RECENZIE - Crima de la conacul Remy de Holly Jackson

 

Descriere:

Pippa Fitz-Amobi nu are chef de petrecerea cu tematică polițistă pe care au pus-o la cale prietenii ei. Totuşi, când începe jocul, Pip se trezește atrasă în lumea imaginară a intrigilor, a amăgirilor și a crimei. 

Dar, în timp ce adolescenta intră în rolul detectivului, încercând sa descopere identitatea ucigașului, indiciu cu indiciu, moartea fictivă a lui Reginald Remy nu este singurul caz care nu îi dă pace. . .

RECENZIE:

Recunosc că nu m-așteptam la cine știe ce de la cartea asta și mă bucur că am greșit. Iubesc seria, doar că știind câte pagini are și știind că-i prequel, mi-am zis că va fi doar ceva drăguț și atât. 

Însă a fost defapt un întreg mister și chiar am fost surprinsă într-un mod plăcut când am descoperit că nu e doar atmosferică și plină de acțiune, dar are și destule dezvăluiri și chiar niște momente neașteptate. 

"Crima de la conacul Remy" a fost o poveste ce mi-a arătat cât de mult mi-a lipsit Pip, dar mi-a și arătat o altă latura a ei pe care n-o mai văzusem și chiar mi s-a părut interesant. Plus că modul în care-i scrisă și ideea în sine, m-au tot dus cu gândul la cărțile Agathei Christie și uneori am și uitat că nu aia citesc. Ceea ce înseamnă că autoarea a reușit să scrie ceva convingător, dar și că personajele și atmosfera reușesc să te prindă și te fac să te bucuri de povestea din poveste.

Nu-i obligatoriu să citești această carte, însă dacă-ți place seria, nu cred că o să-ti strice să petreci mai mult timp cu Pip și prietenii ei și poate să afli și ce sau cine le da târcoale, pe lângă misterul inventat. 

RECENZIE - Jocurile moștenirii de Jennifer Lynn Barnes

Descriere:

Avery Grambs are un plan pentru un viitor mai bun: să supraviețuiască liceului, să obțină o bursă de studii și să scape. Dar soarta i se schimbă în momentul în care miliardarul Tobias Hawthorne moare și îi lasă, practic, întreaga lui avere. Poanta? Avery nu are habar de ce – și nici măcar cine e Tobias Hawthorne. Pentru a intra în posesia moștenirii, trebuie să se mute în Hawthorne House, o casă imensă, înțesată cu pasaje secrete, unde fiecare încăpere poartă amprenta bătrânului – și pasiunea lui pentru puzzle-uri, ghicitori și coduri.

Din păcate pentru Avery, în Hawthorne House mai locuiesc și membrii familiei pe care testamentul lui Tobias Hawthorne i-a dezmoștenit. Printre aceștia se numără și cei patru nepoți Hawthorne: niște băieți periculoși, irezistibili, străluciți, care au crescut cu certitudinea că, într-o bună zi, vor moșteni miliarde. Succesorul prezumtiv, Grayson Hawthorne, are convingerea că Avery este o escroacă și e ferm hotărât să o pună la locul ei. Fratele lui, Jameson, o vede ca pe ultima provocare a bunicului lor: o ghicitoare încâlcită, un puzzle care trebuie rezolvat.

Captivă într-o lume a bogăției și a privilegiilor, cu pericolul pândind la fiecare colț, Avery va trebui să intre ea însăși în joc pentru a putea rămâne în viață.

RECENZIE:

Ca un om ce iubește jocurile, competițiile, puzzle-urile și casele pline de pasaje secrete, cartea asta părea o lectură perfectă. Și totuși abia acum am ajuns să o citesc și după ce-am citit-o pot să zic că m-așteptam la mult mai mult. Da, a fost bună, nu zic nu, dar la cât e de lăudată speram că tot ce se întâmplă să fie poate cel puțin dublat, atât ca cantitate, dar și calitate.

