RECENZIE - Partea urâtă și minunată a lucrurilor de Bryn Greenwood

Descriere:

O frumoasă, sinceră și provocatoare poveste de dragoste dintre două persoane aparent incompatibile, o poveste despre relația lor cu greu câștigată și despre cum reușesc să dărâme împreună barierele impuse de fundalul vieții lor.

Fiică a unui dealer de metamfetamină, Wavy a învățat să nu se încreadă în nimeni, nici măcar în propriii ei părinți. Luptându-se să-și crească fratele mai mic, la opt ani Wavy este deja singurul „adult“ responsabil din jur. Ea își găsește pacea privind cerul înstelat al nopților care se desfășoară deasupra casei dintr-un ținut provincial al Americii de zi cu zi. Într-una din aceste nopți, totul se schimbă atunci când este martoră la gravul accident de motocicletă suferit de unul dintre bătăușii care lucrează pentru tatăl ei: tânărul Kellen, un fost pușcăriaș, tatuat, rebel, însă cu o inimă de aur.

Până ce Wavy ajunge adolescentă, relația ei cu Kellen devine singurul lucru delicat într-o lume brutală a toxicomanilor și a depravării. Când o tragedie îi frânge familia și o mătușă bine-intenționată intervine, lucrurile pe care Wavy le-a considerat ca fiind minunate se oglindesc prin reperele celor din afară în blamarea urâtului.

Un roman intens și puternic, „Partea urâtă și minunată a lucrurilor“ pune în discuție tot ceea ce știi și crezi despre dragoste.

RECENZIE:

Am luat cartea asta din bibliotecă gândindu-mă că o am de prea mult timp și, că deși mă intrigă, n-am citit-o până acum. Așa că, am deschis-o și aruncându-mă pe canapea, cu picioarele sub mine, am zis că citesc câteva pagini.

 În afară de momentele în care m-am oprit din citit ca să îmi schimb poziția, căci amorțisem sau simțeam că mi-au luat foc picioarele, deoarece nu mai circula sângele, nu m-am mișcat și-am terminat-o în aproximativ patru ore.

 Cum am reușit? Aș spune că-i meritul meu, deoarece pot citi o sută de pagini pe oră, însă aș zice și că e vina cărții; căci nu m-așteptam să fie atât de bună și deși nu e deloc o poveste pe gustul meu, mi-a intrat în suflet și până să-mi dau eu seama ce se întâmplă era prea târziu și, dacă mi-ar fi zis ea să mă opresc nu știu daca aș fi putut sau aș fi vrut. 

Lăsând metaforele și dulcegăriile la o parte, pot spune că romanul ăsta de 444 de pagini nu e o poveste pe care ai mai auzit-o de multe ori sau dacă ai mai citit așa ceva, atunci sigur nu scris așa. Cu toate că nu-s străină de povești mai directe sau vulgare, pline de sânge, bătăi, droguri, viol, și ce mai pot s-adaugi pe listă,  Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a surprins și șocat prin faptul că-ți prezintă toate astea scurt și direct, însă nu simți lovitura aia - pumnul nu-ți izbește fața! Ci te lovește în suflet. Sau în creier. 

Și fie că-ți dai seama sau nu, reușești să treci prin o mulțime de stări pe parcursul lecturii, deși romanul e ca o persoană ce vorbește continuu, dar nu te forțează să asculți, nu-ți spune ce să simți, nu-ți zice că nu poți să pleci sau să mai stai ca să auzi cum se termină.

 De ce spun că romanul e ca o persoană? Pentru că, de la primele pagini n-ai impresia că citești, ci că auzi pe cineva vorbind; iar faptul că fiecare capitol oferă șansa unui alt personaj să zică ceva, întregind povestea și adăugând nuanțe sau detalii, rupând tot ce fusese zis înainte sau rearanjând bucățile ce păreau să nu-și aibă locul, iți dau impresia că stai la o masă cu niște oameni pe care abia i-ai cunoscut, dar care-s total pe gustul tău și nu vrei deloc să te gândești la momentul când fiecare din voi va merge pe drumul lui.

