul că familia și prietenii Annei ar putea avea ceva de ascuns. Prietena ei cea mai bună, Sarah, nu a spus tot adevărul în legătură cu ce s-a întâmplat în acea seară – iar părinții, de asemenea, au la rândul lor secrete. 

Cineva știe unde se află Anna – și nu vor să spună. Dar sunt cu ochii pe Ella.

RECENZIE:

Am vrut să citesc azi ceva în ton cu vremea d-afară, însă nu mi-a venit să mă îndrept spre ceva prea stufos sau fantasy, așa c-am ales Sunt cu ochii pe tine. Un titlu interesant, cu o descriere tare intrigantă și care m-a făcut să-mi pun multe întrebări de dinainte să m-apuc s-o citesc; deși aș zice că întrebările nu s-au oprit când m-am apucat de citit și nici în timp ce dădeam paginile în tramvai și-ncercam în același timp să mă țin de bară cu două degete, doar să nu-mi iau ochii din carte, dar nici după ce-am dat ultima pagină. 

Sunt cu ochii pe tine a fost o lectură rapidă și mă bucur să spun că povestea m-a prins de la prima pagină și că nu mi-a dat drumul deloc. Autoarea îmbină foarte bine suspansul și momentele de acțiune cu cele calme sau cele în care tensiunea se strânge încet, dezvăluirile vin treptat și ritmul a fost unul potrivit. 

Personajele au fost ok, deși nimic special și pentru c-au fost mai multe decât m-așteptam, și-au tot apărut, mi-a fost greu să rețin cine era fiecare și cât de important era. Cred că autoarea se putea lipsi de câteva sau să le creioneze puțin mai bine, fiindcă unele au părut doar de umplutură sau ca să mai bifeze ceva pe listă. 

Așa cum s-a întâmplat și cu anumite fire narative ce mi s-a părut c-au fost lăsate neterminate sau încheiate doar pentru că autoarea le-a băgat, n-a mai știut pe unde s-o apuce și totuși trebuia să trântească ceva.

Singurul lucru ce mi-a plăcut mai puțin la roman, desi per total îl consider unul bun și l-aș recomanda celor ce vor o lectură ușoară și ce te ține în priză, e ultimul sfert. Aflăm cine ce-a făcut, de ce, ce s-a întâmplat cu Anna, dacă Sarah e vinovată cu ceva, ce se întâmplă cu Ella sau cu părinții fetelor, ce au făcut toți în acea noapte și mai ales cum s-au schimbat viețile lor după. Acest ultim sfert, comparat cu restul cărții, mi s-a părut mai grăbit, Teresa parcă a încercat să înghesuie cât mai mult și să răspundă la toate întrebările, ceea ce-a și făcut, doar că execuția n-a fost cea mai bună, din punctul meu de vedere. 

Aș zice că Sunt cu ochii pe tine poate fi citit de oricine și nu trebuie să citești de obicei cărți polițiste sau să-ți placă misterele. Și, cred eu, c-ar fi o carte interesantă cu care să-ți petreci o zi sau mai multe. Mai ales că are puține pagini, stilul e cursiv și autoarea nu se încurcă foarte tare cu descrieri sau bătutul pasului pe loc, iar modul în care se jonglează cu perspectivele face totul să treacă foarte repede și nu știi când ai dat deja gata câteva zeci de pagini.

Ah, și dacă nu vă tentează neapărat misterul și tot ce ține de dispariția Annei, atunci poate sunteți curioși de cum sunt văzute și discutate familia, în diversele ei forme, relațiile dintre părinți și copil, prieteniile, ce se întâmplă când trece timpul peste ele sau când egoismul sau o dorință de moment reușește să șteargă o întreagă relație or să facă oamenii să nu mai fie ei.

Personal, o să caut să mai citesc de la Teresa Driscoll și dacă citiți sau ați citit romanul, sunt curioasă cum vi s-a părut. 

RECENZIE - Eliza și monștrii ei de Francesca Zappia

Descriere:

În lumea reală, Eliza, o fată de 18 ani, este timidă, ciudată și lipsită de prieteni. Online este LadyConstellation, creatoarea anonimă a Monstrous Sea, un webcomic extrem de popular, cu milioane de followers și de fani în întreaga lume. Eliza nu-și închipuie că ar putea vreodată să îndrăgească lumea reală așa cum o iubește pe cea online și nu simte nicio dorință să încerce.

Apoi Wallace Warland, cel mai mare scriitor de fanfiction pentru Monstrous Sea, se transferă la școala ei. 

Wallace crede că Eliza este un fan că oricare altul și, pe măsură ce băiatul o scoate din carapacea ei, fata începe să se întrebe dacă nu cumva viața offline merită o șansă. Dar, când secretul Elizei este împărtășit din greșeală cu restul lumii, tot ce a construit – povestea ei, relația ei cu Wallace, până și propria sănătate mintală – începe să se năruie.

RECENZIE:

Am citit aseară Eliza și monștrii ei de Francesca Zappia și aș vrea să v-o recomand! Nu am să-i fac o recenzie completă și lungă (bine, asta zic acum, dar vedem la final), căci sincer nu-mi găsesc cuvintele, dar e atât de bună și m-am regăsit atât de mult în Eliza și-n povestea ei. Și aseară, deși am luat cartea într-o doară și-am spus că citesc câteva pagini, am sfârșit prin a o citi pe toată; ceea ce cred eu că zice mai multe decât aș putea eu.

Nu este un roman cu foarte multe personaje sau o lume atât de frumoasă ce te dă pe spate, personajele nu sunt speciale și au la fel de multe defecte cum au calități, însă tocmai asta m-a făcut să mă cufund imediat în pagini și să simt că respir același aer cu ei și că mă pot uita peste umărul Elizei și al lui Wallace în timp ce desenează, scriu, vorbesc, visează și trăiesc.