"Jocurile moștenirii" e o carte care deși m-a prina de la prima pagină, m-a făcut să trag oarecum de mine următoarele capitole, căci Avery nu e un personaj de care mi-a păsat. Da, am înțeles prin ce trece, mi-a părut rău de ea, mi-am dorit să reușească, dar în același timp ea că om m-a lăsat indiferentă și aș spune că asta nu s-a remediat prea mult pe tot parcursul cărții. Și, cred eu, că pentru mine, asta a fost deoarece mi-a dat impresia că voia să fie extrem de diferită de toată lumea, de toate fetele, să arate ce poate și că "nimeni nu e ca mine"; doar că-n același timp, încerca să pară neobservată sau se întreba de ce-o tratează lumea diferit sau ce așteaptă de la ea.

 Nu m-a deranjat cât să nu citesc cartea, dar cu siguranță am fost un pic dezamăgită să realizez că-ntr-un weekend am început-o de trei ori și oricât aș fi vrut nu mă făcea să continui. Și chiar nu mint când de la primul capitol și până aproape primul sfert am tot insistat să progresez sperând ca lucrurile să devină mai bune, ceea ce da, s-a întâmplat, dar nu datorită lui Avery.

Personajele sunt toate bine scrise și chiar dacă mi s-au părut prea multe, deși în același timp înțeleg de ce sunt atâtea, cred că autoarea a făcut o treaba bună în a le individualiza și a le face cât de cât să pară vii și să-ți pese de ele. Și da, intenționat, mi se pare că frații sunt scoși cel mai în față și că de multe ori o eclipsează și pe Avery. Acum dacă asta te deranjează sau nu, e ceva subiectiv. Eu personal nu m-am simțit atașată de niciun personaj și indiferent ce s-a întâmplat pe pagină am simțit o distanță între noi, nu m-au emoționat și încă încerc să-mi dau seama dacă-i vina personajelor sau a scriiturii.

Scriitură ce mi-a plăcut mai puțin decât m-așteptam și chiar m-a surprins, deoarece mi s-a părut foarte simplistă, detașată și uneori chiar rece, deși în acel moment poate se întâmplă ceva total opus. N-am mai citit de la autoare așa că aștept să văd dacă asta e stilul ei sau doar cartea asta e așa. În același timp, vorbind de scriitură și nu numai, "Jocurile moștenirii" e cu siguranță o carte și o serie mult prea lăudată și oricât mi-a plăcut, n-o să zic că m-a dat pe spate sau că da, e una din cele mai bune serii apărute în ultimii ani. 

Da, ca idee, puzzle-uri, casă, atmosfera și chiar și personajele create, e o poveste ce te ține în priză, vrei să știi, vrei să te afli acolo și dacă se poate să și participi sau să stai de vorbă cu frații sau chiar și cu Avery, să investighezi cu ei și să încerci să gestionezi atât moștenirea enormă, cât și neamurile sâcâitoare și presa. Însă ca execuție, scriitură și emoție, aș zice că nu și sper ca următoarele volume să fie mult mai bune și să rezolve și micile chestii ce m-au enervat puțin și nu m-au lăsat să mă pierd cu totul în pagini. 

"Jocurile moștenirii" e o serie ce mă bucur c-am început-o, într-un final, și o voi continua. Chiar cred că merită să-i dai o șansă dacă-ți plac cărțile asemănătoare și chiar dacă nu te atrag Avery, frații sau chiar și întreaga dramă cu moștenirea, eu zic că merită să o citeșți măcar pentru casă și pentru puzzle-uri, căci mie mi s-au părut foarte reușite și alături de întorsături de situație și dezvăluiri oferă o lectură pe cinste. Nu o fi neapărat o lectură de vară, dar atmosfera, ușurința cu care se citește după ce te prinde și toți banii menționați, chiar o să-ți dea senzația de relaxare și măcar pentru câteva ore o să te facă să te gândești "hey, poate și eu aș putea să primesc din senin o astfel de moștenire!".

RECENZIE - Unul dintre noi urmează (Unul dintre noi minte #2) de Karen M. McManus

 

Descriere:

Haide, Bayview, știi că ți-a lipsit asta.