Partea urâtă și minunată a lucrurilor m-a luat prin surprindere, căci nu m-așteptam să-mi placă. Și nu mă refer la scriitură sau la personaje or la firul narativ. Ci nu m-așteptam să mă facă să simt atât de mult povestea și să simt personajele și să vreau să le apăr sau să le pocnesc zdravăn când n-aveau curajul să facă ceva sau, din contră, ca să le opresc din a face ceva periculos. Dar mi-a plăcut al naibii de mult și nu regret c-am citit-o, ci poate acum îmi vine să-mi dau pumni în cap că n-am citit-o mai repede! Ceea ce mi se întâmplă foarte rar.

Sunt mai mult ca sigură că  Partea urâtă și minunată a lucrurilor nu e o carte pentru toată lumea și știu deja că mulți or să spună că e o poveste prea trasă de păr sau că personajele sunt nebune și nepotrivite și că relațiile dintre ele sunt bolnave sau încalcă legile firii sau legea și că mulți ar trebui să putrezească în închisoare. Și sunt total de acord! D-asta nici n-o să încerc să conving pe cineva să o citească, însă dacă vreți să vedeți cum vi se pare, din partea mea, sunteți total bineveniți să încercați. 

Cât despre personajele ce-ar trebui nu să putrezească în închisoare, ci să moară în chinuri, cred c-am avea păreri diferite. Căci niciunul din ele nu e bun sau inocent sau lipsit de egoism, însă în același timp fix ăia la care te aștepți să fie un exemplu, să aibă grijă de cei din jur, să pună ceva pe masă sau să se gândească: "Ar trebui să nu fac asta, căci n-are cine să vadă dacă acel copil mai apucă ziua de mâine." o să-ți arate că-i doare fix în cur. Și nici acolo. 

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte prea sinceră pentru mulți și poate spune prea bine și direct ce e greșit în lumea asta și cât de înșelătoare pot fi aparențele sau ce bine or greșit poate arăta o discuție sau o întâmplare dacă nimerești în mijlocul ei cu două secunde mai devreme sau mai târziu. Iar daca vreți s-o citiți, ca să vă pierdeți într-o poveste și să visați, imaginandu-vă ce minunată, delicioasă și plină de plăceri e, de droguri, sex, motocicliști, alcool, femei, familii fericite și mai știu eu ce, atunci căutați altceva. 

Căci  Partea urâtă și minunată a lucrurilor e fix opusul. E adevărul ăla gol pe care nu vrei să-l auzi sau privirea aia fixă și sinceră ce nu vrei s-o întâlnești, căci nu poți să duci, e vocea aia care șoptește, însă tu simți că țipă, deoarece sapă și ajunge în niște locuri ce tu zici că nu știe nimeni de ele.

 Partea urâtă și minunată a lucrurilor e o carte ce te va face să te simți extrem de treaz și, probabil, te va face să te gândești de două ori înainte să judeci pe cineva sau să spui că tu știi cel mai bine cum ar trebui să decurgă lucrurile sau că după tine unii merită să moară or că unele relații sunt greșite/ar trebui interzise. Total de acord. Dar ai accepta ca cineva să-ți spună ție toate astea și să intre așa cu bocancii în povestea/viața ta și sa-ti zică el/ea cum se procedează, ca să fie totul corect, legal și curat? Ah, n-are voie  și zici că știi adevărul sau cum e cel mai bine? Mă faci să râd. 

Zisesem că scriu puțin. Fir-ar ea de carte...

RECENZIE - Doi pot ține un secret de Karen M. McManus

Descriere:

Echo Ridge este un orășel modest și obișnuit din America. Ellery nu l-a vizitat niciodată, dar a auzit tot ce era de știut. În acel oraș, mătușa ei a dispărut pe când avea șaptesprezece ani. Și doar cu cinci ani în urmă, o regină a balului din liceu a făcut să se audă în întreaga lume de Echo Ridge atunci când a fost omorâtă. Acum, Ellery trebuie să se mute acolo, pentru a locui cu o bunică pe care de abia o cunoaște.

Orașul e ca un tablou idilic, dar ascunde secrete. Și chiar înainte ca anul școlar să înceapă, cineva le amenință pe cele mai populare fete din liceu, promițând că va face ca jocul să devină și mai periculos decât în urmă cu cinci ani. Apoi, ca pentru a dovedi că amenințarea este reală, o altă fată dispare.