Iar relațiile dintre oameni și conversațiile și momentele de tot felul, atât din online cât și din viața reală, mi-au oferit atâtea stări și am râs și plâns, am fost surprinsă, m-am enervat, am sperat, am fost nesigură, apoi am ajuns pe culmile fericirii și-am fost îmbrățișată de poveste și de oameni pe toate părțile. Ca să simt, în secunda următoare, cum îmi fuge pământul de sub picioare și cad odată cu Wallace sau Eliza în cele mai adânci găuri și nu știu cum să mai ies sau dacă vreau să mai scap d-acolo.

Nu consider că e o carte pentru toată lumea, dar pentru mine povestea a atins multe puncte extrem de personale, deoarece sunt tare legată de mediul online, de cărți, povești, am cunoscut o mulțime de oameni pe forumuri sau în diverse fandom-uri, am citit și mai citesc uneori fanfiction și, chit că nu am scris, cunosc mulți oameni, ce-mi sunt prieteni foarte buni, care scriu și este o parte importantă din sufletul și viața lor. 

Am zis la începutul recenziei că va fi una scurtă și deja nu e, doar că n-am de gând să modific. Am scris atât de mult și totuși abia am spus nici un sfert din tot ce voiam și a scos cartea asta din mine, dar și ce-a băgat înapoi.

 Plus că m-a făcut să-mi amintesc momente plăcute, cum ar fi conversațiile lungi cu vreun prieten, ce se încheiau târziu și atunci închideam nu pentru că nu mai aveam ce vorbi, ci pentru că se încindea mobilul și ne amorțiseră mâinile și urechile, sau orele petrecute pe forumuri, toate postările și toate tastaturile cu literele șterse ce sigur le mai am acasă prin vreo cutie, orele în oraș cu prieteni ce i-am cunoscut online și după ani de zile ne-am întâlnit și am ieșit la un suc. Însă mi-am amintit și nesiguranța, atitudinea că nimeni nu mă înțelege și nu sunt ca ceilalți, dar nici nu vreau, faptul că nu trebuie să intru în niciun grup la școală, căci eu deja am unul, orele ce nu se mai terminau și materiile ce le învățam în silă și nu mi-au folosit niciodată, discuțiile cu părinții și încercările mele de a le explica și a le arata ce fac eu, de ce, cine-s "străinii ăia cu care tot turui toată ziua" și să-i fac să înțeleagă că internetul și forumurile, la fel la lumea reală și locurile din ea, poate fi la fel de frumos și sigur, sau distructiv și periculos. 

Revenind la Eliza și monștrii ei, pe lângă ce-am spus mai sus, într-o încercare de a fi coerentă și a nu mă repeta (ceea ce nu cred deloc că mi-a ieșit), cartea vorbește și despre ce înseamnă să faci parte din fandom, cum e să iubești ceva extrem de mult, cum e să ții la persoana ce-a creat acel lucru și să o consideri un prieten sau cineva pe care-l admiri, chit că nu l-ai cunoscut niciodată, dar e o parte mare din viața ta și din tine. 

Romanul vorbește și despre încredere, despre ce înseamnă să ai o prezență online și cum ai dreptul să oferi sau nu informații despre tine, despre obligațiile pe care un creator le are față de fani sau daca ele există și, cum ar trebui ca fiecare din părți să țină cont de ele și să le înțeleagă. Vorbește și despre oamenii ce nu fac parte din fandom sau din mediul online, care nu înțeleg ce naibii înseamnă să creezi ceva și să-l pui pe internet, iar alți oameni să-l consume și să-ți spună părerea, dar și care-i toată treaba cu faima sau cu banii. 

Eliza și monștrii ei prezintă și partea mai puțin plăcută a internetului sau a școlii, cu toți trollii și bătăușii și bârfitorii ce așteaptă s-apuce o bucată din tine, dar și cum, printre aceștia, se ascund și aliați sau persoane ce se poartă așa fiindcă or nu-și dau seama că e greșit or pentru că e mai ușor sau din invidie - deoarece tu faci ceva ce ei nu îndrăznesc, din diverse motive.

Pentru mine Eliza și monștrii ei e mai mult de ceva ce-am citit în câteva ore și sinceră să fiu m-așteptam și nu chiar, să mă prindă așa de tare și mai ales să rămână cu mine după ce-am terminat-o. (Și nu pare să plece prea curând) E o carte așa de ușoară și de scurtă, dar plină de emoții, de oameni de toate vârstele, fiecare cu temerile și dorințele lui, fiecare încercând să-și apere lumea și timpul, dar și să le arate altora cum sunt și ce fac, ce se întâmplă când simți că ești singur, deși ești înconjurat de lume, ce înseamnă să-ți fie teamă să creezi și doar gândul că trebuie să faci ce făceai înainte acum te umple de neputință, furie, transpirație; dar și despre cum e să suferi de depresie sau anxietate, sau cum e să ai un prieten sau membru al familiei ce are de-a face cu vreuna din ele sau cu altceva asemănător. 

Eliza și monștrii ei e o carte ce eu o recomand tuturor, fie că fac parte dintr-un fandom sau au creat ceva și au fani, fie că sunt părinții, colegii sau frații unui fan sau artist/sportiv/etc, or sunt doar un cititor ce vrea o poveste bună. O poveste ce-i mai mult mai mult de un teanc de trei sute de pagini pe care-l citești, te-a făcut să te simți bine și apoi mergi mai departe.

Eliza și monștrii ei e despre oameni, pentru oameni, despre lumi, reale sau virtuale, despre imaginație, frică, prietenie, familie, iubire, a fi vulnerabil, minciuni, cum niciodată nu e momentul potrivit și totdeauna pare să fie momentul greșit. Despre cum suntem atât de prinși în capul nostru și-n viața noastră, gândindu-ne că nimeni nu ne ajută, nu ne înțelege, nu ne dă timpul lui, sau din contră ne oferă toate astea, dar nouă nu ne trece prin cap, sau nu la fel de mult, să facem aceleași lucruri.

