RECENZIE - Întoarcerea (Titanii #1) de Jennifer L. Armentrout

ACȚIUNE NON-STOP ȘI O POVESTE DE DRAGOSTE INCANDESCENTĂ

Descriere:

A trecut un an de când Seth a încheiat o înțelegere cu zeii prin care își punea viața în slujba lor. Acum, Apollo are o misiune pentru el: Seth trebuie să protejeze o fată frumoasă și îndrăzneață, dar de care nu se poate atinge. Iar această nouă sarcină ar putea fi cea mai solicitantă provocare de care a avut vreodată Seth parte.

Josie habar nu are ce vrea de la ea acest tip nebun și sexy, dar odată cu sosirea lui, toată viața ei este data peste cap. Fie că Josie începe să-și piardă mințile, fie că o pândește un coșmar născut din antica mitologie.

Josie nu se poate decide care este cel mai mare pericol: un titan furios care caută răzbunare sau misteriosul Seth cel cu ochii aurii- și atracția intense care mocnește între ei…

RECENZIE:

Nu plănuiam să citesc cartea asta prea curând, dar s-a întâmplat să mă uit prin bibliotecă, să-mi cadă ochii pe ea şi s-o răsfoiesc puţin, apoi am citit prima pagină, a doua... al cincilea capitol. Aţi prins ideea. Şi dacă nu vreţi să ajungeţi ca mine, să treceţi de la a citi câteva rânduri la a sfârşi petrecând câteva ore devorând acest roman, atunci vă rog să nu v-apropiaţi de el. Ochii lui Seth vă fixează din spatele coperţilor şi nimeni nu ştie ce efecte pot apărea. 

Întoarcerea s-a dovedit a fi genul de carte ce-ţi intră pe sub piele, căci, deşi îmi place seria LUX a autoarei, nu m-aşteptam să-mi placă şi aceasta aşa mult. Mai ales că este spin-off al seriei Covenant şi ar cam trebui citită după ce termini acea serie. Doar că la noi a apărut întâi aceasta. Însă, aşa cum am descoperit în timp ce citeam, pot să-ţi dai seama ce şi cum, autoarea nu te lasă să înoţi în confuzie şi personajele îţi explică cât de cât bătăliile ce-au avut loc mai de mult sau cine-s oamenii sau chestiile ce-i urmăresc şi de ce. Astfel, deşi n-ai citit seria principală tot poţi să-nţelegi ce se întâmplă din punct de vedere al acţiunii şi a fost mai uşor decât m-aşteptam. 

Problema a fost că n-am putut să-l înţeleg aşa de bine pe Seth, şi chiar dacă până la finalul romanului l-am văzut mai bine şi el se deschide extrem de mult în faţa cititorilor şi a celorlalte personaje, şi vezi ce gândeşte şi ce simte, tot nu m-am simţit aproape de el. Pentru că lipsesc nişte piese, nişte evenimente, trăiri şi conversaţii ce se află în cealaltă seria. Aşa, în timp ce citeam, aveam mereu impresia că văd doar jumătate din toată imaginea şi caracterul lui... Nu ştiu dacă e o problemă generală şi au păţit aşa şi alţi cititori sau e doar problema mea, însă vreau să aveţi acest lucru în minte dacă citiţi cartea şi n-aţi citit seria Covenant înainte.

Ca prim volum dintr-o serie, Întoarcerea s-a dovedit a fi plină de acţiune, suspans, cu multe personaje bine construite, ce au întotdeauna pregătite replici ironice şi abia aşteaptă să le folosească. A fost un roman plin de umor, tachinări, momente tensionate, atât din cauza pericolelor şi urmăritorilor, dar şi pentru că relaţia dintre Seth şi Josie e cam instabilă şi nici ei nu ştiu dacă ar fi mai bine să fie prieteni, să stea departe unul de altul sau să se apropie atât de tare, încât să... li se facă brusc cald. 

Legat de Josie şi Seth, mi-au plăcut amândoi şi deşi nu-s perfecţi, şi uneori mi-a venit să-i trag de urechi, încearcă să facă tot ce pot, să fie sinceri şi să lupte pentru ce-şi doresc. Seth mi-a amintit vag de Daemon, din LUX, însă în acelaşi timp a fost altceva. Spun că mi-a amintit de el, fiindcă e tot încăpăţânat, impulsiv, ironic, vorbeşte înainte să gândească de multe ori, are un suflet mare, de destule ori nu reuşeşte să-şi controleze emoţiile sau nu se înţelege cu ele (deoarece mintea şi inima nu vor acelaşi lucru). 

Relaţia lor e una frumoasă şi mi-a plăcut faptul că nu e perfectă sau siropoasă şi niciunul nu încearcă să fie romantic sau să-l sufoce pe celălalt cu iubire, dar, pe de altă parte, nici nu se poartă rece unul cu altul. Mi s-a părut o legătură ce a trecut oarecum natural de la prietenie la iubire şi care îmbină sentimentele cu atracţia fizică. Chit că la început, în primele capitole, totul pare o atracţie aproape apărută din senin şi nu poţi să pricepi de ce, brusc, Seth vrea să între în pantalonii lui Josie sau de ce Josie aproape că roşeşte non-stop şi se holbează la muşchii lui Seth. Însă, treptat lucrurile se mai aşează şi una peste alta, aş zice eu, că acel insta love devine ceva natural şi mult mai profund decât nişte săruturi sau sex. 

Încă ceva, şi poate asta e extrem de important, romanul ăsta nu e Young Adult, ci New Adult, adică, pe româneşte, e mult mai explicit în ce priveşte sexul sau descrierile de genul ăsta şi sunt o mulţime de aluzii şi jocuri de cuvinte. Deci, dacă nu vă plac cărţile de acest fel sau mai trebuie să creşteţi puţin până să citiţi aşa ceva, atunci ar fi bine să o puneţi deoparte. Iar dacă asta nu vă deranjează, atunci puneţi mâna şi citiţi. Asta aşa, ca o paranteză : D 

Am citit Întoarcerea în nici trei ore, deşi are 430 de pagini, şi pot să zic că s-a întâmplat aşa, deoarece eu citesc foarte repede, şi tot mă bucur de carte, dar şi pentru că romanul e atât de bun, încât să citeşti fără pauze. Eu am citit pe canapea, ascunzându-mă de soare, însă tu ai putea s-o citeşti pe plajă, cu marea în urechi, sau la munte, poate stând într-un hamac sau în vreun balcon răcoros şi cu pădurea la picioare. Sau poate în vreo altă destinaţie exotică ce plănuieşti să o vizitezi zilele astea sau anul ăsta. Oricum, Seth nu e pretenţios şi nici Josie, şi cred că le-ar plăcea oriunde, atâta timp cât le afli povestea şi vrei să stai cu ei de vorbă. Ah, şi nu te lăsa intimidat de mărimea cărţii, te asigur că din interior nu e atât de stufoasă şi la final o să-ţi doreşti să fi avut mai multe pagini. Eu aşa am vrut. 

