RECENZIE - Partea întunecată a magiei (Partea întunecată a magiei #1) de V.E. Schwab

Descriere:

 Într-un univers guvernat de magie există mai multe Londre: Roșie, Cenușie, Albă și, în trecut, una Neagră. 
  
 Kell este ultimul dintre Antari, magicieni care pot călători între lumile paralele. A crescut în Londra Roșie și este mesagerul oficial pentru afacerile cu sângeroasa Londră Albă și cu Londra Cenușie, cea fără de magie.  

Neoficial însă, Kell e un contrabandist pasionat de artefacte din alte lumi Lila, o hoață care bântuite în travesti străzile Londrei Cenușii și visează să ajungă pirat, îi fură un obiect magic extrem de periculos. Inițial dușmani, Kell și Lila sunt nevoiți să se ajute unul pe altul când își dau seama că au intrat într-o conspirație mortală. 

RECENZIE:

 Am mai citit de la V.E. Schwab, deci știam că vreau s-o citesc și pe asta, dar n-am citit destul cât să nu mă mai surprindă.  
  
  Partea întunecată a magiei a fost o poveste scurtă sau a fost ea atât de bună că n-am mai știut să iau pauze. Cumva mă și duce cu gândul la celelalte cărți ale autoarei, căci are aceeași tentă de gri, n-ai bine și rău, nu există dușmani sau prieteni, ești pe cont propriu, chit că mulți par sau vor să te ajute, sau primești ajutor fix de la oamenii ce credeai că vor să te rupă în bucățele. 
  

 Lumea e foarte complexă și a fost interesant să văd toate locurile pe care Schwab le-a creat și pe care-am reușit, mai mult sau mai puțin, să le vizităm în volumul acesta. M-am simțit aproape ca-n excursie și contrastele izbitoare au oferit o imagine și mai puternică a Londrelor, ce par opuse una alteia, și-n același timp așa de asemănătoare, lăsând culorile la o parte. Tot la lume, dacă pot să mă întind, aș vorbi un pic și de personaje, care sunt destule și bogat creionate, dându-ți oarecum impresia că dacă le-ai cunoaște mai bine, oricare ar putea fi personaj principal. Schwab a avut grijă de personajele ei și pe cât de ușor te atașezi de Kell sau Lila, pe atât de ușor te atașezi de un personaj ce-l ai în doar două scene; și pentru mine asta înseamnă mult și a adăugat o doză de realism poveștii. 
  
 Kell, Lila și tot restul prietenilor și dușmanilor lor merită descoperiți de voi și, la fel ca povestea, e mai bine să nu știți prea multe despre ei. De ce? Pentru că-s niște oameni cu personalitate complexă și uneori așa de egoiști și nesuferiți, încât se descurcă singuri să facă o impresie, chiar n-au nevoie de ajutor. Și chiar sunt curioasă cum vi se vor părea și dacă e vreunul din ei ce vă place mai mult, sau nu. Or poate personajul vostru favorit va fi altul. 

 Din punct de vedere al suspansului și acțiunii,  Partea întunecată a magiei a fost o lectură echilibrată, zic eu, și m-am bucurat de ea atât ca roman de sine stătător, dar și ca de-un volum ce are o continuare explozivă, poate și mai bună, și pe care abia aștept să o citesc. A fost distractiv să-i urmăresc pe Lila și Kell, indiferent că erau împreună sau separat, dialogul a fost bun, am și râs, m-am enervat, uneori descrierile m-au făcut să mă pierd în spațiu și m-am trezit uitându-mă lung la pereți, căci în capul meu vedeam altceva, emoții au fost. Iar apoi finalul.  
  
 Recomand  Partea întunecată a magiei și puteți s-o citiți dacă ați mai citit de la V.E. Schwab sau dacă e prima carte de la ea. Oricum ăsta e un detaliu și vă veți bucura de poveste indiferent. Sau poate nu. Însă și dacă ați mai citit de la ea și nu v-a plăcut, atunci poate o încercați pe asta și descoperiți că totuși vă place autoarea, dar nu tot ce-a scris, or poate nu vă încântă aceasta și totuși veți vrea să încercați altceva. Orice-ar fi eu vă urez lectură plăcută, aștept părerile voastre și ca întotdeauna, luați și un prieten; când citești cu cineva distracția se dublează :). 

RECENZIE - Jocul Coroanei (Jocul Coroanei #1) de Evelyn Skye

Descriere:

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie...

Vika Andreieva poate stârni zăpada și poate transforma cenușa în aur.

Nikolai Karimov poate vedea prin pereți și poate face să apară poduri din senin.