Mă opresc aici, recenzia asta e deja extrem de mare și deși aș mai tăia din ea n-am s-o fac. Vă las pe voi să o citiți și să luați din ea ce considerați. Poate veți fi de acord cu mine sau poate nu, poate nici n-ați terminat-o de citit sau poate da. Daca ați reușit s-o finalizați, mă bucur, iar dacă nu, asta e. 

Însă bine ar fi să mergeți și să citiți cartea, iar pe aia chiar s-o terminați. Sau știți voi pe cineva ce-ar avea mare nevoie de ea sau ar iubi-o nespus.

Recomand din suflet, așa râs și plâns cum e acum, Eliza și monștrii ei! <3  

RECENZIE LA CALD - Spune-mi dacă zâmbești de Eric Lindstrom

Descriere:

Parker Grant nu are nevoie de cine știe ce ochelari că să-și poată de seama cum sunt oamenii. Pentru asta a inventat Regulile: nu vă purtați altfel cu ea doar pentru că e nevăzătoare și nu profitați niciodată de ea. Nu veți primi o a doua șansă. Ca să vă convingeți, întrebați-l pe Scott Kilpatrick, băiatul care i-a frânt inima.

Când acest băiat reapare în viața ei pe neașteptate, după o absență de mai mulți ani, Parker își dă seama că există o singură reacție corectă—să-l respingă până când începe să-l doară. Oricum i se pare că are destule pe cap. 

De exemplu, vrea să se înscrie în echipa de alergări (v-ați prins, ochii nu-i funcționează, dar picioarele, da), le dă sfaturi afectuoase, dar dure, colegilor ei de o naivitate dureroasă și are grijă să-și dăruiască sieși steluțe aurii pentru fiecare zi în care se abține să plângă din cauza morții tatălui său, survenită cu trei luni în urmă. Însă descoperă că nu poate scăpa de trecut și, pe măsură ce află adevărul despre oamenii din jurul ei—despre Scott, despre tatăl ei—Parker își pierde siguranța cu care analizează lumea din jur. Oare lucrurile chiar sunt așa cum par?

RECENZIE:

Nu, nu mi-am schimbat modul de a scrie recenzii, doar că acum nu am destul timp să stau și să meșteresc la ele, cum fac de obicei. Așa că vor fi puțin mai scurte, poate nu la fel de organizate și detaliate, însă dacă găsesc o carte delicioasă despre care trebuie să vă spun acum!, atunci o voi face. Sper să vă placă această mică schimbare și, acum să trecem la cartea de astăzi. : )

Tocmai am terminat de citit Spune-mi dacă zâmbești și sincer, pe cât de mult mi-a plăcut și m-a făcut să trăiesc povestea și să văd prin ochii personajelor și să mă pun în locul lor, pe atât de greu mi-ar fi să scriu o recenzie, cum fac eu de obicei, și să cuprind în câteva paragrafe cât e de bună și de ce merită citită.

 Și nu pentru că e vreo idee originală sau scriitura e minunată, or acțiunea și suspansul or să vă dea peste cap, ci pentru că e ceva atât de viu și de normal și de des întâlnit, dar totuși ne e mai greu să ne imaginăm cum e să trăiești așa decât să călătorim călare pe-un dragon. Iar personajele, de la cele principale și până la cele episodice, amestecuri perfecte de negru și gri, cu ceva sclipici și muchii ascuțite aruncate acolo, te fac să le iubești și să le dai una zdravănă peste ceafă cu fiecare capitol.

Sincer, până scriu recenzia (adică una mai coerentă și organizată) și mai ales dacă o să-mi iasă, mai bine puneți mâna pe carte și citiți-o. Eu am devorat-o în câteva ore și parcă aș mai citit-o o dată. :)) Mi se întâmplă rar, însă acum cred că la o a doua lectură aș prinde fix acele nuanțe și detalii ce mi-au scăpat prima oară, când am fost ocupată să simt, să nu mai judec așa repede și să mă trag singură de mânecă, și m-aș bucura și mai tare de poveste.

Recomand oricum romanul și dacă vă place, vă rog, spuneți și altora de el. :) Iar dacă vouă nu vă face  cu ochiul poate-l recomandați altcuiva. Chiar cred că această carte galbenă merită să ajungă în mâinile cât mai multor cititori și oameni. Sau în suflete.

P.S.: Nu m-am întins să vorbesc despre cât de bine și în straturi sunt făcute personajele sau cât de complexe sunt relațiile dintre ele, cât de natural e dialogul și cum reușesc ei de la o simplă discuție să treacă la ceva dureros și/sau complex, sau cât te pun pe gânduri și te fac să trăiești odată cu ei. 

Nimeni nu e perfect, adevărul și lumina nu oferă întotdeauna comfort (dar cine are nevoie de așa ceva?) și fix oamenii care credem noi că au cel mai mare nevoie de ajutor sunt, de fapt, cei care ne arată că sunt mai puternici ca noi. Și că uneori cel mai mare lucru ce-l putem face pentru ei e să fim pur și simplu acolo; și atât. 

P.S.: Când citeam primul sfert și nu mă prinsese încă am vrut să-i dau maxim 3 stele, apoi până aproape de ultimul sfert mă gândeam la 4 stele. Însă, acum după ce-am terminat-o pot spune că-i una din cele mai bune cărți citite anul ăsta, dacă nu cea mai bună, căci are fix ce trebuie: viață nu poveste, oameni și nu personaje, situații în care oricine ar putea să intre sau de care să se lovească și, mai ales, are mult curaj. Mult curaj și o gură mare. Și doi ochi care, deși nu văd așa cum vedem noi, cuprind mai mult decât majoritatea pot.

Aș zice să vă pregătiți să râdeți și/sau să plângeți după bunul plac! 