Recomand Întoarcerea? Normal! Cine nu vrea o nouă serie de la Jennifer L. Armentrout care să te facă să uiţi de realitate şi rutină pentru câteva ore? Cine nu vrea să-l cunoască pe Seth şi să-i asculte poveştile? Asta atunci când nu e ironic sau încearcă să-ţi facă avansuri... find foarte subtil. Sau nu chiar. Dar, hei? Asta nu te va deranja, cred. Iar dacă n-ai mai citit de la această autoare sau nu te interesează Seth, deşi nu ştiu cum ar fi asta posibil, atunci poate citeşti cartea pentru Josie care-i la fel de fermecătoare, iubeşte cititul, e încăpăţânată, ironică şi reuşeşte să le ţină piept tuturor dubioşilor ce vin după ea. Şi dacă nici Josie nu-ţi place... atunci citeşte pentru suspans, pentru acţiune, pentru zeii ce-apar în poveste, pentru toate creaturile alea şi pentru ce urmează să se întâmple. Căci dacă asta a fost primul volum.... oho.

RECENZIE - Extaz (Damnare #4) de Lauren Kate

Descriere:

Fără trecut, viitorul nu există!

Lucinda și Daniel sunt în continuare împreună… dar oare pentru cât timp? 

De-a lungul secolelor s-au întâlnit de nenumărate ori, dar au fost condamnați de fiecare dată la un sfârșit tragic. Pe măsură ce forțele întunericului se apropie, amenințătoare, pentru bătălia finală, sacrificiile celor doi tineri devin mai mari ca niciodată. 

Rememorând diverse momente din viețile ei trecute, Lucinda își dă seama că în mintea și-n sufletul ei e îngropat adânc un secret care reprezintă șansa amândurora la mântuire. 

Vor găsi oare cei doi îndrăgostiți calea de a rupe blestemul care-i desparte de mii de ani?

RECENZIE:

Deja cred că nu mai e un secret, pentru cei care-mi citesc blogul, că îmi place extrem de mult această serie. Doar ce-am devorat volumele doi şi trei puţin mai devreme. Seria asta a fost o cursă într-un rollercoaster nebunesc şi n-am ştiut în ce mă bag când m-am apucat de primul volum. 

Cu fiecare volum Lauren Kate a mai urcat nişte nivele, a conturat şi mai bine personajele, a trecut de nişte limite şi a mai lăsat nişte clişee enervante în urmă şi m-a făcut să iubesc seria asta, să respir odată cu personajele şi să mă bucur. Recunosc că e prima serie cu îngeri pe care o citesc şi pe care o termin şi ştiu sigur că va rămâne una din favoritele mele, şi nu doar din cele cu îngeri, însă nu cred că e doar o serie cu îngeri. Lăsând asta deoparte poţi să vezi că sunt aduse în discuţie şi alte teme cum ar fi prietenia, familia, încrederea în tine şi-n ceilalţi, lupta pentru ce-ţi doreşti şi încercările de a-l obţine, descoperirea a ceea ce eşti cu adevărat. 

Sunt foarte tristă că am terminat seria, deoarece las în urmă nişte personaje minunate şi ştiu că-mi va fi doar de ele, şi nu doar de Cam, Luce şi Daniel, ci şi de alţii. Cumva autoarea a vrut şi a reuşit să pună accentul şi pe alte personaje şi a oferit fiecăruia ocazia să-şi spună povestea şi să-şi aducă ajutorul şi aportul în această serie. 

Privind în urmă, la primul volum, îmi vine să zâmbesc nostalgic. Aşa cum nici Luce nu ştia ce-o aşteaptă, nici eu nu ştiam prin ce-o să trec, dar pot să zic că a meritat şi că, la fel ca şi ea, n-aş regreta nicio alegere. Iar dacă vreodată o să-mi fie dor de această serie o voi reciti, pe nerăsuflate. 

În niciun caz nu vă zic ce s-a întâmplat în acest volum, dar sincer tot ce trebuia a fost prezent, toate piesele s-au aşezat la locul lor, povestea a avut sens şi nimic n-a fost lăsat deoparte. Iar faptul că autoarea a reuşit să treacă prin atâtea vieţi şi să menţină clar firul poveştii şi să lase indicii peste tot, prin timp şi spaţiu, nu-i decât de admirat. Aş vrea ca toţi să nu mai creadă că această serie e doar o poveste cu îngeri şi să înceteze s-o mai numească clişeică dacă n-au citit-o pe toată sau doar au auzit ei de undeva că nu-i bună. Pentru că aşa multe cărţi rămân nedescoperite. 

Eu cred şi o s-o spun mereu - seria Damnare e o serie extraordinară, foarte bine scrisă şi construită, cu mult suspans şi e ca un labirint, pentru că nu ştii ce urmează după colţ, ce se ascunde în întuneric, unde sunt soluţiile şi dacă trebuie să le cauţi pe pământ sau în interiorul tău. Îmi place mult că autoarea a vrut să creeze ceva mai bun decât povestea tipică şi că aceste volume n-au fost scrise doar ca să fie, ci au fost umplute cu ce trebuia. Nu cred că ceva a fost în minus sau în plus şi privind în ansamblu toate deciziile făcute, ale personajelor, au sens în final, iar finalul cărţii şi al seriei mi s-a părut realist. Şi mă bucur că s-a terminat aşa, nu cred că alt final ar fi funcţionat. 

Recomand seria celor ce n-au citit-o sau care au început-o şi n-au terminat-o, iar pentru mine a fost o călătorie frumoasă, plină de diferite emoţii şi pe care aş relua-o.

RECENZIE - Arena 13 (Arena 13 #1) de Joseph Delaney

BINE AŢI VENIT ÎN ARENA 13,

UNDE RĂZBOINICII LUPTĂ CU ÎNVERȘUNARE,

IAR MOARTEA FACE PARTE

DIN REGULILE JOCULUI!

Descriere:

Leif, un tânăr care se înscrie la școala de lupte din Gindeen, are o singură ambiție: să devină cel mai bun luptător în Arena 13.

Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanșă, fac pariuri despre care adversar își va pierde viața.

Dar ținutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viață și pe moarte un combant din Arena 13. 

Iar aceasta este exact ce își dorește și Leif, care știe prea bine crimele lui Hob și arde de dorința să le răzbune.

RECENZIE:

Citisem cam jumătate din cartea asta şi mă gândeam cât de mult îmi place ideea şi faptul că totul e dozat, şi că personajele nu fac lucruri (prea) prosteşti şi că ador descrierile şi locurile din oraş, ce sunt pe atât de frumoase şi interesante, pe atât de sângeroase şi parfumate (şi de cele mai multe ori nu miros bine deloc). Doar că lipsea ceva. Şi dacă mă citiţi de ceva timp, atunci ştiţi şi ce mă deranja. Nu puteam să simt personajele şi nu m-ataşasem de ele, ceea ce pentru mine e un aspect important, mai ales dacă vreau să recomand o carte cu tot sufletul şi toţi neuronii. Dar cred că Arena 13 m-a auzit bombănind şi a întors foaia, căci în a doua jumătate m-a întors pe dos şi numai sentimente, tensiune, suspans şi acţiune mi-a dat. M-a pocnit cu tot ce-a avut şi mai că m-am simţit ca băieţii ăştia când sunt caftiţi şi n-au armura la ei. Dar mi-a plăcut! Şi mai vreau! Hei! Nu mă judeca, sună mai ciudat cu voce tare, bine?! 

