RECENZIE - Fetele din Idlewild de Simone St. James

DESCRIERE:

Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…

RECENZIE:

Mi se întâmplă tot mai rar să găsesc cărți ce mă prind de la primele pagini, care mă trag de mână și-mi fac inima să bată, care-mi fac gândurile să se simtă ca într-o mașină de spălat ce se învârte lent, iar apoi trece la programul de stoarcere până nu mai știi dacă exiști; darămite cum te cheamă. E greu să găsesc cărți ce nu doar că mă fac să le devorez, dar care-mi invadează mintea, trupul și sufletul, care mă fac să simt, să râd și să plâng, romane ce mă fac să-njur oameni pe care nu i-am cunoscut, dar pe care i-aș bate cel puțin o dată, dar care mă fac și să-i strâng pe alții în brațe și să-i duc cât mai departe.

Fetele din Idlewild a reușit în patru sute de pagini să mă facă să simt atât de multe. Am fost furioasă, bucuroasă, m-a cuprins entuziasmul sau speranța, mi-am mușcat buzele căci voiam să știu daca fetelor le vor reuși planurile. Am inspirat adânc de atâtea ori și unele capitole și pagini nici nu știu unde s-au dus; știu doar că acum câteva ore eram în autobuz și citeam pagina 70, iar acum sunt aici și am terminat-o. Deși aș zice mai bine că ea m-a terminat - la propriu și la figurat. 

N-o să încerc să explic despre ce-i vorba sau cine ar trebui s-o citească, ori cu ce așteptări ar trebui să vă apucați de ea. Însă ce vă pot spune e că Fetele din Idlewild e ceva mult mai complex și mai layered. Și recunosc că primul sfert al poveștii nu m-a prins așa de tare. Doar că am continuat să citesc și, așa cum școala părea neprietenoasă la început și cum oamenii semănau mai mult cu niște ferestre ce n-au mai fost deschise de secole, treptat, s-a produs un declic; în interiorul meu și-n al ei și am reușit s-ajung la adevărata poveste. 

Fetele din Idlewild nu e doar un mister sau un roman polițist. Nu e nici o carte despre niște fete pe care nu le vrea nimeni și care-și duc viața într-un loc ce pare ignorat de toți, dar pe care-n același timp toată lumea își tine ochii. Nici Fiona nu e piesa cea mai importantă; sau sora ei. Chiar și școala, pe care se insistă așa mult, are un rol modest. Toate astea și multe altele sunt doar bucăți dintr-un puzzle mult mai vechi, ce așteaptă să fie rezolvat, și care se întinde mai mult și mai adânc decât ai crede. Și cu cât descoperi și sapi, cu atât înaintezi plin de energie și curaj, dar în același timp încerci să dai înapoi. Căci doare. Din toate părțile și pe toată lumea. Dar nici așa nu mai pot rămâne lucrurile. 

Aș putea scrie ore întregi aici, însă n-ar avea rost. Important e ca voi să luați cartea și s-o citiți. S-o trăiți. Să simțiți și să trageți propriile concluzii. Căci Simone St. James nu s-a zgârcit deloc și a creat un roman extraordinar, complex și foarte plin, în care a îndesat doar personaje minunate, locuri și întâmplări ce par să nu aibă nicio legătură, dar care merg așa de bine împreună, ce sunt învăluite într-o lumină albă, ce scoate la iveală toate mizeriile, secretele, dorințele și viețile unor oameni ce au știut să se descurce; dar și ale altora ce au fost călcați în picioare, zdrobiți, ruinați, înjosiți, uitați... doar pentru că s-a putut și s-a vrut, și a fost ușor. Și n-au fost ei în locul lor.

Însă Simone St. James oferă și momente pline de umor, tandrețe, iubire și zile în care crezi că totul e frumos și posibil, prietenii și relații ce se nasc și cresc în cele mai nepotrivite locuri sau situații.   