Toți citim la fel, schimbări, cărți ce sunt peste tot, o discuție scurtă și nu prea

Sal'tare, tuturor! :)

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris pe blog și mai ales de când am mai postat o discuție și nu o recenzie. Însă până-n acest moment n-am mai simțit că am ceva de zis ce n-a fost spus deja, într-un fel sau altul, și chiar și-acum mă gândeam dacă are rost să postez asta. Totuși, cred că ar fi un subiect interesant și vorbind despre el m-ar ajuta atât pe mine cât și pe voi să ne uităm mai atent la cum citim, ce citim și mai ales de ce. Și nu mă refer la de ce citim, căci asta deja știe fiecare, ci la de ce citim o carte sau o serie acum/atunci și nu altceva. 

Daca urmăriți grupurile de cititori din țară și poate din afară sau urmăriți "booktuberi" sau goodreads-ul or poate sunteți direct înconjurați de cititori de tot felul și/sau oameni ce vorbesc și scriu despre cărți, atunci probabil vedeți și ați văzut două lucruri. Bine, acestea sunt de ceva timp, însă cam de la jumătatea anului trecut și mai ales în ultima perioadă, lucrurile au cam luat-o la vale sau au explodat. 

Primul lucru este că aproape toată lumea vorbește, scrie, pozează și discută despre aceleași cărți. Cu câteva excepții, probabil ați observat că majoritatea oamenilor, fie în același timp, sau într-o perioadă, consumă titluri ce-au fost promovate intens înainte să apară, când au apărut și după, sau sunt acele cărți/serii ce sunt în mintea și pe buzele tuturor și cu fiecare volum nou ce apare sau ce carte nouă mai scoate autorul popularitatea lor crește iarăși sau doar se mărește. 

Și al doilea lucru este că din această cauză, faptul că aproape toată lumea citește același lucru și oriunde te uiți vezi doar "o mână de cărți și autori", unii cititori, și numărul lor e-n creștere, au decis să se uite mai atent la ce citesc și de ce. Și să se întrebe dacă:

-  ei au citit acele cărți și le-au promovat pentru că erau chiar pe gustul lor sau doar au văzut că-s populare și-au zis și ei să se alăture celorlalți;

- acele cărți n-ar fi fost oriunde iți puneai ochii și urechile, le-ar mai fi citit;

- acele cărți chiar merită faima și popularitatea pe care o au (adică sunt chiar bine scrise și au ce le trebuie) și nu-s doar un produs ce se vinde bine, căci editura și "presa" și-a făcut bine treaba, focusându-se pe "hai să vindem cât mai mult, căci lumea pune mâna pe ce e în vogă și puțin îi pasă dacă e cu adevărat bun sau dacă au neapărat nevoie de el și li se potrivește";

- au vrut neapărat să le cumpere și să cheltuie banii pe ele, căci și-au spus că le vor citi imediat, iar apoi au zăcut necitite luni sau ani (poate alături de altele);

La acestea eu am mai adăugat și:

- faptul că am obosit/nu mai vreau să citesc doar cărți pe care le citesc toți, doar pentru că sunt populare și le citesc toți și nu pentru că eu vreau;

-  în ultima vreme n-am mai simțit că vreau să citesc  (și nu pun la socoteală momentele/zilele când am fost și sunt obosită, bolnavă, plecată sau n-am timp) și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat și, mai ales, cum să remediez acest lucru;

- deși sunt multe noi apariții de care-s entuziasmată, mai sunt multe cărți/serii la care n-am ajuns și sunt pe lista mea de foarte mult timp;

- vreau să-ncerc să citesc din genuri ce nu le-am gustat încă;

Iar după ce oamenii și-au pus aceste întrebări, majoritatea s-au apucat să-și curețe rafturile, atât pe goodreads cât și biblioteca, și să scape de cărțile pe care nu le mai voiau, nu mai erau interesați de ele, habar n-aveau de ce le-au cumpărat, aveau mai multe ediții ale unei serii/roman, sau au cumpărat cartea și nu le-a plăcut, așa de ce să o mai păstreze.

 Pe când alții au început să spună că nu e bine ce fac și că nu e ok să scapi de niște cărți pe care tot tu le-ai luat sau de ce să dai o carte pe care n-ai citit-o, dar crezi tu că n-o să-ți placă, doar așa din exterior, și că probabil o să regreți.

Din acest punct s-au mai iscat două discuții, în care nu o să mă bag, căci sunt foarte stufoase și părerile sunt împărțite, și s-a vorbit despre consumerism și faptul că blogger-ii/reviewer-ii/presa de carte cumpără în prostie cărți sau au extrem de multe (mai multe decât ar putea citi vreodată) și că de ce tot cumpără, în loc să citească ce au deja, cheltuind bani aiurea și îngropându-i în niște rafturi.

 Dar în același timp fiind și un fel de exemplu pentru urmăritorii lor și făcându-i și pe ei să își umple biblioteca cu niște titluri pe care altfel nu le-ar fi luat și n-au nici cea mai vagă idee dacă o să le placă sau o să le citească vreodată. Iar apoi s-a vorbit despre efectul de turmă, dacă pot să-i zic așa, și faptul că atunci când o carte e populară și trebuie s-apară sau a apărut și lumea vorbește despre ea (fie de bine sau de rău) oamenii o să o cumpere sau o să se bage și ei în discuție doar ca să facă parte din grup și nu că i-ar interesa neapărat. 

Și o consecință a acestui lucru ar fi acele tone de cărți ce nu vor fi citite vreodată sau au fost citite și "văzute" prin ochii celorlalți și nu prin ochii lor. Iar aici s-a vorbit și de faptul că unii dau notă mare unei cărți doar pentru că e populară și cum ar arăta ei dacă spun că nu le-a plăcut or sunt mulți ce nu vor să spună că ei au iubit și s-au regăsit într-un roman pe care mulți l-au umplut de noroi. 

Ceea ce mie mi se pare aiurea și copilăresc, deoarece fiecare are dreptul să spună ce crede, fără să jignească, și dacă mie mi-a plăcut sau displăcut ceva, atunci asta nu înseamnă că tu n-ai dreptul să iubești sau să urăști acea carte. Deși acel drept nu iți spune și să vii după mine și să mă jignești sau să mă tragi de urechi că de ce am o părere diferită de a ta.