Ei sunt magi - singurii din Rusia - iar țarul, amenințat de Imperiul Otoman și de kazahi, are nevoie de un Mag Imperial puternic alături de el.

Și astfel inițiază Jocul Coroanei, un duel al abilităților magice.

Câștigătorul jocului va primi puteri de neimaginat.

Pe cel învins îl așteaptă moartea.

Jocul Coroanei nu trebuie pierdut.

RECENZIE:

 M-așteptam la mai mult de la Jocul Coroanei, și nu pentru c-aș fi auzit prea multe despre el sau coperta n-arată bine, ci pentru că descrierea promitea atât de multe lucruri și-un ritm alert, niște confruntări pe cinste, trădări, intrigi, violență și multă vărsare de sânge. Da, cam așa ceva...  

  

 Jocul Coroanei a fost o carte ce mi-a plăcut, însă nu atât de mult și cred c-a fost mai pașnică decât ce voiam eu. De când am citit descrierea prima dată m-a dus cu gândul la seria Grisha, dar și la o poveste întunecată, cu magie ce poate fi folosită în atâtea feluri și numai pentru bine(le personal) și cu niște personaje ce vor să câștige și vor face absolut orice pentru a fi siguri de asta. Doar că m-am trezit într-o lume mai luminoasă, cu intrigi, ce-i drept, și cu suspans, iar personajele n-au fost aproape deloc cum le vedeam eu și relația dintre ele nici atât.  

  

 Nu vreau să ofer spoilere, așa că nu o să dezvolt foarte mult. Dar nu există sentimente rele între ei, așa mult, n-am simțit că vor să-și rupă capul de câte ori se văd și mai c-aș zice că vor să facă altceva când se văd. Probabil vă imaginați ce și, ca o mică atenționare: jocul ăsta e îndrăgostit, nici el nu știe clar de cine. Iar aici interpretați voi cum vreți și dacă doriți s-aflați cât mai repede ce vreau să spun, atunci puneți mâna pe carte și citiți.  

  

 Personal, nu căutam romantism și nici o poveste plină de prietenie și drăgălășenii, dacă pot să exagerez puțin, ci voiam o competiție pe viață și pe moarte între doi magi extrem de puternici, care își văd propriile interese și vor să-l zdrobească pe celălalt, musai. După mine, asta nu s-a întâmplat mai deloc, sau nu așa cum trebuia, în viziunea mea, și competiția mi s-a părut mai mult importantă și "pe viață și pe moarte" la nivel teoretic, căci practic e altă poveste; și lucrurile d-acasă nu se potrivesc cu alea din târg.  

Ce mi-au plăcut la Jocul Coroanei au fost atmosfera, căci Evelyn Skye reușește să te prindă în lumea creată de ea din prima și poți simți, auzi, atinge și experimenta tot ce descrie. Mi s-a făcut foame de la toate mâncărurile alea și mi-ar fi plăcut să mă plimb prin Palat sau chiar și prin părțile mai normale ale Rusiei, din poveste. Personajele secundare sunt și ele bine creionate și te conving că nu-s rele, te fac cumva să te dai de partea lor, deși o secundă înainte nu te-ai fi gândit la asta.  

 Suspansul n-a fost așa de mare, însă tot ce s-a întâmplat m-a făcut curioasă și am terminat-o cât de repede am putut, ca să văd cum și dacă se termină jocul. Vika și Nikolai mi-au plăcut ca indivizi și a fost intresant să le aflu poveștile și să particip apoi, pe cât posibil, la prezentul și viitorul lor. Însă atunci când erau împreună, din punctul meu de vedere, s-a pus accentul pe altceva și nu pe competiție neapărat, nu mereu, și tot conflictul ăla ce-l simt amândoi n-a fost bine conturat. Am avut impresia că s-a încercat a fi ceva și apoi nimeni n-a știut ce să facă cu el sau n-a mai vrut să-i facă ceva. 

 Recomand Jocul Coroanei? Da și nu. Mi-au plăcut povestea și lumea creată, personajele au fost simpatice și cu substanță, însă felul cum a fost prezentată competiția și cum tot a evoluat, cum cei doi au rezolvat probele, cum a fost folosită magia și cum ei au arătat de ce sunt în stare, cum au acționat unul față de altul sau fiecare față de ceilalți, nu m-a convins. Intodeauna am avut impresia c-a lipsit ceva și că lucrurile au fost tratate mai ușor și mai luminos, și nu atât de întunecat, violent și competitiv pe cât s-ar fi vrut la început. Sau poate așa a fost cartea de la început și doar eu am avut o impresie aiurea. Dar recomand să încercați romanul și să-mi spuneți ce v-a plăcut, ce nu, de ce și poate reușiți să mă faceți să văd lucrurile altfel :). 

