O iubire neimpartasita, o suferinta ascunsa si o vindecare prin lectura si explorare interioara.
Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit sa studieze pentru un semestru in America. Din pacate, relatia lor este curmata brusc, iar Jam nu-si mai poate reveni si ajunge la o scoala cu internat pentru adolescenti „fagili emotional si foarte inteligenti“.
Aici, profesoara de literatura ii indeamna sa citeasca romanul Clopotul de sticla de Sylvia Plath si le daruieste cate un jurnal, in care sa isi noteze gandurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului inseamna intrarea intr-o lume suprarealista, in care traumele care i-au marcat inca nu s-au petrecut si totul este bine.
Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.
RECENZIE:
De cand am auzit prima data de acest roman intr-un clip pe booktube am avut un fel de batalie cu mine, pentru ca nu stiam daca vreau sa-l citesc. N-am citit Sylvia Plath, dar o sa caut, pentru ca n-a facut decat sa ma intrige si mai tare. Care-i ideea: imi plac romanele diferite si am si o obsesie pentru oamenii speciali sau rai, sariti de pe fix, cum vreti sa-i numiti. Si nu spun ca acest roman e despre asa ceva, ci doar pare si iti da acel sentiment, iar eu i-am cedat in final.
Citind primele capitole ale cartii ma tot intrebam daca s-o termin sau nu, pentru ca nimic n-avea sens, nu intelegeam personajele, conceptul, nu m-atragea scriitura. DAR la un moment dat totul se aseaza la locul lui si ramai socat. De la jumatatea cartii incolo am fost total absorbita si nu m-am mai oprit din citit. Brusc lumea gri si fada a internatului a fost imbracata in curcubeu si vorbesc foarte serios cand spun ca si romanul s-a transformat - scriitura devine mai vie, personajele parca se trezesc la viata, emotiile danseaza prin pagini si se amesteca in asa fel incat nu mai stii ce simti.
Romanul asta a fost ca un nou sortiment de ciocolata pe care-l incerci si prima muscatura te face sa urasti toata ciocolata din lume. Apoi dupa a doua muscatura stii ce sa astepti si tot mancand ajungi obsedat. Ce incerc sa spun prin aceasta comparatie, sper eu potrivita si care-mi face foame, e ca romanul iti intra usor si insesizabil pe sub piele, in creier si-n suflet. Si ceva mic se schimba. Nu zic ca mi-a dat toate gandurile si principiile peste cap, insa ceva micut s-a schimbat si simti asta.
Daca as vrea, as aseza Belzhar langa Sub aceeasi stea, Jurnalul unui adolescent timid, Minunea, Flori pentru Algernon, Cautand-o pe Alaska si alte asemenea care au in interiorul lor o bucata calda si fragila de suflet.
Nu va povestesc ce se intampla, pentru ca as strica tot farmecul, dar va zic doar ca nu-i ceea ce pare, niciunul din personaje nu-i ca la prima impresie, lumea Belzhar este mai inselatoare ca nisipul miscator, iar ultimele capitole or sa va arunce de la douazeci de metrii in cap. Suna periculos si tentant? Eu cred ca da. Asa ca puneti naibii mana pe ea si cititi-o sau cumparati-o! Iar daca o aveti deja pe raft si n-ati citit-o atunci ar trebui sa va fie un pic de rusine! *laughs* Pentru ca va retineti singuri de la ceva superb.
Cred ca e cea mai colorata emotional si idealistic (oare exista cuvantul? hm) carte pe care am citit-o in ultima vreme. Si tare as mai citi-o o data. Chiar acum!