N-aşteptam nimic când am început Arena 13, dar ştiam că Delaney scrie pe gustul meu şi cum ideea suna prea bine, am plecat cu nişte emoţii la drum. Şi cum ziceam, în prima jumătate m-am bucurat de descrieri, am văzut locurile şi oraşul, clădirile, oamenii, arena, antrenamentele şi-am aflat tot ce era de aflat, şi simţeam aşa cum neuronii mei ţopăie. De ce? Pentru că e ceva original şi bine scris, te prinde de la primele pagini şi vrei şi tu să participi la o luptă în arenă. Chit că vei fi făcut praf până să ajungi să respiri a doua oară, dar... e de la adrenalină. În timp ce citeşti şi afli tot mai multe, îţi creşte pulsul şi fie că vrei sau nu, ajungi să fii interesat de lupte, să cunoşti regulile, să-nveţi să controlezi un lac şi să lucrezi cu el, să vrei să devii mai bun pe zi ce trece şi să câştigi. Ce sentiment poate să fie mai puternic decât să ştii c-ai luptat pentru viaţa ta şi-ai învins?

Iar când Delaney mai toarnă şi nişte emoţii peste toate astea, mai bagă nişte suspans, o întorsătură, două de situaţie, nişte certuri, o intrigă, se mai înjunghie unii, mai se împacă cineva cu cineva, atunci romanul devine şi mai bun. Personal, aş zice că, dacă în prima parte aveam impresia că mănânc o îngheţată de ciocolată bună, dar nu impresionantă, în a doua jumătate m-am trezit că devorez o îngheţată cu treisprezece arome, toate gustoase, cremoase, reci, şi care te fac să nu prea vrei să mănânci în public. Că nah, zgomotele şi ce sunete mai scoţi tu, s-ar putea să pună lumea pe gânduri. 

Deşi a fost doar primul volum, uitându-mă în urmă, pot să spun că se vede o evoluţie a lui Leif. Nu mai e atât de impulsiv, îşi controlează puterea şi atacurile, ştie de ce-i în stare, îşi acceptă greşelile şi înfrângerea, iar dacă pierde nu se enervează, ci foloseşte asta că pe-o lecţie. Plus că, pe lângă antrenamente şi cunoştinţe despre arenă şi lupte, Leif mai învaţă şi cum să fie un om mai bun, să nu mai pună totul la suflet, să nu se mai lase dus de ură sau de lăcomie, cum să fie mai înţelegător şi să gândească la rece. Abilităţi ce-i sunt de folos unui luptător şi-i pot salva viaţa la fel de mult cum o fac muşchii şi strategiile. 

Mi-au plăcut şi celelalte personaje, dar nu le înşir aici, căci aş striga toată cartea : )), şi Delaney a reuşit să facă ce puţini autori reuşesc. Nu există bine şi rău în Arena 13 şi fiecare îşi urmăreşte interesele, însă de mult nu mi s-a mai întâmplat să văd cum un personaj ucide, e egoist, rece, calcă pe cadavre şi tot ce vrea e şi mai mult sânge, şi să-mi placă, iar când vezi alt personaj ce e răbdător, simpatic, prietenos, calculat, are grijă de alţii şi luptă drept, să-mi vină să-l bat eu. De ce? Pentru că al doilea moare mai repede şi nimeni n-are nevoie de o povară lângă el. Iar cartea asta te face să vezi şi să vrei să fii şi tu la fel de răzbunător, iubitor de sânge, de omor, să vrei să te baţi pentru o victorie, pentru bani, pentru femei/bărbaţi sau pentru simplă plăcere, fiindcă aşa merg lucrurile.

Recomand cartea asta? Normal, mai întrebi?! A fost un roman fix pe gustul meu, adică a avut personaje bine construite, care ştiu ce vor, când vor şi sunt în stare să facă absolut orice ca să obţină asta, a avut replici ironice şi dialog bine scris. A avut acţiune şi suspans, dar şi momente de calm, ce te făceau să fii şi mai agitat, căci ştiai că urmează o bătaie zdravănă sau o vărsare de sânge. Mi-au plăcut tare mult regulile, antrenamentele şi tot ce-am aflat despre arenă şi lupte, iar faptul c-au fost şi originale, dar şi s-au potrivit (nimic n-a fost pus acolo doar să fie) a făcut totul să fie genial. 

Nu cred că trebuie să fii adolescent să citeşti asta sau să-ţi placă un anume gen, să mai fi citit de la Delaney sau să-ţi placă luptele şi gladiatorii neapărat. Nu c-ar fi cu gladiatori, dar ştii ce zic. Însă nu recomand cartea asta dacă nu-ţi place sângele, te deranjează când moare multă lume, nu vrei să citeşti despre lupte, să vezi lupte, s-auzi de lupte şi să ajungi să visezi despre ele. Nu e despre prietenie sau despre familie sau despre vreo poveste de dragoste. Da, sunt şi astea în poveste, dar accentul se pune pe lupte, pe câştig, pe sacrificiu şi pe momentul ăla când adversarul moare de mâna ta. M, ţi-am făcut poftă? : )

RECENZIE - Un lung drum spre o planetă mică și furioasă de Becky Chambers

Descriere:

Atunci când Rosemary Harper se alătură echipajului de pe Wayfarer, așteptările nu îi sunt foarte mari. Dincolo de peticele pe care ar trebui să le capete cât mai curând, Wayfarer este o navă măruntă, aparent liniștită, rătăcită în birocrația megacorporațiilor și, cel mai important, potrivită pentru ca Rosemary să se distanțeze de problemele din trecut. Iar personalitățile atât de distincte și rasele atât de diverse ale noilor săi colegi (de la excesiv de amabila Sissix, la Kizzy și Jenks, perechea nedespărțită de tehnicieni ce cârpesc măruntaiele navei) pot fi în același timp și motiv pentru certuri haotice, și baza unor noi prietenii care ar fi părut imposibil de legat. Una peste alta – locul perfect pentru ea.

Totul până ce Ashby, nobilul căpitan, acceptă comisionarea unei lucrări extrem de profitabile: construirea unui tunel hiperspațial către o planetă îndepărtată. Oportunitatea le-ar asigura tuturor independența financiară, asta dacă ar putea supraviețui lungului și primejdiosului drum prin galaxia marcată de o pace fragilă.