RECENZIE - FELLSIDE de M.R. Carey

Descriere:

Fellside e o închisoare de maximă securitate pentru femei, situată undeva într-un ținut mlăștinos din Yorkshire.

Jess Moulson și-ar putea petrece tot restul vieții acolo, deși nu-și amintește crima pentru care e condamnată. Nu știe cum a murit băiețelul care locuia deasupra apartamentului sau în seara care i-a schimbat viața, dar ziariștii s-au grăbit s-o numească „criminala de copii“.

Fellside este un loc unde până și pereții șoptesc. Iar cea mai puternică este chiar vocea băiețelului omorât. Mintea ii joacă feste lui Jess sau chiar i se cere ajutorul dintr-o altă lume?

RECENZIE:

N-am știut de ce vreau să citesc cartea asta cât mai repede și nici acum nu știu dacă înainte să m-apuc de ea știam ce citesc. Dacă m-așteptam la un thriller-mystery sau mă gândeam că va fi o poveste cu tentă de bântuială. Însă știu c-am pus mâna pe ea și că a fost destul de incomod s-o citesc, pentru că nu e tare subțire și cititul la birou al cărților de genul nu e cel mai comod din lume. Plus că nici n-am vrut să storcesc cotorul cărții sau să o rup. Așa că mi-am antrenat mușchii la degete și încheieturi :)).

Revenind. FELLSIDE a fost o poveste interesantă și chiar dacă au fost momente în care mi-a mai stat în gât și-a durat ceva până am mestecat și-am înghițit, m-am bucurat de ce-am citit și odată ce-am citit ultima pagină, m-am uitat la gigantul ăsta c-un zâmbet leneș pe buze. A fost o carte plină de mister și acțiune, însă n-a avut ritmul alert pe care eu îl așteptasem, nu m-a dat atât de tare pe spate și sincer m-așteptam să fie mai înfricoșătoare. Nu știu de ce, poate datorită coperții sau a aerului ce-o înconjoară sau faptul că totul se petrece într-o închisoare de genul și avem și voci sau fantome; sau poate-a fost doar în capul meu. 

Ca locație mi-a plăcut Fellside și Carey a reușit să picteze foarte bine locul, chiar și-acum îmi revin în minte imagini din interior, ce înfățișează deținuți sau comportamentul gardienilor, anumite mirosuri, minciunile, micile 'schimburi', bârfele, bătaia și ochii închiși, ce-arată cât de ușor poți muri într-o închisoare. Și nu pentru că ești slab sau pentru că nu ti se oferă toate condițiile, ci pentru că sunt destui ce vor avea grijă de ține dacă nu ești 'drăguț'.

Au fost mai multe lucruri ce mi-au plăcut la FELLSIDE, așa că o să-ncep cu singurul ce m-a deranjat și 'datorită' căruia nu m-am bucurat așa tare de poveste, și uneori chiar m-am simțit la kilometri distanță. N-am putut empatiza cu personajele, n-am simțit pic de emoție, scriitura nu mi-a transmis nimic și am avut impresia că urmăresc un film, de la început și până la sfârșit, pe mut. A băgat M.R. Carey descriere și sentimente în roman, dar din astea două doar una a reușit s-ajungă la mine. Personal, nu pot să iubesc cărțile ce nu-mi transmit nimic și nu mă fac să simt 'chestii', așa că pentru asta n-aș recomanda cartea nimănui. 

Aș recomanda-o pentru personaje, căci Jess a fost o femeie ce m-a surprins și deși nu e ea cea mai isteață sau cea mai puternică, nu se dă bătută și reusește să facă față situațiilor în felul ei; chit că de multe ori se trezește bătută sau toată lumea se teme de ea (nu că asta nu i-ar folosi), or din contră, se înfundă mai rău în... noroi și abia mai poate să respire. Mi-a plăcut faptul că deși nu-i un personaj puternic, fizic sau mental, nu renunță și reușește să obțină ceva. Acum ce preț are de plătit e partea a doua... 

Aș recomanda-o pentru acțiune, fiindcă au fost câteva momente când nu știam ce se mai poate întâmpla, deoarece se întâmplă deja prea multe și mai c-aveam impresia că face implozie închisoarea aia la ce tensiune se strânsese. 

Aș recomanda-o pentru suspans și pentru întorsăturile de situație, pentru momentele când nu te-aștepți la ceva bun și totuși se-ntâmplă, pentru clipele când totul e deja dus la extrem și oamenii-s la pământ, iar autorul nu se ferește de la a-i călca pe cap și a-i înfunda și mai mult cu nasul în mocirlă. 