Fetele din Idlewild e unul din romanele ce m-a făcut să plâng, dar nu când l-am citit ori la final. Ci după ce-am stat puțin și m-am gândit la ce-am citit și trăit. După ce totul s-a așezat și am simțit cum ceva se ridică de pe umerii mei, o greutate ce nu știam de unde și când a apărut, dar care apoi s-a cuibărit în suflet. Știu că sună cliseic. Însă am plâns. Și timp de câteva secunde nu mi-am dat seama. Nici nu știu dacă plâng de bucurie sau de tristețe, pentru carte sau pentru mine. Tot ce știu e că eu am citit pentru câteva ore, dar am trăit în atâtea locuri și prin atâția oameni... mulți ani. Iar toate acele emoții și vorbe și vieți, ce-au fost trăite și spuse or ascunse, care au fost retezate or doar tăiate și apoi lipite, m-au lovit iar și iar; și eu le-am lăsat.

Nu știu daca o să vă placă Fetele din Idlewild sau dacă o să vă tenteze să o citiți. Eu o recomand și chit că o veți trăi așa cum am făcut eu sau doar va fi o lectură plăcută, ori doar un anumit aspect vă va prinde, sunt sigură că n-o să regretați. Și sper să mai aud de ea și poate să văd mai mulți oameni ce o citesc; căci e păcat. Mi se pare că merită mult mai multă atenție, dar nu-i băgată în seamă; or n-am văzut eu.

Citiți Fetele din Idlewild și hai să vedem cât puteți să duceți. O să v-aștept la finish. 

RECENZIE - Trandafirii de mai (Colecționarul #2) de Dot Hutchison

Descriere:

La patru luni după explozia care a avut loc în Grădină, un loc unde tinere cunoscute ca Fluturi erau ținute prizoniere, polițiștii Brandon Eddison, Victor Hanoverian și Mercedes Ramirez încă se mai confruntă cu urmările cazului terifiant: le ajută pe supraviețuitoare să-și reia viețile, afară, în libertate. Cu iarna aflată pe sfârșite, Fluturii au în față zile mai lungi și calde în care să încerce să se vindece. Dar, pentru polițiști, schimbarea anotimpurilor înseamnă un singur lucru înfricoșător: siguranța că undeva, prin țară, o altă tânără va fi găsită moartă în biserică, cu gâtul tăiat, cu cadavrul înconjurat de flori.

Sora Priyei Sravasti a fost victima aceluiași criminal, cu ani în urmă. Acum, ea și mama ei își schimbă locuința la câteva luni, căutând un nou început. Când ea se va nimeri în calea criminalului, vânătoarea va deveni inevitabilă, imposibil de amânat. Criminalul va putea fi descoperit doar cu ajutorul Priyei – oare dorința ei disperată de a avea o finalitate pentru trauma suferită o va face să-și riște viața?

RECENZIE:

Primul volum din serie, Grădina cu Fluturi, mi-a plăcut tare mult și chiar dacă am mai citit multe cărți de atunci, tot mi-aduc aminte cum m-am simțit când am citit-o și după ce-am terminat-o. Așa că n-am așteptat prea mult să citesc al doilea volum. 

Aș zice că Trandafirii de mai și Grădina cu Fluturi, pe lângă faptul că-s din aceeași serie, și că a doua este continuarea celeilalte, cumva le văd și ca pe niște cărți ce se completează sau ca pe niste surori. Și spun asta deoarece am stat să mă gândesc care-mi place mai mult sau care din ele mi-a dat de gândit sau în care din ele m-a surprins criminalul și creativitatea lui sau ce scene m-au uimit și le-am admirat, căci vizual arată minunat, la cum le descrie autoarea, dar scene ce m-au și șocat, pentru că e până la urmă vorba de crime și acei oameni nu meritau să moară. Nu așa.

Trandafirii de mai e un roman ce l-am citit încet și nu pentru că nu m-a prins sau nu mi-a plăcut, ci pentru că e foarte încărcat de imagini, ce-s și ele pline de violență și de frumusețe, și mi-am permis să stau și să le admir. (poate mai mult decât ar fi trebuit) Însă n-aș spune că n-am simțit suspansul și acțiunea trăgându-mă spre final, iar modul în care romanul e scris și perspectivele ce apar, m-au făcut să cresc puțin ritmul și să strâng mai tare paginile. 