Însă Rosemary nu este singura care are secrete de ascuns, iar întreg echipajul va descoperi că spațiul este vast, iar propria navă cu adevărat mică…

RECENZIE:

Pot spune de la început că nu-s fan SF şi că nu-i chiar genul din care aş citi până la epuizare. Nu c-aş avea ceva cu el, doamne, doar că nu ne simpatizăm noi aşa de tare şi nici n-am avut până acum timpul, cheful şi dorinţa de a mă apucă serios să citesc mai multe cărţi SF. Însă, pot să zic şi că de dimineaţă m-am apucat să citesc romanul ăsta, cam sceptică, şi spre surprinderea mea l-am şi terminat. Şi sunt surprinsă, pentru că dacă aţi văzut romanul, în persoană, nu e chiar cea mai slabă carte posibilă, căci are chiar 500 de pagini, dar eu am citit-o într-o zi şi... şoc şi mai mare, e că mi-a plăcut. Iarăşi, vorbind din perspectiva cuiva ce nu citeşte de obicei acest gen. 

Însă, dacă eu care nu citesc aşa ceva şi am devorat această cărămidă într-o zi şi mi-a plăcut aşa tare, atunci voi, care poate sunteţi fani sau cunoscători, poate o veţi iubi. Poate devine cartea voastră preferată, cine ştie. Pentru mine nu-i un roman favorit, dar pot să zic că n-o să-l uit prea curând, ţinând cont cât de tare mi-a plăcut stilul autoarei, pentru c-am prins aşa drag de personaje, acţiunea a fost destul de multă, suspans potrivit, au fost şi momente amuzante şi romantice, unele mai triste, mult accent pe prietenie, familie, relaţii de diverse feluri şi care merg dincolo de rasă, religie, orientare sexuală, specie etc.

Sincer, Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă e ca un sandiwch cu de toate, care arată aşa ciudăţel şi enorm, cu tot felul de legume ce ies din el, colorate şi de care n-ai mai văzut, dar are şi carne şi unele alimente ce ştii tu că-ţi plac. Şi deşi, eşti în dubii zici să-l încerci, hai, doar o gură. M... acum, că te trezeşti că-l mănânci pe tot şi-l îndeşi complet în gură, de zice lumea că eşti nehalit : )), e altă problemă. Căci e tare bun sandiwch-ul, erm, romanul ăsta şi după ce treci de primele muşcături şi înghiţi o să mai vrei. Cam aşa am fost eu cu primele capitole, citeam şi mai stăteam pe gânduri, aveau gust bun, dar dacă nu mai mâncasem până acum, a durat ceva până să mă obişnuiesc şi să-mi dau seama că până la urmă nu-i aşa diferit de ce consum de obicei. 

Ce-aş recomanda totuşi, dacă nu vrei să ai dureri de stomac sau de minte, e să nu-l citeşti pe tot o dată, cum am făcut eu. Normal, c-am mai făcut şi pauze, însă dacă-l împărţeam pe două zile cred că l-aş fi putut savura mai mult. Pentru că-s unele momente şi pasaje în carte, unele discuţii, ce-ai vrea să le mai citeşti o dată, să le simţi, să te pui în pielea personajelor şi să le înţelegi mai bine, să vezi departe de cuvintele şi de obiceiurile lor diferite de-ale noastre (ale oamenilor); să vezi cum ar fi dacă erai de-al lor, poate ca Ohan sau Dr Chef sau dacă erai ca Sissix. 

E tare interesant, şi am iubit rău de tot partea asta, cum Becky Chambers reuşeşte să-ţi facă cunoştinţă cu toate speciile astea noi şi să-ţi ofere atâtea informaţii despre ele, de la ce mănâncă, cum comunică şi cum funcţionează limbajul şi limba lor, despre ce înseamnă pentru ei familie, partner, prieten, dacă au o religie, cum definesc ei relaţia dintre părinte şi copil, etc. Şi e şi mai plăcut să vezi că toate diferenţele astea dintre personaje, din punct de vedere al speciilor, aproape dispar, pentru că exists înţelegere, compasiune, iubire, uneori fac glume sau se tachinează, şi în loc să-i îndepărteze, doar îi aduc mai aproape unul de altul. Sunt atâtea lucruri ce le fac diferit toate aceste fiinţe, să le spun aşa, şi e atât de fascinant să afli şi să faci comparaţii. Iar faptul că autoarea a ştiut cum să îmbine oferirea informaţiilor cu firul narativ şi cu situaţiile, fără să facă să pară plictisitor sau ca o intrare din dicţionar, a făcut totul să fie şi mai special şi aproape distractiv.

N-o să vorbim de mâncare sau de locurile minunate în care ajung amicii noştri, sau de cât de frumos arată uneori spaţiul şi câte de colorat şi primitor e, deşi în urmă cu o nanosecundă poate simţeai că o să mori şi că te va înghiţi. Dar sincer, dacă vreţi să citiţi Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă, atunci mâncaţi şi ceva înainte. Căci, Doamne, n-avem noi mâncărurile alea şi poate aşa ar arăta foarte diferit şi exotic, dar la cum sunt descrise, eu aş fi gustat din toate. Şi în timp ce mâncam, poate aveam timp să fac şi-o plimbare şi să mai creez nişte amintiri. 

Comparativ cu alte cărţi, aş spune că în Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă accentul e mai mult pus pe personaje şi pe relaţiile de orice fel dintre ele, decât pe acţiune şi multe întorsături de situaţie. Deci dacă vreţi ceva mai alert, cu explozii, intrigi şi etc, atunci asta nu-i pentru voi. Însă dacă vreţi să citiţi totuşi un SF mai relaxat, în care aflaţi o mulţime de lucruri despre speciile ce trăiesc aproape de noi (poate, deşi la milioane/miliarde de ani lumină; sau oooo, poate deja sunt aici şi se ascund), să salivaţi din cauza mâncării delicioase pe care Dr Chef o face zi de zi, să legaţi noi prietenii şi să creaţi tunele şi portaluri alături de echipajul nostru, atunci asta e ceea ce va trebuie. Plus că, v-am mai spus, scriitura e una uşoară, te prinde repede, există umor şi sarcasm, sunt pasaje cu destul dialog, dar şi unele descriptive în care ţi se explică despre o specie, cum funcţionează un dispozitiv sau afli ceva despre o limbă extraterestră, există suspans şi acţiune. Iar ideea că eşti în spaţiu, într-o navă, înconjurat de stele, cu atâţia oameni minunaţi, care deşi muncesc, sunt puşi pe glume şi pe călătorit, pe stat la poveşti şi sunt aşa curioşi să afle chestii noi, chit că sunt total opuse cu ce cred ei sau cu felul lor de-a fi, şi vezi că există atâta deschidere şi nimeni nu judecă, face ca totul să fie extraordinar.