Și mai ales aș recomanda FELLSIDE, deoarece 'toată chestia cu vocile' a fost tratată diferit și nu mi s-a părut o altă povestire sau repovestire a ceva ce-am mai citit. Carey n-a exagerat cu asta și nici n-a transformat romanul în ceva cu vânătoare de fantome sau casă, pardon, închisoare, bântuită, dar a băgat destul cât să ofere locului și romanului o tentă de ceva rece și crud. Iar la un moment dat te întrebi de cine să le fie mai frică: de voci sau de deținuți? 

Una peste alta, mă bucur c-am citit cartea și c-am tăiat-o de pe listă. Mi-a plăcut povestea și personajele au fost simpatice, investigația a fost ok și ușor de urmărit, nu te plictisești foarte tare așteptând să mai descoperi indicii și lucrurile sunt dezvăluite destul de repede. FELLSIDE conține destul suspans și acțiune să te țină ocupat, iar dacă nu te prinde partea cu vocile, atunci poate o să-ti placă partea cu tot traficul din închisoare. (Mie, într-un fel, mi s-a părut că s-a pus prea mult accentul pe aia și că la un moment dat devenise punct central al romanului, ceea ce nu știu dacă trebuia neapărat să fie, dar poate e doar impresia mea.)

 Dacă vă face cu ochiul, atunci indiferent de ce citiți de obicei, puneți mâna pe ea și după câteva pagini ar trebui să știți dacă va atrage sau nu. Deși poate nu va fi așa. (Eu prima dată am lăsat-o după cinci pagini și apoi am reluat-o în altă zi; tocmai pentru că nu era tonul ce-l așteptam.)

RECENZIE - Fata din coșmaruri (Anna în Veșmânt de Sânge #2) de Kendare Blake

Descriere:

Au trecut câteva luni de când fantoma Annei Korlov a deschis o uşă către iad în subsolul din casa ei şi a dispărut prin ea, dar vânătorul de fantome Cas Lowood nu îşi poate găsi liniştea. Prietenii lui îi amintesc mereu că Anna s-a sacrificat pentru ca el să trăiască, nu să bântuie de colo-colo, pe jumătate mort. 

Dar el o vede peste tot: uneori în coşmaruri, alteori în viziuni înfricoşătoare. Şi totuşi, nu sunt doar halucinaţii… Anna suferă, pare a fi torturată, iar de fiecare dată când Cas o vede este mai chinuită. 

Băiatul nu înţelege ce s-a petrecut când a dispărut în iad, dar ştie că nu merită ceea ce i se întâmplă. 

Anna i-a salvat viaţa de mai multe ori, iar acum a venit momentul să-i întoarcă favoarea. 

RECENZIE:

De când am terminat primul volum am știut că vreau să văd ce se-ntâmplă în continuare și, că imediat ce voi pune mâinile pe următorul volum, adică acesta, îl voi citi dintr-o suflare. Așa că, de dimineață când mă gândeam dacă să-mi iau vreo carte la muncă, să am ce citi în pauze, ochii mi-au căzut pe Fata din coșmaruri. Am băgat-o în rucsac și restul e istorie. De ce? Fiindcă tocmai am mâncat-o în câteva pauze de zece minute și-n pauza de masă. Dar nu vă faceți griji, este teafără. Eu nu prea sunt, dar nu cred că-i pasă cuiva :)). 

Sincer, n-aș putea acum să m-apuc să vorbesc foarte mult despre roman sau despre serie, căci aș da prea mult din casă și nu vreau. Plus că, după mine, trebuie să citiți volumele astea fără să șțiți prea multe, ca să vă bucurați cu adevărat de ele. Cu cât știți mai puține, vă vor lovi surprizele și toate întorsăturile de situație, vei descoperi cât de complexe sunt și devin personajele și mai ales cât de ușor trec unele din ele linia dintre bine și rău; asta dacă există așa ceva în lumea creată de Blake. Iar dacă nu v-ați apucat de ele pentru c-așteptați să aflați mai multe păreri sau nu știți dacă sunt pentru voi, eu v-aș spune să încercați. Nicio părere nu va fi mai obiectivă și mai sinceră ca a voastră, și dacă ai citit zece sau o sută de pagini din prima carte și nu te-a prins sau simți că nu e deloc pentru tine, atunci poți pur și simplu să o închizi. Sau să mai încerci. Doar nu mai pierde timpul.

  Fata din coșmaruri a fost o continuare pe măsură și, deși n-am avut așteptări, a reușit să mă surprindă și să mă bucure. Oricât de mult ar putea să te bucure o astfel de poveste; aici referindu-mă la faptul că are un ton întunecat și violență, nimănui nu-i pasă cât rănește pe ceilalți atâta timp cât obține ce vrea, etc. 