Deși am spus la început că ambele romane îmi plac și n-aș avea ce să le reproșez, aș vrea să zic că au fost oarecum două lucruri ce m-au iritat puțin. Am înțeles de ce autoarea a ales să procedeze așa, dar în același timp aș fi vrut să găsească o altă cale și să nu... poate dacă ați citit veți înțelege la ce mă refer. Și, fără să dezvălui prea mult, o să zic că Priya, pe cât de rațională și isteață mi s-a părut pe, aproape, tot parcursul poveștii, pe atât de naivă și de copilăroasă mi s-a părut spre final. Am înțeles de ce-a procedat așa, dar în același timp nu știu dacă i-ar mai fi convenit, daca lucrurile se întâmplau sau se sfârșeau altfel.

În niciun roman nu încerc să spun că un personaj n-a făcut cum trebuia sau că aș știi eu mai bine, căci până la urmă suntem diferiți și procedăm diferit, însă de-a lungul cărții au fost momente în care personajele au făcut lucruri ce se loveau cap în cap cu ce-au spus înainte sau care nu se potriveau deloc cu personalitatea lor sau modul de a gândi. Și nu zic că mereu oamenii gândesc logic sau nu fac chestii ce nu li se potrivesc, dar aici a fost un lucru peste care n-am putut să trec.

 Căci s-a întâmplat des și toată maturitatea, inteligența, și complexitatea pe care o aveau personajele și care m-au făcut să le plac și să le admir și să le consider reale și realiste (și nu doar niște ființe ce uneori sunt ca niste muște în fața unui geam deschis) a fost înlocuită de naivitate sau prostie. Și da, mulți oameni se poartă așa în funcție de ce se întâmplă și cât de stresați sunt sau mai știu eu... și totuși. Oamenii ăștia au procedat așa cu bună știință. Iar eu am considerat asta un mod ieftin de a face povestea să se miște din loc și mi-a stricat și impresia ce-o aveam despre ei. Iar dacă asta intenționa Dot, atunci a făcut o treabă bună; gustul dezamăgirii n-o să dispară prea curând.

Trandafirii de mai merită citită, mai ales dacă v-a plăcut primul volum și vă roade curiozitatea, iar dacă n-o să vă deranjeze ceea ce nu mi-a picat mie bune, atunci veți avea parte de-o lectură pe cinste! Pentru mine, Trandafirii de mai a fost o continuare bună, și-aș fi spus c-a fost la de bună că prima, poate și-un pic mai mult (căci mi-a plăcut să văd evoluția anumitor personaje sau să aflu mai mult despre ele, ori să văd cum evoluează relațiile), dar ultimul sfert al cărții mă face să spun că o consider mai slabă. 

Asta nu o să mă facă să nu mai citesc următoarele cărți, dar așteptările mele vor fi mai mici sau inexistente. Dot mi-a demonstrat că poate scrie personaje complexe și imperfecte, poate crea scene înfricoșătoare, dar care te și surprind prin frumusețea lor și mulțimea de detalii și semnificații, m-a ținut în priză. Dar mi-a arătat și că poate apela la trucuri ieftine, ce poate pe mulți nu-i deranjează, doar ca să ajungă unde vrea. 

RECENZIE - Prietena de Teresa Driscoll

Descriere:

În tren alături de soțul său, la zeci de kilometri depărtare de casă și de fiul ei în vârstă de patru ani, Ben, Sophie primește un apel care o înspăimântă. Doi băieți sunt în spital, ca urmare a unui tragic accident. Unul dintre ei este Ben.

A crezut că poate avea încredere în noua ei prietenă, Emma, care ar fi trebuit să aibă grijă de copil. La urma urmei, Emma îi era ca o soră – cineva în fața căruia Sophie își putea deschide oricând sufletul, în ciuda bârfelor care circulau pe seama ei prin sat. Dar acum Sophie are sentimentul că a făcut o greșeală de neiertat și familia îi este în pericol.

Pentru că, în final, cât de bine o cunoaște pe Emma? Ar fi trebuit să-i încredințeze tot ce avea mai de preț?