Mi-a plăcut Un lung drum spre o planetă mică şi furioasă? Oh, da! Chit că cele 500 de pagini mi-au cam rupt mâinile. Dar a meritat şi de mult timp ochii mei nu s-au mai bucurat de aşa privelişti colorate, delicioase şi interesante. Şi mă bucur aşa de tare că i-am cunoscut pe toţi, c-am aflat mai multe despre ei, c-au avut răbdare să ne explice, tot ce-au putut şi-au vrut, despre culturile şi speciile lor, c-au fost înţelegători şi că ne-acceptă, pe noi oamenii, cu meandrele noastre şi cu aspectul nostru. Şi normal, că şi noi i-am acceptat, deşi dacă aţi citit cartea sau o veţi citi, o să vedeţi că nu-i aşa de greu; toţi sunt extrem de prietenoşi şi chiar dacă nu par la început, nimeni nu e ursuz sau nesuferit cu adevărat. Mi-a plăcut să călătoresc cu familia de pe Wayfarer şi abia aştept să vină următoarea călătorie. Vă recomand şi vouă să-ncercati şi eu zic că va fi bine! 

Repet, nu trebuie să fiţi fan SF ca să citiţi cartea, nu cred că trebuie să citeşti un gen anume sau să-ţi placă un anume stil, ca s-o poţi lectura, scriitura nu-ţi dă bătăi de cap, capitolele sunt relativ scurte, iar dacă-s mai lungi, sigur se întâmplă ceva interesant şi nici nu-ţi dai seama când s-a terminat. Plus că, deşi sunt unele părţi şi mai tehnice, căci se vorbeşte de echipament sau cum se fac portalurile/tunelurile, sunt explicate într-un mod simplu şi cu un limbaj de nu te doare capul. Trebuie doar să vreţi să-ncercati şi s-aveţi un pic de răbdare la primele pagini/primele capitole. Căci ţinând cont că e o lectură stufoasă, nu prea ai cum, din prima aşa, să te-arunci în ea. 

Lectură plăcută şi îndrăzniţi! Are cine să v-ajute dacă nu ştiţi în ce vă băgaţi, nimeni nu vă judecă şi toţi sunt simpatici. Asta, dacă şi voi faceţi la fel. : )

RECENZIE - #confuz de Alex Andronic

Descriere:

"Câteva dintre calităţile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretenţii intelectuale (prin intermediul cărora autorul ar vrea să arate cât e el de deştept) şi naturaleţea textului, adică autenticitatea. „#confuz” are toate aceste calităţi. În plus, cartea mai beneficiază de câteva atuuri foarte importante: povestea este una universală, plină de întâmplări credibile, care se pot întâmpla oricărui om şi care pot avea loc oriunde în lume, iar scriitura are o oralitate uşor de identificat încă de la primele pagini." (Adrian Teleşpan)

"Ştiţi melodiile alea pe care le auzi o singură dată şi te trezeşti fredonandu-le o oră mai târziu? E semn că au intrat în tine. 

Cam aşa e şi cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cântec care pare născut la o chitară, pe plajă, lângă un foc de tabără, sub luna plină. Îl asculţi zâmbind şi îţi dă o stare de plin. Îţi rămâne pe piele ca nişte fire de nisip. Gândul nu îţi fuge în altă parte. Eşti acolo, asculţi şi admiri sinceritatea omului care improvizează la chitară fără să încerce să îţi demonstreze nimic. Cântă liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimţite, sădind în tine o senzaţie de bine. 

Să mai cânţi, Alex! Să mai cânţi!" - (Natalie Ester)

RECENZIE:

Când am dat prima dată peste cartea asta mi-au atras atenţia două lucruri. Primul, că n-are descriere, de niciun fel şi că pe tot internetul găseşti doar păreri. Iar al doilea e coperta. Şi atunci când am văzut-o, mi-am zis: "mnda, e interesantă, dar parcă n-aş citi-o!", adică în momentul ăla nu era de mine. Ştiţi şi voi cum e când daţi de-o carte, sună bine, vă face cu ochiul şi totuşi n-o luaţi s-o citiţi, pentru că nu se potriveşte cu starea şi gândurile voastră d-atunci? Cam aşa am păţit eu. Şi nu e prima dată. Plus că am mai citit cărţi forţat, adică "hai s-o citesc chit că nu ar merge acum, dar sunt curios" şi zău că n-a mers. Aşa că am ţinut ochii pe ea şi-am aşteptat. 

Azi, deoarece oamenii sunt oameni şi unora le place să-ţi f... acă ziua (şi mai) minunată, m-am trezit cu o stare cam proastă. Ca atunci când nu vrei să mai vorbeşti cu nimeni, nici cu prietenii, căci dacă le povesteşti iar te enervezi şi dacă te enervezi zici chestii ce nu trebuie şi încep şi ei, şi apoi totul o ia razna. Aşa că, m-am întors spre bibliotecă, fiindcă uneori cărţile ascultă mai bine ca oamenii, şi fac asta, căci în loc să vorbeşti tu, ele-ţi închid gura şi îţi împuie capul cu poveşti; ceea ce-i bine, atunci când vrei să uiţi de ziua de rahat şi de fiinţa aia pe care ai jupui-o de vie şi ai tortura-o şi arunca-o de unde şi cum se poate mai rău. Şi mi-au picat ochii pe #confuz. După ce ne-am holbat ceva secunde unul la altul am zis să-ncercăm să ne citim puţin.

Sinceră să fiu, aşa cum la început am fost ezitantă faţă de cartea asta, aşa m-am simţit şi când am început s-o citesc. De ce? Nu că n-aş fi ştiut ce s-aştept de la ea sau că vai, limbajul e vulgar şi subiectul e aşa şi pe dincolo, sau că oamenii ăştia doar beau, mănâncă, dorm, şi-o trag, se ceartă şi-s confuzi toată ziua. Că doar astea le vedem şi noi în fiecare zi şi le-avem şi noi în viaţa noastră. Unii pe toate, alţii câteva, mai mult sau mai puţin. Ci, pentru că, în timp ce citeam primele capitole, să le spun aşa (deşi romanul e mai mult un amlgam de episoade ce se întâmplă într-o oarecare ordine) mi-am dat seama că asta nu-i o poveste. E viaţa cuiva, fictiv sau nu, şi eu acum citesc un om şi nu nişte simple pagini. 

Realizarea aia ar fi trebuit să facă lucrurile mai simple, nu? Da şi nu. Fiindcă a fost ca atunci când vezi o persoană mişto şi ai auzit cum vorbeşte, ce păreri are, ce-i place şi ce nu, şi, după ce te-ai gândit tu mult, vrei să-i ceri să fiţi prieteni. Atât. Îţi faci curaj şi când să deschizi gura creierul tău începe: da, dacă nu vrea? dacă zice că-s ciudat? dacă nu mă place? dacă mă bâlbâi? dacă stau acolo ca tontu' şi-mi varsă apa în cap? etc. Şi cam aşa mă gândeam eu cu #confuz. De ce? Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, aflăm povestea unui om, şi tipul, cu cât citeam, mai dădea o haină jos, mai arăta nişte emoţii, nişte gânduri, temeri, lacrimi, ură, fericie, ţipete, dorinţa aia de vreau acum neapărat şi dacă nu primesc îmi explodează neuronii, pe care toţi am simţit-o de destule ori. 