O mulțime de aplicații dedicate bârfelor au răsărit una după alta de la moartea lui Simon, dar în anul care a trecut de când Cei patru din Bayview și-au demonstrat nevinovăția nimeni nu a reușit cu adevărat să învârtă caruselul zvonurilor răutăcioase așa cum o făcea el. Problema este că nimeni nu cunoaște secretele tuturor, cele mai ascunse dintre ele.

Până acum.

De data aceasta nu e o aplicație – este un joc.

Adevăr sau provocare.

Phoebe devine prima țintă. Dacă alegi să nu joci, implicit ai ales Adevăr. Iar al ei se dovedește șocant.

Urmează Maeve, iar ea ar trebui să știe deja – mereu e indicat să alegi Provocare.

Cam pe când Knox e și el luat în vizor, lucrurile au devenit deja periculoase. Provocările sunt mortale, iar Maeve a aflat un lucru important de la Bronwyn în urmă cu un an: nu te poți baza niciodată pe poliție. Nu îți va oferi ajutorul, nu te va proteja.

Simon e de mult ieșit din peisaj, dar altcineva din Liceul Bayview este hotărât să-i ducă moștenirea mai departe. De data asta, cu un set nou de reguli.

RECENZIE:

Sincer finalul ăla m-a făcut să cred că eu n-am cartea cu toate paginile. Căci am terminat capitolul și am dat repede pagina să văd ce urmează și... s-a terminat cartea, nu mai era nimic altceva. Da, am căutat bine și am recitit capitolul ăla de câteva ori. Sper să primesc răspunsuri în volumul următor, căci lucrurile nu pot să rămână așa. Deși tot cred că autoarea putea să ne mai dea măcar un capitol sau câteva firimituri după șocul ăla... 

"Unul dintre noi urmează" este volumul doi din serie, însă poate fi citit și separat dacă vrei. Autoarea are grijă să-ți ofere destule informații dacă nu l-ai citit sau nu vrei să-l citești pe primul, dar și dacă ai făcut-o, dar nu mai ții tot minte. Însă chit că face parte din serie, așa cum menționează și descrierea, acțiunea se concentrează pe alte personaje și cele din primul volum apar ca personaje secundare sau doar se face referire la ele. Deci nu-i neapărat o continuare directă din punct de vedere al personajelor, ci al evenimentelor, și ambele povești există în același univers.

Mi-a plăcut mult și chit că a durat puțin până să mă prindă complet, pot să spun că e plină de acțiune și momente tensionate, personajele ți se arată treptat și ajungi să ții la ei, cu fiecare capitol care trece. Da, toți sunt imperfecți, niciunul nu-i complet bun, și din punctul meu de vedere chiar simți că sunt adolescenți. Și toți se confruntă atât cu probleme personale de tot felul, dar și cu noul joc. Și nimic bun nu urmează când astea se amestecă sau când cineva vrea să se răzbune cu orice preț. 

Eu am citit-o repede și aș recomanda tuturor cărțile lui Karen, fie că fac parte din serie sau nu, și fie că citiți mister sau nu; pentru că se citesc repede, sunt captivante, personajele sunt complexe, iar întorsăturile de situație și dezvăluirile nu dezamăgesc niciodată. Iar povestea e întotdeauna cât se poate de realistă și ai putea crede că se întâmplă în orașul de lângă tine. 

Pentru mine "Unul dintre noi urmează" a fost o continuare pe măsură și acum să văd cât rezist până citesc următorul volum... posibil nu prea mult. 

RECENZIE - Moarte pe Nil de Agatha Christie

 

Descriere:

Linnet Ridgeway a dus până acum o viață ca-n povești. Binecuvântată cu frumusețe, o avere enormă și un soț devotat, are tot ce ți-ai putea dori. Dar, atunci când proaspătul cuplu pleacă într-o croazieră pe Nil, nori de furtună încep să se adune.

Fosta prietenă a lui Linnet, Jacqueline de Bellefort, îi urmărește pretutindeni. Are loc un atentat la viața bogatei moștenitoare, apoi soțul său, Simon Doyle, este împușcat. Linnet are toate motivele să își facă griji... Un pistol, o crimă ciudată, mulți suspecți, o nouă enigmă de rezolvat pentru un pasager neobișnuit: Hercule Poirot.

