Interviu cu Marc Levy

Marc Levy este cu siguranta unul din scriitori mei preferati si mai ales unul din cei care ma face mereu sa zambesc dupa ce citesc o carte de-a sa, oricat de trista sau melancolica ar fi. Si cum am gasit un interviu al lui pe hyperliteratura.ro am zis sa-l postez si aici. :) Voua va place?

Marc Levy

foto© Claudia Hehr

 

Cel mai bine vândut autor francez contemporan în lume, Marc Levy este o personalitate proteică, un scriitor al cărui stil este plin de culoare și de bucuria vieții.

După ce a lucrat mai mulți ani pentru Crucea Roșie și a fondat împreună cu fratele său un birou de arhitectură care a devenit în scurt timp unul dintre cele mai importante din Franța, Marc Levy și-a început cariera de scriitor la 37 de ani.

În 1998 scrie romanul Și dacă e adevărat?. În 2000, după succesul enorm al acestui prim roman publicat în Franța la Editions Robert Laffont, Marc Levy își dă demisia de la biroul de arhitectură și se mută la Londra, pentru a se dedica exclusiv scrisului. Romanul este tradus în 40 de limbi, publicat în 32 de țări și vândut în cinci milioane de exemplare. Cartea este atât de seducătoare și convingătoare, încât atrage atenția marelui Steven Spielberg. DreamWorks SKG cumpără drepturile de adaptare cinematografică. Filmul, intitulat “Just Like Heaven”, regizat de către Mark Waters și avându-i pe Reese Witherspoon și Mark Ruffalo în rolurile principale, ajunge în fruntea box-office-ului american la lansarea din 2005.

Din 2000 și până în prezent, Marc Levy a scris 14 romane, traduse în 45 de limbi și vândute în peste 28 de milioane de exemplare. Autorul locuiește de mai mulți ani la New York. În România, 11 dintre romanele sale au fost publicate la editura Trei.

A fost o senzație absolut specială și încântatoare să fac un interviu cu Marc Levy, unul dintre scriitorii mei contemporani preferați. Am corespondat pe e-mail și am avut plăcuta surpriză să descopăr un scriitor de o naturalețe, modestie și deschidere absolut impresionante. După ce am fost încântat de romanele sale, am fost încântat și de răspunsurile sale la întrebarile mele.

Ați fost crescut în cultul autoderiziunii. Este la ora actuală autoderiziunea o specie pe cale de dispariție?

Mi-ați pus o întrebare foarte bună. Ferindu-mă de generalități, voi spune că la fel ca și pentru adâncimea ”Prutului” (râu care marchează frontiera între Moldova și România pentru cei care nu știu asta și râu al cărui nume nu îl voi uita niciodată și căruia îi datorez unul dintre cele mai mari hohote de râs din viața mea la o oră de geografie, ca și pedeapsa care s-a potrivit de minune), asta depinde sub ce pod. Nu știu, de exemplu, care este stadiul autoderiziunii în România, pentru că nu am mai avut șansa să revin în țara dumneavoastră de câțiva ani. Pot să vă spun că autoderiziunea în clasa politică franceză nu mi se pare în cea mai bună formă.

De câte ori ați identificat fericirea până acum?

De multe ori, am o fire fericită.

De ce preferați umorul ego-ului?

Pentru că cele două sunt incompatibile și coabitează rău într-o aceeași persoană. Preferați să vă petreceți seara în compania unei persoane înzestrate cu simțul umorului sau cu o persoană al cărei ego este supradimensionat? Oamenii care se iau foarte în serios, chiar și dotați cu o mare inteligență, sunt teribil de plictisitori și la fel sunt și cuvintele lor.

Pot să dăuneze legile liberticide scriitorilor?

Cu siguranță, numărul țărilor unde faptul că scrii ceea ce gândești poate să te ducă la închisoare este atât de mare. Este terifiant. Scrisul este un teritoriu care îți dă o imensă libertate, o libertate care îi face să se teamă pe mulți guvernanți. Toți dictatorii și opresorii încep prin a arde sau interzice cărțile și să îi încarcereze pe scriitorii care gândesc liber.