Şi poate n-are sens ce zic eu aici, sau încerc să zic de câteva paragrafe încoace, dar ideea e că-n timp ce tu citeşti cartea asta, ea te citeşte pe tine. Te face să gândeşti şi, pe lângă faptul că râzi la momentele comice sau la situaţiile absurde, te enervezi când personajele sunt nehotărâte sau că iau decizii proaste, că nu recunosc nabii odată ce vor cu adevărat, sau că de ce s-aruncă aşa cu capul înainte. De ce n-au gândit cu capul care trebuia?! Nu, no pun intended. 

Şi-n timp ce tu, cititorul, comentezi de pe margine şi vezi problema la rece, fără să fii implicat sau să simţi vreo presiune, şi ai gândurile alea, în acelaşi timp apar altele. Şi-ajungi să te-ntrebi: eu cum reacţionam dacă prietenul meu cel mai bun îmi zicea, brusc, că-i gay sau bi? mă enervam dacă-mi spunea că mă place mai mult decât place? îmi pare rău şi/sau mi-e greaţă că m-am pupat cu tipul/tipa ăla/aia? trebuia să-mi placă? îmi place că-mi place sau e doar curiozitate? mă enervează că-mi place sau doar n-am curajul să recunosc faţă de mine? vreau să-mi placă şi-mi place că-i el/ea şi să nu-l/o rănesc? oare-am luat decizia bună? dacă acum e decizia bună şi arunc totul în aer, iar apoi descopăr că nu merita şi-mi voi da picioare în gură? şi multe altele.

În timp ce citeam #confuz am oscilat între a-l privi doar ca pe-un roman de ficţiune şi-atât, adică să mă iau de pasaje pline de monolog sau prea mult dialog, prea multe înjurături, să trag de personaje şi să le scutur, ţipând "de ce nu te hotărăşti odată?!", şi să îl văd ca pe o viaţă, o poveste, o sumă de gânduri, emoţii, oase şi sânge ale cuiva, ale unui om. Ca mine şi ca alţii. Şi sincer, dacă vreţi o analiză a scriiturii, eu de pe la jumătatea cărţii n-am prea mai băgat-o în seamă. Ci m-am concentrat pe oamenii dintre pagini, pe emoţiile lor, pe temeri, am râs cu ei şi m-am enervat când cineva nu-i lăsa în pace, dar i-am şi lovit uneori după ceafă când nu voiau s-alerge după fericirea lor sau să-şi ceară iertare, căci nu erau siguri. Şi până am terminat cartea, mi-am dat seama că n-o să-i pot da un rating, că nu pot să o critic din punct de vedere al firului narativ, al descrierii, al personajelor, că n-a avut final fericit etc. Pentru că o viaţă n-o critici aşa. 

#confuz ca roman de ficţiune nu m-a impresionat şi am vrut să nu-l termin. Dar mi-au plăcut David şi restul, mi s-au părut oameni de treabă, zăpăciţi, cu defecte şi calităţi, cu zile bune şi proaste, uneori egoişti, alteori binevoitori, darnici, uneori oameni pe care i-ai strânge în braţe şi i-ai îndopa cu ce ai mai bun, iar alteori oamenii aia cărora le-ai da pumni în cap şi i-ai lovi cu lingura că ţi-au mâncat ultima bucată de prăjitură din frigider; după care tu ai salivat toată ziua cât n-ai fost acasă şi numai la ea te-ai gândit. Aşa că, nici oamenii ăştia nu pot să-i judec. De ce-aş face-o? Sunt eu mai bună ca ei? Înjur eu mai puţin? Ştiu eu dacă în toată viaţa asta n-o să am şi momente de nesiguranţă şi poate descopăr la 45 de ani că-mi plac şi femeile? Nu ne suportăm noi prietenii şi rudele cu bune şi rele, deşi uneori i-am strânge de gât?

Ca să-nchei, căci m-am întins aici mai mult decât cartea : )) (care sincer vă minte când vă zice că-i scurtă şi nu promite nimic, căci după ce începeţi s-o citiţi, o să simţiţi că alergaţi să vă salvaţi viaţa la 40°C) o să vă spun că mi-a plăcut şi nu regret c-am citit-o. Chiar aş mai reciti-o! Şi nu, nu mi-a plăcut doar c-am avut o zi proastă, ci tocmai... m-a scos din starea nasoală şi asta o face doar un prieten sau un roman bun. Şi #confuz a fost cam amândouă, deşi la început nu ne cunoşteam noi aşa bine şi părea că nu ne înţelegem. Dar nu aşa se-ntâmpla cu prietenii buni? Când la prima vedere pare că v-aţi hârjoni şi-apoi descoperiţi câte aveţi în comun? 

Nu m-a deranjat că oamenii sunt gay sau bi, hetero, confuzi, direcţi, nehotărâţi, deasupra, dedesubt, că recunosc asta sau nu, ci mă deranja că n-aveau curaj să recunoască. Şi d-asta, uneori, i-aş fi tras de urechi. Dar apoi mintea mea îmi ţipa în cap: "da' ce, că tu ai fi ştiut din prima! cum poţi să zici asta?", şi cam aşa e. Suntem toţi pregătiţi de orice, cu vorbele la noi şi aşa siguri, până intrăm noi în rol. Apoi... ne cam pierdem. Pentru că suntem oameni şi confuzia e parte din noi. Iar dacă n-am fi aşa, nu cred că ne-am simţi bine. Sau da? 

Recomand cartea? De ce nu? La cât de scurtă e şi la ce limbaj are, îţi dai seama imediat dacă-ţi place sau nu. Dar nu strâmba şi tu din nas de la primele rânduri. Dacă viaţa ta era o carte, ar fi fost aşa genială de la primul cuvânt? Povestea ta n-are înjurături şi fraze ce n-au sens şi momente absurde sau momente când ai râs până ai rămas fără aer? Toate nopţile tale sunt logice, sincere şi numai bune de povestit în piaţa mare sau în faţa familiei? Pe tine te place toată lumea aşa cum eşti, fără măşti şi fără haine? Cam aşa şi cu cartea asta. N-o judeca până n-o citeşti toată, până n-o înţelegi, până nu te pui în locul personajelor şi până nu te vezi tu, ca personaj, în propria viaţă, ce ar putea fi oricând o carte în ochii cuiva. Chiar şi ai tăi. Acum problema e dacă eşti pregătit pentru asta. Dacă descoperi brusc că eşti gay sau alergic la pisici sau că vrei să ai şapte copii? Glumesc. Sau poate nu. Stai, nu pleca! Sunt #confuz... lasă-mă puţin. 

Până la următoarea recenzie eu vă urez lectură plăcută! Şi dacă citiţi cartea, aştept părerile voastre! Iar dacă vă place, atunci recomandaţi-o şi altora. Şi dacă nu vă place, tot s-o recomandaţi, poate place altora. : ) 

P.S.: ştiu că recenzia asta poate n-are sens, dar e şi ea tot un om. Nu că noi am avea sens. 