RECENZIE:

"Moarte pe Nil" mi-a luat mai mult să o citesc decât m-aș fi așteptat și chiar îmi pierdusem speranța în legătură cu ea. Dar măcar în a doua jumătate a poveștii, acțiunea și suspansul au prins elan și și-a revenit cât de cât. 

Iar rezolvarea misterului și dezvăluirea soluției și cum a fost comis totul m-au făcut să-i dau totuși 3 stele. Nu-i o carte rea a lui Christie, însă după ce-am citit peste 20 de cărți de la ea, știu că se poate mai bine. Dar o recomand oricum, fie că ai mai citit sau nu de la ea și știu că altora o să le placă mai mult decât mi-a plăcut mie.

Cred că cel mai mare minus al cărții pentru mine a fost faptul că sunt multe personaje și nu mi-au părut destul de descrise și individualizate cât să nu le confund între ele. Adică ai numele și profesiile lor, însă în rest nu-ți oferă prea multe și în capul meu a fost aproape tot timpul o varză și le-am tot amestecat. Totuși asta e ceva subectiv și poate tu n-o să ai o problemă.

Ce mi-a plăcut totuși e faptul că dacă ești atent, poți reuși să rezolvi misterul și chiar înaintea lui Poirot. Christie îți dă toate indiciile și chiar niște replici vagi sau obiecte banale îți pot arăta drumul dacă știi cum să le interpretezi. Deci la acest aspect față de alte cărți ale ei stă bine și dacă vrei s-o citești zic eu că o să ai parte de un puzzle interesant.

Fie că o citești sau nu în vacanță, "Moarte pe Nil" e o carte bună atât pentru iubitorii de thriller, dar și pentru alții ce vor doar ceva ușor, rapid, atmosferic și care tinde să fie o combinație între o vacanță în Egipt și rezolvarea unei crime. 

RECENZIE - Apartamentul din Paris de Lucy Foley

 Descriere:

Un bloc vechi superb, la numărul 12 pe Rue des Amants, ascuns undeva în Montmartre, unde nimic nu trece neobservat și toată lumea are ceva de mărturisit. Tocmai a avut loc o crimă. În spatele ușii apartamentului 3 se află un mister.

Cine să dețină cheia: mondena, amabilul, portăreasa, alcoolicul, fata în pragul colapsului sau oaspetele nedorit?

Toți sunt vecini, toți sunt suspecți. Și fiecare are câte un secret de nedezvăluit…

RECENZIE:

Am zis că poate asta e cartea ce-o să-mi placă de la autoare și n-o să mai am și eu nimic de zis, însă a fost de fapt cea mai slabă carte a ei, din punctul meu de vedere.

Da, "Apartamentul din Paris" se citește repede și mai ales dacă te prinde stilul autoarei, cu care eu recunosc că am o relație complicată și că în mare mi se pare doar ok și atât. Nu-mi trezește nicio emoție, nu mă impresionează și de cele mai multe ori pune accentul pe lucruri ce nu-s importante sau crează tensiune în jurul lor, doar ca-n frază sau paragraful următor să-ți spună că nu era nimic sau doar i se păruse personajului. Mie personal nu prea-mi plac tehnicile astea ieftine. Și că veni vorba de tehnici, da, sunt și atâtea capitole ce se termină fix în momente ce te fac să-l citești și pe următorul. Și asta nu e rău, în principiu, dar când doar asta face cititorul să continue devine obositor. 

Nu-s foarte multe personaje în carte, doar că felul în care sunt scrise m-au făcut să le confund foarte ușor și pe cele ce nu le-am confundat între ele abia mi le pot imagina. Plus că fiecare reprezintă doar un clișeu și în niciun caz nu mi s-au părut complexe, vii sau care să aibă o voință sau gând care să nu aibă de-a face cu firul narativ și cu ce pot aduce cărții sau cum pot ele să miște povestea înainte. Ceea ce mie nu-mi place și vreau că oamenii cu care petrec 400 de pagini să pară mai mult decât niște marionete și pioni ce trebuie să țopăie pe o tablă.