Kendare Blake a îndesat bine în romanul ăsta destul suspans și acțiune cât să mulțumească și pe pretențioși, a conturat și mai bine personajele, oferindu-ne și mai multe detalii și ocazii să descoperim cum sunt, chiar și pe cele secundare sau episodice. Tot în Fata din coșmaruri am găsit și umor, sarcasm, dialog bine scris și o dinamică realistă între personaje, fie c-a fost vorba de familie, prieteni sau dușmani. Iar această dinamică aș lega-o de relațiile ce se rup în acest volum sau devin și mai puternice. Vedem prieteni foarte buni ce se îndepărtează sau persoane ce nu se suportă cum decid să lucreze împreună; ceea ce mie mi-a plăcut și a dat un aer realist poveștii. 

Nu zic de multe ori asta și nu pentru multe cărți, însă atât primul volum cât și acesta mi-au rămas în minte, ca atmosferă, personaje, replici și toate emoțiile ce m-au scuturat binișor, și aș recomanda seria oricui. Fie că citeșți romane pentru adolescenți sau îți plac poveștile mai întunecate, fie că vrei o lectură rapidă sau o carte fără personaje ce se îndrăgostesc imediat ce se văd și fără dulcegării. Plus că stilul te prinde bine, de la primele cuvinte, vocile puternice te atrag și te cuceresc, și sincer nu prea-ți mai pasă neapărat dacă sunt de partea binelui sau nu. Ajungi să empatizezi cu mulți, chiar și cu personajele "negative" și o să te întrebi de ce; poate te va deranja asta. Sau dimpotrivă, îți va plăcea. Iar eu zic că-i vina cărții și a lui Blake, care se joacă așa cu noi, iar nouă ne cam place.

Dacă n-ați citit seria deja, adică cele două volume, eu le recomand cu cel mai mare drag și cu tot sufletul meu mic și negru! N-aveți ce pierde, însă, oho, câte n-aveți de câștigat! Iar dacă ați citit deja primul volum, atunci ce așteptați? Să vină Anna să vă roage? Sau poate nu vă place să citiți singuri... sunt sigură că aveți un prieten pe care-l puteți corup... invita să devoreze aceste bunătăți cu voi. Așa că, nu mai pierdeți timpul!

RECENZIE - Unul dintre noi minte de Karen M. McManus

Descriere:

Unul dintre noi minte e povestea a ceea ce se întâmplă când cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață. Fiecare este suspect, fiecare are ceva de ascuns.

Fii atent la toate detaliile și poate vei fi tu cel care va rezolva enigma:

Într-o după-amiază de luni, cinci elevi de la Liceul Bayview intră în camera de detenție.

Bronwyn, tocilara, va merge la Yale și niciodată nu încalcă vreo regulă.

Addy, prințesa, este frumoasa populară a liceului.

Nate, delincventul, este deja eliberat condiționat după ce a fost prins vânzând droguri.

Cooper, atletul, este starul echipei de baseball.

Și Simon, proscrisul, este creatorul unei faimoase aplicații de mobil care lansează bârfele fierbinți ale liceului.

Atâta doar că Simon nu mai iese de la detenție. La finalul orei în care cei cinci trebuie să-și ispășească pedeapsa, Simon moare. Potrivit anchetei, decesul nu este un accident. Luni moare, iar marți apar dezvăluiri senzaționale programate de el despre cei patru colegi care i-au fost alături în clipa morții, ceea ce îi transformă rapid în suspecți. Dacă nu cumva criminalul este altcineva și se află în libertate…

Toată lumea are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi.

RECENZIE:

Da, da am citit cartea asta în sfârșit! O zic atât pentru mine, cât și pentru toți care m-au întrebat ce cred despre ea sau când naibii am și eu de gând să o citesc ca să poate vorbi deschis cu mine și să-mi spună tot ce le-a plăcut sau nu le-a plăcut, spoilers included. Într-un fel, nici nu știu de ce-am amânat atât, căci am avut timp și-aș fi putut s-o iau cu mine la muncă, însă, pe altă parte, am vrut s-o citesc acasă și să mă pot bucura și enerva în voie. Sunt oare singura ce se bucură când ghicește o întorsătură de situație înainte să se întâmple? Nu cred. 