RECENZIE - Spărgătoare la înălțime (Dosarele Scarlet #1) de Tamsin Cooke

Descriere:

ZIUA LA ȘCOALĂ, SPĂRGĂTOARE NOAPTEA!

Scarlet McCall nu este o școlăriță oarecare și nu este o spărgătoare obișnuită. Ea şi cu tatăl ei restituie comori furate proprietarilor de drept. Dar în clipa în care Scarlet îşi pune la mână o străveche brăţară aztecă, lumea în care trăieşte se schimbă radical.

Dar dacă Scar McCall nu-și va păstra sângele-rece, lucrurile ar putea scăpa rapid de sub control, devenind periculoase!

RECENZIE:

Prima dată când am văzut cartea asta, sincer, m-am oprit la copertă şi pentru câteva minute m-am simţit ca un copil în faţa a ceva strălucitor şi colorat. Căci, în realitate, coperta e viu colorată şi acel gri/argintiu e de fapt strălucitor şi ca o folie de staniol. Iar dacă mişti cartea în lumină e fix ca o oglindă : D. 

Ăhm. Revenind la recenzie şi lăsând deoparte firea mea mai copilăroasă, ce s-ar fi uitat ore în şir la coperta strălucitoare şi curcubeică, pot spune c-am citit-o, adică am devorat-o în mai puţin de două ore şi ceva. Pentru că romanul ăsta, deşi e pentru cititorii mai tineri, a avut tot ce-aştept eu de la o carte bună: suspans, personaje care ştiu ce vor şi par reale, dialog şi replici sarcastice, umor, acţiune, elemente surpriză cu duiumul şi întorsături de situaţie. Iar dacă uiţi pentru moment, cum am făcut eu, că Scarlet are treisprezece ani, atunci poţi să spui că e o tipă al naibii de periculoasă, ambiţioasă, sigură pe ea şi care ar face orice, dacă-i stai în cale! Şi credeţi-mă, vârsta în cartea asta nu prea înseamnă mare lucru, dacă o întâlniţi pe Scarlet.

Deşi nu-i o carte cu spioni şi agenţi secreţi, ci cu furturi şi încercări de a găsi pe cineva, în acelaşi timp de a rezolva un mister şi a scăpa de un artefact cam dubios (ce se dovedeşte folositor, în final), mi-a adus, foarte tare, aminte de seria Fetele Gallagher. Dacă n-aţi citit seria aia, atunci pierdeţi ceva foarte bun, amuzant, plin de suspans, multă acţiune şi o mulţime de dispozitive geniale! Iar dacă aţi citit seria aia, atunci garantat o să vă placă şi acest volum, care, din fericire, nu este stand-alone! 

Pentru mine Spărgătoare la înălţime, deşi a fost o lectură rapidă şi scurtă, a însemnat mai mult decât o poveste pentru cititori mai tineri. Şi nu m-a deranjat că am citit-o la vârsta asta. Şi nici n-am simţit cum c-ar fi fost scrisă pentru o anumită vârstă, iar dacă o citeşti când ai 20, 45 sau 88 de ani o să-ţi placă mai puţin. Dimpotrivă, glumele, suspansul, caracterele personajelor, dispozitivele folosite de Scarlet, firul narativ, au fost bune şi ingenioase, mi s-au părut reuşite şi chiar aş recomanda cartea asta oricui. 

Ce nu mi-a plăcut la Spărgătoare la înălţime ar fi Ethan. Când citiţi cartea sau dacă aţi citit-o, atunci poate înţelegeţi de ce. Căci uneori mi s-a părut extrem de imatur şi mai interesat să-şi facă părul sau să stea la palavre cu fetele, decât să-şi vadă de treabă şi să se concentreze pe ce-i important. Şi tare bine mi-a părut când Scarlet, deşi mai mică decât el, îi ardea câte una; chiar dacă nu una după ceafă : )). Însă ăsta e doar un mic detaliu şi până la urmă relaţia dintre ei doi e chiar simpatică şi plină de momente comice. Iar replicile, ah, delicioase!

Eu nu vă mai reţin şi nu mai vorbesc mult. Vă mai spun doar să citiţi Spărgătoare la înălţime dacă n-aţi făcut-o deja şi nu ţineţi cont de faptul că-i pentru cititori mai tineri. Cui îi pasă? Eu m-am distrat cu Scarlet şi sincer, abia aştept să văd ce urmează. Mi-a plăcut mult cum a fost creionat personajul ei şi că, deşi are 13 ani, e o fată independentă, ştie ce vrea, încearcă să facă tot ce poate s-ajute şi să nu fie doar o povară, îşi asumă toate faptele şi niciodată nu se dă înapoi de la ceva, indiferent de pericol. Plus, că nu i-a căzut lui Ethan la picioare, nu s-a agăţat de el pentru ajutor, şi întotdeauna a părut să fie egalul tatălui ei. Iarăşi, dacă citiţi cartea sau aţi citit-o, ştiţi la ce mă refer. 

Recomand Spărgătoare la înălţime dacă vă plac cărţile cu spioni sau cu hoţi de obiecte rare, dacă iubiţi suspansul şi acţiunea, dar iubiţi şi lecturile ce vă fac să vă puneţi întrebări şi să încercaţi mereu să ghiciţi ce urmează. Eu am încercat şi faptul că n-am reuşit mereu, m-a făcut să-mi placă şi mai tare. Cam ciudat să chiţăi de fericire când n-ai dreptate, dar cam asta-ţi face cartea asta. Plus că, repet, dacă vă plac Fetele Gallagher sau aţi urmărit Spioanele, aşa cum făceam eu zi de zi, când eraţi mici, atunci asta sigur e pentru voi. Da, nu e cu spioni sau agenţi secreţi, dar Scarlet tot acţionează ca unul din ei. Şi ţinând cont că n-are atâtea dispozitive sofisticate ca restul fetelor şi tot se descurcă, ar trebui să-nsemne că e şi mai bună, nu? 

Lectură plăcută şi spor la furat... pardon, la învăţat! : )

RECENZIE - Și mă întunec (Saga cuceritorului #1) de Kiersten White

Descriere:

Nimeni nu se așteaptă ca o prințesă să fie violentă.

Dar așa este Lada Drăculea. Încă de când ea și blândul ei frate mai mic, Radu, au fost smulși din țara lor, Valahia, și au fost lăsați de tatăl lor la curtea otomană, pentru a fi crescuți acolo, Lada a știut că neîndurarea este cheia supraviețuirii. Ea și Radu sunt sortiți să fie pioni într-un joc plin de cruzime, în care la fiecare mișcare a lor o sabie nevazută li se leagană deasupra capului. Căci descendența lor, care îi face atât de speciali, îi transformă totodată în ținte.