"Apartamentul din Paris" mi-a plăcut la început, căci ideea deși nu e cea mai originală, mă intriga și voiam să văd cum se termină. Doar că în loc să mă prindă mai tare și să încerc alături de Jess să descopăr ce s-a întâmplat, mai mult m-am încâlcit și până am ajuns la final deja îmi pierdusem curiozitatea. Cartea e scrisă din mai multe perspective și poate o să-ți placă, dar pentru mine s-au citit la fel, scriitura a devenit din ce ce mai dramatică cu fiecare capitol, mai ales spre final, și numai thriller sau mister n-a mai fost.  

N-o să vorbesc despre care-i adevărul și ce s-a întâmplat, dar n-a fost ce m-așteptam eu. Ceea ce-i bine. Însă felul în care a fost executat și prezentat i-a scăzut total din efect și mai că a dat în ridicol, pe când eu zic că trebuia să aibă un ton mai serios. Plus că au fost destule momente ce nu prea aveau logică sau conflicte ce s-au rezolvat prea ușor. 

"Apartamentul din Paris" a fost doar ok și sincer eu nu o recomand. Totuși dă-i o șansă dacă chiar te tentează sau ai auzit păreri bune de la alții. Iar eu nu știu dacă o să mai încerc și alte cărți de la autoare, căci deja după trei m-am convins că nu ne potrivim. 

RECENZIE - O familie aproape normală de Mattias Edvardsson

 

Descriere:

Credința unui tată.
Loialitatea unei fiice.
Moralitatea unei mame.

În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt.

Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare?

Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează.

Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: Cât de bine îţi cunoști copiii? Cât de departe ai merge ca să-i protejezi?

RECENZIE:

Mi-au plăcut ideea, intorsaturile de situație și cât de plină de suspsans a fost, dar n-am fost fan al personajelor și al scriiturii. 

Deși are în jur de 500 de pagini, se citește repede, în mare parte e plină de dialog și o să vezi că autorul folosește descriere multă și narațiune doar în anumite momente. Așa că e cartea perfectă de devorat oricând prinzi un pic de liber și până îți dai seama, vei fi citit capitole întregi. Eu de exemplu am început-o azi spre job și-n rest am citit în pauze și când am prins timp. Și au zburat paginile cât ai clipi, deși ca thriller mi s-a părut prea lungă pe alocuri. 

Scrisă din trei perspective te lasă să afli informații la prima mână și să fi alături de personaje în cele mai tensionate, pline de emoție și urâte momente. Și sunt urâte din cauza oamenilor, căci ei înșiși sunt așa, chiar dacă ei cred că fac bine sau intențiile lor sunt nobile, egoiste sau o fac din plictiseală. Care-i și motivația unuia din personaje. 

Personaje care, din punctul meu de vedere au fost multe, iar "datorită" faptului că autorul abia le-a caracterizat și nu s-a străduit să le ofere și alte calități sau descrieri, pe lângă ce loc de muncă au sau cum sunt îmbrăcăți, au părut și mai multe. Și mi s-au părut ușor interschimbabile, iar dacă și-ar fi însușit alte locuri pe parcursul cărții, nu cred c-ar fi făcut mare diferență în cum s-ar fi desfășurat lucrurile sau cum ar fi curs discuțiile. Ceea ce e doar părerea mea și oricine mă poate contrazice și poate să și citească cartea, ca să vadă cu proprii ochi cum e și dacă doar eu am această problemă. 

Și de asta și perspectivele au părut aproape una și aceeași și mi s-a întâmplat să fiu o pagină, două, într-un capitol, până să-mi dau seama că vorbește altcineva și să mă redresez. Deși, teoretic, oamenii pe care-i însoțim n-ar putea fi mai diferiți unul de altul. Și iarăși, asta e pur subiectiv. Și oricât m-a iritat faptul că s-au citit aproape identic, m-am bucurat de unghiurile pe care le oferă și cum fiecare scoate la lumină câte ceva legat de crimă și momentele cheie de dinainte și de după. Care dacă ar fi fost redate altfel poate n-ar fi avut același impact.