Este dificil să ”pictezi speranța” ca și scriitor?

Nu cred că acest lucru este dificil, asta cere adesea curaj și voință. Ești acuzat de multe ori de naivitate. Adesea, descrierea disperării este mai bine considerată decât inventarea sperenței, cred că ar trebui să fie exact contrariul.

Care este procentajul de vocație și pasiune în scrisul dumneavoastră?

Nu pot să disociez cele două care sunt legate intim de mine. Și cele două cer multă muncă și umilință.

Negrul este mai șic decât albastrul în literatura contemporană. De ce?

Întotdeauna mi-am pus întrebarea asta și încă mi-o mai pun. Mi se pare că cei care, din lipsă de generozitate, de deschidere a spiritului, a muncii sau a interesului manifestat față de ceilalți, nu știu decât să vorbească despre ei înșiși și să picteze nefericirea, au ridicat acest postulat la statutul de dictat. Totuși, nimic nu interzice să descrii realitatea lumii scriind speranța.

Acum doi ani, referindu-vă la modul dumneavoastră de a scrie o carte, ați spus într-un interviu ”Precum un navigator, îmi fixez un cap pe care sper să îl ating și apoi negociez cu marea în timpul traversării”. E dificil să navighezi în mările literaturii?

Unele zile sunt încărcate cu magie, altele sunt mai dificile. Scrisul este un exercițiu ce te confruntă cu o anumită solitudine, unde incertitudinea te cuprinde în fiecare clipă, unde cea mai mică descurajare te face să te îndoiești de tot și de tine însuți, dar este în același timp și o călătorie minunată în care te întâlnești cu libertatea în toate dimensiunile sale.

Voltaire spunea că marile spirite se întâlnesc. Cum ați descrie întâlnirea dumneavoastră cu Steven Spielberg?

În acea zi a fost doar un singur mare spirit în jurul mesei, el. Iar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost fără nicio îndoială modestia, generozitatea și cordialitatea sa. Anumite persoane fac totul ca să îți amintească cine sunt, alții precum Steven Spielberg și adesea cei mai mari, fac din contră tot ce le stă în putință ca să te facă să uiți cine sunt și să te simți în largul tău. Am o amintire nepieritoare de la acea întâlnire, amintirea orelor magice petrecute în compania sa.

Care este personajul din romanele dumneavoastră care vă lipsește cel mai mult?

Ethan Daldry, acest englez cu inimă solitară din Strania călătorie a domnului Daldry. Mi-am făcut un prieten din el, un veritabil confident, un complice. Îmi lipsește mult. Adesea, mi se întîmplă să visez că nu am scris încă acel roman, doar pentru a avea speranța că îl voi regăsi pe Ethan Daldry. Știu, după ce am spus asta, că veți crede că mi-am pierdut capul sau simțul anumitor realități pentru că până la urmă el nu este decât un personaj de ficțiune. Dar, pentru un scriitor, aceste personaje care te însoțesc pe parcursul atâtor nopți de scris termină prin a prinde viață și nu le uiți niciodată. A termina un roman este întotdeauna un moment puțin trist. Ai impresia că îți conduci din nou niște prieteni dragi până la stația de autobuz și că rămâi singur acolo pe trotuar așteptând ca autobuzul să dispară în depărtare.

Sunteți un scriitor desăvârșit, iubit în toată lumea, cu zeci de milioane de cărți vândute, aveți o familie frumoasă, locuiți la New York. V-ați îndeplinit toate visele?

Din fericire nu, mai am încă multe vise. Eram foarte criticat de către profesorii mei la școală pentru că deja petreceam prea mult timp visând, după părerea lor. Nu am încetat niciodată să visez și voi visa până îmi voi da ultima suflare.

În ce culori vedeți viitorul literaturii?

De preferință, în toate culorile, literatura este plurală, ca și lumea care ne înconjoară, frumusețea sa vine din diversitatea sa, din toate diferențele care o compun.