Timpul e pe cale să se scurgă. Lipsită de puterea de a-și ajuta fiul, la ore distanță de casă, Sophie e la un pas de a afla adevărul. Iar viața ei nu va mai fi niciodată ca înainte.

RECENZIE: 

Prietena e al doilea roman pe care-l citesc de la această autoare și pot spune că anumite lucruri ce m-au deranjat la primul, și-am sperat că țin mai mult de carte și nu de stilul ei, sunt și-n acesta; ceea ce înseamnă că ele fac parte din stilul și scriitura autoarei și nu pot spera că or să dispară sau că le voi observa mai puțin data viitoare. 

Teresa Driscoll scrie genul de cărți ce se citesc foarte repede, ceea ce nu-i rău, mai ales când e vorba de thriller/mystery, cu o poveste ce te face curios, știe să construiască suspans și te face să te uiți de două ori la toate personajele. Și te uiți la toți oamenii de două ori pentru că nici unul nu e bun sau rău, toți au calități și defecte și întotdeauna iți ia ceva până îi cunoști, aproape, complet și-i poți înțelege. Sau nu. Dar și pentru că sunt atât de mulți și e greu să-i deosebești sau să ții minte cine ce face, ce-a spus și unde era în x moment - ceea ce într-un asemenea roman nu pică bine. 

Acum nu știu dacă eu am problema asta și e vina mea că nu pot să-i deosebesc sau să țin minte informații despre fiecare ori e vina autoarei, ce pare să nu se străduiască în a construi și contura mai bine personajele; și-n a le oferi mai mult de un nume, o funcție/meserie și titulatura de soțul/soția/mama cuiva, făcându-le să-mi rămână în minte ca niște figuri neclare ce se amestecă și se separă, la infinit, și după fiecare contopire și separare sunt mai diforme și mai neclare ca înainte.

Personajele, pentru mine, sunt extrem de importante într-un roman, căci, într-un fel, degeaba povestea sau ideea e interesantă dacă nu pot empatiza cu cei ce o trăiesc; sau nu pot să-i văd sau să le asociez numele cu fața or să-mi amintesc daca Y l-a trădat pe X sau invers, or poate era vorba de o a treia persoană. 

Dar să zicem că la mystery/thriller pot să trec mai ușor peste faptul că personajele nu-s așa de complexe sau focusul nu-i pe ele tot timpul. Doar că atunci când nu e deloc, încep să am o problemă. Fiindcă încep să am impresia că autoarea/autorul a avut o idee și a scris povestea, apoi a aruncat repede niște personaje și gata; adică putea fi oricine în locul lor și-ar fi fost la fel. Plus că asta afectează și firul narativ și plăcerea mea de a citi cartea. De ce? Pentru că pot să pierd indicii sau să-mi pese cătuși de puțin cine a mințit pe cine sau cine a murit sau o să mă întreb dacă îmi pasă atât de mult cât să citesc până la final și să aflu ce s-a întâmplat.

Însă, poate voi nu o să aveți această problemă și totul vi se va părea în regula, veți reuși să înțelegeți totul din prima și o să spuneți c-ați citit altă carte comparativ cu mine. Ceea ce m-ar bucura foarte tare. :)

Lăsând personajele deoparte, Prietena a fost ok. Nu-i cel mai strălucit roman pe care l-am citit, dar nici cel mai prost. Acțiunea și suspansul există, iar autoarea se folosește de fragmente din trecut și prezent ca să spună povestea, ceea ce-a făcut totul foarte intrigant și pot zice c-am fost curioasă până la ultima pagină.