Unul dintre noi minte a fost o poveste interesantă și m-a ținut în priză încă de la prima pagină. Iar felul în care a fost scrisă și faptul c-am avut vocea fiecărui personaj și-am putut vedea cum sunt, ce gândesc și ce planuri au, pe viu, au făcut totul mai real și realist. Mă gândisem la un moment dat că voi încurca personajele între ele, dar nu s-a întâmplat și chiar a fost distractiv cum autoarea a jonglat cu perspectivele, oferindu-ne doar părțile interesante și pline de suspans și emoții din perspectiva fiecăruia. Plus că, și asta mi-a plăcut mult, n-am observat vreo perspectiva sau vreun personaj să fi fost pus acolo doar ca numărul să fie mai mare; adică fiecare a contribuit cu ceva și toate la un loc au creat un puzzle destul de complex, care m-a făcut de multe ori să citesc atent sau să recitesc anumite pasaje.

Să fiu sinceră, nu plănuiam să termin romanul acesta azi și mai ales nu la după aproape trei ore după ce l-am început, doar că el, aparent, avea alte planuri. Dar a fost ajutat și de ritmul susținut al acțiunii și suspansului, create uneori din gândurile personajelor sau simple dezvăluri, uneori detalii cărora nu le dăm mare importanță, și nu doar din mari întorsături de situație. Plus că scriitura este extrem de fluidă și ușoară, încât nu-ți dai seama cum treci prin pagini sau cum de la prima pagină ai ajuns brusc la sfertul cărții. Nu că ar fi un lucru rău, însă poate vrei să te bucuri mai mult de el. Însă privește partea bună... nimeni nu spune că dacă l-ai teminat nu-l poți reciti.

Unul dintre noi minte, mi-a adus aminte de poveștile alea pe care le începi gândindu-te că vor fi așa, însă apoi descoperi că-s și altfel, dar nu-ți pare rău și continui să citești, căci îți place și mai mult. M-așteptam ca Unul dintre noi minte să fie doar un mystery sau un thriller, însă mi-a arătat că poate fi și despre problemele cu care ne confruntăm zi de zi, fie că suntem părinți sau adolescenți, despre multitudinea de relații ce se crează atât de ușor și se rup și mai repede, despre aparențe, minciună, curaj, ceea ce vrem cu adevărat și ceea ce credem că vrem; poate pentru că nu luăm o decizie doar pentru noi sau fiindcă n-avem curajul să acceptăm că aia vrem, din diferite motive. 

Legat de personaje, n-am un favorit, și aș putea zice că mi-au plăcut bucăți din fiecare. Toți au fost bine scriși, cu bune și rele, și m-am bucurat să văd că odată cu firul narativ au evoluat și ei, unii în bine, alții nu chiar, și chiar dacă unele lucruri nu erau așa de noi, și-au făcut simțită prezența fix atunci și acum, doar cât să-i zdruncine bine și să le dea un șut, împingându-i spre ceva mai mai bun. Sau poate doar ce meritau. Și că tot vorbeam de firul narativ. Nu vă zic ce și cum, însă v-aș recomanda, dacă v-apucați de citit, să aveți timp destul, fiindcă nu știți când o să mai lăsați romanul din mână.

Unul dintre noi minte nu e o poveste strict polițistă și nici una doar despre dramele adolescenților, rețele de socializare, probleme de liceu, bârfe, iubire, trădări, droguri și părinți. Ci e un amestec cu puțin din fiecare, fix cât trebuie, amestecat bine și scris în așa fel cât să te prindă, dar să nu te sufoce și nici să te plictisească. E ca un desert delicios și plin de ciocolată, însă rece și fresh, ca să nu-ți stea în gât și să bei trei litri de apă. Luați cu lingura sau cu mâinile și nu uitați să stați comod. A, și să recomandați și altora după ce-ați citit. Ca să-l citească sau să-l evite. 

Poftă bună! : )

RECENZIE - Demoni de Laura Nureldin

Descriere:

La împlinirea vârstei de 16 ani, Lisa Whelan primește un cadou care îi va schimba viața; acesta sosește într-o micuță cutie de catifea, însă cuprinde puterea unui întreg neam de vrăjitoare – strămoșii ei, de care nu aflase până atunci. Cel care o va iniția în arta vrăjitoriei este Yadiel, un demon enervant care și-a dedicat întreaga sa viață protejării familiei Lisei, chiar din vremurile în care s-au născut primele vrăjitoare Whelan, cu mii de ani în urmă. Totuși, noile puteri ale tinerei fete declanșează alte forțe, mult mai întunecate decât și-ar fi putut imagina vreodată…

Demonii ei o însoțiseră mereu. Nu ca s-o chinuie, ci mai degrabă ca să-i fie aproape. S-o țină de mână. Să-i ghideze pașii. Să o ridice atunci când simțea că se clatină.

Era ca și cum păzitorii ei ar fi fost îngeri căzuți.

Și totuși, nu avea nimic malefic. Oamenii o considerau una dintre cele mai bune și blânde persoane pe care le cunoșteau.