Ellery știe tot ce e de știut despre secrete. Mama ei le are; bunica, la fel. Cu cât stă mai mult în Echo Ridge, cu atât își dă seama că fiecare ascunde ceva. Problema e că secretele sunt periculoase, iar oamenii nu prea se pricep să le țină. E motivul pentru care în Echo Ridge cel mai sigur e să îți păstrezi mereu secretele pentru tine.

RECENZIE:

Am ezitat puțin până am citit romanul ăsta și asta pentru că descrierea și ideea cărți nu-s ceva chiar pe gustul meu, și nici nu mi se par atât de tentante, însă pot spune că mi-a plăcut. Chiar mai mult decât speram. Am citit Doi pot ține un secret fară să aștept nimic și poate a fost mai bine așa, căci am auzit și destui oameni ce s-au plâns pe goodreads și pe youtube zicând că voiau mai mult, că li s-a părut un roman slab sau că firul narativ a fost plictisitor or că finalul i-a dezamăgit. 

Personal, am avut parte de-o poveste intrigantă, ce m-a prins de la primele pagini și, chiar și când ai impresia că nu se întâmplă neapărat ceva, descoperi informații noi despre personaje sau afli că orice detaliu sau vorbă poate fi interpretat/ă și văzut/ă din mai multe unghiuri; iar asta poate definitiv să te aducă mai aproape de adevăr sau de moarte.

Cred că cel mai puternic element al Doi pot ține un secret este scriitura și felul în care autoarea te face să te pierzi în poveste, chit că suspansul nu e foarte mare sau ritmul acțiunii seamănă cu flacăra unei lumânări și nu cu un foc uriaș de tabără. Iar personajele, chit că nu sunt unele ce te fac să zici "uau, sigur nu le-am mai întâlnit și-n alte cărți" te fac curios și reușesc să pară creionate și vii cât să nu te plictisești sau să lași cartea deoparte. De la prima pagima și până la ultima m-am simțit ca-ntr-un film cu o atmosferă relaxată, cu decor bogat, cu oameni ce ascund atât de multe și care, alături de alții ce vor doar să-și vadă de viața lor, continuă să se complice și mai mult; și să complice și viețile altora, doar pentru că e distractiv sau pentru a-și acoperi spatele. Sau pentru că pot. 

Chit Doi pot ține un secret e o poveste nu tocmai plină de fericire, unicorni și zile petrecute pe plajă bând limonadă cu gheață, e un roman ce are acel iz, nu te face să se simți îngrozit sau speriat, nu e o poveste plină de sânge sau detalii grețoase, nimic din ea n-o să-ți ridice părul în cap și totuși... fix d-asta ar trebuie să-ți fie frică. De ce? Pentru că-i greu să te ascunzi de-un pericol sau de-un criminal ce nu știi de unde o să lovească și mai ales nu-ți poți da seama, cu adevărat, cât e de grav. Și ce e real în tot acel labirint de oglinzi și oraș în care toți stiu pe toată lumea și toți sunt prieteni și lumea tot moare... apoi toți își văd de viețile lor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Până mai moare cineva.  

Cred că Doi pot ține un secret merită citit și dacă-ți plac romanele cu mister și tentă polițistă, și totuși nu vrei ceva foarte complicat și lung, atunci e alegerea perfectă. Însă e alegerea perfectă și dacă-ți plac personajele ce joacă după propriile lor reguli și care preferă să-și bage nasul în investigație, deși toți le spun să stea deoparte. Or poate vă e dor de-o poveste ce se desfășoară în liceu, dar nu vreți și toată acea dramă. Sau vreți un roman în care moartea și criminalii sunt priviți ca pe ceva aproape normal și lumea vrea să-i oprească, însă în același timp sunt curioși doar ce urmează. 

Doi pot ține un secret e o lectură ușoară, rapidă, cu foarte multe personaje bine conturate, nu-i ceva extraordinar sau ce n-ai mai citit, însă e fix romanul ăla ce pare că-l știi, dar care așteaptă doar să te apropii îndeajuns ca să-ți demonstreze contrariul. Recomand! :)