Per total, Prietena e un roman ce-l citești în câteva ore, poate atunci când vrei ceva ușor, dar cu un pic de acțiune și suspans, și nu foarte lung și complicat. Paginile curg și înainte să-ți dai seama vei fi citit jumătate, iar tu vei fi în mijlocul misterului ca o gălușcă în supă. Delicios. Deși, acum mi-e foame. :))

Mă bucur c-am citit romanul și c-am aflat ce poate Teresa Driscoll ca autoare. Totuși, nu-s sigură că drumurile noastre se vor mai întâlni prea curând. Vă las și pe voi, și chiar vă invit, s-o cunoașteți. Și poate, să-i iubiți cărțile. Ceea ce eu n-am reușit.

cititul în 2020 sau ce planuri au cărțile pentru mine

Sal'tare! Ce mai faceți și, mai ales, ce mai citiți? :D 

V-ați gândit deja ce cărți vreți să citiți anul acesta? (poate din acelea pe care le tot amânați, dar știți că vor fi tare bune) Sau câte? :)

Eu am zis c-o să încerc să citesc cât mai multe cărți, mai ales din cele pe care le am, atât în format fizic, cât și pe kindle, de foarte mult timp. Căci m-am săturat să se tot holbeze la mine, iar eu să le ignor.  Și așa o să aflu și dacă-mi plac sau nu ne, mai, potrivim. 

Voiam și să vă spun că recenziile de pe blog nu or să se înmulțească dacă citesc mai mult. Pentru că, așa cum a fost și anul trecut, o să scriu recenzii doar cărților ce m-au impresionat sau m-au făcut să simt ceva sau au fost speciale. Plus că-s foarte multe cărți ce le citesc fără să mă gândesc că vreau să spun ceva despre ele sau am ce să zic; și vreau doar să mă bucur de conținut. Dar pe goodreads o să notez tot ce citesc, câte stele, 2-3 rânduri sau o să scriu o recenzie, dacă e cazul, ce va apărea și pe blog; sau nu. 

Așa că dacă vreți să fiți la curent cu tot ce citesc, chiar tot :)), vă invit pe goodreads. Unde, momentan, sunt cel mai activă și  unde găsiți (tot) ce citesc, ce cărți mai adaug pe lista mea, mai postez și citate care-mi plac sau pe care nu vreau să le "pierd".

Puteți să mă urmăriți acolo doar dacă vreți. Nu e obligatoriu și poate unele cărți nu vor fi pe gustul vostru. (ținând cont că citesc atât în română, cât și-n engleză, dar de la YA, middle-grade și până la non ficțiune, adult, thrillers, romance etc)

Legat de goodreads challenge, sau câte cărți vreau să citesc în 2020, momentan am ales să pun 50. Anul trecut am citit 72, ceea ce a fost ok, dar a fost și mult mai puțin comparativ cu alți ani. Deși am avut mult mai mult timp liber, comparativ cu anii trecuți. Așa c-am zis să fiu realistă și nici să pun un număr mare, să n-am chef, iar apoi să citesc forțat sau doar să ajung la acel număr. Dar dacă voi ajunge la 50 de cărți, atunci pot foarte ușor să modific și, poate, să aleg o cifră mai mare. Oricum acest challenge e mai mult orientativ și chiar nu țin neapărat să-l ating sau să mă laud cu el; e un fel de întrecere cu mine însumi și o încercare de a citi cât mai multe cărți din cele ce stau pe lista mea de cel puțin 3-4 ani și pe care, încă, mă întreb de ce nu le-am devorat deja.

Nu am un top cu cele mai bune cărți citite anul trecut, dar nici unul cu cele ce mi-au plăcut mai puțin sau cărți ce le-am urât sau mi-au displăcut sau cărți ce m-au dezamăgit. Însă am în plan, poate, să fac toate astea pentru anul acesta. Dacă o să citesc într-atât cât să am cu ce să umplu acele locuri. :))

Dar dacă voi aveți unul din aceste topuri sau liste, atunci puteți să-mi spuneți, căci întotdeauna sunt curioasă să aflu recomandări. 

În același timp, am încetat, chiar și pentru mine, să mai fac TBRs sau să-mi aleg la începutul lunii ce cărți vreau să citesc, pentru că nu funcționează și, în funcție de stare, citesc cu totul altceva. 

Cam atât de la mine. 