Acum o să mai fac câteva precizări despre cele două discuții și apoi o să spun ce-am mai făcut eu recent în materie de citit. Nu insist foarte tare pe niciun aspect, căci ar fi prea mult de citit pentru voi și de scris pentru mine :), însă daca vreți putem continua discuția pe pagina de facebook; chiar sunt curioasă voi ce credeți și daca sunteți sau nu de acord cu ceva or poate vi s-a părut și vouă sau dimpotrivă.  

Primul lucru nu știu cât e de prezent și la noi, însă în afară îl vezi de fiecare dată când apar titluri noi, mai ales scrise de autori faimoși sau când apare un autor nou și, deși e prima lui carte, toată lumea o laudă și e "pe toți pereții", iar cei care au o părere diferită față de majoritate sunt cam trași de urechi. Nu spun că acest lucru e total greșit și că cei care promovează cartea, punând-o pe toate gardurile, greșesc, doar că, din punct de vedere al cititorului, e frustrant să vezi și să auzi mereu și mereu de aceleași titluri și aceeași autori, iar și iar. (Sau poate nu, căci sunt și alții care se bucură când autorul acela, preferat al lor sau nu, e peste tot și nimeni altcineva nu mai are loc) 

Și de ce frustrant? Căci poate acea carte sau acel autor nu-s neapărat potriviți pentru toți, sau nu-s atât de buni pe cât popularitatea lor zice și sunt buni, doar pentru că vând extrem de mult (dintr-un motiv sau altul) și lumea îi cumpără fără să se gândească. În sensul că "ah, am văzut asta peste tot, hai și eu", o idee ce se amestecă foarte bine cu "toți cei care vorbesc de cartea asta primesc atenție și uite câți urmăritori au și uite cate vizualizări fac, hai și eu", lucru valabil mai mult pentru bloggeri și review-eri.   

Plus că, dacă aceste cărți și acești autori, sunt mereu acolo pe scaunele din primul rând și lumea îi vede doar pe ei, alții ce poate n-au parte de atâta promovare sau nu prind ochiul cititorului așa repede, nu mai ajung în față. Și poate că romanele lor, bune sau mai bune ca cele lăudate nu mai ajung la cititor sau cititorul nici nu știe că ele există. Căci, cum ai putea să vrei să citești ceva ce știi că nu e pe piață sau ai dat peste acel titlu, dar nu știi nimic despre el. Iar faptul ăsta, necunoscutul, îi face pe majoritatea să dea înapoi. 

Cred că-n ultimii ani a crescut și s-a promovat enorm ideea că doar despre lucrurile bune se vorbește și doar alea merită, în timp ce celelalte ce nu primesc atenție sau n-auzi de ele nu merită. Și m-a făcut să mă gândesc la primii ani în care m-am apucat serios de citit și cum pur și simplu mergeam la bibliotecă sau în librărie și căutam prin rafturi, fară să știu cine sunt autorii, cât de populari sunt, care sunt cei pe care nu-i place lumea, care-s cărțile "rele" sau alea ce "merită neapărat!", lăsându-mă s-aleg ce-mi suna mie bine sau coperta aia ce mă făcea să mă întreb ce-i în interior sau doar o alegeam fiindcă descrierea suna bine. Iar atunci citeai acel titlu fară să știi sau să-ți pese de statutul acelei cărți și aveai doar părerea ta. 

Nu spun că acum nu o ai și că acum nu mai poți face acest lucru, să mergi undeva și să alegi doar ce-ți place ție și nu ce se vinde/promovează, doar că acum inevitabil te lovești de ele. Și, fară să vrei, când citești sau după ce-ai citit, o să te gândești la părerile altora sau o să le cauți și o să compari. Sau după ce citești părerile lor vezi lucrurile din alt unghi (ceea ce nu-i neapărat rău, căci de multe ori citesc alte recenzii, după  ce termin cartea, și mă bucur să aflu lucru ce mie mi-au scăpat sau îmi place să văd cum aceeași carte a fost "văzută și gustată" de altcineva într-un mod total diferit de-al meu) și ți se schimbă părerea; sau poate nu - aici ține mult de fiecare.

 De fapt, totul ține de tine și de noi, ca indivizi și grup, și o să mă concentrez pe eu (căci deja discuția asta e enormă, dar bănuiesc că deja v-ați obișnuit cu mine și cu faptul că nu pot să scriu ceva scurt :)) ). Depinde de noi dacă ne "dăm trend-urilor" și consumăm ce e popular sau doar cărțile de care auzim, considerând că doar acelea merită, mergând pe ideea de mai sus, sau poate pentru că ne e mai la îndemână. Prin simplul fapt că deja știm cum sunt, la ce să ne așteptam, știm dacă ne va plăcea sau nu, căci am văzut și auzit păreri sau am citit poate și-un fragment postat online. 

Recunosc că și eu cumpăr și-am cumpărat și citesc/ și-am citit titluri populare, dar doar pentru că m-au interesat și le-aș fi luat chit că nu mai vorbea nimeni de ele. În sensul că îmi place să văd ce se vinde și ce prinde la public, dar în același timp îmi fac și singură lista, căci urmăresc goodreads, youtube, site-uri din țară și din afară, și citesc în același timp și doar ce-mi place mie, titluri de care n-am mai auzit sau acele cărți de care mulți spun că nu merită, doar fiindcă lor nu le-a plăcut. 

Și cumva necunoscutul și acel "nu recomand" mă face uneori să citesc ceva, deoarece știu că am gusturi diferite de mulți și poate că mă voi regăsi acea carte, pentru că autorul rezonează cu mine sau personajele m-atrag or poate e genul ăla de carte pe care mulți o urăsc, dar ție-ți place în mod ciudat. Sau poate e acel titlu care împarte oamenii în "cartea asta e totul pentru mine" și "n-am citit vreodată ceva mai groaznic/plictisitor/lăudat degeaba". 