Lada îi disprețuiește pe otomani și așteaptă răbdătoare, plănuindu-și răzbunarea pentru ziua în care se va întoarce în Valahia și își va cere dreptul câștigat prin naștere. Radu tânjește doar după un loc în care să se afle în siguranță. și când cei doi îl cunosc pe Mehmed, fiul singuratic și sfidător al sultanului, Radu simte ca și-a facut un prieten adevarat – iar Lada speră că în sfârșit a găsit pe cineva vrednic de iubirea ei. Dar Mehmed este moștenitorul imperiului împotriva căruia Lada a jurat să lupte – și pe care Radu îl consideră acum căminul lui. Lada, Radu și Mehmed ajung să formeze un triunghi toxic ce întinde legăturile dragostei și loialității până la punctul de rupere.

RECENZIE:

De când a apărut acest roman în afară toată lumea vorbeşte despre el şi oriunde te uiţi dai cu ochii de titlul sau de coperta asta. Iar când a apărut şi la noi s-a întâmplat acelaşi lucru. Eram curioasă şi voiam să-l citesc, ca să-mi dau seama dacă-i atât de bun? Da. Ce m-a reţinut? În primul rând faptul că era peste tot... adică în loc să mă tenteze, cu cât dădeam cu ochii de roman, cu atât voiam să fug de el. De ce? Fiindcă doream să-l citesc fără să fiu influenţată în vreun fel sau să iubesc/urăsc un personaj doar pentru c-am văzut eu în nu ştiu ce recenzie sau pe youtube că majoritatea crede aşa. Şi uneori asta se întâmplă involuntar. Şi-n al doilea rând, faptul că Şi mă întunec conţine o mulţime de elemente istorice reale, care mai ales nouă ne sunt atât de cunoscute şi mă gândeam că dacă nu-s scrise bine o să mă enervez.

Până la urmă am citit cartea, altfel n-avea sens să scriu această recenzie, şi pot să spun că deşi a fost mai bună, mult mai bună, decât speram eu şi m-aşteptam, tot nu m-a dat pe spate şi nu e cartea anului pentru mine. Ziceam mai sus de elementele istorice şi de teamă, să zicem, că White nu ar fi avut grijă să le descrie aşa cum trebuie şi fix cum s-au întâmplat; căci pentru americani sau alţi cititori poate n-ar fi contat aşa tare, adică ei nu cunosc istoria noastră aşa bine (aşa cum poate şi noi n-o ştim pe-a lor), însă pentru noi şi pentru mine conta. Dar, surprinzător, autoarea s-a documentat şi nu mi s-a părut să fi găsit ceva nelalocul lui, iar toate locaţiile, oamenii şi numele au fost cât se poate de aproape de adevăr. Ceea ce m-a făcut să privesc cartea aceasta cu ochi buni şi s-apreciez că White şi-a dat silinţa să păstreze cât mai mult "realitatea" faptelor. 

Lada, Radu şi Mehmed, un trio de care vorbeşte toată lumea şi care mie mi s-a părut interesant nu din perspectiva personalităţilor individuale, ci de ce poate face, atunci când ei acţionează împreună şi se înţeleg. Normal, că-mi plac şi personajele pentru ele însele, dar cred că legătura asta a lor ar aduce multe câştiguri pentru toţi. Dacă nu se bagă la mijloc orgoliile, dorinţa de putere şi ideea că fiecare din ei s-ar putea ridica deasupra tuturor de unul singur. Ceea ce s-a întâmplat de destule ori şi o să se mai întâmple, cu vârf şi îndesat; până la urmă aşa suntem noi oamenii şi vrem să fim independenţi, liberi, şi uneori considerăm că punându-ne noi în pericol, îi salvăm pe ceilalţi şi nu-i îngrijorăm. Da şi nu.

Dintre Lada şi Radu mie mi-a plăcut Radu mai mult, şi nu că n-am admirat ambiţia Ladei, încăpăţânarea sau faptul că-ncearcă întotdeauna să-i facă pe oameni s-o vadă aşa cum e, cu toate părţile bune şi rele, ca om, şi să n-o privească doar ca pe o femeie. Însă uneori ea e prea repezită, s-aruncă cu capul înainte, se lasă pradă emoţiilor, chit că nu arată asta sau n-o recunoaşte. Sau dă în extrema cealaltă şi devine crudă, rece şi prea calculată. Ceea ce iar nu dă bine şi un conducător adevărat ar trebui să fie între aceste două extreme şi nu la un singur capăt. Din această cauză, Radu mi s-a părut mai echilibrat, chit că mulţi îl consideră slab, visător, c-are mereu nevoie de ajutor şi că Lada trebuie să-l protejeze. Eu cred că treptat, aşa cum s-a întâmplat şi-n acest volum, o să crească, o să descopere de ce-i în stare, o să ia în considerare toate posibilităţile, o să gândească şi cu inima şi cu creierul, şi poate o să devină egalul Ladei sau poate şi mai bun. 

Ce nu mi-a plăcut la Şi mă întunec e că uneori n-am putut să mă concentrez pe poveste şi să înţeleg de ce personajele acţionau într-un fel; căci au fost momente în care niciun fel de emoţie nu reieşea din pagini. Şi nu cred c-a fost neapărat vina mea. În schimb, romanul a fost plin de acţiune, suspans, au fost replici pline de sarcasm, momente amuzante, iubire şi prietenie, familie, curaj, ambiţie, uneori nerăbdare. Am fost în bătălii, ne-am băgat în intrigi, am fugit, ne-am antrenat, iar alteori doar ne-am relaxat în încăperi minunate şi pline de bunătăţi. 

Deşi e considerat roman fantasy şi cu tente istorice, eu aş zice că Şi mă întunec poate fi foarte bine citit vara, alături de o îngheţată sau o cană mare de limonadă, căci atmosfera, personajele, firul narativ, dialogul, tensiunea şi descrierile te prind atât de repede. Nici n-o să-ţi dai seama când ai citit jumătate de carte şi-ai şi prins ceva raze de soare, iar până te mai ridici să-ţi cureţi nisipul de pe degete sau mai faci nişte paşi pe-o cărare de munte (căci nu tuturor ne place marea) o s-ajungi la sfârşit. Şi sigur o să vrei şi volumul doi. 

Pentru mine a fost o lectură plăcută şi m-am bucurat de ea stând în grădina bunicilor, sub cerul albastru şi având impresia că Lada şi Radu ar fi putut apărea de undeva, din apropiere, ca să-mi povestească ce-au mai făcut. Recomand cartea şi dacă ar fi să vă dau un sfat, de fapt două, aş spune: să nu v-apucaţi de carte dacă n-aveţi toată ziua liberă, altfel uitaţi să luaţi pauză. Şi convingeţi şi un prieten să citească cu voi. Ca după ce terminaţi, s-aveţi cu cine discuta toate teoriile şi să vedeţi pe cine nu suportaţi şi vreţi să moară mai repede :D. 

Până la următorul volum eu vă zic lectură plăcută! : )