Sper s-aveți un an cât mai bogat și plin de cărți care să vă surprindă, de personaje care să vă facă să râdeți sau să plângeți, și sper să găsiți locuri cât mai interesante. :)

RECENZIE - Motanul s-a sinucis de Gabriel Bota

Descriere:

Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fără oprire cu tot ce găsea prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să se joace cu aerul. Când l-am găsit în parcare, ramolit și plin de noroi, tu l-ai luat repede în brațe și l-ai adus în casă. Nu avea mai mult de două săptămâni și zâmbea fericit printre mustățile lui subțiri. I-ai făcut culcuș între pernele din pat și astfel, în fiecare seară, adormeam ascultându-l cum ne toarce în urechi. Eram atât de fericiți, încât nici nu știam că suntem. A fost primul nostru copil. Când ne-au vizitat prietenii, au fost și ei uimiți de puterea motanului. Fiindcă motanul nostru avea o putere care, în timp, nu i s-a mai părut nimănui ciudată. Când îl luai în brațe, începea să toarcă, iar din acel moment începeai să fii fericit fără să știi că ești. Și încet-încet, ne-am trezit în decursul a câteva luni că, în fiecare seară, casa noastră devenea neîncăpătoare. Mai întâi, prietenii noștri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele și vecinii, până și vânzătoarea de la chioșcul de ziare ne-au bătut la ușă.

„Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu“, ne-a spus doamna Crina în timp ce ținea motanul în brațe.

Și ușa noastră s-a tot deschis și pe ea intrau în fiecare zi diferiți oameni, funcționari publici, avocați, vânzătoare din piață, balerine, doctori, șoferi de tir, actori, muncitori de pe șantier, care nu voiau altceva decât să ne țină câteva minute motanul în brațe.

RECENZIE:

De când am văzut coperta și titlul, prima oară, am știut că vreau să citesc Motanul s-a sinucis și pot spune că știam la ce să mă aștept. Ceea ce a fost doar pe jumătate adevărat.

Motanul s-a sinucis e un volum ce pare mic și unul pe care-l citești foarte repede, însă e și un amestec complex, cu multe staturi și tot feluri de legături. Nimeni nu-ți spune ce se întâmplă, nu primești răspunsuri și n-ai nicio hartă, sau indicații, să te lămurești; dar daca ești atent și iei în seamă toate detaliile, atunci, după câteva povesti, reușești să-ți construiești propriul drum și lucrurile curg mult mai ușor. 

Motanul s-a sinucis e genul de carte ce trebuie s-o citești ca să înțelegi despre ce-i vorba, să simți tu, să guști, să auzi și să vezi, să trăiești povestea și să te așezi lângă toți acei oameni. Nu aș reuși nici în câteva cuvinte și nici în pagini întregi să explic sau să prezint ce se ascunde în text sau sub coperta ce pare așa foarte jucăușă și inocentă. (și nu e deloc) Așa că cel mai bine ar fi, daca sunteți curioși sau doar vreți să citiți ceva interesant și diferit, în sensul bun, să puneți mâna pe ea.

Mie, unele povești mi-au plăcut foarte mult, iar altele mai puțin, însă cred că toate au avut locul lor și rolul lor în puzzle-ul Motanului. Iar felul în care începe și se termină totul mi-a dat așa un sentiment plăcut și, chiar și după ce-am închis cartea și-am pus-o în bibliotecă, a rămas cu mine. 

N-aș spune că e o carte ce-ți dă de gândit, așa cum fac multe, dar nici nu te lasă. Și ceva tot o să rămână cu tine, chit că-ți place foarte mult or o vei închide după câteva pagini. 

Motanul s-a sinucis nu e ceva ce citesc de obicei, nu e nici ceva ce m-a dat pe spate sau care să mă facă să-l recomand tuturor, dar e ceva de care m-am bucurat pentru câteva ore și a fost o surpriză plăcută. Iar când spun că nu l-aș recomanda tuturor nu o zic, pentru că nu-i bun. Ci pentru că nu e pentru toată lumea și doar voi veți știi dacă vi se potrivește. 

Iar asta se vă întâmpla când veți deschide volumul și veți citi poate prima pagină sau prima povestire. : ) 

P.S.: am uitat să spun, dar unele fraze sau pasaje crează niște imagini atât de colorate și vii, încât uneori trebuie să te oprești și să recitești. Și să te bucuri. Așa că, poate, o citiți doar pentru acelea, dacă nu vă face altceva cu ochiul.