Ce e de făcut în toată această învălmășeală? Totul și nimic. Chiar depinde de fiecare din toate punctele de vedere. 

Ce fac eu de ceva timp: 

-  sunt la curent cu tot ce-apare atât la noi cât și-n afară, ce păreri sunt, văd atât acele cărți ce sunt peste tot, dar încerc să mă uit și după acelea mai puțin promovate sau dacă văd la cineva o carte de care eu n-am auzit niciodată caut despre ea să văd poate m-ar interesa;

- încerc să citesc atât cărți în vogă cât și doar ce m-atrage pe mine, fară să mă gândesc ce gen e cartea, de cine e scrisă, cât e de veche, câți au mai citit-o;

- cumpăr mult mai puține cărți ca înainte sau mult mai rar. Dacă înainte aproape în fiecare lună cumpăram ceva, acum cumpăr de câteva ori pe an, dar mai mult de 2-3 cărți, iar asta cumva m-ajută să termin mai repede ce am necitit, dar și să mă gândesc dacă eu chiar vreau acea carte pe care am adăugat-o în coș sau sunt doar interesată de ea, căci o văd peste tot și toți vorbesc de ea și toți au o părere, deci vreau să văd eu unde "stau" și ce simt;

- scriu și postez mult mai puține recenzii ca înainte, fiindcă prefer să petrec acel timp citind altceva sau pur și simplu mi se pare că n-am nimic de zis or acea carte mi-a plăcut și atât sau mi-a displăcut așa tare, că nu vreau să vorbesc despre ea. Or poate am citit o carte populară și stiu că deja sunt nspe mii de recenzii postate și nu vreau să postez și eu; și nu pentru că "vai, eu sunt specială și nu vreau să fiu asociată cu ei", ci pentru că de multe ori s-a cam zis deja tot. Și mie nu-mi place să repet. Dar dacă am citit o carte, populară sau nu, și simt c-am ceva de zis, atunci mă pun și scriu o recenzie. 

- mă gândesc mult mai mult dacă citesc ceva pentru că doar eu vreau și nu pentru că s-a creat vâlvă în jurul unui titlu sau e "cea mai bună, grozavă carte, ce-o să-ți facă mintea să explodeze, bestseller NYT și roman ce-ți va schimba viața!";

- stau mai mult să mă gândesc ce cumpăr sau dacă are rost să cumpăr acea carte or o pot împrumuta de la cineva/biblioteca. Pentru că, de-a lungul anilor, am cumpărat multe și apoi nu mi-au plăcut, și-am rămas cu ele, sau le-am cumpărat și unele le am de ani de zile, și tot nu le-am citit. Sau sunt acele cărți de care am vorbit și toți le cumpără, fiindcă văd că alții le cumpără și de ce să aibă ei și eu nu. (însă asta nu înseamnă că dacă ceva e popular și eu-l vreau, nu o să mi-l iau. doar mă gândesc mai mult dacă acel vreau e-al meu sau e vreo influență din exterior).

- încerc să nu mai țin cont de recenzii, atât de mult; căci m-am ars cu titluri ce le-au plăcut altora și eu am fost singurul om dezamăgit or mie mi-a plăcut enorm o carte și toți se plângeau că e groaznică și că habar n-au de ce-a fost publicată. 

- nu mai merg pe ideea "dacă mie mi-a plăcut asta, sigur o să placă tuturor" sau "dacă eu urăsc asta, nimeni n-o va iubi". D-asta, atât pe blog cât și când vorbesc cu prieteni/colegi/familie îmi spun părerea, încercând să spun atât plusuri cât și minusuri ale cărții (căci să fim serioși nu există carte perfectă sau sunt acele romane extrem de bine scrise, cu tot ce le trebuie, dar nouă ne displac dintr-un motiv subiectiv. Or acele cărți ce au enorm de multe minusuri, dar, iarăși, nouă ne plac și ne fac să simțim ceva, ce ne face să trecem, oarecum, cu vederea acele goluri), gandindu-mă că atât omul cât și cartea merită un "sendviș" complet și nu doar părțile ce mi-au plăcut sau acelea care m-au enervat. -> căci suntem diferiți și fiecare decide dacă-i pentru el sau nu. Plus că încerc mereu să fiu cât mai obiectivă.

Deși, a fi obiectiv e până la urmă tot un subiectivism mai filtrat puțin.

Eu o să închei aici, căci de la ideea mea de-a posta de dimineață o mică întrebare pe facebook am ajuns la această postare "scurtă", ce-mi seamănă acum cu o salată și nu știu neapărat cât sens are sau cât de organizată am reușit să o fac. 

Sper c-am reușit să vă dau de gândit și chit că sunteți de acord cu mine sau nu, legat de orice am zis, aștept să-mi spuneți aici sau pe pagină voi ce părere aveți sau dacă ce și cum citiți, ce și cum cumpărați sau ce și cum recomandați și cui, s-a schimbat recent, în vreun fel, sau nu.

Aveți grijă de voi și sper s-aveți parte de cât mai multe cărți pe placul vostru. :)

RECENZIE - Necunoscuta de Mary Kubica

Descriere:

O întâlnire absolut întâmplătoare dă naștere unei rețele complicate de secrete și minciuni.

Ea o vede pe adolescentă stând în ploaia nemiloasă, strângând un bebeluș în brațe. Se urcă în metrou și pleacă, dar nu și-o poate scoate pe fată din minte… Heidi Wood a fost dintotdeauna implicată în activități caritabile: lucrează la o organizație nonprofit și salvează de pe străzi pisici fără stăpân.

 Cu toate astea, soțul și fiica ei sunt oripilați atunci când Heidi se întoarce acasă într-o zi cu o fată pe nume Willow și cu bebelușul acesteia, în vârstă de patru luni. Aparent lipsită de locuință, adolescenta ar putea fi o răufăcătoare – sau chiar mai mult de atâta.

 În ciuda obiecțiilor familiei, Heidi o invită pe Willow să rămână în casa ei, împreună cu bebelușul.