Nu mi-a plăcut scriitura și pentru mine a fost monotonă, fără urmă de stil propriu, aproape clinică, și cu unele capitole scrise pur dialog m-am simțit de destule ori citind scenariul unui film și nu un roman. Acum, în funcție de fiecare, o să-ți placă asta mai mult sau mai puțin. Nu pot să zic că m-a deranjat, dar a fost un pic ciudat să citesc astfel de capitole și apoi să urmeze unul plin doar de narațiune și descrieri, printre care se strecuraseră câteva linii de dialog. Nu mi s-a părut echilibrat și chit că nu-i ceva serios am zis că merită menționat.

Așa cum aș menționa și că "O familie aproape normală" pe lângă mister și ce s-a întâmplat cu adevărat, are de-a face, prezintă și discută și subiecte destul de delicate. Și sunt situații sau clipe ce pot să șocheze sau să fie deranjante pentru unii. Fie că vorbim de religie, familie, relațiile dintre oameni, credință, poliție, prietenie, închisoare, școală, legi, dragoste și atracție fizică, și momente prin care nicio persoană nu-și dorește să treacă, dar care se întâmplă... majoritar femeilor și fetelor, dar n-aș spune că alte categorii sunt excluse. Deci aș zice să iei în calcul când sau dacă vrei s-o citești. 

Eu n-am știut, însă nu m-a deranjat destul de mult cât să nu o continui și am reușit să mă distanțez de cuvintele de pe pagină. Însă cu siguranță te pune pe gânduri și chiar dacă n-ai trecut prin oricare din acele momente, tot au efect asupra ta.

 Aș zice că "O familie aproape normală" merită citită și nu doar de iubitorii de mistery și thriller, ci și de alți oameni ce sunt intrigați de idee, de ce se ascunde în spatele familiilor aparent fericite și vieților perfecte, de ce se întâmplă când cineva e acuzat de crimă și mai ales când acuzatul e o femeie, iar victima e bărbat. Și ca și-n viață, adevărul nu e așa de simplu precum ar părea. Ceea ce-am apreciat și nu doar datorită faptului că m-a ținut în priză, ci și pentru că autorul nu s-a sfiit să meargă departe, n-a cosmetizat și chit c-a durut sau a fost inconformabil, pentru personaje, pentru cititor și poate și pentru el, nu s-a oprit. Ceea ce mie mi-a plăcut și depinde de tine dacă vei simți la fel.

Eu voi mai citi de la autor și posibil să-mi iau curând următorul volum din serie, căci îl văzusem la reducere. Chit că din ce-am citit în descriere n-au deloc legătură unul cu altul. Sau așa pare.

RECENZIE - Secretul pacientei de Loreth Anne White

 

Descriere:

Când cadavrul plin de răni al unei femei ieșite la alergat este găsit la baza stâncilor de pe coasta de la marginea unui orășel idilic, vecinii ideali nu mai par dintr-odată chiar atât de ideali.

Lily Bradley este o psihoterapeută respectată, căsătorită cu un profesor universitar renumit. Soții locuiesc cu cei doi copii ai lor într-o casă de vis din Story Cove, o comunitate strâns unită. Lily duce o viață perfect ordonată, sau cel puțin așa pare. Ca terapeută, știe tot ce ascund oamenii în adâncul sufletului lor. Inclusiv ea însăși.

Într -o zi, senzuala și nonconformista Arwen Harper își face apariția în orășel într-un microbuz Volkswagen vopsit în stil hippy, împreună cu fiul ei de șaisprezece ani. Peste noapte, secretele comunității din Story Cove nu mai sunt în siguranță. Deoarece Arwen Harper ar putea să-și cunoască noii vecini mai bine decât se cunosc ei înșiși. Acum cineva a murit, și se pare că e vorba de o crimă. Brutală și cu motivații personale. Intră în scenă Rue Duval, o detectivă perspicace și experimentată. Sarcina ei este să demaște secrete, dar Rue se pricepe de minune să le și păstreze.

Pe măsură ce viețile celor trei femei se împletesc inevitabil, un lucru devine limpede: când se pune problema supraviețuirii, oamenii obișnuiți pot săvârși cele mai cumplite lucruri.  