Poate că, la prima vedere, zăreau o scânteie din focul iadului în ochii ei, dar asta era tot.

Era cu adevărat o ființă bună. Și blândă. Dar, ca orice alt om, avea un secret. Al ei era acela că dansa cu diavolul. O făcuse mereu. Amândoi știau bine pașii și păstrau ritmul.

Până într-o zi.

RECENZIE:

 Nu știam la ce să mă aștept când am început cartea, așa cum nici nu știam ce mă atrage să o citesc când am auzit prima dată de ea sau când ochii mei se tot lipeau de copertă. Și într-un fel nici acum nu știu dacă aș zice că Demoni e un roman cu o idee originală sau care m-a impresionat prin ingeniozitate și scriitură, sau e o carte ce a cuprins fix elementele poveștilor cu vrăjitoare și demoni ce-mi plac foarte mult și ne atrag pe toți ca fluturii la bec, dar care a folosit aceste elemente într-un fel propriu; întorcându-le uneori pe dos sau amestecându-le între ele și creând ceva cunoscut și totuși cu alt gust și altă înfățișare.    

  

 Pentru mine Demoni a fost cartea de duminică și m-am simțit extraordinar citind-o și bucurându-mă de fiecare capitol, devorând paginile și simțindu-mă fericită când s-a terminat. Și nu că n-aș fi vrut să mai continue, ci pentru că a fost o cursă așa de relaxantă și plină de suspans, cu niște personaje bine conturate și pline de viață, încât la sfârșit n-am avut cum să nu zâmbesc și să mă bucur c-am avut parte de această scurtă excursie. Iar dacă și voi vreți o excursie scurtă sau o plimbare mai lungă, în care să vă bată puternic inima în piept și să rămâneți fără respirație, dar fără să vă ridicați din pat sau să ieșiți din casă, atunci citiți asta. Efectul e garantat și doar după ce închideți cartea o să realizați că voi n-ați fost fizic acolo. 

  

 N-o să vorbesc despre firul narativ, căci nu vreau să dau și mai mult din casă, pe lângă descriere, însă deși nu m-a luat prin surprindere, adică am putut să văd unele lucruri înainte să se întâmple sau am avut o vagă idee încotro se îndreptă povestea, tot mi-a plăcut și a fost interesant să observ cum tot voiam să citesc mai repede. Indiferent dacă întorsăturile de situație m-au prins pe picior greșit sau nu. Plus că și personajele bine construite, dialogul, descrierile ce te fac să vezi ce ți se spune, să inspiri aerul ăla și să simți tu loviturile pe piele, și suspansul care te ia așa încet de mână și apoi, când nu te-aștepți, îți face vânt în gol, reușesc să-ți ofere o lectură delicioasă și pe atât de încărcată de emoții și râsete, pe atât de scurtă. Și cred că fiind scurtă aici constituie un plus pentru poveste și nu un minus; căci a avut fix numărul de pagini cât să te țină în priză și să te facă să te simți bine, și s-a terminat înainte să se lungească fără sens.  

 Dacă ar fi s-aleg un singur lucru ce mi-a plăcut din Demoni aș zice dialogul, pentru că deși mi-a plăcut suspansul și acțiunea n-a fost de ignorat, dialogul parcă a dat viață poveștii și a fost aura aia ce-a îmbrăcat tot și m-a tras iar și iar în poveste când voiam să iau o pauză. Discuțiile dintre Lisa și demoni sau dintre Lisa și alte personaje au fost ușor de urmărit și pe cât de simplist au fost scrise, pe atât de mult mi-au plăcut și mi-aș fi dorit să pot participa măcar o dată la ele. Plus ca, cine nu vrea să poată vorbi cu demonii sau măcar cu unul singur, unul mic. Se poate?  

  

 Recomand Demoni tuturor celor care vor o lectură rapidă, însă captivantă, plină și bună din toate punctele de vedere. Căci, cine spune că o carte ce se citește repede e lipsită de substanță sau nu ne rămâne în minte? Iar dacă nu mă credeți, atunci puteți foarte bine să puneți mână pe ea, citiți-o, în ritmul vostru, și apoi v-aștept să vorbim. Chiar sunt curioasă cum vi s-a părut și dacă nu v-a plăcut aștept părerea voastră și argumentele. Poate voi ați văzut ceva ce mie mi-a scăpat. Demoni nu e un roman ce m-a impresionat cumplit sau îl voi recomanda tuturor fiindcă m-a făcut să gândesc sau mi-a schimbat o idee despre ceva, ci pentru că mi-a oferit câteva ore pline de râs și suspans într-o duminică. Și de multe ori asta e mai important ca altceva. 