 În următoarele zile, Heidi o ajută pe Willow să se pună pe picioare, dar, în timp ce secrete din trecutul acesteia încep să iasă la iveală, Heidi se vede nevoită să decidă până unde e dispusă să meargă pentru a ajuta o străină. 

Ceea ce a început ca un act de bunătate scapă cu totul de sub control, în feluri care ar fi fost imposibil de imaginat înainte.

RECENZIE:

  Necunoscuta e al doilea roman al autoarei pe care-l citesc, primul fiind Fata cea bună, și pot spune că am aceleași sentimente amestecate și că mi-a plăcut povestea atât de mult pe cât am vrut să arunc cartea undeva și să n-o mai văd.

Însă stai să-ți explic de ce. Atunci când citesc un thriller sau un mystery m-aștept să fie și situații mai greu de crezut sau momente la care să mă opresc, îmi dau ochii peste cap de câteva ori, oftez, pentru că sunt atât de trase de păr sau n-au nicio logică sau mă întreb ce naibii a avut autorul în minte când le-a băgat în poveste, doar că Mary Kubica are tendința să te pălească numai cu momente de genul ăsta.

 Și dacă în Fata bună a fost cum a mai fost și am înghițit momentele alea, în așa fel cum nu mă deranjează când în filme eroul se bate cu zece oameni, poate și cu mâinile goale, și-i face praf, iar el n-are, aproape, nimic la final, în  Necunoscuta, mai ales ultimul sfert de carte, am simțit c-am trecut de la asta e credibil -> n-aș prea crede, dar fie -> deja mi-au ajuns sprâncenele la ceafă și mi se deșurubează ochii la cât mă mir și mi-i dau peste cap -> cineva s-a aruncat în gol de pe Lună și a supraviețuit călătoriei până pe pământ. 

Ultima e prea de tot, nu? Ei, cam așa m-am simțit eu cu cât am citit mai mult, iar când am ajuns la final mă întrebam ce naibii am citit?. Pe copertă scrie roman psihologic și asta credeam și eu, dar unele întorsături de situație sau dezvăluiri m-au făcut să cred că or așteptările mele de la aceste romane sunt greșite or eu și Mary avem păreri total opuse legat de asta, or autoarea a mers pe ideea: "fiecare dezvăluire/întorsătură de situație va fi mai dementă și imposibil de crezut ca cea anterioară doar să crape pipota în cititori și să spună că-s genială!".

Nu pot să zic că m-am simțit înșelată sau indusă în eroare, dar cumva am fost mințită ca la drumul mare - căci numai roman psihologic, ceea ce implică o doză, mare, de realism, zic eu, n-a fost. Dacă ați citit cartea atunci știți ce zic, și poate sunteți de acord cu mine, iar dacă n-ați citit-o poate-i dați o șansă. Poate vouă o să vă placă direcția în care merge povestea și n-o să stați ca mine întrebându-vă cu ce-ați greșit și de ce aveți impresia că citiți un roman ce vă face să vă gândiți c-ați citit SF-uri mai realiste. 

Lăsând deoparte "credibilitatea" ultimei părți din carte,  Necunoscuta nu e o poveste rea. Doar că iarăși n-am empatizat cu personajele și nu mi-a pasat de nimeni, ceea ce-i un mare minus, iarăși a trebuit să fiu atentă la numele capitolelor ca să-mi dau seama cine vorbește, căci autoarea nu încearcă deloc să separe vocile și nu e ca și cum ai x oameni, din perspectiva cărora citești, ci ai un om ce joacă mai mulți. Ceea ce mi se pare leneș și lipsă de interes; sau să fie un stil ce eu nu-l înțeleg. 

 Necunoscuta are suspans, te face să-ți pui multe întrebări, se joacă puțin cu așteptările tale și fix personajele ce credeai că-s bune și sănătoase la cap se dovedesc a fi duse de mult pe râu în jos și fără drum de întoarcere. Ceea ce m-a bucurat așa un pic, deoarece îmi plac romanele ce sunt ca un cub și cu fiecare capitol îți mai arată un unghi nou sau iți arată același lucru, dar din altă poziție; și apoi descoperi că era altceva.

Recomand  Necunoscuta daca vrei un roman rapid, se citește foarte repede (chit c-a fost mai mult decât trebuia și-n unele părți mi s-a părut c-a insistat prea mult), descrierile sunt foarte vii și de la prima pagină simți/auzi/vezi/miroși orașul. Iar dacă n-ai o problemă cu exagerările sau accepți orice, indiferent cât este de greu de crezut, doar pentru că-i ficțiune, atunci va fi și mai bine! Eu n-am putut și nici n-o să pot vreodată în cazul unui thriller/mystery/roman psihologic. Și nici nu vreau.

RECENZIE - Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood

Descriere:

O frumoasă, sinceră și provocatoare poveste de dragoste dintre două persoane aparent incompatibile, o poveste despre relația lor cu greu câștigată și despre cum reușesc să dărâme împreună barierele impuse de fundalul vieții lor.

Fiică a unui dealer de metamfetamină, Wavy a învățat să nu se încreadă în nimeni, nici măcar în propriii ei părinți. Luptându-se să-și crească fratele mai mic, la opt ani Wavy este deja singurul „adult“ responsabil din jur. Ea își găsește pacea privind cerul înstelat al nopților care se desfășoară deasupra casei dintr-un ținut provincial al Americii de zi cu zi. Într-una din aceste nopți, totul se schimbă atunci când este martoră la gravul accident de motocicletă suferit de unul dintre bătăușii care lucrează pentru tatăl ei: tânărul Kellen, un fost pușcăriaș, tatuat, rebel, însă cu o inimă de aur.

Până ce Wavy ajunge adolescentă, relația ei cu Kellen devine singurul lucru delicat într-o lume brutală a toxicomanilor și a depravării. Când o tragedie îi frânge familia și o mătușă bine-intenționată intervine, lucrurile pe care Wavy le-a considerat ca fiind minunate se oglindesc prin reperele celor din afară în blamarea urâtului.