RECENZIE: 

"Secretul pacientei" e o carte ce m-a lăsat cu gură căscată de câteva ori și cred c-a și râs de mine: când reușeam în sfârșit să găsesc un răspuns și crezând c-am rezolvat misterul, dar apoi îmi arăta adevărul și că greșisem. Așa că o luăm de la capăt și mă gândeam "gata, de data asta știu!", doar ca să mai dezvăluie ceva și să-mi arunce de-a valma toate piesele. 

Lăsând deoparte metaforele, cartea asta e foarte bună, m-a prins de la început, nu seamănă deloc cu "Pacienta tăcută", deși titlul seamănă puțin și dacă ar fi să le compar, aș zice că asta chiar e mult mai bună. Deși poveștile și secretele din ele n-ar putea fi mai diferite, atât în ce sunt, dar și din punct de vedere al scriiturii și execuției. Și chiar m-a luat prin surprindere pentru că n-am avut deloc așteptări, descrierea mi-a dat impresia că e doar o altă carte reprezentând o idee ce-am mai citit-o de atâtea ori, deci nimic nou, însă ceva tot m-a făcut să o cumpăr și să o citesc. Și chiar nu regret!

"Secretul pacientei" e scrisă din mai multe perspective și autoarea a știut cum să le scrie ca să îți dea informații doar ca să te ațâțe, să te facă să crezi că știi ce urmează, iar apoi să-ți tragă preșul de sub picioare. Am impresia și că s-a jucat cu câteva motive și întorsături de situație ce sunt de obicei folosite în cărți cu descrieri și idei asemănătoare, știind cu ce așteptări intră cititorii și a avut grijă de fiecare dată să le arate la momentul potrivit că au văzut doar ce a vrut ea și nu adevărul.

Adevăr ce sincer m-a luat prin surprindere și a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu pentru c-ar fi fost ceva drăguț, ci pentru că nu mi-am dat seama oricât m-am străduit, și pentru că amestecat cu alte elemente au făcut povestea asta ceva aproape original și cum n-am mai citit de multă vreme. Iar pentru cineva ce preponderent citește thriller și mistere asta e foarte greu de găsit. 

Și știu că de obicei zic că oamenii din cărțile astea sunt imperfecți sau niciunul nu e bun, dar aici chiar așa e. Niciodată clipă n-am stat și-am zis, în timp ce citeam, că îmi pare rău de cineva și că nu-și merită soarta. Iar singurele persoane ce nu făceau parte din acea categorie nu au fost nici ele prea departe, deși au avut motivele lor. Dar ce spun, toți au motivele lor, unele cu bună intenție, iar alții știu ce fac, le place și vor și mai mult.

"Secretul pacientei" e o poveste bine scrisă, plină de suspans, acțiune, care dă pe afară de dezvăluiri și întorsături de situație, ce oscilează între prezent și trecut și care prin toate perspectivele ce ți le oferă, se joacă cu tine și îți arată ce se întâmplă, la fel de mult pe cât îți ascunde. Și te duce așa cu zăhărelul capitol cu capitol, până când îți dai seama că ai citit jumătate din ea, deși abia ai început-o, iar apoi realizezi că ai prea multe întrebări fără răspuns ca să o lași din mână. 

Cred că-i o carte perfectă pentru aproape oricine, însă mai ales dacă îți plac misterele, dacă îți surâde ideea de comunitate mică, toată lumea știe pe toată lumea și totuși fiecare își ține secretele mai strâns ca paharele cu băutură. Dar și dacă vrei un thriller în care poliția chiar își face treaba... însă poate au și ei secretele și motivele lor. 

Oi fi citit eu "Secretul pacientei" în câteva ore, însă nu-mi va ieși din minte prea curând, atât datorită personajelor bine scrise, complexe și realiste, dar și dezvăluirilor. Chiar nu glumesc când zic că au fost momente când am stat și m-am uitat la pagini, nevenindu-mi să cred ce tocmai am citit! Și poate că nu va avea același efect și pentru tine, dar eu zic s-o încerci, chiar sper să o citești și tare îmi doresc să îți placă. Poate nu la fel de mult, dar tot cred că va fi o lectură pe cinste indiferent unde și când o citești.