RECENZIE - Omul pictat (Demon #1) de Peter V. Brett

Descriere:

  
 Omenirea a ajuns prizonieră unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut. 
  
 Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen ca frică e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. 

Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice. 

RECENZIE:

 Omul pictat a fost unul din romanele ce-a stat pe lista mea de "citit cât mai repede" atât de mult, încât am crezut că nu-l voi mai citi sau că interesul meu va scădea la un moment dat; dacă tot nu mă convingeam să pun mâna pe el. Așa c-am pus piciorul în prag și-am zis că-l citesc sigur în ianuarie. L-am citit ieri, ca să fiu sigură că nu mă iau iarăși cu altele și îl uit, din nou, într-un colț și, din nou, să se uite urât la mine când citesc altceva. 

 Nu știu cum a fost pentru alții, însă eu am preferat să-l încep fără să fi citit recenzii înainte sau descrierea, așa c-am avut parte, poate, de mai multă distracție. Or poate e și faptul că fantasy nu e neapărat un gen din care citesc mai mereu și orice nouă lectură din el e magică. Nu spun că dacă aș fi fost fan fantasy nu mi-ar fi plăcut, însă poate mi-ar fi fost mai ușor să spun dacă seamănă cu alte serii sau dacă anumite puncte, cum ar fi sistemul de magie sau felul în care cartea e scrisă sau cum personajele sunt creionate, sunt cu adevărat originale sau îmi par asemănătoare sau împrumutate din x carte.  
  
 Omul pictat a fost un roman ce l-am citit extrem de repede și chiar am rămas surprinsă la cât de repede l-am terminat. Deoarece așa nu arată a carte subțire și mă gândeam că-mi va lua cel puțin o zi întreagă sau două, însă l-am citit tot în câteva ore, cum fac de obicei cu povești pe care le devorez. Fantasy sau nu, povestea și lumea aceasta te prind și deși încerci să fii obiectiv, când ceva te farmecă nu e atât de ușor; și mai lași de la tine sau anumite elemente te încântă așa tare, de nu mai vezi micile greșeli sau acel detaliu nu mai e sâcâitor.  

 Și când spun detaliu mă refer la faptul că n-am putut să mă atașez de niciun personaj și n-am simțit niciun fel de emoție. N-am putut empatiza cu nimeni și nu mi-a părut rău când eroii au fost în pericol sau erau aproape să moară. Ceea ce pentru mine e un mare minus și mi-aș fi dorit să mă pot bucura de carte "la capacitate" maximă. Uneori chiar am avut impresia, din cauza acestei lipse, ca sunt în afara poveștii și că mă uit printr-un geam la ce se întâmplă. Mi-a părut rău că nu m-a prins cu totul și că au fost și momente în care a trebuit să-mi spun să continui chit c-aș fi luat o pauză sau aș fi pus-o departe, doar pentru că era enervant să mă forțez să simt ceva sau să-mi dau seama dacă e vina mea sau a cărții.  
  
 Lăsând 'detaliul' ăsta la o parte, Brett a reușit să construiască o poveste colorată și magică, pe atât de frumoasă și veselă, pe atât de sângeroasă și întunecată, care, cred eu, că are ceva pentru orice fel de cititor. O poți citi dacă vrei un sistem de magie interesant sau dacă-ți plac bătăliile și nu neapărat cele între vrăjitori sau între ei și oameni, dacă-ți place mereu să descoperi ce monștri mai sălășuiesc în locuri uitate sau chiar sub nasurile sătenilor, poate-ți plac intrigile complicate și suspansul sau o mulțime de personaje ce vor același lucru și luptă împreună, însă sunt atât de distincte între ele de le vezi pe toate, fără să le încurci;  indiferent de cât de mult sau puțin apar în roman. 
  
 Nu s-a nimerit ca Omul pictat să fie o carte extraordinară sau care să mă dea pe spate, dar a fost una bună, delicioasă, care m-a făcut să visez și care momentan îmi șoptește să cumpăr și următorul volum; dacă tot am terminat-o și n-am ce să citesc (exceptând tonele de cărți ce zac în bibliotecă sau pe lângă mine, normal). Și cine sunt eu să refuz, nu? Plus că finalul, suspansul, felul în care personajele au evoluat și momentele ce m-au luat prin surprindere, mă fac să cred că următoarele volume mă vor încânta mai tare. Iar poate voi o iubiți sau o veți iubi și pe aceasta, căci merită. N-am iubit-o, cum spuneam și mai sus, dar mi-a rămas în minte și știu sigur că la următoarea rundă de cumpărături volumul doi vine cu mine acasă.