Un roman intens și puternic, „Partea urâtă și minunată a lucrurilor“ pune în discuție tot ceea ce știi și crezi despre dragoste.

RECENZIE:

Am luat cartea asta din bibliotecă gândindu-mă că o am de prea mult timp și, că deși mă intrigă, n-am citit-o până acum. Așa că, am deschis-o și aruncându-mă pe canapea, cu picioarele sub mine, am zis că citesc câteva pagini.

 În afară de momentele în care m-am oprit din citit ca să îmi schimb poziția, căci amorțisem sau simțeam că mi-au luat foc picioarele, deoarece nu mai circula sângele, nu m-am mișcat și-am terminat-o în aproximativ patru ore.

 Cum am reușit? Aș spune că-i meritul meu, deoarece pot citi o sută de pagini pe oră, însă aș zice și că e vina cărții; căci nu m-așteptam să fie atât de bună și deși nu e deloc o poveste pe gustul meu, mi-a intrat în suflet și până să-mi dau eu seama ce se întâmplă era prea târziu și, dacă mi-ar fi zis ea să mă opresc nu știu daca aș fi putut sau aș fi vrut. 

Lăsând metaforele și dulcegăriile la o parte, pot spune că romanul ăsta de 444 de pagini nu e o poveste pe care ai mai auzit-o de multe ori sau dacă ai mai citit așa ceva, atunci sigur nu scris așa. Cu toate că nu-s străină de povești mai directe sau vulgare, pline de sânge, bătăi, droguri, viol, și ce mai pot s-adaugi pe listă,  Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a surprins și șocat prin faptul că-ți prezintă toate astea scurt și direct, însă nu simți lovitura aia - pumnul nu-ți izbește fața! Ci te lovește în suflet. Sau în creier. 

Și fie că-ți dai seama sau nu, reușești să treci prin o mulțime de stări pe parcursul lecturii, deși romanul e ca o persoană ce vorbește continuu, dar nu te forțează să asculți, nu-ți spune ce să simți, nu-ți zice că nu poți să pleci sau să mai stai ca să auzi cum se termină.

 De ce spun că romanul e ca o persoană? Pentru că, de la primele pagini n-ai impresia că citești, ci că auzi pe cineva vorbind; iar faptul că fiecare capitol oferă șansa unui alt personaj să zică ceva, întregind povestea și adăugând nuanțe sau detalii, rupând tot ce fusese zis înainte sau rearanjând bucățile ce păreau să nu-și aibă locul, iți dau impresia că stai la o masă cu niște oameni pe care abia i-ai cunoscut, dar care-s total pe gustul tău și nu vrei deloc să te gândești la momentul când fiecare din voi va merge pe drumul lui.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a luat prin surprindere, căci nu m-așteptam să-mi placă. Și nu mă refer la scriitură sau la personaje or la firul narativ. Ci nu m-așteptam să mă facă să simt atât de mult povestea și să simt personajele și să vreau să le apăr sau să le pocnesc zdravăn când n-aveau curajul să facă ceva sau, din contră, ca să le opresc din a face ceva periculos. Dar mi-a plăcut al naibii de mult și nu regret c-am citit-o, ci poate acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am citit-o mai repede! Ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Sunt mai mult ca sigură că  Partea urâtă și minunată a lucrurilor nu e o carte pentru toată lumea și știu deja că mulți or să spună că e o poveste prea trasă de păr sau că personajele sunt nebune și nepotrivite și că relațiile dintre ele sunt bolnave sau încalcă legile firii sau legea și că mulți ar trebui să putrezească în închisoare. Și sunt total de acord! D-asta nici n-o să încerc să conving pe cineva să o citească, însă dacă vreți să vedeți cum vi se pare, din partea mea, sunteți total bineveniți să încercați. 

Cât despre personajele ce-ar trebui nu să putrezească în închisoare, ci să moară în chinuri, cred c-am avea păreri diferite. Căci niciunul din ele nu e bun sau inocent sau lipsit de egoism, însă în același timp fix ăia la care te aștepți să fie un exemplu, să aibă grijă de cei din jur, să pună ceva pe masă sau să se gândească: "Ar trebui să nu fac asta, căci n-are cine să vadă dacă acel copil mai apucă ziua de mâine." o să-ți arate că-i doare fix în cur. Și nici acolo. 

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte prea sinceră pentru mulți și poate spune prea bine și direct ce e greșit în lumea asta și cât de înșelătoare pot fi aparențele sau ce bine or greșit poate arăta o discuție sau o întâmplare dacă nimerești în mijlocul ei cu două secunde mai devreme sau mai târziu. Iar daca vreți s-o citiți, ca să vă pierdeți într-o poveste și să visați, imaginandu-vă ce minunată, delicioasă și plină de plăceri e, de droguri, sex, motocicliști, alcool, femei, familii fericite și mai știu eu ce, atunci căutați altceva. 

Căci  Partea urâtă și minunată a lucrurilor e fix opusul. E adevărul ăla gol pe care nu vrei să-l auzi sau privirea aia fixă și sinceră ce nu vrei s-o întâlnești, căci nu poți să duci, e vocea aia care șoptește, însă tu simți că țipă, deoarece sapă și ajunge în niște locuri ce tu zici că nu știe nimeni de ele.

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte ce te va face să te simți extrem de treaz și, probabil, te va face să te gândești de două ori înainte să judeci pe cineva sau să spui că tu știi cel mai bine cum ar trebui să decurgă lucrurile sau că după tine unii merită să moară or că unele relații sunt greșite/ar trebui interzise. Total de acord. Dar ai accepta ca cineva să-ți spună ție toate astea și să intre așa cu bocancii în povestea/viața ta și sa-ti zică el/ea cum se procedează, ca să fie totul corect, legal și curat? Ah, n-are voie  și zici că știi adevărul sau cum e cel mai bine? Mă faci să râd. 

Zisesem că scriu puțin. Fir-ar ea de carte...