miercuri, 21 iunie 2017

RECENZIE - Arena 13 (Arena 13 #1) de Joseph Delaney


BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13,

UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE,
IAR MOARTEA FACE PARTE
DIN REGULILE JOCULUI!

Descriere:

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.

Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13. 

Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

RECENZIE:

Citisem cam jumătate din cartea asta şi mă gândeam cât de mult îmi place ideea şi faptul că totul e dozat, şi că personajele nu fac lucruri (prea) prosteşti şi că ador descrierile şi locurile din oraş, ce sunt pe atât de frumoase şi interesante, pe atât de sângeroase şi parfumate (şi de cele mai multe ori nu miros bine deloc). Doar că lipsea ceva. Şi dacă mă citiţi de ceva timp, atunci ştiţi şi ce mă deranja. Nu puteam să simt personajele şi nu m-ataşasem de ele, ceea ce pentru mine e un aspect important, mai ales dacă vreau să recomand o carte cu tot sufletul şi toţi neuronii. Dar cred că Arena 13 m-a auzit bombănind şi a întors foaia, căci în a doua jumătate m-a întors pe dos şi numai sentimente, tensiune, suspans şi acţiune mi-a dat. M-a pocnit cu tot ce-a avut şi mai că m-am simţit ca băieţii ăştia când sunt caftiţi şi n-au armura la ei. Dar mi-a plăcut! Şi mai vreau! Hei! Nu mă judeca, sună mai ciudat cu voce tare, bine?! 

N-aşteptam nimic când am început Arena 13, dar ştiam că Delaney scrie pe gustul meu şi cum ideea suna prea bine, am plecat cu nişte emoţii la drum. Şi cum ziceam, în prima jumătate m-am bucurat de descrieri, am văzut locurile şi oraşul, clădirile, oamenii, arena, antrenamentele şi-am aflat tot ce era de aflat, şi simţeam aşa cum neuronii mei ţopăie. De ce? Pentru că e ceva original şi bine scris, te prinde de la primele pagini şi vrei şi tu să participi la o luptă în arenă. Chit că vei fi făcut praf până să ajungi să respiri a doua oară, dar... e de la adrenalină. În timp ce citeşti şi afli tot mai multe, îţi creşte pulsul şi fie că vrei sau nu, ajungi să fii interesat de lupte, să cunoşti regulile, să-nveţi să controlezi un lac şi să lucrezi cu el, să vrei să devii mai bun pe zi ce trece şi să câştigi. Ce sentiment poate să fie mai puternic decât să ştii c-ai luptat pentru viaţa ta şi-ai învins?

Iar când Delaney mai toarnă şi nişte emoţii peste toate astea, mai bagă nişte suspans, o întorsătură, două de situaţie, nişte certuri, o intrigă, se mai înjunghie unii, mai se împacă cineva cu cineva, atunci romanul devine şi mai bun. Personal, aş zice că, dacă în prima parte aveam impresia că mănânc o îngheţată de ciocolată bună, dar nu impresionantă, în a doua jumătate m-am trezit că devorez o îngheţată cu treisprezece arome, toate gustoase, cremoase, reci, şi care te fac să nu prea vrei să mănânci în public. Că nah, zgomotele şi ce sunete mai scoţi tu, s-ar putea să pună lumea pe gânduri. 

Deşi a fost doar primul volum, uitându-mă în urmă, pot să spun că se vede o evoluţie a lui Leif. Nu mai e atât de impulsiv, îşi controlează puterea şi atacurile, ştie de ce-i în stare, îşi acceptă greşelile şi înfrângerea, iar dacă pierde nu se enervează, ci foloseşte asta că pe-o lecţie. Plus că, pe lângă antrenamente şi cunoştinţe despre arenă şi lupte, Leif mai învaţă şi cum să fie un om mai bun, să nu mai pună totul la suflet, să nu se mai lase dus de ură sau de lăcomie, cum să fie mai înţelegător şi să gândească la rece. Abilităţi ce-i sunt de folos unui luptător şi-i pot salva viaţa la fel de mult cum o fac muşchii şi strategiile. 

Mi-au plăcut şi celelalte personaje, dar nu le înşir aici, căci aş striga toată cartea : )), şi Delaney a reuşit să facă ce puţini autori reuşesc. Nu există bine şi rău în Arena 13 şi fiecare îşi urmăreşte interesele, însă de mult nu mi s-a mai întâmplat să văd cum un personaj ucide, e egoist, rece, calcă pe cadavre şi tot ce vrea e şi mai mult sânge, şi să-mi placă, iar când vezi alt personaj ce e răbdător, simpatic, prietenos, calculat, are grijă de alţii şi luptă drept, să-mi vină să-l bat eu. De ce? Pentru că al doilea moare mai repede şi nimeni n-are nevoie de o povară lângă el. Iar cartea asta te face să vezi şi să vrei să fii şi tu la fel de răzbunător, iubitor de sânge, de omor, să vrei să te baţi pentru o victorie, pentru bani, pentru femei/bărbaţi sau pentru simplă plăcere, fiindcă aşa merg lucrurile.

Recomand cartea asta? Normal, mai întrebi?! A fost un roman fix pe gustul meu, adică a avut personaje bine construite, care ştiu ce vor, când vor şi sunt în stare să facă absolut orice ca să obţină asta, a avut replici ironice şi dialog bine scris. A avut acţiune şi suspans, dar şi momente de calm, ce te făceau să fii şi mai agitat, căci ştiai că urmează o bătaie zdravănă sau o vărsare de sânge. Mi-au plăcut tare mult regulile, antrenamentele şi tot ce-am aflat despre arenă şi lupte, iar faptul c-au fost şi originale, dar şi s-au potrivit (nimic n-a fost pus acolo doar să fie) a făcut totul să fie genial. 

Nu cred că trebuie să fii adolescent să citeşti asta sau să-ţi placă un anume gen, să mai fi citit de la Delaney sau să-ţi placă luptele şi gladiatorii neapărat. Nu c-ar fi cu gladiatori, dar ştii ce zic. Însă nu recomand cartea asta dacă nu-ţi place sângele, te deranjează când moare multă lume, nu vrei să citeşti despre lupte, să vezi lupte, s-auzi de lupte şi să ajungi să visezi despre ele. Nu e despre prietenie sau despre familie sau despre vreo poveste de dragoste. Da, sunt şi astea în poveste, dar accentul se pune pe lupte, pe câştig, pe sacrificiu şi pe momentul ăla când adversarul moare de mâna ta. M, ţi-am făcut poftă? : )

0 comentarii: